Familia Culcer din Dobriţa

Cu evlavie şi cu dragoste,
închin aceastã carte celor patru femei ce mi-au fost pildã de bogãţie sufleteascã, mãrinimie, virtute, abnegaţie şi spirit de sacrificiu:

Elena Economu,Mariţa Orãscu,
Netty Culcer, Vera Schileru

Gabriel Culcer

℘⇑

Ah, vous pleurer est la bonheur supreme,
Manes cheris de quiquonque a des pleurs!..
Vous oublier,c’est s’oublier soi-meme.
N’êtes vous pas un debris de nos coeurs?
En avançant dans notr’obscur voyage
Du doux passe l’orizon est plus beau.
En deux moities notr’ame se partage…
Et la meilleure appartient au tombeau.
Lamartine, Penseés des morts

℘⇑

Cinsteşte pe tatãl tãu şi pe mama ta!
Exodul 20-12

Urmaşilor,tc “Urmaşilor,”
atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai venitc “atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai veni”

E ra la 19 aprilie 1954, luni dupã Duminica Floriilor.
Priveam paralizat de groazã chipul tineresc al Verei Schileru peste care lumânarea de cearã arunca o luminã pâlpâitoare şi care acum încremenise pentru totdeauna într-un zâmbet dispreţuitor. Aceastã fiinţã superioarã, inegalabilã, a cãrei bunãtate, curaj, hãrnicie, modestie, demnitate, inteligenţã, pricepere, blândeţe şi spirit de sacrificiu sunt greu de imaginat pentru cei ce nu au cunoscut-o, ne pãrãsise; ne pãrãsise pentru cã aşa hotãrâse ea. Toate suferinţele pe care ani în şir şi le închisese cu grijã într-un colţ tãinuit al sufletului ei discret, numai de ea ştiute, îşi fãcuserã brusc apariţia pe chipul acela slãbit de atâtea nopţi nedormite. Te cutremurai vãzând câtã durere se putuse întipãri în numai câteva minute pe faţa ei galbenã. Alãturi de Vera, soţul ei, inginerul Grigore Schileru, dormea şi el întru cele veşnice; o expresie calmã şi un zâmbet distant marcaserã şi ele chipul lui auster şi demn, împietrit pe veci.
Priveam neputincios aceste douã învelişuri neînsufleţite… tot ce mai rãmãsese printre noi din doi oameni demni şi inimoşi, din douã caractere de fier. Un sentiment de revoltã mã cuprinsese şi aş fi dat oricât sã-i mai fi putut avea cu noi în aceastã lume… Pe mãsurã ce îi priveam însã, un gând începea sã punã încetul cu încetul stãpânire pe mine. Pe ei nu-i mai puteam reţine printre noi… amintirea lor însã, da… Şi astfel m-am hotãrât sã povestesc şi generaţiilor viitoare despre Tanti Vera, „zâna cea binefãcãtoare” care-mi ţinuse loc de mamã în primii ani ai copilãriei şi de care mã legau atâtea amintiri scumpe… sã le povestesc şi despre Nenea Grigore, soţul ei, omul care nu a cunoscut tranzacţia…
Şi dacã voi scrie despre ei, atunci de ce s-o uit pe Netty Bãlcescu, bunica mea, Bonne Maman cum îi spunem noi nepoţii, fiinţa superioarã de la al cãrei suflet nobil am bãut apã vie… Dar pe Mariţa Orãscu, bunica lui Netty, personificarea bunãtãţii şi afecţiunii, pe ea sã o uitãm?… Pe Sevastiţa Bãlcescu, sora şi îndrumãtoarea marelui Nicolae, pe Elena Economu, Maica-Tuşa, cea care îi crescuse pe toţi cei şapte fraţi Culcer rãmaşi orfani de mici… Pe sentimentalul serdar Panait Dãlgeanu şi pe Safta Poenaru, marea lui dragoste… Pe venerabilul paharnic Nicolae Oteteleşanu, atât de cumpãnit şi totuşi aşa de emotiv… şi atâţia, şi atâţia, şi atâţia alţii…
Atunci, la cãpãtâiul acestor doi morţi iubiţi, am luat hotãrârea de a strânge din izvoade tot ce se mai poate astãzi şti despre ei, de a desprinde din crâmpeie povestea vieţii acestor moşi-strãmoşi şi de a o repovesti strãnepoţilor, pentru ca şi ei, la rândul lor, sã o povesteascã mai departe. Cinci ani de muncã fãrã preget mi-au fost necesari pentru strângerea datelor din povestirile bãtrânilor, din memorii, scrisori, fotografii şi documente, pentru a-mi alcãtui un fişier, şi apoi sã rezolv toate contradicţiile şi sã reconstitui toate aceste biografii, plasate în ambianţa istoricã de mediu şi de tradiţie în care s-a desfãşurat existenţa lor.

℘⇑

Un fabulist a spus cândva :
Gloria strãbunã, pe strãmoş cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se fãleşte…
Şi eu aş mai adãuga :
Dar de-a fost om vrednic, strãmoşul cândva
Se cade nepotul pilda a-i urma…
Sau cum spune franţuzul:
La noblesse oblige
Haidem, aşadar, dragi urmaşi, câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, sã vedem ce fel de oameni au fost strãmoşii aceştia şi sã rãscolim printre filele îngãlbenite ale documentelor din alte vremi, ca sã aflãm cu ce s-a învrednicit fiecare… Vreţi?
Gãsim pe unii care s-au ridicat la loc de mare cinste prin meritele lor… Ce aveţi de zis despre Fraţii Buzeşti, Nicolae Bãlcescu, Theodor Aman, Generalul Culcer…? Alţii ne-au lãsat o pildã vie de dragoste şi abnegaţie: Sevastiţa Bãlcescu, Elena Economu, Mariţa Orãscu, Vera Schileru… în fine, alţii, deşi au avut merite destul de mari, patimile împotriva cãrora nu au ştiut sã lupte le-au umbrit toate aceste merite, ba le-au întunecat chiar şi existenţa: Alecu Dãlgeanu, Costache şi Barbu Bãlcescu… ba merite, ba slãbiciuni… nu e interesant?
Dacã ne-am coborî acum privirile în sufletele noastre, n-am descoperi şi aci când merite şi când slãbiciuni…? Asta nu e interesant? Pasiunea pentru pescuit a lui Mircea al meu nu ne reaminteşte oare de pasiunea pentru vânãtoare a bunicului sãu Max, iar irascibilitatea lui Max, pe aceea a bunicului sãu Barbu Bãlcescu…? Iatã dar cã cercetarea vieţii înaintaşilor ne poate aduce nu numai plãcere, ci şi folos. Când voim sã ne dezbãrãm de o anumitã meteahnã, va trebui sã depunem eforturi mult mai mari, dacã aflãm cã este vorba de un cusur moştenit, pe care-l avem în sânge. Vom putea însã lupta conştient şi cu ochii deschişi, şi asta ne va ajuta! Gânditu-v-aţi vreodatã, dragi urmaşi câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, cã aceşti bãtrâni de care ne vom ocupa aci, nu au fost o plãsmuire a imaginaţiei, ci oameni reali, care au trãit aevea, au muncit şi au luptat, au învins ori au fost înfrânţi, s-au bucurat ori au suferit, au iubit ori au urât…? În cercetarea vieţii lor regãsim viaţa unei lumi întregi, iar în sufletul fiecãruia regãsim şi câte o fãrâmã din sufletul nostru. Le citim povestea şi ne întrebãm adeseori ce am fi fãcut dacã am fi fost noi în locul lor; pe mãsurã ce învãţãm sã-i cunoaştem, simţim cã începem sã-i iubim şi sã-i înţelegem, sã fim mândri de calitãţile lor şi indulgenţi cu slãbiciunile lor, care adesea pot fi şi ale noastre.
Pe mãsurã ce ne aplecãm peste urmele strãmoşilor, ne cuprinde un simţãmânt de pioasã reculegere, de dragoste şi de respect. Aceşti oameni s-au zbãtut şi au luptat din greu ca sã ne lase un nume nepãtat şi o creştere aleasã. Sã nu ne închipuim cã numai cromozomii şi genele le avem de la ei, dar şi educaţia ce au dat-o copiilor lor şi pe care aceştia au transmis-o apoi din generaţie în generaţie pânã la noi; prin aceastã educaţie ni s-a transmis o fãrâmã din sufletul bãtrânilor strãmoşi, din modul lor de a gândi, de a simţi, de a înfãptui… Gânditu-ne-am noi vreodatã cã o expresie familiarã, un gest, o atitudine cu care suntem deprinşi din fragedã copilãrie, o glumã sau un proverb încetãţenit în vocabularul nostru de pe când eram mici ne-au venit de-a lungul generaţiilor de la cine ştie ce moş-strãmoş îndepãrtat?… Nouã, care ne place sã credem cã lumea începe cu noi, care alergãm numai dupã modern, ne gândim numai la viitor şi dispreţuim trecutul şi tot ce e vechi, gânditu-ne-am noi vreodatã cât element vechi cuprinde infrastructura noastrã sufleteascã… ce cotã importantã din fondul nostru sufletesc se datoreazã acestor morţi care dorm în noi?…
Şi dacã toate acestea încã ne-ar lãsa reci, sã ne gândim cã lor le datorãm viata, aerul pe care-l  respirãm, lumina pe care o vedem, bucuria de a trãi… Şi atunci avem noi oare dreptul sã-i lãsãm uitãrii?…
Între noi, cei care suntem, şi ei, cei care au fost, existã atâtea fire tainice, atâtea legãturi subtile, încât nu ne facem decât datoria când dãm la o parte colbul ce s-a aşternut peste amintirea lor… Între noi, cei de astãzi, şi voi, copiii de mâine, vor exista tot atâtea fire şi legãturi, aşa cã datoria ne îndeamnã sã vã transmitem în continuare ştafeta amintirilor despre bãtrânii de ieri.
De la unii ne-au rãmas portrete atât de vii, încât parcã le trãim a doua oarã existenţa atunci când le evocãm memoria; de la alţii nu ne-au rãmas decât câteva date biografice seci, altora abia le-am putut afla numele, iar de la cei mai mulţi, nici acest nume nu ne-a rãmas.
Acestora din urmã ţin sã le aduc un omagiu tot atât de recunoscãtor, cãci anonimatul lor modest nu înseamnã cã de la ei nu am fi moştenit nimica! Câte porniri tainice nu simţim adesea în strãfundul sufletului, fãrã a şti de unde ne-au venit!… Cine sunt morţii aceştia uitaţi care totuşi bat cu atâta putere la porţile inimii noastre?… Cine sã fi fost oare iobagul Culcer din Bogdànhàza care, într-o vreme când elementul românesc era condamnat la ignoranţã şi sclavie, a reuşit totuşi sã-şi facã urmaşul „dohtor”?… Dar strãmoşul sãu din Sânmãrghita care din bocskoros s-a fãcut nemeş?… Cine sã fi fost înaintaşii lui Tãnase Bãlcescu, bunicul lui Nicolae? Ce cãuta corbul Huniazilor pe pecetea Sâmbotenilor?… Atâtea şi atâtea întrebãri sortite sã rãmânã fãrã rãspuns!… Cine sã fi fost oare acele Voichiţe, Sande, Marii, Ancuţe de la care nu ne-a rãmas decât un simplu nume de botez, gãsit şi el din întâmplare pe cine ştie ce hrisov îngãlbenit şi introdus din ziua aceea pe câte una din ramificaţiile arborelui nostru genealogic?… Şi când te gândeşti cã şi ele au trãit, s-au gãtit, au iubit şi au fãcut victime cu obrajii lor rumeni, ochii galeşi şi zâmbetul ademenitor…, cã în vinele noastre curge şi puţin sânge dintr-al lor!…
Şi ca sã închei, vã mãrturisesc cã, în epoca de stres în care trãim, nu am aflat mai mare mângâiere, mai mare linişte sufleteascã decât în clipa când un rând descoperit la întâmplare într-un text sau într-un document, când un nume sãpat pe o piatrã de mormânt, o scrisoare, un portret, o icoanã sau un alt obiect, îmi aduceau tocmai veriga care-mi lipsea pentru împlinirea unui chip iubit, care de mult se prefãcuse în pulbere şi care acuma începea sã prindã viaţã, sã trãiascã iarãşi printre noi, sau mai bine zis, sã ne facã pe noi sã trãim în preajma lui…
Da, cercetarea trecutului este o activitate pe cât de utilã şi de interesantã, pe atât de plãcutã şi de recreativã.
Spre deosebire însã de istoriografia majorã, care se ocupã de cercetarea vieţilor şi faptelor acelor oameni ce au influenţat soarta popoarelor, şi care este de resortul specialiştilor, în aceastã istoriografie minorã, în care m-am limitat cu cercetarea vieţilor pãrinţilor şi rudelor mele, am preferat sã vânez într-o pajişte mult mai retrasã, unde vânatul îmi va ieşi singur în cale, cãci nu voi avea altã armã la mine decât o inimã afectuoasã de strãnepot recunoscãtor.

Bucureşti, 31.03.1980

℘⇑

PARTEA ITC “PARTEA I”

BUNICUL MEU, DR. DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SÃUtc “BUNICUL MEU, DR. DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SÃU”

℘⇑
NEAMUL CULCERILORtc “NEAMUL CULCERILOR”

Nosce te ipsum

E ste fireascã dorinţa omului de a-şi cunoaşte obârşia… Numai cã nu este întotdeauna chiar aşa de uşor. De unde sã existe o cronicã scrisã, referitoare la o familie modestã de iobagi ardeleni?… Sã fi fost chiar aşa de modestã?… Se pare cã nu tocmai… Din lipsã de documente scrise, va trebui sã ne mulţumim cu date rãzleţe, culese pe apucate, şi completate cu versiunea oralã a celor legaţi de neamul meu. În acest scop am plecat în toamna lui 1974 în comuna Stârci, din judeţul Sãlaj, satul natal al strãbunicului meu, unde mai trãiesc încã numeroşi Culceri. Dacã nu am avut satisfacţia de a gãsi documente scrise sau de a cãpãta informaţii atestate, am avut-o în schimb pe aceea de a constata cã toţi stârcenii cu care am luat legãtura mi-au relatat verbal o versiune unicã, întotdeauna aceeaşi, plauzibilã şi bogatã în informaţii, ceea ce mi-a permis sã creionez faptele într-o schemã suficient de închegatã, ale cãrei contradicţii şi goluri mi s-au pãrut neglijabile faţã de firul principal.
Despre satul Stârci ştim cã este o comunã neaoş româneascã, aşezatã la poalele Munţilor Meseşului şi menţionatã în documente încã din 1341; la 1750, satul numãra 434 de suflete1 .
Pe de altã parte, regretatul doctor Alexandru Culcer din Cluj mi-a vorbit şi despre Culcerii din Sânmãrghita, din perimetrul Dej-Ciceu-Corabia. La câţiva kilometri de oraşul Dej, la picioarele Cetãţii Ciceului, stãpânitã pe vremuri de Petru Rareş şi de Alexandru Lãpuşneanu, la poalele munţilor împãduriţi ai Lãpuşului, exista comuna Corabia sub Cetate, care-şi trage numele de la corãbiile ce se construiau de secole acolo, pentru a transporta pe Someş în jos sarea care se extrãgea din Ocna Dejului. De fapt, la Corabia se debita lemnul şi se ciopleau grinzile, care se asamblau apoi la Sânmãrghita, situatã cu 7 km mai jos, pe malul râului. Acolo au trãit pânã de curând numeroşi Culceri – toţi români – care obişnuiau sã-şi adauge la sfârşitul numelui denumirea de Corãbianu. Astãzi, neamul lor s-a stins2. Acolo, la Sânmãrghita, îl aflãm, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe un preot, Gheorghe Bogdan, care a fost înnobilat de voievodul Mihail Apaffy prin 16743.
Doctorul Alexandru Culcer mi-a dãruit, în 1953, o acuarelã reprezentând un blazon reconstituit pe baza unei diplome de înnobilare acordatã în 1689 de voievodul Mihai Apaffy unui oarecare Kulcsár (conform ortografiei limbii maghiare, se citeşte „Culcear”). Stema reprezintã un cerb pe un câmp verde şi fond albastru, purtând o sabie (semn cã înnobilarea a avut loc pentru merite de rãzboi), cu o coroanã de nemeş (gentilom) în trei colţuri. Stema era surmontatã de un coif cu viziera ridicatã (semn cã aceastã înnobilare, deşi acordatã pentru merite de rãzboi, a avut loc totuşi în timp de pace). Profesorul Dan Culcer din Târgu-Mureş, fiul doctorului Alexandru Culcer, a afirmat cã aceastã diplomã se afla din moşi-strãmoşi în posesia familiei sale, dar cã, din nefericire, a dispãrut – împreunã cu alte documente – în timpul celui de-al II-lea rãzboi mondial, când familia Dr. Alexandru Culcer a trebuit sã se refugieze de la Cluj la Sighişoara, în Ardealul rãmas românesc.
Pe de altã parte, locuitorii din Stârci, ţãrani colectivişti, afirmã cã strãbunicul meu Dimitrie Culcer a fost copil de oameni sãrãci, ţãrani iobagi; acelaşi lucru l-a afirmat şi generalul Ion Culcer, fiul lui Dimitrie, care în 1920, dupã realipirea Ardealului, a fost la Stârci sã-şi cerceteze originea neamului.
Cum se poate explica aceastã contradicţie între starea de nemeş şi cea de iobag?… Ce au fost de fapt Culcerii?… Nobili sau ţãrani?… Unguri sau români?… Aceastã contradicţie prezintã şi alte aspecte. Astfel, este ştiut cã pe vremea dominaţiei maghiare, iobagii români nu aveau drept la studii superioare. Cum se explicã atunci faptul cã ţãranul român din Stârci a putut studia medicina la Pesta?… Nu cumva a fost el, în realitate, posesorul unui titlu de nobleţe?
Se spune cã neamul Culcer descinde din comuna Corabia sub Cetate de la poalele munţilor Lãpuşului, lângã Cetatea Ciceului, şi cã s-ar fi numit pe vremuri Corãbianu. Cum se explicã faptul cã şi-au maghiarizat numele şi totuşi au înţeles sã nu se lapede de naţionalitatea lor românã, iar dupã adoptarea scrierii limbii române cu litere latine l-au ortografiat Culcer sau chiar Colceriu? Nu cumva acest nume era legat de un titlu?…
În ce priveşte etimologia numelui, el provine de la ungurescul Kulcs (citeşte „culci”) care însemneazã „cheie” (conform cu slavonescul „cluci”), iar Kulcsár înseamnã „chelar”, şi avea sens de „administrator” (Dr. Al. Culcer presupunea cã Culcerii ar fi administrat moşia conţilor Kornis).
Pe când am fost la Lipova, prin 1930, gazda mea mi-a povestit cã ar fi citit într-o publicaţie maghiarã cã în secolul trecut domnitorul Ţãrii Româneşti (probabil Al. Ghica, în 1842) ar fi invitat un numãr de medici din Ungaria, pentru încadrarea serviciului sanitar român. Doamna aceasta din Lipova afirma cã ar fi citit şi numele unui doctor Kulcsár, de origine nobilã. Precizez ca e singurul Culcer figurând în anuarele medicale româneşti din acea vreme, deci nu pot exista confuzii asupra persoanei. Sã-şi fi arogat ţãranul nostru din Stârci o calitate prezumptivã de nobil, tocmai el, renumit pentru modestia lui de o viaţã întreagã?… Nu pare verosimil.
Atunci care e adevãrul?… Ce a fost Culcer?… Nobil sau iobag?…
Contradicţia mi-a fost rezolvatã de profesorul Graţian Marcus din Zalãu, care s-a ocupat îndeaproape de istoria neamului Culcer. Doctorul Dimitrie Culcer a fost şi una şi alta, cãci era neam de „armalişti”. Categoria de „armalist” este explicatã în Istoria României (Editura Academiei R.P.R., 1964, vol. III, p. 118). Pentru slãbirea puterii marii nobilimi, voievozii Ardealului au acordat blazoane de nobleţe iobagilor distinşi prin secolul XVII ca şi conducãtori de cete în luptele împotriva comitagiilor otomani ce nãvãleau din paşalâcul Oradiei şi jefuiau Ardealul. Aceastã înnobilare a avut un simplu caracter heraldic, dar nu şi juridic sau economic, situaţia materialã a acestor „nobili” ridicaţi din masele ţãrãneşti rãmãsese tot cea de mai înainte. Înnobilarea iobagilor care obţinuserã o diplomã cu blazon, fãrã sã fi fost în prealabil eliberaţi din iobãgie de cãtre seniorii lor, era lipsitã de putere; în caz de fugã de pe moşia stãpânului, puteau fi urmãriţi şi readuşi la locul de plecare, ca oricare alt iobag fugit. Marea nobilime feudalã maghiarã îi denumea în batjocurã „bosckoros nemes” (adicã nobili în opinci) sau încã „Hétszilvalfás nemes” (adicã nobili cu şapte pruni, al cãror imens „domeniu feudal” se reducea la o grãdiniţã cu şapte pruni). Singurul privilegiu al ţãranilor armalişti a fost dreptul la studii superioare, şi Culcer a profitat.
Încã o contradicţie nerezolvatã: Ce a fost tatãl lui Dimitrie Culcer?…
Bunica mea Netty povestea cã ştia din auzite cã tatãl doctorului Dimitrie Culcer ar fi fost tot medic. Acelaşi lucru îl afirma pe vremuri farmacistul Winkler adus de Culcer din Cluj. Pe de altã parte, sãtenii din Stârci afirmã cu toţii cã Dimitrie Culcer ar fi fost copil de ţãrani sãraci, care ar fi murit de tineri. Tot ei mi-au comunicat însã4  cã: „…Pe când trãiau pãrinţii noştri, i-am auzit povestind cã din familia noastrã a plecat cineva şi s-a fãcut medic, ba chiar se spunea cã a ajuns farmacistul Curţii Regale din Viena. Dupã ce a ajuns medic, spre bãtrâneţe, a mai venit prin sat sã-şi viziteze rudele…” Acesta nu putea fi Dimitrie Culcer care a practicat în Ţara Româneascã şi nu s-a mai reîntors niciodatã în satul lui şi care de fapt n-a trãit decât 59 de ani. Nici tatãl lui Dimitrie nu ar fi putut fi, cãci acesta a murit tânãr şi sãrac.
În Istoria Generalã a Ştiinţei5  se menţioneazã însã existenţa la Sibiu a unui doctor Samuel Kölseri care, între alte lucrãri ştiinţifice, a publicat şi un studiu despre extracţia aurului în Transilvania: O auraria romano-dacica, apãrutã in 1717. Acest „dacica” din titlu ne face sã ne gândim la o originã româneasca a autorului. Sã fi fost el oare doctorul menţionat de stârceni?
Şi acuma sã trecem la partea principalã, dar şi cea mai nebuloasã privind obârşia neamului nostru: reconstituirea genealogiei sale. Aci, documentele lipsesc cu desãvârşire şi a trebuit sã mã sprijin exclusiv pe tradiţia oralã.
Prin secolul XVIII s-ar fi strãmutat în satul Stârci, venind din Sânmãrghita un anume Dimitrie Bogdan, care ar fi fondat acolo o gospodãrie, ce pare a fi fost destul de impozantã, din moment ce satul s-a mai numit din ziua aceea şi Bogdánháza (casa lui Bogdan). Stârcenii afirmã cã ar fi descins din plãieşii lui Petru Rareş, ce formaserã garnizoana moldoveneascã a Ciceului. Atât numele Bogdan, cât şi forma moldoveneascã Dimitrie par sã întãreascã aceastã supoziţie. Urmaşii lui Bogdan au pãstrat legãtura cu Ciceul, trimiţând acolo fructe şi aducând de acolo sare. Un descendent al acestor Bogdãneşti, neavând alţi urmaşi decât o fatã, a mãritat-o dupã un Kulcsár venit tot din Sânmãrghita şi strãmutat şi el la Stârci, unde şi-a construit o moarã. Se pare cã şi el tot din Bogdãneşti se trãgea. Bãtrânii din sat îşi amintesc de aceastã moarã, pe al cãrei uscior era sãpat numele Kulcsár Tibodor (Teodor). Din acest Tibodor ar fi descins doi fraţi: Petre şi Teodor. Petre a avut un fiu: Dimitrie, tatãl a patru fii: Gavril (1844-1916), Ion (1846-1925), Vasile (1860) şi Aurel (1862-1949) din care descind cele patru neamuri ale Culcereştilor din Stârcii de astãzi. Teodor se pare cã ar fi avut trei fii: Teodor 2, care a trãit şi el pânã la bãtrâneţe şi care a rãmas în Stârci, Doctor Dimitrie Culcer (1807-1866), strãbunicul meu, care a trecut Carpaţii în principate şi a avut şapte fii, despre care vom vorbi pe îndelete, şi Simion, preot, nãscut 1808, care a avut şi el patru fii: Doctorul Ion Colceriu Corãbianu, preotul Izidor Culcer, fost asesor consistorial, doctorul Alexandru Culcer (bunicul regretatului profesor doctor Alexandru Culcer de la Cluj, care are un fiu Dan, profesor de limba românã la Târgu-Mureş) şi Pompei Culcer, mort la 21 de ani în împrejurãri tragice6 .
Despre strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer, voi vorbi dupã ce voi cãuta sã prezint mai întâi locurile unde a fãcut carierã, unde este înmormântat şi unde a trãit toatã familia mea: Târgu-Jiul.

Bucureşti, la 1.05.1980

ASCENDENŢA PRESUPUSÃ A NEAMULUI CULCERtc “ASCENDENŢA PRESUPUSÃ A NEAMULUI CULCER”

TÂRGUL JIULUItc “TÂRGUL JIULUI”

„Tout est encore debout;
Tout renaît à sa place.
De nos pas, sur le sable
On suit encore la trace.
Rien ne manque à ces lieux,
Qu-un coeur pour en jouir,
Mais hélas………..”

S-ar putea sã ne interesãm de viaţa celor ce au trãit înaintea noastrã fãrã a ne gândi în primul rând la locurile pe unde au cãlcat, au muncit zi de zi, şi unde cei mai mulţi dintre ei dorm astãzi în veşnicie?…
Târgu-Jiul Otetelişenilor şi al Sâmbotenilor, unde a fãcut carierã de apostol strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culceru, ardelean din naştere dar gorjan prin adopţiune, unde au trãit şi fii sãi: doctorul Dumitru D. Culcer – bunicul meu, cãpitanul Vladimir Culcer, economistul Grigore Culcer şi Generalul Ion Culcer, precum şi nepoţii lui, Doctorul Max Culcer şi cu cele patru surori ale sale: Elena, Maria, Ana, şi Vera… oraşul unde şi eu am deschis ochii în viaţã şi în carierã şi unde mi-am gãsit tovarãşã de viaţã pe Coca mea dragã, gorjancã şi ea din tatã în fiu, unde s-a nãscut şi s-a cãsãtorit fiul nostru drag Mircea, plecat atât de timpuriu dintre noi, şi unde s-a nãscut şi Ruxandra, fetiţa lui iubitã?… Am putea trece noi nepãsãtori pe lângã acest sanctuar al neamului Culcereştilor, fãrã a-l cerceta cât de cât, fãrã a ne întreba cum a luat fiinţã acest oraş şi cum arãta în trecut?…
*
*     *
Situat într-o depresiune carpatinã, ferit de vânturile nãpraznice şi de gerurile crunte ale lui ianuarie, ocrotit de arşiţa nesuferitã a lunii lui cuptor, şi totuşi bine aerat graţie vãii Jiului, oraşul are o climã din cele mai plãcute şi un aer sãnãtos, nici prea umed, nici prea uscat, nici prea rece, nici prea cald, întocmai aşa cum îi trebuie omului ca sã se simtã bine. Într-o astfel de climã era firesc sã se dezvolte o populaţie liniştitã, muncitoare şi binevoitoare, dar care a ştiut la vremea ei sã dea eroi de valoare, de la legendarul Gruia al lui Novac, la figurile de cavaler ale celor trei fraţi Buzeşti, la Tudor Vladimirescu – martir al neamului, marii generali Gheorghe Magheru, Christian Tell, Ion Culcer şi Gheorghe Rasoviceanu… Ecaterina Teodoroiu – fecioara soldat cãzutã eroic în fruntea plutonului ei la Mãrãşeşti… şi, desigur, Istoria nu şi-a spus încã ultimul cuvânt.
Istoricii presupun cã acest Târg de la Jii7  trebuie sã fi existat încã din antichitate, aci, la încrucişarea drumului Ardeal – Dunãre, de-a lungul vãii Jiului şi a drumului Drobeta – Govora, paralel cu linia Carpaţilor. La Govora trecea un pod peste Olt. Este firesc ca, la acest nod de cãi de comunicaţii sã fi existat şi o aşezare omeneascã. Pe vremuri se numea Târgul Frãsinetului şi se întindea între cartierul Obreja şi poiana Ciocârlãului, unde sunt azi cazãrmile şi cimitirul. Bãtrânii îşi mai aminteau cum, în noaptea de Sânziene (24 iunie), sute de bolnavi veneau sã doarmã pe acest câmp spre a culege dimineaţa drãgaicã (galium verum) udatã de rouã, bunã la toate bolile. Este vorba probabil de un foarte vechi obicei, de origine traco-sanscritã.
Prin sec. XVII, localitatea, situatã în întregime pe cuprinsul moşiei Buzeştilor, este slobozitã de Radu Vodã Mihnea (la 26.04.1611) şi devine târg (oraş liber de toate îndatoririle faţã de boier). Aceastã datã marcheazã actul de naştere al Târgu-Jiului, care de atunci s-a dezvoltat încetul cu încetul, de la nişte cocioabe mizere îngropate în glod, inundate în fiecare primãvarã de apele Jiului, şi pânã la modernul municipiu de astãzi.
Populaţia Olteniei s-a împotrivit cu dârzenie regimului fanariot şi în 1716 a învins oştile de lefegii ale veneticului domn Mavrocordatos, reuşind apoi sã treacã de la suzeranitatea otomanã, cu fiscalitatea ei excesivã şi abuzivã, la cea austriacã. În urma pãcii de la Passarovitz, în 1718, Oltenia a trecut sub stãpânirea habsburgicã. Jugul de lemn otoman fusese însã înlocuit cu un jug de fier, cãci nemţii, de data aceasta, ne exploatau „ştiinţific”; aceastã exploatare „ştiinţificã” nu a durat însã decât douã decenii, cãci prin pacea de la Belgrad din 1739 s-a revenit la vechea stare de lucruri. Printre boierii gorjeni care au luptat pe atunci gãsim şi pe un Matei Poenariul, vornicul Barbu şi cãpitanul Ilie Otetelişanu, despre care vom mai avea ocazia sã vorbim.
Prin anul 1800, oraşul este ars din temelii de fioroşii pazvangii, cum se numeau bandele condotierului din Vidin, Osman Pazvantoglu. Se pare cã nãvala acestor tâlhari ar fi fost groaznicã, populaţia înspãimântatã fugise în munţi; sute de femei, copii şi bãtrâni au cãzut sub iatagan; schingiuirile cu focul, funia şi ţeapa se ţineau lanţ. Invazia lor a fost atât de teribilã încât zeci şi zeci de ani de-a rândul bãtrânii nu mai conteneau istorisind nepoţilor toate grozãviile acestei nãvãliri, pânã când tinerii, plictisiţi de povestirile lor rãsuflate, mereu aceleaşi şi aceleaşi, îi întrerupeau brusc ori de câte ori deschidea gura câte un unchiaş şi i-o tãiau scurt: „Da, ştiu, asta e de pe vremea lui Pazvante Chioru!”. Expresia s-a pãstrat pânã astãzi în Gorj pentru a defini un lucru vechi şi demodat.
Scãpat de sãlbaticii pazvangii, oraşul abia apucase sã se reconstruiascã, nu trecuserã nici nouã ani, când a fost din nou prãdat de alţi barbari de peste Dunãre, cârjalii, foşti dezertori din armata lui Pazvantoglu, iar peste alţi cinci ani de turcii adalâi din insula Ada-Kaleh. Hotãrât, viaţa în Târgu Jiul acelor vremuri nu era nici sigurã, nici comodã.
Iatã-ne ajunşi în anul istoric 1821. Pe malurile Jiului se aude din nou zãngãnit de arme, dar de data aceasta sunt sãbii româneşti. Pandurii viteazului Tudor din Vladimiri se întrunesc în inima oraşului, chiar pe locul unde se înaltã astãzi statuia Eroului şi pornesc sã mântuiascã Ţara de jugul turco-fanariot:
„Sã-l urmãm români cu toţi
Sã scãpãm ţara de hoţi!”
Anul rãscoalei lui Tudor marcheazã începutul înfloririi oraşului, care de atunci şi pânã astãzi s-a dezvoltat fãrã întrerupere. Se terminase cu toate hoardele de pazvangii, adalâi şi alţii, şi alţii!…
Prin 1834, Târgu-Jiul numãra 342 de case, din care numai 43 de zid, şi avea 478 capi de familie (dintre care 22 boieri de neam, 5 scutelnici, 10 mazâli, 87 cumpãnaşi, 38 strãini, 184 ruptaşi, 59 poslujnici şi 73 haimanale).
În 1831 se organizeazã pentru prima oarã în oraşul nostru învãţãmântul public, sub Stanciovici-Brãnişteanu, a cãrui carierã de pionier a fost apoi continuatã de profesorul Tache Frumuşanu.
Tot cam pe atunci, maghistratul (primãria) oraşului a iniţiat înfiinţarea în judeţ a unui serviciu sanitar. Dupã o încercare nereuşitã cu medicul austriac Fritz Jenichen, element nepriceput şi lacom de bani, a adus în Târgu-Jiu, în 1843, pe doctorul Dimitrie Culceru, român ardelean, care a muncit fãrã preget ani de zile pentru sãnãtatea publicã, luptând dezinteresat pânã în 1865 când a murit brusc, în timp ce mergea sã viziteze un bolnav. Oraşul începe sã se urbanizeze; curţile se aliniazã, se paveazã strãzile (1835) şi se pun felinare (1846). Am apucat şi eu aceste strãzi pavate cu bolovani de râu, precum şi felinarele cu lampã de gaz.
În ziua de Sân-Petru 1847, un foc nãpraznic a distrus o bunã parte din oraş şi cu mare greutate pompierii cu sacalele şi tulumbele lor de mânã au reuşit sã-l stingã; fabrica de lumânãri a lui Matei Pãun, unde erau depozitate, în beci, cantitãţi enorme de cearã, a continuat însã sã mai ardã o lunã de zile. Ori de câte ori îşi închipuiau cã pojarul fusese în fine stãpânit, flãcãrile izbucneau din nou ca din senin. Se povestea cã, cu câteva zile înainte de incendiu, oraşul fusese vizitat de o simandicoasã faţã bisericeascã. Cetãţenii i-au ieşit înainte cu tradiţionala pâine cu sare, cântând în cor:
„Pe stãpâ-â-nul
Şi ar-hi-e-re-ul
Nooostru……
Doamne îl pã-ze-eş-te!
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani stã-pâ-â-ne!”
Vlãdica binecuvânteazã poporul fãcând semnul crucii cu mâna, în timp ce un ghiduş din mulţime, imitând semnul binecuvântãrii, a murmurat printre dinţi:
„Şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, Amin!”
N-au trecut nici patru zile şi „binecuvântarea” şi-a produs efectul (dupã alţii, întâmplarea cu binecuvântarea ar fi avut loc cu 40 de ani mai târziu, când un nou incendiu a distrus oraşul… dar asta nu importã).
În iulie 1848, populaţia organizeazã o demonstraţie uriaşã împotriva Regulamentului Organic şi a pitacelor de boierie, care au fost suite pe un dric, duse pe maidanul Târgului-de-Afarã cu popi şi cu bocitoare, şi arse cu mare pompã. Printre manifestanţi îl vedem citat şi pe doctorul Dimitrie Culceru8 .
Dupã Unirea Principatelor, modernizarea oraşului se accelereazã vãzând cu ochii. În 1860 se înfiinţeazã telegraful, în 1870 – şcoala de învãţãtori, în 1872 – şcoala secundarã de fete, în 1885 se construiesc cazãrmile şi, în fine, în 1888 se aude pentru prima datã în Târgu-Jiu fluieratul unei locomotive: în continuare, în 1894 se asfalteazã trotuarele, în 1895 se inaugureazã monumentalul pod de fier peste Jiu şi noul spital judeţean, iar la 1898 se zideşte Palatul Municipal, o frumoasã realizare arhitectonicã care, pânã azi, continuã sã dea ea nota caracteristicã a oraşului. În faţa Primãriei se aflã în prezent mormântul Eroinei de la Jiu, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, peste care se înalţã un impozant cenotaf de marmurã, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu (1930), sugerând gravitatea tristã a reculegerii.
Tot în 1898 se dezveleşte impunãtoarea statuie de bronz a lui Tudor Vladimirescu, opera sculptorului gorjan C.Bãlãcescu. În oşteanul acesta cu pletele sale mari, cãciula cilindricã şi privirea încruntatã, vezi pe bãrbatul energic, nãscut sã tragã masele dupã el, pãşind cu hotãrâre înainte, într-o mânã cu sabia, în cealaltã cu drapelul.
În acelaşi an se amenajeazã, în Zãvoiul Jiului, Grãdina Publicã, o adevãratã bijuterie, care în 1912 a primit premiul II pe ţarã ca arhitecturã peisagerã; tot atunci se construieşte şi puternicul dig al Jiului, menit sã apere în viitor oraşul de inundaţiile care pânã atunci prãpãdiserã în fiecare an cartiere întregi: pe atunci, când venea inundaţia, copiii o porneau cu barca pe strãzi (barca era de fapt înlocuitã cu o „postavã” – aşa se zice în Oltenia la „copaie”).
În 1899 se înfiinţeazã şcoala profesionalã de fete iar, în 1900, Gimnaziul (mai târziu liceul) Tudor Vladimirescu, într-o clãdire monumentalã care face cinste oraşului. În 1906 s-a luminat cu electricitate, şi tot aşa din an în an. În prezent are numeroase şcoli, întreprinderi industriale şi alte unitãţi economice, cartiere noi, moderne, cu o populaţie care a crescut de la 6.000 de locuitori în secolul trecut, la 14.000 în 1931, iar astãzi numãrã peste 70.000. Orientarea generalã a Târgu-Jiului este jalonatã pe direcţia sud-nord, de la Filiaşi la Petroşani, şi materializatã prin Calea Victoriei (fostã Bãroi) care, spre deosebire de cea din Bucureşti, numãrã numai câteva sute de metri, unind satele Romaneşti cu Vãdenii.
La vest de Calea Victoriei, pe locul unde, pe vremuri, braţele Jiului întreţineau cu meandrele lor o zonã mlãştinoasã, s-a amenajat frumoasa Grãdinã Publicã, care te farmecã nu numai prin traseul armonios al aleilor sale curate şi îngrijite, prin boschetele dese, înalte, tãiate în formã de castele, prin rondurile sale minunate, plantate cu flori din cele mai variate specii şi culori, dar mai ales prin plutele şi arţarii seculari şi prin concertele de privighetori care, în nopţile de mai, te vrãjeau cu cântecele lor melodioase.
În serile de august era o adevãratã delectare sã te odihneşti pe o bancã confortabilã sau sã te plimbi pe aleile aşternute cu pietriş mãrunt, în timp ce, din chioşcul ei, fanfara Regimentului XVIII – Gorj, dirijatã de încercatul capelmaistru Triţã, executa uverturi din operete de Offenbach şi Supé, arii naţionale sau valsuri. Parcul era îngrijit de bãtrânul grãdinar Herr Spies, care lucrase pe vremuri la Schönbrunn, un neamţ roşu la faţã, mãrunt şi gras. Dupã el a urmat nepotul sãu Karl Arendt, înalt, şaten şi slab. Îl îngrijeau cu dragoste şi pricepere, cultivând cele mai minunate flori, nu numai în ronduri, dar şi în sera grãdinii, de unde se puteau oricând comanda buchete, pentru nunţi şi aniversãri, sau coroane pentru înmormântãri. Alãturi de serã, castelul de apã se înãlţa sub forma unui turn pãtrat, alimentând monumentala fântânã artezianã sau gurile pentru hidranţi. Toatã ziua se auzea ţãcãnitul metalic şi monoton al pompei care ridica apa la înãlţime.
Armonia Grãdinii Publice a durat însã numai pânã în 1939, când Stãpânirea s-a gândit sã fericeascã pe paşnicii târgujieni şi le-a dãruit faimosul Complex Brâncuşi. Aş face desigur figurã de filistin şi de iconoclast, încercând sã denigrez capodopera Titanului de la Hobiţa; nu am nici calitatea şi nici competenţa necesarã pentru a critica aceastã mãreaţã realizare, dar… existã totuşi un „dar”. Cei 14.000 de târgujieni din acea vreme nu s-au prea arãtat încântaţi de acest cadou şi mãrturisesc cã printre ei m-am numãrat şi eu. De ce? Sã fie numai pentru faptul cã nimeni nu e profet în ţara lui?… Bãnuiesc cã povestea e ceva mai complexã… Ani în şir am cãutat sã rezolv esenţa acestei contradicţii şi rãspunsurile ce am reuşit sã le dau, departe de a constitui nişte dogme, exprimã totuşi pãreri care nu au fost numai ale mele, ci şi ale celor 14.000 de târgujieni de atunci şi pe care avem desigur dreptul sã le exprimãm, chiar dacã ni se va riposta cã arta lui Brâncuşi este prea profundã spre a fi accesibilã vulgului, aşa cum au fost pe vremuri accesibile arta lui Fidias sau Michelangelo. Înainte de a exprima însã aceste pãreri, cred cã ar fi bine sã rezumãm ce s-a urmãrit prin crearea Complexului, cum aratã el şi ce reprezintã.
Încã din 1922 s-a pus problema construirii unui monument care sã proslãveascã sublimul sacrificiu al sutelor de mii de eroi cãzuţi în Rãzboiul pentru Întregirea Neamului. Splendidã idee!… şi cum primul examen de eroism în aceastã dureroasã încleştare chiar aici pe valea Jiului a fost dat, era firesc ca monumentul sã fie înãlţat aci, la Târgu-Jiu. Ideea nu a prins însã viaţã decât tocmai în 1936, când Dna Aretia Tãtãrescu, soţia primului ministru şi preşedinta Ligii Femeilor din Gorj, s-a adresat în acest scop artistului de renume mondial Constantin Brâncuşi, nãscut la Hobiţa–Gorj şi locuind acuma la Paris, considerat drept unul din cei mai mari sculptori ai secolului. Arta sa, care îi este proprie, se caracterizeazã prin simplificare şi prin stilizare, închizând în operele sale de piatrã încremenitã viaţã şi mişcare. Zvâcnirile şi accentele, la Brâncuşi, sunt redate prin tãcere. Hrãnit spiritual din tradiţiile milenare ale sufletului românesc, capodoperele sale s-au impus nu numai românilor, ci întregii omeniri. Nici nu se putea o alegere mai fericitã. Complexul de la Târgu-Jiu a fost gândit ca un sistem, evocând sub forma unui pelerinaj, drumul parcurs de eroul român de la naştere şi pânã la moarte şi la apoteoza de dincolo de moarte. Se porneşte de la familia ţãrãneascã, simbolizatã prin Masa Tãcerii, liniştitã, sugestivã, „mioriticã”, care te îndeamnã la meditaţie, creându-ţi momente de reculegere religioasã. Dimensiunile ei uriaşe proiecteazã parcã, în contemporaneitate, mãreţia lumii dacice de altãdatã. Amplasatã la mijlocul digului, Masa deschide calea în jos, prin grãdina publicã, pelerinajul continuându-se apoi prin oraş, pe Calea Eroilor, pânã la Târgul de Afarã, unde se înalţã Coloana Recunoştinţei Infinite. Pornit din sânul familiei ţãrãneşti, tânãrul erou, îndrãgostit nebuneşte de Viaţã, este purtat pe fãgaşul acesteia, simbolizat prin Aleea scaunelor, strãjuitã pe dreapta şi pe stânga, la umbra platanilor seculari, de câte 15 scaune de piatrã, a cãror formã prevesteşte deja modulul „Coloanei”. O lege a Firii, legea perpetuãrii prin dragoste, îl poartã apoi pe sub Poarta Sãrutului, perfect echilibratã prin geometria ei, prin unghiurile sale drepte, şi impresionându-te prin masivitatea aceea, care sugereazã calmul bãrbãtesc al poporului nostru, stãpân pe drept, de mii de ani, peste Dacia lui strãmoşeascã. Sãrutul este sugerat de douã emisfere în contact, aşa ca cele douã cotiledoane ale unui bob de mazãre. Eroul nostru nu poate însã zãbovi prea mult sub „Poartã”, cãci aceeaşi lege a Firii îl mânã mai departe spre sacrificiul suprem pentru glia strãbunã, sacrificiu simbolizat prin Biserica Sfinţii Apostoli. Deşi nu este opera lui Brâncuşi, Biserica apare totuşi încorporatã în Sistem, cu care se armonizeazã. Generaţiile viitoare nu vor putea uita acest sublim sacrificiu, cãruia îi datoreazã împlinirea visului milenar de întregire a moşiei strãmoşeşti. Apoteoza jertfei eroilor noştri este simbolizatã prin Coloana Recunoştinţei Infinite, care se înalţã pe un vârf de deal în Târgul de Afarã şi o zãreşti din depãrtare, ori din ce parte ai veni, ţintind cãtre cer cu linia ei ca de şurub. Coloana se compune din 16 romboedri suprapuşi, ale cãror dimensiuni prezintã proporţii considerate de cãtre esteticieni ca ideale.
Valenţa artisticã a Complexului Brâncuşi nu se mai poate astãzi discuta. Execuţia a fost la înãlţimea ideii, şi criticii de artã au apreciat-o ca „un cântec de piatrã şi fontã închinat Naturii, Vieţii, Omului şi Societãţii, Locului natal şi Ţãrii, Planetei şi Universului”. Aceste monumente te impresioneazã prin puritatea liniilor şi armonia proporţiilor. Numeroşi turişti din ţarã şi de peste hotare rãmân extaziaţi la vederea lor, şi entuziasmul le creşte pe mãsurã ce ghidul le dã explicaţii…
Şi totuşi, cei 14.000 de târgujieni din 1939 (şi eu printre ei) nu au împãrtãşit aceste emoţii. Pentru ce?… Voi încerca o explicaţie timidã:
În primul rând, este un fapt controlabil cã în general, masele nu sunt receptive la arta ermeticã, accesibilã numai unui grup de iniţiaţi9 . Dacã omul îşi deschide cu plãcere inima la ceea ce sugereazã o creaţie artisticã, el rãmâne de obicei mut la ceea ce simbolizeazã ea. Omului de pe stradã nu-i place sã-l plictiseşti cu „dã-mi voie sã-ţi explic”, şi apoi chiar simbolizarea este de obicei susceptibilã de cele mai diverse interpretãri. Numai Masa Tãcerii a fost interpretatã în numeroase feluri (începutul vieţii ancoratã în pãmântul strãmoşesc; moara timpului care, cu cele douã pietre acţionate simbolic de Jiu, macinã secolele istoriei noastre; o cinã ţãrãneascã de nuntã; un conciliu magic ţinut de umbrele strãmoşilor; primul stadiu al civilizaţiei când prima mobilã pe care se consuma carnea friptã era un pietroi; Cina cea de Tainã, cele 12 scaune din jurul mesei reprezentând pe cei 12 apostoli, iar jertfa de sânge a Mântuitorului pentru omenire simbolizând jertfa de sânge a eroilor pentru întregirea neamului nostru etc. etc. etc.10 ). La fel, toate piesele Complexului se preteazã la cele mai diversificate interpretãri… Aşa e cu arta ermeticã! Turiştii ascultã toate aceste explicaţii ale ghidului, cu ochii dilataţi de emoţie… (Doar pentru asta au venit aci, la Târgu-Jiu, de la sute sau chiar mii de kilometri). Autohtonii însã, care trec zilnic pe lângã aceste pietre masive, ridicã indiferenţi din umeri când li se debiteazã asemenea poveşti. Monumentele megalitice ale lui Brâncuşi, prin liniştea lor, nu le sugereazã decât un cimitir. Un cimitir de eroi, desigur, dar totuşi un cimitir, şi gorjenilor noştri le place viaţa. Eroii proslãviţi aci, au cãzut cu arma în mâna luptând vitejeşte, agitându-se… şi nu se mai zãreşte nimic astãzi, din aceastã agitaţie… Şi totuşi nu se poate spune cã gorjanul nostru nu iubeşte aceste pietre, care au fost cândva suflete vii… Vedeţi, vã rog, cu câtã mânie şi dezgust priveşte el la turiştii gãlãgioşi, care se fotografiazã aşezaţi pe cele 12 scaune sau chiar direct pe masã, bãlãbãnindu-şi indecent picioarele.
Dar nu numai asta ne supãrã. Sã nu uitãm cã piesele Complexului Brâncuşi constituie un sistem, cã aceste piese au nevoie una de alta, şi tot ansamblul are nevoie de perspectivã, cã ele se cer privite de la distanţã. Ori, întocmai ca templele indiene pãrãsite, nãpãdite de junglã, ele sunt înãbuşite de platanii seculari ai grãdinii, de tufişuri şi de bãlãrii. Tot efectul de perspectivã se pierde, cãci nu pot fi privite în ansamblul lor, şi nu pot fi admirate decât foarte de aproape şi unul câte unul. Aceastã lipsã a sintezei nu poate fi sesizatã de turiştii fermecaţi de explicaţiile ghidului, dar autohtonul se simte şocat atunci când Complexul Brâncuşi îi apare sub formã de piese individuale, ivindu-se pe neaşteptate dintre boschete şi bãlãrii şi sãrindu-i brusc în ochi una câte una.
Pelerinajul se continuã apoi pe Calea Eroilor, mãrginitã pe dreapta şi pe stânga de curţi şi gospodãrii animate şi circulatã de un trafic intens, zgomotos şi producãtor de fum. Turiştii, plimbaţi în pas gimnastic sau cu autocarul de ghidul lor de la un obiectiv la altul, nu vãd nimic altceva decât obiectivul propriu-zis: ambianţa nu-i intereseazã. Ei pot avea percepţia netã a sistemului, dar autohtonul, care parcurge pe jos acest traseu, preocupat de daraverile lui zilnice, nu are timp pentru „sistem”. Contradicţia devine şi mai pregnantã de la Bisericã la Coloanã, când strada nu mai e pavatã, ci mãrginitã de şanţuri în care râmã porcii şi pigulesc orãtãniile, iar la mijlocul drumului, calea feratã cu barierele ei, tãind brusc traseul.
Dacã Masa, Scaunele şi Poarta se cer privite de la distanţã pentru a sugera din plin valenţa lor simbolicã, cu Coloana e cu totul invers. Privitã de la distanţã, proiectatã pe cerul gol, nu Coloana sugereazã infinitul, ci spaţiul din vârful Coloanei şi pânã la zenit11 . Fotografii au intuit instinctiv acest fapt, şi pe toate cãrţile ilustrate, vârful Coloanei iese din cadrul clişeului. Turiştii nu au însã timp sã sesizeze un asemenea amãnunt, şi nu resimt stresul pe care îl încearcã zilnic autohtonii târgujieni.
În fine, o ultimã explicaţie a supãrãrii târgujienilor, deloc neglijabilã, a fost faptul cã şi-au vãzut desfiguratã grãdina lor publicã la care ţineau atâta şi s-au pomenit cu ea tãiatã perpendicular pe traseul ei natural sud-nord, de traseul Complexului, est-vest, cu totul de altã facturã şi distonând oribil cu bãtrâneştile alei patriarhale. Evident cã pe turişti asemenea probleme nu-i preocupã, dar pe gorjeni i-a înfuriat… Era grãdina lor. Cu ce drept şi-au permis s-o distrugã?… Sunt convins cã toate aceste neajunsuri nu ar fi existat, dacã orientarea Complexului ar fi fost şi ea de la sud la nord (direcţia pe care au pornit ostaşii noştri sã înfrunte nãvala vrãjmaşã), de-a lungul crestei Digului. Piesele s-ar fi vãzut şi completat una pe alta, oferind şi perspectiva necesarã întregului ansamblu, Coloana s-ar fi proiectat pe fundalul munţilor, creând realmente senzaţia de infinit, capodopera marelui Brâncuşi ar fi fost pusã în valoare, s-ar fi adãugat o nouã componentã simbolicã şi ar fi fost cruţatã şi bãtrâna noastrã grãdinã publicã… dar vezi, pe mine nimeni nu m-a întrebat.

℘⇑

Târgu-Jiul de altãdatã era un oraş tare mlãştinos şi murdar şi lumea era obligatã sã stea mai mult în case. Înţeleg foarte bine disperarea bunicii mele Netty, sositã din capitala Banilor Olteniei şi claustratã în acest colţ uitat de Dumnezeu; îmi dau seama cât trebuie sã-l fi obosit pe strãbunicul meu, doctorul Dimitrie, circulaţia prin mahalalele noroioase ale Târgului. Pe atunci, oraşul era strãbãtut de patru gârle, dintre care trei au secat o datã cu mlaştinile asanate12 , iar a patra, Hodinãul, a fost regularizatã, strãbãtând oraşul de la un cap la altul. Se dã de obicei denumirea de „Conte de Hodinãu” acelor târgujieni fanfaroni, care îşi închipuie cã e cine ştie ce de capul lor (astãzi a fost secat şi Hodinãul). Strada Unirii vine de la Râmnicul-Vâlcii, prin Târgul de Afarã, trece pe lângã Spitalul Judeţean, statuia lui Tudor, liceu, taie perpendicular Calea Victoriei, lasã pe dreapta Grãdina Publicã şi pe stânga Coplexul Parâng, apoi piaţa comunalã, trece peste Podul Jiului şi apoi se bifurcã într-o şosea spre Turnu-Severin şi alta spre Baia de Aramã. Pe vremuri, Strada Unirii se numea „Bariera Severinului”.
Strada Tudor Vladimirescu, fostã „Domneascã”, vine din Târgul de Afarã, trece prin faţa Cazãrmilor şi duce la Catedralã şi Primãrie, pânã la Grãdina Publicã.
Strada Griviţa, perpendicularã pe strãzile Tudor Vladimirescu şi Unirii, se întinde de la nord la sud, trecând pe lângã fostul palat administrativ ce cuprindea tribunalul şi prefectura (actualmente muzeu judeţean), şi se sfârşeşte în Strada Unirii, pe lângã liceul Tudor Vladimirescu şi statuia lui Tudor. Pe aceastã stradã, colţ, cu Str. Eroilor, la nr. 18 (azi nr. 20) este casa în care s-a nãscut tata, m-am nãscut eu, şi fiul meu Mircea.

℘⇑

La colţul dintre Str. Tudor Vladimirescu şi Str. Griviţa, se ridicã o casã cu prãvãlii la parter, iar etajul, la care ajungi printr-o largã scarã interioarã, cuprinde un Hall spaţios şi mai multe camere (într-una din ele s-au nãscut cei 7 fraţi Culcer, fiii strãbunicului meu, doctorul Dimitrie Culcer). Locul aparţinuse în 1719 cãpitanului Ilie Otetelişanu, iar în 1813, medelnicerul Iancu Sâmboteanu a zidit pe acest loc o casã, spre a o da ca zestre fiicei sale Uţa, când s-a mãritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. Casa a fost datã apoi ca zestre Anicãi Otetelişanu, fiica lui Nicolae şi a Uţei când s-a mãritat cu strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer. Dimitrie şi Anica au avut cu totul şapte bãieţi (dintre care al doilea, doctorul Dumitru D.Culcer a fost bunicul meu), iar casa a moştenit-o al treilea dintre fii, Grigore Culcer; ea a fost apoi lãsatã mãtuşii mele Ella Culcer, sora tatii, şi astãzi este etatizatã.
La colţul dintre Strada Griviţei şi Strada Eroilor se ridicã o casã spaţioasã, construitã prin 1869 de Elena Economu, fiica mai mare a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sâmboteanu şi sora strãbunicii mele Anica Culcer. Elena nu a avut copii, iar în 1902, când a murit, a lãsat casa doctorului Dumitru D.Culcer, nepotul ei de sorã şi bunicul meu. Acolo s-a nãscut tatãl meu, doctorul Max D.Culcer şi cele patru surori ale sale, acolo m-am nãscut eu, vãrul meu Vlad Voiculescu şi sora mea Adina Culcer, acolo s-a nãscut şi iubitul meu copil, bietul Mircea, care ne-a pãrãsit aşa de curând…
Îmi amintesc cu atâta drag de salonul cel mare cu minunatul sãu parchet în cuburi, care parcã ieşeau în relief atunci când îl lustruia argatul nostru, Dinu Firii13 . Peste parchet se întindea un imens covor de Ţarigrad roşu cu alb şi care costase la vremea lui 2000 de lei. De tavan atârna un imens candelabru, ale cãrui numeroase prisme de cristal strãluceau în toate culorile curcubeului, atunci când se aprindeau luminile. Într-un colţ trona mãreţ pianul cel mare cu coadã „Bösendorfer”, adus cu 3000 de lei de la Viena, şi de pe coardele cãruia, zeci de ani în şir, bunica mea Netty a desprins cele mai fermecãtoare acorduri cu degetele ei mãiestre. Mobila „Bidermayer”, tapiţatã cu damasc de culoarea fragilor, era moştenitã de la bunica lui Netty, Mariţa Orãscu. De o parte şi de alta a uşii, douã vaze chinezeşti de peste un metru înãlţime, cu buchete de imortele întreţineau vara şi iarna aspectul floral al salonului. În 1916 le-au spart ocupanţii nemţi, ca sã demonstreze cã e mai uşor sã distrugi decât sã construieşti. În acelaşi scop au tãiat cu sabia şi au împuşcat cu pistolul toate tablourile şi tapiseriile de pe pereţi. Pe masa din salon puteai admira o bogatã colecţie de albume cu reproduceri dupã cele mai celebre tablouri din muzeele europene. Se numea „Les Galéries d’Europe”. Fiecare tablou era însoţit de o interesantã notã explicativã… dar câte minuni nu gãseai pe vremuri acolo, în casa bunicilor!… Enciclopedia cea mare Larousse în 22 volume, Enciclopedia italianã în 14 volume… Îmi era atât de familiarã mobila neagrã de lemn de pãr din dormitor, care imita abanosul, apoi tapiţeria cea mare de Flandra, care acoperea un perete întreg din sufragerie şi reprezenta o serbare câmpeneascã… Bunicã-mea angajase pe vremuri o nemţoaicã pentru fetele ei, o femeie de o urâţenie fantasticã, aşa cum sunt de obicei sãrmanele guvernante. O rudã vine într-o zi în vizitã şi îi gãseşte pe toţi la masã:
– Dar unde aţi mai gãsit-o pe asta aşa de urâtã? exclamã el, convins cã guvernanta nu înţelegea româneşte. Din nenorocire înţelegea prea bine.
– Nu este urâtã… nu eşti dumneata familiarizat cu stilul flamand, se grãbeşte bunicã-mea Netty sã dreagã gafa, indicând cu mâna tapiţeria. În timpul ocupaţiei din 1916 au tãiat-o nemţii cu sabia, aşa… ca sã se distreze. Vezi cã nu ştiau cã aceastã tapiţerie salvase pe vremuri obrazul unei compatrioate de-a lor.
În salonaş, o oglindã veneţianã de toaletã în formã de evantai, susţinutã de un drac cu corniţe care privea cu un rânjet şiret pe frumoasele lui viitoare victime, cãzute la pãcatul cochetãriei. Tot în acel salonaş, mã priveau cu dragoste din cadrele lor poleite strãmoşii Barbu Bãlcescu, cu barba lui cea neagrã, nasul subţire şi expresia severã, cu soţia lui Elena Bãlcescu, moartã la 22 de ani, fragedã şi dulce, iar între ei, ceva mai sus, parcã i-ar fi ocrotit, frumoasa Zamfiriţa Aman, bunica Elenii, acoperitã toatã cu bijuterii, zâmbind galeş cu ochii ei tainici în forma migdalei… Mai departe, Mariţa Orãscu, mama Elenei, cu boneţica de dantelã şi zâmbetul protector, iar pe peretele de vizavi, soţul ei cel de-al doilea, Costache Orãscu, care a iubit-o pe Elena ca pe copilul lui… Sã nu uitãm nici pe Iordache Otetelisanu, stingher şi izolat între toate neamurile lui Netty, unchiul bunicului meu, Dumitru D. Culcer, stând de veghe în jilţul lui capitonat cu verde. Într-o zi, tabloul lui Iordache s-a desprins din cui şi era sã-i cadã bunicului meu în cap… De atunci nu i s-a mai spus decât „unchiul asasin”… Sãrmanul Iordache, tocmai el, atât de bun!
În curte se ridica un chioşc alb, unde se lua vara masa, iar alãturi, o fântânã unde se ţineau lubeniţele la rãcit, iar apoi, la ora mesii, le pescuiau cu gãleata. Arţari şi carpeni seculari fereau cu umbra lor chioşcul şi fântâna de arşiţa verii. În faţa chioşcului creşteau doi tei parfumaţi, între care fixasem o barã la care fãceam gimnasticã şi atârnasem şi un leagãn de frânghie (în Gorj se zice „dãinãuş” sau „ţuţeicã”). Mai departe se întindeau straturi de lalele, garoafe, zambile şi panseluţe şi înfloreau toatã vara trandafiri mari şi parfumaţi: trandafiri galbeni „marechal Ney” şi trandafiri albi „frau Druschki”, pe care îi îngrijea cu atâta dragoste bunica mea Netty.
Dupã moartea bunicului, casa şi curtea au început sã intre în paraginã, iar dupã ce a murit şi bunica n-au mai rãmas decât pereţii. Astãzi e reparatã şi îngrijitã, adãpostind o instituţie publicã.
℘⇑

În locul unde era pe vremuri arestul preventiv, în apropierea Bisericii Sf. Nicolae, ctitoria Sâmbotenilor, se ridica prin 1790 Casa Medelnicerului Ianache Sâmboteanu, cel care a zidit acolo şi o cişmea, „Fântâna lui Sâmboteanu”, care da pe vremuri cea mai bunã apã din oraş. De acolo îşi aduceau târgujienii cu ulcioarele apa de bãut, în timp ce pentru spãlatul rufelor se folosea apa de Jii, adusã de ţigani cu sacalele.

℘⇑
Paralel cu Strada Griviţa, o strãduţã întortochiatã pornea din Str. Unirii, din dreptul Spitalului Judeţean, spre nord, pânã în Str. Tudor Vladimirescu, în dreptul cârciumii „La Mielul Alb”. Pe aceastã stradã se ridica pe vremuri o bisericuţã veche şi afumatã, datând încã din 1747… Era Biserica Sfinţii Apostoli, de care ţinea şi familia noastrã. Numeroase morminte pãrãsite, în curtea bisericii, au intrat în anonimat, pânã au dispãrut de tot.
Imediat dupã primul rãzboi mondial, institutorul Nae Drãgoescu a avut o mare supãrare… Era directorul orfelinatului I.O.V.R. (invalizi, orfani, vãduve de rãzboi) şi se credea îndreptãţit sã foloseascã pe fiii eroilor la diferite munci personale. Într-o zi, prin 1920, un orfan care-i pãştea vitele a fost omorât de tren, şi Drãgoescu a avut numeroase anchete şi neplãceri, din care a reuşit totuşi sã iasã basma curatã. În nopţile sale de insomnie s-a juruit atunci cã dacã va scãpa teafãr va reconstrui biserica Sfinţii Apostoli… Dupã ce totul s-a terminat cu bine (vinovat a fost bineînţeles mortul), a pus de a dãrâmat din temelii vechea bisericuţã, cu toate amintirile legate de ea, şi a început sã zideascã una nouã, mare şi încãpãtoare. Se vede însã cã Sfinţii Apostoli nu au avut plãcere de darul lui cucernic, cãci Drãgoescu a murit pânã a nu apuca sã sfârşeascã biserica, iar moştenitorii lui, neavând nici un angajament faţã de Dumnezeu, nu s-au mai ocupat de bisericã, care a stat ani de zile în roşu şi cu interiorul nefinisat. Abia în 1940 biserica a putut fi terminatã din subscripţia publicã şi din fondurile Statului. Este o construcţie mare şi frumoasã în stil sârbo-bizantin, încorporatã în sistemul Brâncuşi… Ce folos însã?… Vechea bisericuţã din 1747, cu toate amintirile legate de ea, a dispãrut pentru totdeauna. Pe aceeaşi stradã, la nr. 4, se ridica o casã mare bãtrâneascã, cu geamlâc, cu o curte spaţioasã, în care au locuit socrii mei Ecaterina şi Colonel Gr. Dãnãricu, şi unde mi-am gãsit tovarãşã de viaţã pe Coca mea cea dragã.
Nu putem pãrãsi Târgu-Jiul fãrã a face un pios pelerinaj şi la locul unde şi-au dat rând pe rând întâlnire toţi acei care au pus umãrul la ridicarea oraşului nostru. Cimitirul se întinde în prelungirea cazãrmilor, pe Câmpul Ciocârlãului unde mergeam în toate primãverile sã culegem caprine (aşa se spune în Gorj la narcise)14  şi veneam acasã cu braţele încãrcate de buchete! Tot câmpul era numai flori… îmi plãceau aşa de mult petalele lor de un alb imaculat şi cu inima galbenã bordatã cu un fir roşu. Printre tijele caprinelor se ascundeau, modeste, tufe albãstrii de nu-mã-uita.
Îmi place sã mã reculeg la cimitir… atâtea nume cunoscute pe cruci… atâtea chipuri cunoscute pe pietre… Toţi aceştia au fost oameni vii, cu care am stat de vorbã la vremea lor, cu care am pus atâtea la cale… în timp ce pe strãzi rar se mai întâmplã sã mai dai cu ochii de câte o figurã cunoscutã, îmbãtrânitã şi uzatã şi ea de trecerea anilor!…
În cavoul familiei Grigore Culcer, într-o cãmãruţã de trei pe trei, stau ca la sindrofie strãbunicul meu Dimitrie Culcer, bunicii mei Dumitru şi Netty Culcer, unchii şi mãtuşile mele Grigore şi Poli Culcer, Marioara şi Toma Voiculescu, Ana şi Petricã Petrescu… Toţi au astãzi loc pe numai câţiva metri pãtraţi. Strãbunicul şi bunicul meu au fost transhumaţi dintr-un mormânt aflat în spatele Capelei, de pe al cãrui monument ne priveşte cu severitate bustul de bronz al bunicului, sculptat de Al. Severin. La 3 ianuarie 1980 l-am pus în acest mormânt pe iubitul nostru fiu MIRCEA, în vârstã de numai 48 de ani, doborât de o boalã necruţãtoare. Puţin mai în fund, pe stânga, se odihneşte socrul meu, Gr. Colonel Gr. Dãnãricu, şi pe dreapta, Sublocot. Gore Dãnãricu, fratele Cochii, ucis mãcelãreşte de un chirurg nepriceput şi neomenos la numai 24 de ani. Tot acolo dorm şi bunicii Cochii: Constantin şi Maria Petrescu.
În cavoul de la subsolul capelei este mormântul unchiului meu Titu Frumuşanu, un bonvivant şi un hâtru incorijibil; a fost ales în nenumãrate rânduri primarul Oraşului şi deputat de Gorj. Sub primariatul lui au fost construite: Primãria, Liceul Tudor Vladimirescu, Podul Jiului, Statuia lui Tudor, Grãdina Publicã şi Digul, Calea feratã Filiaşi-Târgu-Jiu… Tot el a donat oraşului terenul pentru cimitir, de unde şi dreptul pentru el şi urmaşii lui de a fi înmormântaţi în cripta de sub Capelã…
Aci îmi regãsesc toţi profesorii mei de altãdatã: pe Cãprescu de Limba Românã, bun pedagog, dar tare sever. El ne-a fãcut sã înţelegem de ce:
Mult e dulce şi frumoasã
Limba ce vorbim.
Pe ardeleanul Ştefan Bobencu, de Istorie, Geografie, Românã, Germanã, Matematici, Drept… pe toate le preda, şi la fel de prost. Când se ivea câte o vacantã, cine era chemat sã o suplineascã?… Domnul Bobencu. Mic de stat, cu un cap rotund, o mustãcioarã şi mişcãri repezi şi vioi, cu toţi cei 80 de ani ai sãi, apariţia lui stârnea întotdeauna râsul. Avea un gâscan, Gogu, care se ţinea dupã el ca un cãţel, pe strãzi, prin magazine, în clasã…
– Mã prostule! Gogu al meu e mai deştept ca tine. Nu aşa Gogule?…
– Ga-ga-ga-ga!
Dacã ne gândim însã la nenumãratele închisori şi bãtãi suferite pe vremuri de la unguri, şi apoi sub ocupaţia vrãjmaşã din 1916-18, uitãm sã mai râdem de bietul Bobencu, şi ne descoperim cu respect în faţa amintirii sale. A fost de asemenea un excelent gospodar, prin anii 1900 cât a fost directorul gimnaziului Tudor Vladimirescu. A înfiinţat şi un institut particular unde se preda dupã programa analiticã oficialã, a condus mai multe gazete, a avut o intensã activitate literarã, politicã şi culturalã… Nu şi-a pierdut vremea, în viaţã, domnul Ştefan Bobencu.
Tot acolo dãm şi peste cavoul lui nenea Iancu Arghir, profesorul de fizicã şi chimie, blând şi bun şi explicând interesant… parcã-l vãd plimbându-se prin clasã cu o eprubetã în mânã, din care se degaja un fum acru şi înecãcios. Noi repetam acasã experienţele de la cursuri şi veneam apoi la scoalã arşi pe mâini şi cu hainele distruse de acizi.
Iatã-l şi pe Molan, profesorul de muzicã care nu avea pic de ureche şi cãruia îi fãceam atâtea pozne… A murit de inimã rea, puţin timp dupã fiul sãu Mircea, cãzut eroic pe front…
Unul câte unul, toţi s-au adunat acolo, dupã ce, în viaţã, fiecare a depus câte o cãrãmidã mai mare sau mai micã la edificarea Târgu-Jiului nostru drag, care tot timpul nu a încetat sã prospereze. Fiecare a lãsat în structura oraşului câte o fãrâmã din opera şi din sufletul lui. Multe nume de cetãţeni de nãdejde sunt astãzi uitate, dar ei continuã sã trãiascã în urmaşii lor, în instituţiile unde au muncit şi unde fiecare şi-a dat câte puţin din fiinţa sa, din rodul strãdaniilor sale.
Înainte de a pleca, facem un ultim salt la Cimitirul Eroilor, unde zac aliniaţi vitejii care s-au jertfit în toamna 1916, luptând ca sã opreascã invazia teutonã. Acolo zac vajnicii apãrãtori ai Oraşului: civili, cercetaşi, femei, bãtrâni, cãzuţi în eroica bãtãlie de la Podul Jiului, când, la 14 octombrie 1916, o mânã de cetãţeni a reuşit sã respingã în luptã un regiment din faimoasa Divizie Bavarezã. O placã de marmorã, fixatã la capul podului, comemoreazã acest episod eroic15 . Deasupra sutelor de cruci albe, aliniate în tãcere, se înalţã un impunãtor monument de bronz. Este şeful lor din 1916, Generalul Ion Culcer, comandantul Armatei I, care s-a stins şi el la câţiva ani dupã rãzboi, cu sufletul zdrobit de nedreptãţile îndurate, „victimã a capacitãţii sale”16 , dar cu inima împãcatã cã şi-a fãcut datoria aşa cum i-a poruncit conştiinţa. Cei vii l-au uitat de mult, dar morţii care au luptat sub ordinele sale nu-l pot uita. Ostaşul de bronz, cu mâna încleştatã pe mânerul sabiei, priveşte cu un aer hotãrât de pe soclul sãu de stâncã, peste oraşul ce se întinde şi prosperã la poalele dealului, de-a lungul Jiului, parcã le-ar spune cetãţenilor: „Fiţi liniştiţi, munciţi şi propãşiţi fãrã grijã, am ştiut sã vã apãrãm la vremea noastrã şi, prin urmaşii noştri, vom mai şti încã dacã va mai fi nevoie.”
Bucureşti, 14.05.1980

℘⇑

DOCTORUL DIMITRIE CULCERU  17  tc “DOCTORUL DIMITRIE CULCERU  17  “
Strãbunicul meu (1807-1866)

Muncã şi modestie.

În aceste douã cuvinte s-ar putea rezuma întreaga carierã a acestui apostol al sãnãtãţii obşteşti, atât de rodnicã în fapte.
Auster, intransigent, nu numai cu ceilalţi, ci în primul rând cu el însuşi… şi totuşi atât de drãguţ şi de prietenos; sever, dar mereu cu gluma pe buze; te priveşte parcã cu asprime din unicul portret ce ne-a rãmas de la el, şi cu toate acestea îi citeşti atâta blândeţe în ochi… Figura lui osoasã, cu trãsãturi fine, înconjuratã de tradiţionalul colier de barbã al generaţiei ardelene de le 1848 care a pregãtit reînvierea naţionalã, figura aceasta severã prezintã atâta distincţie, încât cu greu o mai uitã cine a vãzut-o o datã.
Într-o epocã în care aproape toţi ceilalţi medici au strâns averi, omul acesta a preferat sã trãiascã şi sã moarã sãrac decât sã-şi comercializeze sacra misiune de „apostol darnic împrãştietor de bine şi sãnãtate la cei mulţi în suferinţã”, definitã prin jurãmântul lui Hipocrate.
Numeroasele sale realizãri, multiplele jaloane pe care le-a împlântat în câmpul încã nedesţelenit al mişcãrii sanitare române, îi asigurã un loc de cinste printre constructorii societãţii moderne de astãzi18 .
Dimitrie Culceru s-a nãscut în anul 1807 în comuna Stârci zisã şi Bogdánhaza, din comitatul Crasnei, judeţul Sãlaj. Nu s-a putut stabili exact identitatea pãrinţilor lui şi nici dacã tatãl sãu a fost iobag sau nemeş, medic sau ţãran. Ce se ştie însã bine este cã Dimitrie a fost un element rasat, un om deosebit de delicat şi de manierat19 .
Sãtenii din Stârci povestesc cã tânãrul Culcer Dimitrie ar fi rãmas de mic orfan de amândoi pãrinţii, iobagi pe moşia contelui Hunyadi20  ce stãpânea moşia Stârci, şi cã era crescut acuma de bunicii sãi. Şcoala primarã şi-a fãcut-o, desigur, în satul sãu natal. Aceiaşi sãteni povestesc cã stãpânul moşiei, având un fiu cam greoi la învãţãturã, a cãutat printre copiii de ţãrani un şcolar destoinic pe care sã-l ajute sã-şi continue studiile, iar acesta, în schimb, sã-l stimuleze la învãţãturã pe copilul sãu. Alegerea contelui s-a oprit, povestesc ţãranii, asupra lui Dimitrie Culcer „gãsindu-l pe acesta foarte isteţ şi frumos”21 . Şi astfel îl vedem înscris la Liceul Piariştilor din Cluj, de la 1822 la 1829; studiile universitare şi le-a fãcut la Facultatea de Medicinã din Pesta…
Dupã vreo patru ani de studii, venind în vacanţã, Dimitrie s-ar fi prezentat contelui şi i-a cerut bani sã-şi confecţioneze un costum, cãci îi era ruşine, în hainele sale ponosite, fãcute cu mari sacrificii de bunicii iobagi din Stârci, sã aparã zilnic printre eleganţii şi înfumuraţii sãi colegi de la Pesta. Îmi închipui câte umilinţe şi înjosiri trebuie sã fi suferit el din partea acestora. Fiind refuzat (probabil cã sârguinţa la carte a tânãrului conte începuse sã şchioapete), a urmat o altercaţie violentã cu stãpânul moşiei, care a dus la ruperea învoielii. Bineînţeles cã bunicii l-au ţinut de rãu şi i-au poruncit sã se lase de facultate şi sã revinã la ţarã, „cãci nu le trebuie lor nepot boier”. Dimitrie le-a lãsat atunci o scrisoare şi a trecut munţii în Principate, hotãrât sã-şi munceascã singur banii necesari continuãrii studiilor. Şi astfel, în 1836, îl vedem apãrând pe un post de medic de carantinã la Zimnicea şi mai apoi la Calafat.
Medicii de carantinã, aflaţi în slujba lazaretelor militare, aveau ca sarcinã controlul cãlãtorilor şi al mãrfurilor ce intrau în ţarã, şi luarea de mãsuri pentru prevenirea bolilor epidemice, plus îngrijirea ostaşilor bolnavi din lazaretele militare.
În paralel, Culcer îşi continuã fãrã frecvenţã studiile la Pesta, iar la 7 mai 1839 îşi trece cu brio ultimul examen, obţinând diploma de doctor în medicinã cu menţiunea „magna cum laude”. Teza sa inauguralã a fost o dizertaţie despre ciumã22 .
Dupã obţinerea diplomei, Culcer continuã sã funcţioneze la Calafat pânã în octombrie 1839, apoi nu se mai ştie nimic despre el pânã în 1841, când reapare în Giurgiu. E foarte probabil cã în acest rãstimp, Culcer şi-a încercat norocul, practicând medicina în Ardeal (probabil la Cluj). Tot cam pe atunci se bãnuieşte cã şi-ar fi desãvârşit şi studiile la Viena (Al. Ştefulescu). La 8 mai 1841 îşi tece examenul de liberã practicã în ţara noastrã (adresa Comisiei nr. 43) şi în iulie 1842 îl regãsim din nou în Principate, trimis la Giurgiu sã „altoiascã”(vaccineze) copiii din judeţ şi sã inspecteze „zalhanalele”(abatoarele) în timpul tãierii vitelor. La 1842 se înfiinţeazã în Principatul Munteniei de cãtre Obşteasca Adunare câte un post de medic de fiecare judeţ, cu 5000 lei pe an, având îndatorirea „de a alerga la toate epidemiile de boalã ale locuitorilor şi ale vitelor, şi la altoitul copiilor din judeţ”. Atunci s-au angajat de peste hotare un numãr de medici calificaţi, printre care a fost desigur şi Culcer, cãruia i se încredinţeazã, în ianuarie 1843, postul de medic al judeţului Gorj. De atunci începe cariera lui statornicã în Principate. Avea în momentul acela 35 de ani, era un bãrbat chipeş, energic şi cu o vorbire plãcutã. Doctorul Culceru a cucerit repede stima şi simpatia noilor sãi concetãţeni. El şi-a continuat activitatea şi la Giurgiu, în locul vaccinerului titular care decedase. Acolo a funcţionat el pânã în 1845, cu 200 lei pe lunã, dupã care a rãmas numai în Gorj.
Prima grijã a noului medic de judeţ a fost sã cearã înfiinţarea unui spital în Târgu-Jiu, pe care însã numai în 1845 reuşeşte sã îl vadã realizat; un an dupã aceea, prezintã „maghistratului”(primãriei) oraşului o listã cu toate obiectele necesare organizãrii acestui spital în spirit modern. Spitalul a funcţionat la început în casele pitarului N. Protopopescu (pe Str. Tudor Vladimirescu de astãzi, colţ cu Sfinţii Apostoli), apoi în casele paharnicului N. Otetelişanu, pe Str. Tudor Vladimirescu de astãzi, colţ cu Str. Griviţa, unde locuia pe atunci şi doctorul, şi, în fine, pe Str. Tudor Vladimirescu, colţ cu Str. Magheru de astãzi, chiar în locul în care se aflã în prezent spitalul unificat Târgu-Jiu. De la 1864 spitalul a avut local propriu pe Str. Unirii, unde mai existã şi astãzi.
Culcer a locuit însã de la început în casele paharnicului Nicolae Otetelişanu, prezidentul Judecãtoriei Gorj, descendentul unei foarte vechi familii boiereşti oltene, despre care vom avea ocazia sã mai vorbim; peste câţiva ani a reuşit sã strãmute şi spitalul în aceste case.
La 19 februarie 1848, doctorul se cãsãtoreşte cu Anica, cea de-a doua fiicã a lui Nicolae Otetelişanu. Faptul cã un vechi boier cu vazã a consimţit sã acorde mâna fiicei sale unui nou venit, totalmente necunoscut, fiu de iobagi din Ardeal, dovedeşte cât de repede a ştiut bãrbatul acesta sã se impunã prin prestigiul şi valoarea sa personalã şi sã cucereascã preţuirea şi încrederea celor din jurul sãu.
În iunie 1848 izbucneşte în Ţarã flacãra Revoluţiei, ce a cuprins şi Târgu-Jiul, orãşel paşnic, dar care a ştiut sã fie întotdeauna la datorie când a fost nevoie. La mişcare au aderat imediat ţãranii, meseriaşii, micii negustori şi câţiva boiernaşi modeşti, pe când marea protipendadã s-a abţinut. În ce priveşte pe ardeleanul Culcer, în ciuda faptului cã devenise între timp o figurã marcantã în judeţ şi cã se cãsãtorise cu o boieroaicã de viţã veche, el nu a uitat cã fusese fiul unui popor asuprit şi cã aparţinuse unei clase asuprite, aşa cã îl vedem participând la ceremonia publicã de ardere a Regulamentului Organic şi a Pitacelor de Boierie23 . Un martor ocular24  descrie însã aceastã demonstraţie ca pe o manifestaţie gãlãgioasã şi dezordonatã, lipsitã de seriozitatea şi decenţa impuse de gravitatea momentului; cu ţigani zgomotoşi şi dezmãţaţi, huiduind, fluierând şi dând cu pietre în foc, cu aspecte de mascaradã (Domnişoara Mongescu simbolizând Libertatea, plimbatã pe umeri pe un scaun) şi alte asemenea episoade burleşti. Îmi închipui cât trebuie sã-l fi durut pe patriotul nostru sincer aspectul acestei atmosfere deşãnţate şi cât trebuie sã fi suferit când, în septembrie, a vãzut revoluţia înãbuşitã.
La 1 decembrie 1848 are un prim fiu, Vladimir. M-am întrebat adeseori ce-l va fi îndemnat pe ardeleanul nostru sã-i puie acest nume slavon, care nu se regãseşte nici în familia lui din Sãlaj, nici în cea a soţiei, din Oltenia. Nu cumva, decepţionat de eşecul mişcãrii din 1848, se va fi gândit la eroul mişcãrii din 1821?
Cu acest fiu se face însã numai începutul, cãci de acum înainte copiii aveau sã se ţinã lanţ. Se pare cã soţia i-ar fi nãscut în total 13 bãieţi şi 2 fete, dar nu le-au trãit decât 7 fii: Vladimir, Tache (Dumitru), Grigore, Iancu (Ion), Nicu, Costicã şi Eugen.
Şapte copii atârnã greu în bugetul unui salariat; zestrea Anichii era destul de modestã şi neproductivã, dar asta nu l-a împiedicat, atunci când a fost solicitat, sã contribuie şi el la renovarea bisericii Sfinţii Apostoli, ridicatã cu un veac mai înainte, iar numele sãu a figurat pe pisania sfântului locaş pânã în 1925, când biserica a fost dãrâmatã. Este interesant cã Culcer apare pe aceastã pisanie cu rangul de „pitar”25 , ceea ce probabil a fost o transpunere a titlului sãu ardelean de armalist.
℘⇑

Pe mãsurã ce creezi şi organizezi, în aceeaşi mãsurã ai însã şi mai mult de lucru. Acuma trebuia sã se ocupe şi de organizarea sanitarã a satelor, problemã ce nu se pusese în trecut; tot el trebuia sã îngrijeascã şi bolnavii din judeţ, pe cei din oraş, pe cei din arestul închisorii; el trebuia sã administreze şi sã conducã spitalul, sã îngrijeascã şi sã opereze bolnavii, sã se ocupe de pregãtirea personalului sanitar inferior… şi sã nu uitãm cã, pe lângã calitatea de medic uman, o mai avea şi pe cea de medic veterinar, luptând pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor, controlul vitelor tãiate şi îngrijirea celor bolnave… Pe mãsurã ce îşi organiza munca, se desemnau cu tot mai multã claritate noi şi noi sarcini, aşa cã a venit un moment când s-a simţit literalmente depãşit, şi în februarie 1849 a cerut un ajutor care sã ocupe funcţia de medic al oraşului. Comitetul Sanitar a apreciat însã cã doi medici era prea mult pentru un judeţ ca Gorjul26 , aşa cã, pânã în 1850, Culcer a lucrat tot singur. Când s-a aprobat, în fine, mult doritul post, cetãţenii oraşului, care se învãţaserã cu bunul lor „Dohtor”, au fãcut o cerere ca sã le fie lãsat lor tot Culcer la oraş, dar, din fericire, aceastã cerere nu li s-a aprobat, şi de aceastã datã a rãmas numai medic al „ocrugului”(judeţului).
Treaba începuse sã meargã în Gorj şi, tocmai când spera şi el cã va fi mai puţin tracasat, a primit, la 20 noiembrie 1857, o adresã din partea Comitetului Sanitar care, încredinţat fiind cã numai el va putea aduce îmbunãtãţiri serviciului sanitar din Dolj (al cãrui titular fusese revocat pentru incapacitate), îl recomandase Mãriei Sale Prinţului Caimacam ca medic primar al acelui judeţ. Şi, astfel, Dimitrie Culceru se mutã cu familia la Craiova, de unde o ia de la început cu munca de organizare. Aci avea şi mai multe sarcini; astfel, printr-un decret semnat de doctorul Davila, i se încredinţeazã şi supravegherea şi îndrumarea studenţilor medicinişti care fãceau practicã la sate… şi cum munca de teren nu se poate concepe fãrã un impozant balast birocratic, dupã terminarea zilei de muncã, alergând dintr-un sat în altul, de la un bolnav la altul, activând în spitale, lucrând cu studenţii, îl vedem noaptea în faţa mesii de scris, completând numeroase statistici, rapoarte, tabele şi formulare, foarte utile, desigur, dar niciodatã utilizate, menite a se îngropa în diferite arhive, fãrã a fi servit vreodatã la ceva. Într-o vreme îşi tocmise un „scriitor” de la tribunal ca sã-l ajute, dar acesta, speriat de imensul volum de hârtii, s-a grãbit sã dea bir cu fugiţii.

℘⇑

Doctorul Alexandru Culcer de la Cluj afirma cã familia noastrã din Ardeal ar fi fost înruditã cu revoluţionarul Alexandru Buda, nãscut în Remetea Chioarului în 1820, şi care a luptat intens ca deputat în Camera Revoluţionarã de le Debreţin pentru desfiinţarea iobãgiei. Acest Buda a colaborat activ, în 1849, cu Nicolae Bãlcescu pentru împãcarea revoluţionarilor maghiari ai lui Kosuth cu revoluţionarii români ai lui Iancu. În 1860 a venit în Principate ca sã înarmeze un contingent de voluntari în lupta Piemontului împotriva Austriei, şi a supravegheat în ianuarie, la Giurgiu, încãrcarea clandestinã a unui transport de arme, deşi pretexta cã se ocupã cu comerţul de tutun. Dupã zãdãrnicirea mişcãrii, a fugit în Italia, unde s-a înrolat în trupele lui Garibaldi şi a luptat acolo cu gradul de maior.
Suntem în posesia unei scrisori a doctorului Dimitrie Culcer din 11 ianuarie 1860 cu destinaţia Giurgiu şi adresatã „Iubite vere”. Scrisoarea nu a mai putut pleca şi a rãmas în arhiva familiei noastre (sora mea, doctor Ana Max Culcer). În scrisoare, Culcer se bucura de sosirea în ţarã a acestui vãr care îi trimisese la Craiova nişte „tutun” spre a fi vândut; mai departe, Culcer îi dãdea relaţii despre soţia şi familia sa. Este foarte probabil cã „vãrul” în cauzã nu putea fi decât Alexandru Buda. Din textul scrisorii nu rezultã însã cã Culcer ar fi fost la curent cu misiunea secretã a lui Buda în Principate, dar nu este exclus nici faptul cã chiar Buda sã-i fi cerut o astfel de scrisoare nevinovatã ca un alibiu (Culcer scria cã i-a depozitat acolo „tutunul”, deşi nu l-am vãzut niciodatã în carierã activând ca tutungiu).

℘⇑

În 1862 se iveşte o nouã complicaţie: Oltenia este invadatã de teribila muscã columbacã, roind dintr-o peşterã aflatã la Porţile de Fier… vitele încep sã moarã pe capete sub înţepãturile redutabilei insecte, şi combaterea flagelului tot medicului de judeţ i-a revenit bineînţeles.
„…Bãrbatul meu, de trei sãptãmâni este numai musafir pe acasã, cã dintr-o parte vine şi în alta pleacã, cãci iarãşi s-a ivit boala în vitele mari. Pânã la sfârşitul lunii nu crez cã poate sã vie… dar îl ştii pe el…” În aceşti termeni descrie soţia sa Anica, într-o scrisoare cãtre sora ei, felul de viaţã pe care-l ducea acest rob al carierei sale.
Pânã la urmã calamitatea a fost stãvilitã şi la începutul anului urmãtor vedem apãrând în Monitorul Medical un raport asupra muştei columbace, semnat de doctorul Dimitrie Culceru.
Am ajuns în iulie 1864; serviciul sanitar al judeţului Dolj începuse sã meargã, când primeşte într-o zi urmãtoarea scrisoare confidenţialã şi urgentã de la Cabinetul Inspectorului General al Serviciului Sanitar din Bucureşti, semnatã de doctorul Felix:
„Bucureşti
în 8 iulie 1864
Onorabile Confrate,
Din ordinul Dlui Inspector General27 , te rog sã rãspunzi îndatã prin telegraf, dacã voieşti a primi postul de medic şef al Capitalei.
Rãspunsul telegrafic, catã sã fie un simplu „primesc” sau „nu primesc”.
Te salut
Felix”28
Oferta era tentantã, salariul mai ridicat, copiii ar fi putut primi o altã educaţie acolo în Bucureşti… şi Culcer acceptã, iar în septembrie apare înaltul decret de numire în „postulu vacantu de medicu şefu alle Capitalei şi vicepreşedinte al Consiliului de Igienã şi Salubritate din Capitalã” în locul decedatului doctor A. Vehnert.
Dimitrie se mutã acuma la Bucureşti, cu bãieţii cei mari: cu Vladimir, pe care-l dã la şcoala militarã, cu Tache, cu Grigore şi cu Iancu, pe care-i dã la pension. Deocamdatã, Anica va rãmâne cu bãieţii cei mici – Nicu, Costicã şi Eugen, tot la Craiova. Ce folos cã leafa se mãrise, când aveau acuma douã case de ţinut şi sã nu uitãm cã copiii crescuserã şi ei şi cã aveau tot mai multe nevoi. Cât o ducea el de bine acuma, se poate vedea din corespondenţa Anichii (scrisoarea din 11.03.1865 cãtre Elena):
„…vezi Leliţico cât sufãr şi cum trãiesc numai cu o socotealã: ca sã-mi poci ţine copiii […] vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci şi cei din Bucureşti; apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce sã mã fac!”
Ca sã scape de cheltuiala a douã case, a venit şi ea pânã la urmã cu copiii la Bucureşti.
S-ar fi pãrut cã, în fine, Culcer şi familia ar fi realizat condiţiunile pentru a se aşeza pe linia de plutire şi cã, cu niţicã chibzuialã, s-ar fi putut redresa definitiv, cu cariera ajunsã la apogeu şi familia reunitã, dar nu a fost aşa. Citez din Istoria României, vol. IV, p. 330-331 (Ed. Academiei R.P.R.):
„…Ordinea doritã de domnitor fu însã pusã la grea încercare chiar în primele zile dupã plecare (a lui Cuza la Bãile Ems în Prusia, n.n.), de frãmântãrile izbucnite la Bucureşti în ziua de 3/15 august 1865 […] Frãmântãrile au pornit în urma unei ordonanţe municipale care a interzis comerţul ambulant de fructe şi legume al oltenilor, obligându-i sã închirieze gherete de lemn pentru a-şi vinde marfa pe loc. Mãsura a fost luatã pentru prevenirea unei epidemii de holerã. Aceastã mãsurã […] a produs o nemulţumire care a fost speculatã de „Monstruoasa Coaliţie”29  […] Totul s-a redus la o „încãierare de piaţã”. […] S-a soldat însã cu vreo 20 de morţi şi foarte mulţi rãniţi, pentru cã a intervenit armata.[…] Ca o consecinţã (a acestor evenimente), marele vizir Fuad Paşa scria Domnitorului la 2/14 septembrie, calificând incidentul ca „rostirea brutalã a unei nemulţumiri generale”. Alexandru Ioan Cuza a trimis un rãspuns deosebit de demn, în care respingea încercarea Turciei de a se amesteca în chestiunile interne ale Ţãrii (arãtând cã a luat mãsuri) şi silind pe vizir la retractare.
Din „Repertoriul Medicilor” de Dtor V.Gomoiu (Tipografia „Cultura”, 1941), aflãm cã doctorul Iacob Felix, medic legist la Direcţia Sanitarã şi vice-inspector al Serviciului Sanitar al Principatelor, a fost destituit la 19 octombrie 1865 din toate funcţiunile sale (Decretul Nr. 1394/1865). Din acelaşi repertoriu aflãm cã doctorul D. Culcer a fost îndepãrtat din funcţiune în decembrie 1865 de cãtre Consiliul Comunal, pentru „incapacitate fizicã”, dar i s-a oferit în schimb un post de „medic holeric”, iar în locul sãu a fost numit doctorul Felix, cel destituit în octombrie.
Sã vedem ce scrie Anica în corespondenta sa (25.12.1865):
„Noi stãm foarte rãu; Davila şi Primarul, de o sãptãmânã silesc pe bãrbatu-meu sã demisioneze […], zicând cã tot îl scoate, şi atunci va fi ruşine pentru el. Leafa am luat-o înainte. Ieri mi-a dat Leliţa Victoria (o verişoarã a Anichii n.n.) un napoleon. Dumnezeu sã-i dea toate fericirile, cã dacã nu mi-ar fi dat, nu aveam ce mânca… Astãzi trebuie sã demisioneze cã nu mai poate… Grozavã neomenie, sã ne lase muritori de foame şi de frig, cã nici lemne nu mai avem! Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vãrsãturi de sânge, încât se speriase chiriaşii de mine şi l-au adus pe doctor, cã bãrbatu-meu nu ştie ce face, gândindu-se cum sã trãim. Mi-e fricã sã nu se îmbolnãveascã şi el, şi atunci vai de bieţii copii ce sã fac!… La Ghenarie este sã plãtim pentru Vladimir, şi o zi de trece peste termen, îl dã afarã…”
Iatã acuma ce gândesc eu despre aceastã neomenie care a distrus existenţa unui om dârz şi integru şi a familiei sale:
Între „încãierarea din piaţã” şi prãbuşirea doctorului Culcer existã cu siguranţã o legãturã. Ordonanţa municipalã privitoare la comerţul ambulant a avut, în mod evident, un caracter sanitar, menit sã stãvileascã epidemia de holerã, şi, în consecinţã, nu putea proveni decât de la Serviciul Sanitar. Având însã în vedere extensiunea incidentului pe plan diplomatic internaţional, trebuiau luate mãsuri! Doctorul Felix, vice-inspectorul Serviciului Sanitar, era cu 25 de ani mai tânãr decât Culcer, şi dacã trebuia sã cadã un cap, de ce sã nu cadã acela al bãtrânului, şi atunci s-au fãcut presiuni asupra lui, ca sã-l sileascã sã demisioneze. Existenţa acestor presiuni este atestatã nu numai de scrisoarea Anichii Culcer, ci şi de cartea Dr. Gomoiu, care aratã cã doctorul Glück, pentru a „apãra” pe Culcer menţioneazã cã el a funcţionat ca medic la stat încã din 1836… De ce sã-l „apere” dacã nu existã nici o acuzare, chiar şi neatestatã documentar?… Apoi sã nu uitãm cã marele Davila, cu toate meritele sale, a fost un om vindicativ (aşa se spunea), şi cã era şi partizan al şcolii medicale franceze, în opoziţie cu şcoala germanã a lui Culcer. Pe de altã parte, primarul Capitalei, orişicine va fi fost, nu putea închide ochii în faţa unor mãsuri de higienã menite sã loveascã în interesele unei populaţii de mahalagii fanariotizaţi, care formau temelia clientelei sale electorale. Nu e greu sã ne imaginãm cât îl supãrau pe un mãcelar din Obor controalele sanitare menite sã împiedice vânzarea de carne alteratã… Ce enervatã trebuie sã fi fost o gospodinã din Mandravele, cãreia ordonanţele municipale îi interziceau sã arunce gunoaiele în stradã, ce revoltat va fi cost un cârciumar din Calea Moşilor, cãruia i se impunea sã pãstreze curãţenia în local, un pãrinte respectabil silit sã-şi ducã copiii la vaccinat sau sã declare un caz de boalã molipsitoare în familie… Se poate oare împiedeca o petrecere sau o nuntã cu lãutari, chiar şi dacã cartierul e contaminat?… Şi ce poate fãgãdui un primar bombardat zilnic cu astfel de plângeri, dacã nu, cã îi va scãpa de „tirania” acestui nebun?
Nu e greu de admis cã în aer plutea o nemulţumire generalã şi cã „încãerarea din piaţã” a fost un prilej binevenit pentru înlãturarea acestei tiranii. A fost prea uşor pentru primar sã-l convingã pe doctorul Davilla, sã deturneze pe capul lui Culcer sãgeţile care se abãtuserã iniţial peste Felix.
Decepţionat şi obosit, Culcer şi-a prezentat la 25 noiembrie demisia, pentru „incapacitate fizicã”, primind în schimb un post de medic holeric, înfruntând toate primejdiile molimei şi câştigând exact cu ce sã poatã trãi de pe o zi pe alta.
Iatã bilanţul unei cariere de apostolat, a unei munci istovitoare de 29 de ani. Iatã la ce ajunsese tânãrul nostru dârz şi entuziast care, în 1836, trecuse Carpaţii cu gândul de a se lua la trântã cu viaţa!…
Obţinerea pensiei a fost o nouã problemã. Parlamentul i-a recunoscut de la început cererea ca îndreptãţitã, dar nu reuşea sã gãseascã o formulã legalã pentru alocarea fondurilor. În fine, cu mare greutate pensia a fost votatã, dar Locotenenţa Domneascã (Cuza abdicase între timp) se opunea la întãrirea ei… Sentimentele cuziste ale lui Culcer, precum şi condiţiile în care fusese silit sã demisioneze fãceau din el o „persona non grata”. Sã dãm din nou cuvântul Anichii:
„…în fine, astãzi dete şi bãrbatu-meu petiţia la minister, şi cine ştie când ajunge la Camerã; şi de aci puţinã nãdejde… cã nu vor sã voteze pensii, zicând cã nu sunt bani pentru pensii, şi nu ştiu ce sã ne facem aici…” (18 ianuarie 1866). Şi alta:
„…pensia s-a votat la 25 februarie, dar ce folos cã nu are de gând sã se întãreascã de Locotenenţa Domneascã, cã nu are cine stãrui… Cã bãrbatu-meu, dacã îi zic sã se ducã la cineva, se supãrã şi nu mai vorbeşte cu mine toatã ziua…” (21 martie 1866).

℘⇑

Concetãţenii sãi de altãdatã, inimoşii târgujieni, n-au înţeles însã în acele clipe sã uite de fiul adoptiv al oraşului lor, bunul doctor Culcer, care fãcuse atâtea pentru judeţul Gorj, şi au înaintat o jalbã la Stãpânire, prin care cereau sã fie din nou trimis în mijlocul lor „apostolul darnic, împrãştietor de bine şi sãnãtate la cei mulţi în suferinţã” (frumos stil!) şi astfel, în luna mai 1866, Dr. Dimitrie Culcer revine în Târgu-Jiul sãu iubit, ca medic al oraşului. El nu activeazã însã în acest post decât câteva luni, cãci la 13 august ale aceluiaşi an, se aprobã, în sfârşit, mult aşteptata pensie, 1200 lei pe lunã.
Acuma ar fi putut, în fine, sã se odihneascã şi el… ar fi putut eventual sã deschidã un cabinet sã câştige şi el un ban, dar nici odihna, nici câştigul nu erau fãcute pentru un om ca Dimitrie Culcer. Deşi avea existenţa asiguratã, cu toate cã sãnãtatea îi era zdruncinatã, Culcer a continuat sã munceascã, acordând asistenţã medicalã gratuitã pretutindeni unde aceasta i se cerea, o asistentã absolut gratuitã, cãci Culcer nu a admis niciodatã sã-şi creeze o sursã de venituri din suferinţele bolnavilor. „…Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei sãraci, a mers pânã la sacrificiu…”, aşa scrie istoricul Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Târgu-Jiului.
*
*     *
Era într-o noapte rãcoroasã de sfârşit de august; nu trecuserã nici douã sãptãmâni de la pensionare; Culcer este sculat în grabã la ora 1 şi chemat urgent la un bolnav. În drum spre locuinţa acestuia, în trãsurã, moare însã brusc, lovit de encefalitã. Îndurase prea multe în cursul laborioasei sale cariere şi mai ales cãtre sfârşitul acesteia… A cãzut la datorie, şi chipul lui auster se poate vedea şi astãzi pe piatra din cimitirul de la Târgu-Jiu. Privirea lui, severã şi blândã în acelaşi timp, te urmãreşte apoi ani de zile şi cu greu o mai uitã cine a vãzut-o o datã.

Bucureşti, 20 mai 1980

℘⇑

NEAMUL OTETELIŞENILORtc “NEAMUL OTETELIŞENILOR”

Ne aflãm la sfârşitul veacului al cincisprezecelea; zilele eroice ale lui Mircea cel Bãtrân şi Vlad Ţepeş trecuserã. Ţara Româneascã încetase sã mai reziste în faţa Turcului, iar Ştefan al Moldovei cãuta zadarnic un aliat de nãdejde ca sã poatã stãvili împreunã puhoiul otoman; şi atunci, l-a scos din mãnãstire pe Vlad Cãlugãrul, fratele lui Vlad Ţepeş, care-şi lepãdã astfel rasa monahalã şi îmbrãcã hlamida domneascã, dar care se dovedi prea slab; sfaturile boierilor din divanul sãu nu au reuşit sã-l facã sã ia o atitudine hotãrâtã şi sã se lepede de turci; dar nu de asta este vorba aici.
Printre boierii din divanul domnesc, întâlnim la leat de la facerea lumii 6994 (adicã, dupã notaţia actualã, 1486) pe un ban Dimitrie Ghizdavãţ, cu soţia sa Neaga, al cãrei tatã Detco (sau Duduc) era asociat la bãnie cu ginerele sãu Dimitrie. Acest Dimitrie figura în sfatul domnesc la 23 martie 1482 ca boier fãrã titlu de dregãtorie; la 24 aprilie 1484, era ispravnic, la 5 aprilie 1485 îl gãsim din nou în sfatul domnesc, fãrã dregãtorie, pentru ca la 23 aprilie 1486 sã aparã ca ban de Mehedinţi30  cu scaunul la Strehaia. Aceastã bãnie, fãrã a fi ereditarã de drept, se moştenea de fapt din tatã în fiu, iar deţinãtorii funcţiunii erau denumiţi „banoveţi”, iar dupã înrudirea cu dinastia Ţãrii i-au numit şi Basarabeşti.
Dimitrie şi Neaga au trei fii, dintre care Manea Ghizdavãţ a ajuns şi el ban. Manea a avut la rândul lui trei fii:
Vlad Banul
Dumitru Pârcãlabul
Balica Spãtarul.
Pânã nu demult, se credea cã aceşti trei fraţi au fost fiii marelui vornic Cârstian din Cepturoaia, fost şi el boier în divanul domnesc al lui Vlad Cãlugãrul, dar domnul G. D. Florescu a demonstrat cã nu acest Cârstian a fost tatãl lor, ci Manea Ghizdavãţ31 . Sã ne întoarcem însã la ei:
Vlad Banul, zis Buzea, stãpânea 45 de trupuri de moşie „rãmase din tatã-n fiu de la jupâneasa Neaga, fiica lui Duduc şi de la fiul sãu Manea Ghizdavãţu fost ban al Olteniei”, moşii stãpânite, încã din zilele lui Vlad Ţepeş (Al. Ştefulescu). Vlad Banul a avut un fiu, Radu Buzeru Armaşul, tatãl celor trei fraţi Buzeşti: Preda, Radu, Stroe, vajnicii cãpitani ai lui Mihai Viteazul.
Dumitru Pârcãlabul, care a murit tãiat de Moise Vodã în 1523 şi a avut şi el trei fii, dintre care Radu, a avut de asemenea trei fii; unul dintre aceştia, Preda, a fost cãsãtorit cu Florica, fiica lui Mihai Viteazul32 .
Balica Spãtarul, al treilea fiu al lui Manea a fost tatãl lui Gherghinã Pitarul, care a avut tot trei copii: pe Radu Postelnicul, pe Balica Hatmanul şi în fine pe Despina strã- strã- strã- strã- strã- strã- strã- strã-bunica mea. Aceastã Despina a fost mãritatã cu Tudor Herţa din Oteteliş, dintr-un neam tot aşa de vechi ca şi al ei. La o hotãrnicie reprodusã în 1752, un urmaş al acestor otetelişeni a prezentat un hrisov din leat de la facerea lumii 6926 (adicã 1418), întãrit dupã 1433 de cãtre Vlad Vodã Dracul, care glãsuia cã „Boiarii Otetelişeni vor stãpâni moşia Beneşti şi de acum înainte, dupã cum au stãpânit-o şi pânã acum”33 . Din formula „şi pânã acum” se poate deduce cã neamul Otetelişenilor este chiar mai vechi decât data hrisovului, 1418. Existenţa atestatã a neamului începe însã abia în 1550, cu acest Tudor Herţa din Oteteliş, soţul Despinei, fiica pitarului Gherghinã, strãnepotul lui Dimitrie Ghizdavãţ, banovãţ ce se ţinea de neamul Basarabeştilor.
Tudor Herţa şi cu Despina au avut un fiu, Matei, iar acesta pe postelnicul Stroe din Oteteliş, a cãrui stemã reprezenta un arc întins, cu sãgeata pe el, având în stânga soarele, şi în dreapta, luna34 . Vlad Spãtarul, fiul lui Stroe, a avut mai mulţi copii, dar pe noi ne intereseazã trei:
Radu Logofãtul, tatãl vestitului cãpitan Ilie Otetelişanu, care a fost ani în şir vornic al judeţului Gorj. În 1719, Ilie a construit, la colţul actualelor strãzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa din Tg.-Jiu, o casã care a devenit mai apoi farmacia lui Winkler (cel adus de Dimitrie Culcer de la Cluj), apoi a lui Artur Pol, apoi a lui Gh. Arjoca. Astãzi, casa nu mai existã. Tot al lui Ilie fusese şi locul pe care medelnicerul Ion Sâmboteanu a ridicat o casã cu etaj când şi-a mãritat fata cu Nicolae Otetelişanu. În aceastã casã a locuit apoi Anica, fiica lui Nicolae, împreunã cu soţul ei, doctorul Dimitrie Culcer, apoi fiul acesteia, Grigore Culcer, care a murit la 1928. Astãzi, casa este etatizatã.
În anul 1751, din îndemnul cumnatului sãu Dionisie, egumenul mânãstirii Hurezul, Ilie a înãlţat biserica Sfântu Ilie din Craiova în locul vechii bisericuţe de nuiele de pânã atunci. Prin testament a lãsat acestei biserici întreaga sa avere, Calafatul şi viile din Drãgãşani. Viaţa familiei Otetelişanu este strâns împletitã de numele bisericii Sf. Ilie, care a fost restauratã în 1890 de vãduva lui Constantin N. Otetelişanu. Ilie a lãsat prin testament ca biserica sã sprijine la studii pe membrii merituoşi şi sãraci ai familiei. Un ajutor de la Sf.Ilie a primit şi tatãl meu, când urma cursurile Institutului Bacteriologic Pasteur, şi cu banii aceştia şi-a cumpãrat un microscop, care i-a fost de mult folos în cariera medicalã. Microscopul se aflã astãzi în posesia surorii mele, doctor Ana Max Culcer. Interesantul testament al lui Ilie Otetelişanu, datând din 1732, se pãstreazã în condica Hurezului… Cãtre sfârşitul vieţii, Ilie s-a cãlugãrit şi a murit fãrã urmaşi, lãsând epitropia bisericii nepotului sãu de vãr, Barbu G. Otetelişanu.

Al doilea fiu a lui Vlad Spãtarul a fost postelnicul Gorgan, care în 1630 l-a însoţit pe Aga Matei din Brâncoveni (viitorul domn Matei Basarab), când s-a refugiat prin Defileul Jiului în Ardeal, ca sã scape de urmãrirea lui Leon Vodã Tomşa. Gorgan a avut un singur fiu, pe Barbu Vornicul, cumnat cu Bãlaşa Zãtreanu şi care, dupã moartea unchiului sãu Ilie, a ajuns epitrop al bisericii Sf. Ilie. Acest Barbu Vornicul a avut şi el trei fii:
a) Vistiernicul Ion Otetelişanu, care a avut doi fii:
1) Vornicul Iordache Otetelişanu, un patriot luminat, întemeietor a însemnate aşezãminte publice, un bãrbat foarte cult. Se aflã înmormântat în naosul bisericii Sf. Ilie unde un admirabil epitaf, compus de fratele sãu Grigore, proslãveşte toate meritele sale. (Acest Iordache a fost „unchiul asasin” al cãrui portret i-a cãzut în cap bunicului meu, la Târgu-Jiu.)
2) Grigore Otetelişanu (1786-1869), cunoscut ca „unchiul Grigore de la Sf. Ilie”, al cãrei epitrop a fost mulţi ani în şir. În 1846, Grigore era ocârmuitor al judeţului Gorj şi în 1847 a hotãrnicit „moşia” oraşului Târgu-Jiu, cãci cunoştea şi ingineria hotarnicã.
Fiind cel mai bãtrân din clanul Otetelişenilor, „patriarhul clanului”, toţi ceilalţi îl considerau pe „Tata-Unchiu” drept capul familiei şi la el alergau când aveau nevoie de o povaţã, un sfat sau un ajutor, iar sfaturile sale aveau autoritatea unor porunci. Mulţumitã lui, biserica a acordat un ajutor lui Vladimir Culcer, ca sã-şi poatã termina studiile la academia militarã.
În afarã de aceşti doi fii, Iordache şi Grigore, Vistiernicul Ion a avut mai multe fete. Una din ele a fost mama Victoriei Lecca, soţia pictorului, acea „Leliţa Victoria” care a ajutat-o cu un napoleon pe sãrmana Anica Culcer în 1865 când soţul ei fusese scos din funcţie. O altã fiicã, Manda, a fost mama profesorului, scriitorului şi omului politic Petrache Poenaru, fost secretar al lui Tudor Vladimirescu (1799-1875), o figurã remarcabilã a mişcãrii culturale române din secolul trecut. El este inventatorul atestat al stiloului.
b) Vornicul Barbu Otetelişanu a avut şi o fatã despre care nu avem date.
c) Al treilea copil al vornicului Barbu, a fost Clucerul Barbu B. Otetelişanu, strãbunicul bunicului meu, despre care ştim cã se pricepea şi la hotãrnicirea moşiilor (a mãsurat moşia lui Constantin Poenaru Verdeş). Cu primele douã soţii, Clucerul Barbu nu a avut copii, dar cu a treia, Casandra (moartã la 15 octombrie 1810 şi care s-a numit probabil Bãrãţeanu), l-au avut pe strã-strãbunicul meu Nicolae Otetelişanu, tatãl Anichii Culcer.
Constantin Otetelişanu, cel de-al treilea din fiii spãtarului Vlad, a fost ispravnic al scaunului Craiovei prin 1705, şi este strãmoşul ramurii Otetelişenilor din Bucureşti, care au avut moşie la Mãgurele, unde funcţioneazã astãzi una din industriile de vârf ale Ţãrii. Acolo, la Mãgurele este şi celebrul lac, care l-a inspirat pe Eminescu, când a compus Scrisoarea a patra. Acest Constantin Otetelişanu a fost tatãl lui Radu, care a fost tatãl lui Şerban, a cãrui fiicã Maria Otetelişanu, mãritatã cu Medelnicerul Ion Sâmboteanu, a fost mama strã-strãbunicii mele, Uţa Sâmboteanu, mãritatã cu paharnicul Nicolae B. Otetelişanu, strã-strãbunicul meu.
A fost cam obositoare înşirarea atâtor nume… Dar ce sã-i facem dacã neamul e atât de vechi şi numeros?… O mare mulţime de Otetelişeni şi, aşa cum ne învaţã teoria mulţimilor, trebuie sã aibã şi ei un numãr de caracteristici comune; sã încercãm sã le definim.
În primul rând, un puternic spirit de clan. Toţi coborâtorii neamului Otetelişanu fac o apã şi un pãmânt: uniţi, sãritori unii la nevoile altora, ajutându-se între ei, intervenind unul pentru celãlalt… „Parcã am fi jidani, aşa ne susţinem între noi…”, spunea într-o zi o mãtuşã de-a mea.
Un Otetelişanu va fi întotdeauna un om afabil, drãguţ, atent… vorba lui îţi merge drept la inimã.
Au în general trãsãturi rotunde, mişcãri tacticoase… niciodatã n-ai sã-i vezi grãbindu-se sau pierzându-se cu firea. Prietenoşi, zâmbitori, glumeţi… Cred cã am spus destule ca sã-i puteţi identifica, şi sper cã acum îi veţi putea recunoaşte şi Dumneavoastrã!

Bucureşti, 23.05.1980

℘⇑

PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANUtc “PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANU”
Strã-strãbunicul meu (1788-184

Prea puţin material informativ ne-a rãmas de la acest venerabil strã-strãbunic: câteva notiţe pe marginea filelor unui acatistier, în care îşi însemna din fuga condeiului marile evenimente familiale: naşteri, cãsãtorii, decese; câteva referinţe localnice în Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu şi vreo zece scrisori trimise, cãtre sfârşitul vieţii, fiicei sale preferate, Elena Economu. Mult prea puţin într-adevãr pentru portretizarea unei figuri atât de interesante, dar totuşi suficient spre a trezi în noi o puternicã atracţie în care afecţiunea, admiraţia şi respectul se îmbinã în egalã mãsurã.
Nu ştiu de ce nu mã pot gândi la el fãrã emoţie. Ce fire tainice mã leagã oare de acest strãmoş, dispãrut de mai bine de un veac?… Cum sã fac sã pot afla mai multe despre el?… Strâng cu disperare între degete puţinele documente rãmase. Sunt scrise de mâna lui… şi eu, care nici chirilicele de tranziţie nu le pot descifra… dar pe cele cu „caturi” şi „aruncãturi” folosite pe vremea lui?…
Cu mari silinţe am reuşit totuşi pânã la urmã sã le tãlmãcesc. Am urmãrit traseul semnelor cu lupa, unul câte unul, şi mi le notam într-un caiet, pe mãsurã ce, cu ajutorul contextului, le identificam35 … În cele din urmã, documentele şi-au destãinuit secretul… Dar aici apãrea o a doua greutate: şi notiţele din Acatistier şi scrisorile, erau atât de laconice… nişte simple crestãturi pe rãbojul vremii, care se rezumau la o strictã menţionare a faptelor; fãrã explicaţii, fãrã comentarii, fãrã cadru… li se acorda aceeaşi importanţã marilor evenimente familiale, ca şi faptelor mãrunte din viaţa de toate zilele. La fel şi în Istoria Târgu Jiului, unde nu apar decât nişte menţionãri ale slujbelor ocupate sau ale felului cum a intervenit în viaţa publicã… E descurajant!…
Dar nu mã las… citesc şi rãscitesc slovele chirilice pe care, în sfârşit, le-am putut descifra, le pipãi şi mã întreb cum arãta Nicolae Otetelişanu la chip?… Cum umbla îmbrãcat? Era el oare un om cult, fin, sensibil, bun, sau dimpotrivã? Îi examinez din nou scrisul… Ce curbe elegante prezintã literele sale!… Câtã stãpânire de sine în modul cum apãsa pe panã! Ce trãsãturi sigure şi regulate!… Ce temperament cald şi controlat!…Cât simţ al ordinei, câtã migalã, cât simţ estetic!… Aşa-zisele „aruncãturi” numai aruncate nu sunt… Parcã-l vãd cu câtã grijã sta şi desena literele şi le înflora rotunjimile… Textul nu e scris cu zamã de bozi ca atâtea documente contemporane, ci cu o cernealã neagrã, lucitoare ca tuşul. Hârtia de calitate, foile filigranate purtând în colţul din stânga-sus emblema Parisului, cu celebra corabie: „fluctuat nec mergitur”. Din textul scrisorilor rezultã cã Nicolae Otetelişanu ducea o viaţã cumpãtatã, lipsitã de lux şi de cheltuieli nejustificate. Veniturile îi erau destul de moderate. Ce-l fãcea atunci sã foloseascã la scris o cernealã atât de finã şi o hârtie adusã de la Paris, dacã nu un rafinament estetic?
Din amintirile bunicii mele despre Elena Economu, rezultã cã tatãl acesteia, Nicolae, fusese „un boier mare, cu carte multã, cum arareori se gãsea pe atunci”. Îi transcriu scrisorile la maşinã ca sã le pot citi fãrã efort şi le parcurg din nou, pânã ce le ştiu aproape pe dinafarã, pânã ce încep sã-mi însuşesc fraza lui, vocabularul lui, modul lui de a gândi şi de a se exprima… pânã când autorul scrisorilor, convins de sinceritatea afecţiunii ce-i port, pãşeşte afarã dintre hârţoagele îngãlbenite şi consimte, în sfârşit, sã îşi deschidã sufletul… Ce stil ales şi câtã distincţie sobrã în expresii!… Se vede cât colo stãpânirea de sine şi gândirea cumpãnitã. Îmi place cuminţenia şi seninãtatea care rãzbate din întregul text. Scrisorile cãtre fiica lui încep de obicei cu: „Pãrinteşte dulce te sãrut prea iubitã Eleno!…”. Sã nu uitãm cã trãim în plin secol al romantismului; şi totuşi câtã cãldurã sincerã rãzbate de sub tandreţea convenţionalã a acestui titlu pompos. În cuprinsul scrisorilor sale, din „dumneata” nu o scoate. Ce consideraţie acordã acest pãrinte copiilor sãi!… Frazele sunt mãsurate, vocabularul ales… şi simţi bine inima iubitoare ce bate sub stilul acesta sobru şi ponderat. Chiar şi în ultima sa epistolã, unde deplânge moartea micuţei sale Zmãrãndiţa în vârstã de trei ani, îşi spune durerea în termeni simpli, fãrã declamaţii şi fãrã vãicãreli, deşi, copleşit de suferinţã, peste numai câteva luni şi-a dat şi el obştescul sfârşit.
Reiau Acatistierul. Ce laconic sunã însemnarea: „La 1828, ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a nãscut fiul nostru Constantin”… şi totuşi, parcã simţi şi tu câtã bucurie rãzbate de sub textul acesta lapidar, în care îşi anunţã naşterea primului sãu fecior.
Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu36  menţioneazã toate slujbele de cinste deţinute de Nicolae Otetelişanu şi repetatele sale contribuţii pentru binele public. E clar, bãrbatul acesta a fost un personaj marcant.
Şi toate astea nu constituie oare destul material spre a mã putea apropia de acest om admirabil, cu inima generoasã, cu gust şi rafinament, culturã, control, ţinutã… de acest slujbaş vrednic al ţãrii sale, patriot entuziast, iubitor al binelui şi frumosului, iubitor al oamenilor, modest şi simplu ca toate caracterele superioare?…

℘⇑

Nicolae Otetelişanu a fost fiul clucerului Barbu Otetelişanu şi al Casandrei Bãrãţeanu. Despre pãrinţii lui ştim cã, în 1761, Barbu a mers împreunã cu fratele sãu Ion Vistiernicul şi au cerut o adeverire despre originea neamului Otetelişenilor „ca sã aibã cu ce ieşi înaintea lui Vodã”. În 1779, a mãsurat moşia Scorila din Mehedinţi, a lui Constantin Poenaru-Verdeş. Pentru Casandra Bãrãţeanu nu avem date verificate cã se numea aşa. Se pare totuşi cã era din Turnu Mãgurele şi cã avea o nepoatã de sorã Tarsiţa, a cãrei fiicã, Sultãnica, a fãcut obiectul unei savuroase nuvele scrise cu mult humor de bunicã-mea Netty.
Cã aceşti doi pãrinţi au fost oameni cu creştere şi cu purtãri alese, asta o dovedeşte cu prisosinţã educaţia, distincţia şi bunul gust prin care s-a remarcat o viaţã întreagã fiul lor Nicolae. S-a nãscut în judeţul Vâlcea, desigur la moşia din Beneşti. O catagrafie oficialã din 1829 îl aratã în vârstã de 41 de ani, de unde ar rezulta cã Nicolae Otetelişanu s-ar fi nãscut în 1788, cu toate cã, dupã alte calcule, s-ar fi nãscut în 1795, deci 7 ani mai târziu. Vom opta însã pentru data atestatã, 1788. Prima învãţãturã a cãpãtat-o foarte probabil acasã, de la un dascãl grec, aşa cum se obişnuia pe atunci prin multe familii boiereşti. Cea dintâi însemnare din renumitul sãu acatistier glãsuieşte: „La leat 1810, octombrie 15, au rãposat mumã-mea.” Ce laconic şi ce concis ne comunicã el aceastã tristã veste!…
Avem motive sã credem cã a figurat şi el printre elevii vestitei scoli a lui Gheorghe Lazãr, asta pentru cã, pe de o parte, stãpânea perfect şi se exprima elegant în frumoasa noastrã limbã româneascã, într-o vreme când majoritatea boierilor noştri gãseau cã e mult mai distins sã se exprime pe greceşte – limba saloanelor de atunci; pe de altã parte, deşi îmbrãţişase cariera judiciarã, se pricepea şi la mãsuratul moşiilor, având titlul de „clucer za zarie”, adicã inginer hotarnic. Astfel, ştiu cã în 1848 a mãsurat moşiile Aspadia şi Ţânţãreni din Gorj. Sã nu uitãm şi termenii în care îl calificase bunicã-mea Netty, dupã spusele Elenei Economu: „…un boier mare, cu carte multã, cum arareori se gãsea pe atunci…” Toate acestea sunt semne vãdite cã omul nostru trecuse pe la Sfântu Sava, şi foarte probabil cã fusese trimis şi la învãţãturã la Viena… şi poate chiar la Paris, cãci vântul iluminismului cuprindea tot mai mult pe tinerii patrioţi din ţara noastrã.
Peste nouã ani apare a doua însemnare în acatistier: „La leat 1819, Februarie 13, m-am cãsãtorit, luând de soţie pe Maria, fiica nãscutã la 1804, mai 10, a Dumnealui Medelnicer Ion Sâmboteanu, ce a murit la 1812”.
Maria – sau Uţa –, a cãrei mamã era tot o Otetelişancã scoborâtoare din Constantin, fratele lui Gorgan, era fiica bogatului boier Iancu Sâmboteanu, de la care a moştenit moşia Dobriţa şi casele clãdite pe actuala stradã Tudor Vladimirescu, pe locul rãmas de la Ilie Otetelişanu.
Iatã acum şi a treia însemnare: „La leat 1822, Decembrie 26, Marţi, la opt şi jumãtate ceas din noapte, s-a nãscut fiica noastrã Elena.”; avea sã fie copilul lui cel mai drag.
Şi însemnarea a patra:
„La leat 1824, Ghenarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a nãscut fiica noastrã Ana.” Este vorba de strãbunica mea, nefericita Anica Culcer. În fine, la 1828, ianuarie 13, la 7 ceasuri din zi, se naşte primul sãu bãiat, Constantin, Costicã.
În 1832, îl vedem prezident al Judecãtoriei Gorj, şi în aceastã calitate viziteazã şcoala normalã de învãţãtori, de curând înfiinţatã în Târgu-Jiu. Era stãpânit de ideea cã cultura nu trebuie sã fie monopolul unei anumite clase şi cã împrãştierea luminei în jos este o datorie cetãţeneascã; era dornic sã vadã cum îşi va asimila aceastã luminã tineretul entuziast, care se pregãtea pentru munca de apostolat la sate.
În acatistierul sãu se iveşte în 1833 un fecior, Ion sau Iancu, şi în anul urmãtor, o fatã, Ecaterina, care însã nu a trãit.
Dar nu numai de şcoli se ocupa Nicolae; marea lui problemã era aceea a sãnãtãţii populaţiei, de care numai babele se îngrijiserã pânã atunci. În 1836 a reuşit, în fine, sã aducã în judeţ pe medicul austriac Fritz Jenichen, al cãrui salariu era asigurat prin subscripţia publicã (cea mai importantã parte a acestui salariu provenea însã din propriile sale venituri). În curând s-a convins însã cã domnul Jenichen nu corespundea cerinţelor; foarte slab din punct de vedere profesional, dar în schimb cu serioase pretenţii financiare, aşa cã peste puţin timp, neamţul nostru incapabil şi hapsân a fost înlocuit cu medicul ardelean Dimitrie Culcer, pe care Otetelişanu l-a instalat în propria sa casã din Strada Domneascã (astãzi T. Vladimirescu)
Sã continuãm însã rãsfoirea acatistierului care de data aceasta ne aduce o veste foarte dureroasã: „La 1836, Iulie 5, la 7 ceasuri din zi s-a nãscut fiica noastrã Dumitrana, când eu mã aflam în Craiova, şi au botezat-o fãrã vreme Dumnealui Nae Mãldãrescu, puindu-i acest fel de nume, cãci peste trei ceasuri tot în acea zi, au rãposat şi prea iubita mea soţie din greşeala moşitului.” Nu avea decât 32 se ani şi lãsase în urma ei patru copii. Este greu de închipuit deznãdejdea soţului, şi, sub stilul lui ponderat şi controlat, se întrevede tot chinul singurãtãţii. Elena nu avea decât 14 ani, prea puţini pentru responsabilitatea unei case cu 4 copii şi pentru toate treburile gospodãreşti… şi astfel, Nicolae, hotãrât sã nu ţinã seama de prejudecãţi, se recãsãtoreşte în septembrie 1836 cu fiica medelnicerului Grigore Bâlteanu, Mariţa37 . Eliberat de grijile casei, Nicolae a putut acum sã se ocupe ca şi altãdatã de propãşirea oraşului. În anul urmãtor se începe construirea unui nou local de şcoalã unde va subscrie personal 500 de lei (o sumã destul de frumuşicã pe atunci) şi va aduce var şi lemne de la Dobriţa pentru zidãria clãdirii.
Şi din a doua cãsãtorie s-au nãscut mai mulţi copii: în iulie 1837 se va naşte Ecaterina (Ecaterina a II-a cum o numea el), care va deveni celebra Ţaţa Tinca Frumuşanu, apoi în anul urmãtor, un bãiat, Nicolae, în 1845 o fetiţã, Smaranda, pe care o îndrãgeşte încã de la început şi în fine, în ziua de Sân-Petru 1847, un bãiat, Petre, ultimul sãu vlãstar.
În Magazinul Istoric nr. 6/1967, vedem la pagina 73 o schiţã a Turnului Colţii executatã în 1838 de Nicolae Otetelişanu. O analizã sumarã a desenului ne aratã ce om ordonat a fost cel care l-a fãcut.
Copiii au început sã creascã mari şi într-o zi, în preţiosul sãu acatistier, apare menţiunea: „s-a dãruit (acatistierul), prea iubitei mele fiice Elena, ce s-a cãsãtorit luând ca soţ pe Dumnealui, Cãpitanul Ion Economu, la 1844, Ianuarie 9. Ca zestre, Nicolae i-a lãsat jumãtate din moşia Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului şi pânã la Fântânile Dobriţei) precum şi moşia Rasoviţa, amândouã rãmase de la mama ei Uţa Sâmboteanu; i-a dãruit de asemenea un loc de casã la Tg.-Jiu (la colţul strãzilor Griviţa şi Eroilor). Cred totuşi cã cea mai frumoasã marcã de afecţiune a fost dãruirea acestui acatistier, rãbojul familiei, pe care de fapt tot el a continuat sã-l tinã la zi pânã la moarte, cãci Elena nu a notat nimica în el. Dupã Elena Economu, cartea a trecut la nora Anichii, Ana Bãlcescu-Culcer, care a ţinut-o la zi cu multã scrupulozitate. De la Ana Culcer, cartea a trecut la fiica acesteia, Marioara Culcer-Voiculescu, care nici ea nu a notat nimic în ea; de la Marioara, cartea mi-a rãmas mie, Gabriel Max Culcer, care m-am ocupat cu multã dragoste şi râvnã de ea pânã în 1980, când l-am pierdut pe scumpul meu bãiat Mircea Culcer, în vârstã de 48 de ani. Nu mai am tragerea de inimã sã continui cu scrisul, şi am pasat acatistierul surorii mele dragi, doctor Ana Max Culcer, pe care o rog insistent sã continue sã-l ţinã mai departe şi sã-l lase apoi pe mâini vrednice…
Dupã ce a mãritat-o pe Elena cu care se înţelegea ca doi prieteni vechi, Nicolae a început sã se simtã tot mai singur. „Crede-mã cã de multe ori strig pe Anica cu numele Dumitale”, îi scrie el. Pânã în 1845 activase ca prezident al judecãtoriei Gorj, dar apoi s-a strãmutat la Craiova de unde ne-a rãmas o corespondenţã amãnunţitã cu Elena, din care putem urmãri cum se desfãşura viaţa lui de toate zilele: diverse fapte banale… nimic interesant am putea spune, şi totuşi, tocmai aceste amãnunte banale dau viatã atmosferei de acum un secol şi mai bine, în care s-a desfãşurat existenţa lui. Astfel, nepoatã-sa, Evgheniţa (sora lui Petrache Poenaru) îl roagã sã cerceteze cum „se gãsesc” casele ei de la Craiova. Nicolae merge la faţa locului şi gãseşte patru geamuri sparte şi „jaloziile stricate de nu se pot închide, având trebuinţã de meremet”(reparaţie). Îi comunicã Elenii, care se afla cu soţul la Beneşti-Vâlcea, diferite noutãţi mondene din Craiova: „Se va face parada îngropãciunei rãposatei Catincãi Coţofeanca, murind alaltãieri seara; slujba la Biserica Maicãi Precista, iar îngropãciunea la Coţofeni”, sau încã: „Mâine seara se aşteaptã aci Domniţa Caterina cu Dl. Florescu, soţul Luminãţiei sale” (este vorba de fiica lui Bibescu Vodã, cãsãtoritã cu Generalul Ion Em. Florescu, oarecum împotriva voinţei princiare a pãrinţilor). Desigur, faptul a fost mult comentat la vremea lui. „Aducã-i Dumnezeu sãnãtoşi!” este singurul comentariu al lui Nicolae; laconic, dar plin de tâlc.
În 1945 mai are o fetiţã, Zmaranda, pe care o îndrãgeşte de la început.
În anul urmãtor închiriazã casele din Târgu-Jiu pentru spitalul judeţean, condus de viitorul sãu ginere, doctorul Dimitrie Culcer.
Într-o scrisoare din 7 iulie 1847 citim: „Noi, din mila Domnului, ne aflãm sãnãtoşi. Mariţa (soţia lui n.n.) a fãcut (nãscut) uşor în ziua de Sân Petru, de dimineaţa la şapte şi jumãtate un bãieţel frumuşel”. (Este vorba de ultimul sãu vlãstar, Petre Otetelişanu). „Îi dã singurã ţâţã, pânã a se gãsi doicã. Zmãrãndiţa te aşteaptã sã o iei la Târgul Jiului.” Trebuie sã spunem cã Elena se afla cu sora sa Anica la bãi, la Balta Alba. Nicolae, pe care-l chinuiau pe semne reumatismele, vrea sã afle care sunt condiţiile de viaţã pe acolo… „de este baltã cu trestie, pipirig sau papurã, cam ce vieţuitoare sunt într-însa şi de sunt luntre şi caice pe dânsa, precum şi de este încongiuratã de „adunaţi” (vilegiaturişti) sau numai de o parte sunt. Aibi bunãtatea şi mi le descrie cu amãruntul…”. Îl cam sperie ideea lipsei de confort, cãci mai pune şi un post-scriptum: „De ştiţi, arãtaţi-ne cam câţi sunt adunaţi, în ce locuiesc cei ce n-au odãi, şi cam ce ţânţari sunt pe acolo: de cei ce se luptã cu leii, sau pot veni?…” Vrând-nevrând te gândeşti la nuvela de mai târziu a lui Alecsandri, Douã zile la Balta Albã, cu lipsa de confort a unora şi huzureala altora. Totuşi, îşi ia inima în dinţi şi prin august pleacã şi el la bãi, dupã ce a trimis-o pe Smãrãndiţa la Târgu-Jiu, la Elena.
De altfel, viaţa de prezident al tribunalului din Craiova nu prezenta prea multe variaţiuni în vremea aceea. Corespondenţa cu Elena se urmeazã regulat, şi astfel aflãm cã soţul ei fiind cam rãcit, Nicolae îl sfãtuieşte cã „bine este sã ia Dumnealui o curãţenie, douã, de hapurile lui Morison”. Elena îi trimite ceasul la Craiova la reparat şi el îl duce la unul Prodãnoiu, ceasornicarul oraşului. Pe Zmãrãndiţa o ţine în Gorj, la Elena, şi nu e scrisoare sã nu întrebe de ea. El îi cere Elenii mustuleţ (un fel de gem din must de vin) din care va prepara muştar. Îi trimite de la Craiova icre, sardele şi ţelinã, care se pare cã erau foarte apreciate în acea vreme; tot de la Craiova îi trimite şi zarzavaturile pentru iarnã: praz, morcovi, pãtrunjel, varzã roşie38 .
Casele vechi rãmase de la Ilie Otetelişanu, în colţul actualelor strãzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa le închiriazã farmacistului Winkler, adus de doctorul Culcer de la Cluj (astãzi casa nu mai existã). Se mai intereseazã de reparaţia acoperişului de prãştilã (şindrilã) de la Dobriţa, şi recomandã sã se puie meşteri buni… Aşa e viaţa… împletitã din fapte banale!
În ianuarie 1848 îşi mãritã şi cea de-a doua fiicã, Anica, dupã doctorul Dimitrie Culcer, venit din Ardeal, care locuia în casele lor de la Târgu-Jiu. Ca zestre îi dã aceste case, împreunã cu jumãtatea de rãsãrit a moşiei Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului la Plãişor inclusiv).
Faptele diverse ce îi reţineau atenţia erau şi ele destul de banale: „Boierii cei din protipendada de aci sunt poftiţi a se duce la Bucureşti pentru alegerea deputaţilor în locul celor trecuţi în ministeriu şi unii la Împãrãţia Ceriului”, sau mai departe: „Miercuri se va alege maghistratu (consiliul municipal) şi din cei vechi, numai unul socotesc cã se va schimba.” Din aceste relatãri banale se pot deduce concluzii interesante: aflãm astfel cã alegerea deputaţilor era în acea vreme un privilegiu al protipendadei; poporul de rând neavând dreptul sã-şi spunã cuvântul. De ce nu pleca însã şi paharnicul Nicolae la Bucureşti? Nu era oare şi el din protipendadã?… Vedem apoi cã membrii consiliului municipal nu se prea schimbau, într-o epocã în care erau necesare atâtea schimbãri şi reînnoiri; de ce scria Nicolae „se va alege maghistratu” şi nu „vom alege”? E clar cã omul acesta, care activase atâta în viaţã pentru sãnãtatea publicã şi pentru învãţãmânt, nu prea se arãta entuziast în activitãţile politice pe care le relateazã aşa laconic, şi totuşi atât de strãveziu.
Şi iatã cã izbucnesc evenimentele din iunie 1848. De la Izlaz, Revoluţia se întinde la Craiova, încã înainte de a fi cuprins Capitala Ţãrii… De data aceasta, Otetelişanu dã frâu liber entuziasmului sãu patriotic… Sã nu uitãm cã, spre deosebire de majoritatea protipendadei noastre, boierii Otetelişeni îşi pãstreazã caracterul neaoş românesc încã de pe vremea lui Vlad Dracul, fãrã nici un amestec greco-fanariot, polonez, albanez sau armenesc. În 1821 şi-a deschis larg porţile conacului din Beneşti pandurilor lui Tudor, în timp ce atâţia alţi boieri fugiserã peste graniţã. Dacã a urmat şcoala de la Sf. Sava, apoi a fost, desigur prieten cu Heliade, şi dacã a trecut prin Franţa a avut foarte probabil legãturi şi cu „Frãţia”. Fapt este cã la ceremonia Arderii Regulamentului şi a pitacelor de boierie a participat şi acest mare boier, membru al unei protipendade printre care nu se gãseau mulţi de o potrivã a neamului sãu.
În curând însã revoluţia este sugrumatã şi bãtrânul nostru Nicolae Otetelişanu se retrage din viaţa publicã, ocupându-se cu mãsurãtori de moşii. Atunci i-a venit şi dureroasa veste a morţii fetiţei sale adorate, Zmãrãndiţa, care a pierit seceratã de o molimã; nu avea decât trei anişori. Cu toatã mâhnirea ce-l cuprinde, Nicolae gãseşte totuşi cuvintele necesare pentru a îmbãrbãta pe Elena, care şi ea se îmbolnãvise39 . „Te rog, fata mea, pãzeşte-te cât vei putea şi-ţi întãreşte inima, cãci dinaintea gãsirilor cu cale ale Ziditorului nu avem ce face”. Atmosfera în mediul acela, unde mãsura moşiile, îi devine insuportabilã „viindu-mi gânduri care sã-mi pricinuiascã dãrãpãnarea”. Trimite la Craiova sã vie cãruţa sã-l ia, ajunge acasã rãcit şi cade la pat, iar pânã la finele anului 1848 s-a şi stins din viaţã acest vlãstar al uneia din cele mai vechi familii româneşti, scoborâtor din banoveţii Olteniei ce-şi ziceau Basarabeşti, român neaoş, ca sânge şi ca simţãminte. Ar mai fi avut el multe prilejuri de înfãptuiri frumoase dacã ar mai fi trãit, „dar dinaintea gãsirilor cu cale ale Ziditorului…”. A murit cu conştiinţa împãcatã cã şi-a împlinit datoria fatã de ţarã, faţã de neamul sãu şi faţã de urmaşi… Cred cã nu a avut prea multe de mãrturisit duhovnicului când a simţit cã i se apropie sfârşitul.

℘⇑

Totuşi, Biserica a fost de altã pãrere; era curând dupã înãbuşirea Revoluţiei de cãtre oştile împãrãteşti ale Ţarului şi ale Sultanului şi fãptaşii acestei revoluţii au fost supuşi unui crunt regim de represalii, aşa cã la moartea lui Nicolae Otetelişanu nu s-a gãsit un singur popã care sã aibe curajul sã-l înmormânteze pe acest revoluţionar periculos, ce cutezase sã-şi trãdeze clasa socialã. A trebuit sã intervinã cu toatã energia însuşi sameşul (poliţaiul) Craiovei, Alecu Dãlgeanu40  (a cãrui soţie era şi ea otetelişancã dupã mamã), pentru a se permite ca acest mare om de suflet sã poatã fi îngropat creştineşte. Mormântul lui se poate vedea în curtea bisericii Sf. Ilie din Craiova.

Bucureşti, 30 mai 1980

℘⇑

tc “”
NEAMUL SÂMBOTENILORtc “NEAMUL SÂMBOTENILOR”
tc “”
tc “”
tc “”
Am vãzut cã Nicolae Otetelişanu a fost cãsãtorit prima datã cu Maria sau Uţa, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu şi a Mariei, nãscutã Şerban Otetelişanu, al cãrei strãbunic Constantin Otetelişanu a fost fratele postelnicului Gorgan. Vedem aşadar cã Nicolae venea vãr al treilea cu mama soţiei lui…
Uţa s-a nãscut la 10 mai 1804 şi a avut şi un frate mai mare, Ion, care a fost strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi. Dacã voim însã sã-i cercetãm genealogia de la pãrintele sãu Iancu în sus, vedem cã lucrurile se încurcã. Genealogiile stabilite de domnii