Cu evlavie şi cu dragoste,
închin aceastã carte celor patru femei ce mi-au fost pildã de bogãţie sufleteascã, mãrinimie, virtute, abnegaţie şi spirit de sacrificiu:
Elena Economu,Mariţa Orãscu,
Netty Culcer, Vera Schileru
Gabriel Culcer
℘⇑
Ah, vous pleurer est la bonheur supreme,
Manes cheris de quiquonque a des pleurs!..
Vous oublier,c’est s’oublier soi-meme.
N’êtes vous pas un debris de nos coeurs?
En avançant dans notr’obscur voyage
Du doux passe l’orizon est plus beau.
En deux moities notr’ame se partage…
Et la meilleure appartient au tombeau.
Lamartine, Penseés des morts
Cinsteşte pe tatãl tãu şi pe mama ta!
Exodul 20-12
Urmaşilor,tc „Urmaşilor,”
atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai venitc „atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai veni”
Era la 19 aprilie 1954, luni dupã Duminica Floriilor.
Priveam paralizat de groazã chipul tineresc al Verei Schileru peste care lumânarea de cearã arunca o luminã pâlpâitoare şi care acum încremenise pentru totdeauna într-un zâmbet dispreţuitor. Aceastã fiinţã superioarã, inegalabilã, a cãrei bunãtate, curaj, hãrnicie, modestie, demnitate, inteligenţã, pricepere, blândeţe şi spirit de sacrificiu sunt greu de imaginat pentru cei ce nu au cunoscut-o, ne pãrãsise; ne pãrãsise pentru cã aşa hotãrâse ea. Toate suferinţele pe care ani în şir şi le închisese cu grijã într-un colţ tãinuit al sufletului ei discret, numai de ea ştiute, îşi fãcuserã brusc apariţia pe chipul acela slãbit de atâtea nopţi nedormite. Te cutremurai vãzând câtã durere se putuse întipãri în numai câteva minute pe faţa ei galbenã. Alãturi de Vera, soţul ei, inginerul Grigore Schileru, dormea şi el întru cele veşnice; o expresie calmã şi un zâmbet distant marcaserã şi ele chipul lui auster şi demn, împietrit pe veci.
Priveam neputincios aceste douã învelişuri neînsufleţite… tot ce mai rãmãsese printre noi din doi oameni demni şi inimoşi, din douã caractere de fier. Un sentiment de revoltã mã cuprinsese şi aş fi dat oricât sã-i mai fi putut avea cu noi în aceastã lume… Pe mãsurã ce îi priveam însã, un gând începea sã punã încetul cu încetul stãpânire pe mine. Pe ei nu-i mai puteam reţine printre noi… amintirea lor însã, da… Şi astfel m-am hotãrât sã povestesc şi generaţiilor viitoare despre Tanti Vera, „zâna cea binefãcãtoare” care-mi ţinuse loc de mamã în primii ani ai copilãriei şi de care mã legau atâtea amintiri scumpe… sã le povestesc şi despre Nenea Grigore, soţul ei, omul care nu a cunoscut tranzacţia…
Şi dacã voi scrie despre ei, atunci de ce s-o uit pe Netty Bãlcescu, bunica mea, Bonne Maman cum îi spunem noi nepoţii, fiinţa superioarã de la al cãrei suflet nobil am bãut apã vie… Dar pe Mariţa Orãscu, bunica lui Netty, personificarea bunãtãţii şi afecţiunii, pe ea sã o uitãm?… Pe Sevastiţa Bãlcescu, sora şi îndrumãtoarea marelui Nicolae, pe Elena Economu, Maica-Tuşa, cea care îi crescuse pe toţi cei şapte fraţi Culcer rãmaşi orfani de mici… Pe sentimentalul serdar Panait Dãlgeanu şi pe Safta Poenaru, marea lui dragoste… Pe venerabilul paharnic Nicolae Oteteleşanu, atât de cumpãnit şi totuşi aşa de emotiv… şi atâţia, şi atâţia, şi atâţia alţii…
Atunci, la cãpãtâiul acestor doi morţi iubiţi, am luat hotãrârea de a strânge din izvoade tot ce se mai poate astãzi şti despre ei, de a desprinde din crâmpeie povestea vieţii acestor moşi-strãmoşi şi de a o repovesti strãnepoţilor, pentru ca şi ei, la rândul lor, sã o povesteascã mai departe. Cinci ani de muncã fãrã preget mi-au fost necesari pentru strângerea datelor din povestirile bãtrânilor, din memorii, scrisori, fotografii şi documente, pentru a-mi alcãtui un fişier, şi apoi sã rezolv toate contradicţiile şi sã reconstitui toate aceste biografii, plasate în ambianţa istoricã de mediu şi de tradiţie în care s-a desfãşurat existenţa lor.
Un fabulist a spus cândva :
Gloria strãbunã, pe strãmoş cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se fãleşte…
Şi eu aş mai adãuga :
Dar de-a fost om vrednic, strãmoşul cândva
Se cade nepotul pilda a-i urma…
Sau cum spune franţuzul:
La noblesse oblige
Haidem, aşadar, dragi urmaşi, câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, sã vedem ce fel de oameni au fost strãmoşii aceştia şi sã rãscolim printre filele îngãlbenite ale documentelor din alte vremi, ca sã aflãm cu ce s-a învrednicit fiecare… Vreţi?
Gãsim pe unii care s-au ridicat la loc de mare cinste prin meritele lor… Ce aveţi de zis despre Fraţii Buzeşti, Nicolae Bãlcescu, Theodor Aman, Generalul Culcer…? Alţii ne-au lãsat o pildã vie de dragoste şi abnegaţie: Sevastiţa Bãlcescu, Elena Economu, Mariţa Orãscu, Vera Schileru… în fine, alţii, deşi au avut merite destul de mari, patimile împotriva cãrora nu au ştiut sã lupte le-au umbrit toate aceste merite, ba le-au întunecat chiar şi existenţa: Alecu Dãlgeanu, Costache şi Barbu Bãlcescu… ba merite, ba slãbiciuni… nu e interesant?
Dacã ne-am coborî acum privirile în sufletele noastre, n-am descoperi şi aci când merite şi când slãbiciuni…? Asta nu e interesant? Pasiunea pentru pescuit a lui Mircea al meu nu ne reaminteşte oare de pasiunea pentru vânãtoare a bunicului sãu Max, iar irascibilitatea lui Max, pe aceea a bunicului sãu Barbu Bãlcescu…? Iatã dar cã cercetarea vieţii înaintaşilor ne poate aduce nu numai plãcere, ci şi folos. Când voim sã ne dezbãrãm de o anumitã meteahnã, va trebui sã depunem eforturi mult mai mari, dacã aflãm cã este vorba de un cusur moştenit, pe care-l avem în sânge. Vom putea însã lupta conştient şi cu ochii deschişi, şi asta ne va ajuta! Gânditu-v-aţi vreodatã, dragi urmaşi câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, cã aceşti bãtrâni de care ne vom ocupa aci, nu au fost o plãsmuire a imaginaţiei, ci oameni reali, care au trãit aevea, au muncit şi au luptat, au învins ori au fost înfrânţi, s-au bucurat ori au suferit, au iubit ori au urât…? În cercetarea vieţii lor regãsim viaţa unei lumi întregi, iar în sufletul fiecãruia regãsim şi câte o fãrâmã din sufletul nostru. Le citim povestea şi ne întrebãm adeseori ce am fi fãcut dacã am fi fost noi în locul lor; pe mãsurã ce învãţãm sã-i cunoaştem, simţim cã începem sã-i iubim şi sã-i înţelegem, sã fim mândri de calitãţile lor şi indulgenţi cu slãbiciunile lor, care adesea pot fi şi ale noastre.
Pe mãsurã ce ne aplecãm peste urmele strãmoşilor, ne cuprinde un simţãmânt de pioasã reculegere, de dragoste şi de respect. Aceşti oameni s-au zbãtut şi au luptat din greu ca sã ne lase un nume nepãtat şi o creştere aleasã. Sã nu ne închipuim cã numai cromozomii şi genele le avem de la ei, dar şi educaţia ce au dat-o copiilor lor şi pe care aceştia au transmis-o apoi din generaţie în generaţie pânã la noi; prin aceastã educaţie ni s-a transmis o fãrâmã din sufletul bãtrânilor strãmoşi, din modul lor de a gândi, de a simţi, de a înfãptui… Gânditu-ne-am noi vreodatã cã o expresie familiarã, un gest, o atitudine cu care suntem deprinşi din fragedã copilãrie, o glumã sau un proverb încetãţenit în vocabularul nostru de pe când eram mici ne-au venit de-a lungul generaţiilor de la cine ştie ce moş-strãmoş îndepãrtat?… Nouã, care ne place sã credem cã lumea începe cu noi, care alergãm numai dupã modern, ne gândim numai la viitor şi dispreţuim trecutul şi tot ce e vechi, gânditu-ne-am noi vreodatã cât element vechi cuprinde infrastructura noastrã sufleteascã… ce cotã importantã din fondul nostru sufletesc se datoreazã acestor morţi care dorm în noi?…
Şi dacã toate acestea încã ne-ar lãsa reci, sã ne gândim cã lor le datorãm viata, aerul pe care-l respirãm, lumina pe care o vedem, bucuria de a trãi… Şi atunci avem noi oare dreptul sã-i lãsãm uitãrii?…
Între noi, cei care suntem, şi ei, cei care au fost, existã atâtea fire tainice, atâtea legãturi subtile, încât nu ne facem decât datoria când dãm la o parte colbul ce s-a aşternut peste amintirea lor… Între noi, cei de astãzi, şi voi, copiii de mâine, vor exista tot atâtea fire şi legãturi, aşa cã datoria ne îndeamnã sã vã transmitem în continuare ştafeta amintirilor despre bãtrânii de ieri.
De la unii ne-au rãmas portrete atât de vii, încât parcã le trãim a doua oarã existenţa atunci când le evocãm memoria; de la alţii nu ne-au rãmas decât câteva date biografice seci, altora abia le-am putut afla numele, iar de la cei mai mulţi, nici acest nume nu ne-a rãmas.
Acestora din urmã ţin sã le aduc un omagiu tot atât de recunoscãtor, cãci anonimatul lor modest nu înseamnã cã de la ei nu am fi moştenit nimica! Câte porniri tainice nu simţim adesea în strãfundul sufletului, fãrã a şti de unde ne-au venit!… Cine sunt morţii aceştia uitaţi care totuşi bat cu atâta putere la porţile inimii noastre?… Cine sã fi fost oare iobagul Culcer din Bogdànhàza care, într-o vreme când elementul românesc era condamnat la ignoranţã şi sclavie, a reuşit totuşi sã-şi facã urmaşul „dohtor”?… Dar strãmoşul sãu din Sânmãrghita care din bocskoros s-a fãcut nemeş?… Cine sã fi fost înaintaşii lui Tãnase Bãlcescu, bunicul lui Nicolae? Ce cãuta corbul Huniazilor pe pecetea Sâmbotenilor?… Atâtea şi atâtea întrebãri sortite sã rãmânã fãrã rãspuns!… Cine sã fi fost oare acele Voichiţe, Sande, Marii, Ancuţe de la care nu ne-a rãmas decât un simplu nume de botez, gãsit şi el din întâmplare pe cine ştie ce hrisov îngãlbenit şi introdus din ziua aceea pe câte una din ramificaţiile arborelui nostru genealogic?… Şi când te gândeşti cã şi ele au trãit, s-au gãtit, au iubit şi au fãcut victime cu obrajii lor rumeni, ochii galeşi şi zâmbetul ademenitor…, cã în vinele noastre curge şi puţin sânge dintr-al lor!…
Şi ca sã închei, vã mãrturisesc cã, în epoca de stres în care trãim, nu am aflat mai mare mângâiere, mai mare linişte sufleteascã decât în clipa când un rând descoperit la întâmplare într-un text sau într-un document, când un nume sãpat pe o piatrã de mormânt, o scrisoare, un portret, o icoanã sau un alt obiect, îmi aduceau tocmai veriga care-mi lipsea pentru împlinirea unui chip iubit, care de mult se prefãcuse în pulbere şi care acuma începea sã prindã viaţã, sã trãiascã iarãşi printre noi, sau mai bine zis, sã ne facã pe noi sã trãim în preajma lui…
Da, cercetarea trecutului este o activitate pe cât de utilã şi de interesantã, pe atât de plãcutã şi de recreativã.
Spre deosebire însã de istoriografia majorã, care se ocupã de cercetarea vieţilor şi faptelor acelor oameni ce au influenţat soarta popoarelor, şi care este de resortul specialiştilor, în aceastã istoriografie minorã, în care m-am limitat cu cercetarea vieţilor pãrinţilor şi rudelor mele, am preferat sã vânez într-o pajişte mult mai retrasã, unde vânatul îmi va ieşi singur în cale, cãci nu voi avea altã armã la mine decât o inimã afectuoasã de strãnepot recunoscãtor.
Bucureşti, 31.03.1980
℘⇑
PARTEA ITC „PARTEA I”
BUNICUL MEU, DR. DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SÃUtc „BUNICUL MEU, DR. DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SÃU”
℘⇑
NEAMUL CULCERILORtc „NEAMUL CULCERILOR”
Nosce te ipsum
E ste fireascã dorinţa omului de a-şi cunoaşte obârşia… Numai cã nu este întotdeauna chiar aşa de uşor. De unde sã existe o cronicã scrisã, referitoare la o familie modestã de iobagi ardeleni?… Sã fi fost chiar aşa de modestã?… Se pare cã nu tocmai… Din lipsã de documente scrise, va trebui sã ne mulţumim cu date rãzleţe, culese pe apucate, şi completate cu versiunea oralã a celor legaţi de neamul meu. În acest scop am plecat în toamna lui 1974 în comuna Stârci, din judeţul Sãlaj, satul natal al strãbunicului meu, unde mai trãiesc încã numeroşi Culceri. Dacã nu am avut satisfacţia de a gãsi documente scrise sau de a cãpãta informaţii atestate, am avut-o în schimb pe aceea de a constata cã toţi stârcenii cu care am luat legãtura mi-au relatat verbal o versiune unicã, întotdeauna aceeaşi, plauzibilã şi bogatã în informaţii, ceea ce mi-a permis sã creionez faptele într-o schemã suficient de închegatã, ale cãrei contradicţii şi goluri mi s-au pãrut neglijabile faţã de firul principal.
Despre satul Stârci ştim cã este o comunã neaoş româneascã, aşezatã la poalele Munţilor Meseşului şi menţionatã în documente încã din 1341; la 1750, satul numãra 434 de suflete1 .
Pe de altã parte, regretatul doctor Alexandru Culcer din Cluj mi-a vorbit şi despre Culcerii din Sânmãrghita, din perimetrul Dej-Ciceu-Corabia. La câţiva kilometri de oraşul Dej, la picioarele Cetãţii Ciceului, stãpânitã pe vremuri de Petru Rareş şi de Alexandru Lãpuşneanu, la poalele munţilor împãduriţi ai Lãpuşului, exista comuna Corabia sub Cetate, care-şi trage numele de la corãbiile ce se construiau de secole acolo, pentru a transporta pe Someş în jos sarea care se extrãgea din Ocna Dejului. De fapt, la Corabia se debita lemnul şi se ciopleau grinzile, care se asamblau apoi la Sânmãrghita, situatã cu 7 km mai jos, pe malul râului. Acolo au trãit pânã de curând numeroşi Culceri – toţi români – care obişnuiau sã-şi adauge la sfârşitul numelui denumirea de Corãbianu. Astãzi, neamul lor s-a stins2. Acolo, la Sânmãrghita, îl aflãm, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe un preot, Gheorghe Bogdan, care a fost înnobilat de voievodul Mihail Apaffy prin 16743.
Doctorul Alexandru Culcer mi-a dãruit, în 1953, o acuarelã reprezentând un blazon reconstituit pe baza unei diplome de înnobilare acordatã în 1689 de voievodul Mihai Apaffy unui oarecare Kulcsár (conform ortografiei limbii maghiare, se citeşte „Culcear”). Stema reprezintã un cerb pe un câmp verde şi fond albastru, purtând o sabie (semn cã înnobilarea a avut loc pentru merite de rãzboi), cu o coroanã de nemeş (gentilom) în trei colţuri. Stema era surmontatã de un coif cu viziera ridicatã (semn cã aceastã înnobilare, deşi acordatã pentru merite de rãzboi, a avut loc totuşi în timp de pace). Profesorul Dan Culcer din Târgu-Mureş, fiul doctorului Alexandru Culcer, a afirmat cã aceastã diplomã se afla din moşi-strãmoşi în posesia familiei sale, dar cã, din nefericire, a dispãrut – împreunã cu alte documente – în timpul celui de-al II-lea rãzboi mondial, când familia Dr. Alexandru Culcer a trebuit sã se refugieze de la Cluj la Sighişoara, în Ardealul rãmas românesc.
Pe de altã parte, locuitorii din Stârci, ţãrani colectivişti, afirmã cã strãbunicul meu Dimitrie Culcer a fost copil de oameni sãrãci, ţãrani iobagi; acelaşi lucru l-a afirmat şi generalul Ion Culcer, fiul lui Dimitrie, care în 1920, dupã realipirea Ardealului, a fost la Stârci sã-şi cerceteze originea neamului.
Cum se poate explica aceastã contradicţie între starea de nemeş şi cea de iobag?… Ce au fost de fapt Culcerii?… Nobili sau ţãrani?… Unguri sau români?… Aceastã contradicţie prezintã şi alte aspecte. Astfel, este ştiut cã pe vremea dominaţiei maghiare, iobagii români nu aveau drept la studii superioare. Cum se explicã atunci faptul cã ţãranul român din Stârci a putut studia medicina la Pesta?… Nu cumva a fost el, în realitate, posesorul unui titlu de nobleţe?
Se spune cã neamul Culcer descinde din comuna Corabia sub Cetate de la poalele munţilor Lãpuşului, lângã Cetatea Ciceului, şi cã s-ar fi numit pe vremuri Corãbianu. Cum se explicã faptul cã şi-au maghiarizat numele şi totuşi au înţeles sã nu se lapede de naţionalitatea lor românã, iar dupã adoptarea scrierii limbii române cu litere latine l-au ortografiat Culcer sau chiar Colceriu? Nu cumva acest nume era legat de un titlu?…
În ce priveşte etimologia numelui, el provine de la ungurescul Kulcs (citeşte „culci”) care însemneazã „cheie” (conform cu slavonescul „cluci”), iar Kulcsár înseamnã „chelar”, şi avea sens de „administrator” (Dr. Al. Culcer presupunea cã Culcerii ar fi administrat moşia conţilor Kornis).
Pe când am fost la Lipova, prin 1930, gazda mea mi-a povestit cã ar fi citit într-o publicaţie maghiarã cã în secolul trecut domnitorul Ţãrii Româneşti (probabil Al. Ghica, în 1842) ar fi invitat un numãr de medici din Ungaria, pentru încadrarea serviciului sanitar român. Doamna aceasta din Lipova afirma cã ar fi citit şi numele unui doctor Kulcsár, de origine nobilã. Precizez ca e singurul Culcer figurând în anuarele medicale româneşti din acea vreme, deci nu pot exista confuzii asupra persoanei. Sã-şi fi arogat ţãranul nostru din Stârci o calitate prezumptivã de nobil, tocmai el, renumit pentru modestia lui de o viaţã întreagã?… Nu pare verosimil.
Atunci care e adevãrul?… Ce a fost Culcer?… Nobil sau iobag?…
Contradicţia mi-a fost rezolvatã de profesorul Graţian Marcus din Zalãu, care s-a ocupat îndeaproape de istoria neamului Culcer. Doctorul Dimitrie Culcer a fost şi una şi alta, cãci era neam de „armalişti”. Categoria de „armalist” este explicatã în Istoria României (Editura Academiei R.P.R., 1964, vol. III, p. 118). Pentru slãbirea puterii marii nobilimi, voievozii Ardealului au acordat blazoane de nobleţe iobagilor distinşi prin secolul XVII ca şi conducãtori de cete în luptele împotriva comitagiilor otomani ce nãvãleau din paşalâcul Oradiei şi jefuiau Ardealul. Aceastã înnobilare a avut un simplu caracter heraldic, dar nu şi juridic sau economic, situaţia materialã a acestor „nobili” ridicaţi din masele ţãrãneşti rãmãsese tot cea de mai înainte. Înnobilarea iobagilor care obţinuserã o diplomã cu blazon, fãrã sã fi fost în prealabil eliberaţi din iobãgie de cãtre seniorii lor, era lipsitã de putere; în caz de fugã de pe moşia stãpânului, puteau fi urmãriţi şi readuşi la locul de plecare, ca oricare alt iobag fugit. Marea nobilime feudalã maghiarã îi denumea în batjocurã „bosckoros nemes” (adicã nobili în opinci) sau încã „Hétszilvalfás nemes” (adicã nobili cu şapte pruni, al cãror imens „domeniu feudal” se reducea la o grãdiniţã cu şapte pruni). Singurul privilegiu al ţãranilor armalişti a fost dreptul la studii superioare, şi Culcer a profitat.
Încã o contradicţie nerezolvatã: Ce a fost tatãl lui Dimitrie Culcer?…
Bunica mea Netty povestea cã ştia din auzite cã tatãl doctorului Dimitrie Culcer ar fi fost tot medic. Acelaşi lucru îl afirma pe vremuri farmacistul Winkler adus de Culcer din Cluj. Pe de altã parte, sãtenii din Stârci afirmã cu toţii cã Dimitrie Culcer ar fi fost copil de ţãrani sãraci, care ar fi murit de tineri. Tot ei mi-au comunicat însã4 cã: „…Pe când trãiau pãrinţii noştri, i-am auzit povestind cã din familia noastrã a plecat cineva şi s-a fãcut medic, ba chiar se spunea cã a ajuns farmacistul Curţii Regale din Viena. Dupã ce a ajuns medic, spre bãtrâneţe, a mai venit prin sat sã-şi viziteze rudele…” Acesta nu putea fi Dimitrie Culcer care a practicat în Ţara Româneascã şi nu s-a mai reîntors niciodatã în satul lui şi care de fapt n-a trãit decât 59 de ani. Nici tatãl lui Dimitrie nu ar fi putut fi, cãci acesta a murit tânãr şi sãrac.
În Istoria Generalã a Ştiinţei5 se menţioneazã însã existenţa la Sibiu a unui doctor Samuel Kölseri care, între alte lucrãri ştiinţifice, a publicat şi un studiu despre extracţia aurului în Transilvania: O auraria romano-dacica, apãrutã in 1717. Acest „dacica” din titlu ne face sã ne gândim la o originã româneasca a autorului. Sã fi fost el oare doctorul menţionat de stârceni?
Şi acuma sã trecem la partea principalã, dar şi cea mai nebuloasã privind obârşia neamului nostru: reconstituirea genealogiei sale. Aci, documentele lipsesc cu desãvârşire şi a trebuit sã mã sprijin exclusiv pe tradiţia oralã.
Prin secolul XVIII s-ar fi strãmutat în satul Stârci, venind din Sânmãrghita un anume Dimitrie Bogdan, care ar fi fondat acolo o gospodãrie, ce pare a fi fost destul de impozantã, din moment ce satul s-a mai numit din ziua aceea şi Bogdánháza (casa lui Bogdan). Stârcenii afirmã cã ar fi descins din plãieşii lui Petru Rareş, ce formaserã garnizoana moldoveneascã a Ciceului. Atât numele Bogdan, cât şi forma moldoveneascã Dimitrie par sã întãreascã aceastã supoziţie. Urmaşii lui Bogdan au pãstrat legãtura cu Ciceul, trimiţând acolo fructe şi aducând de acolo sare. Un descendent al acestor Bogdãneşti, neavând alţi urmaşi decât o fatã, a mãritat-o dupã un Kulcsár venit tot din Sânmãrghita şi strãmutat şi el la Stârci, unde şi-a construit o moarã. Se pare cã şi el tot din Bogdãneşti se trãgea. Bãtrânii din sat îşi amintesc de aceastã moarã, pe al cãrei uscior era sãpat numele Kulcsár Tibodor (Teodor). Din acest Tibodor ar fi descins doi fraţi: Petre şi Teodor. Petre a avut un fiu: Dimitrie, tatãl a patru fii: Gavril (1844-1916), Ion (1846-1925), Vasile (1860) şi Aurel (1862-1949) din care descind cele patru neamuri ale Culcereştilor din Stârcii de astãzi. Teodor se pare cã ar fi avut trei fii: Teodor 2, care a trãit şi el pânã la bãtrâneţe şi care a rãmas în Stârci, Doctor Dimitrie Culcer (1807-1866), strãbunicul meu, care a trecut Carpaţii în principate şi a avut şapte fii, despre care vom vorbi pe îndelete, şi Simion, preot, nãscut 1808, care a avut şi el patru fii: Doctorul Ion Colceriu Corãbianu, preotul Izidor Culcer, fost asesor consistorial, doctorul Alexandru Culcer (bunicul regretatului profesor doctor Alexandru Culcer de la Cluj, care are un fiu Dan, profesor de limba românã la Târgu-Mureş) şi Pompei Culcer, mort la 21 de ani în împrejurãri tragice6 .
Despre strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer, voi vorbi dupã ce voi cãuta sã prezint mai întâi locurile unde a fãcut carierã, unde este înmormântat şi unde a trãit toatã familia mea: Târgu-Jiul.
Bucureşti, la 1.05.1980
ASCENDENŢA PRESUPUSÃ A NEAMULUI CULCERtc „ASCENDENŢA PRESUPUSÃ A NEAMULUI CULCER”
TÂRGUL JIULUItc „TÂRGUL JIULUI”
„Tout est encore debout;
Tout renaît à sa place.
De nos pas, sur le sable
On suit encore la trace.
Rien ne manque à ces lieux,
Qu-un coeur pour en jouir,
Mais hélas………..”
S-ar putea sã ne interesãm de viaţa celor ce au trãit înaintea noastrã fãrã a ne gândi în primul rând la locurile pe unde au cãlcat, au muncit zi de zi, şi unde cei mai mulţi dintre ei dorm astãzi în veşnicie?…
Târgu-Jiul Otetelişenilor şi al Sâmbotenilor, unde a fãcut carierã de apostol strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culceru, ardelean din naştere dar gorjan prin adopţiune, unde au trãit şi fii sãi: doctorul Dumitru D. Culcer – bunicul meu, cãpitanul Vladimir Culcer, economistul Grigore Culcer şi Generalul Ion Culcer, precum şi nepoţii lui, Doctorul Max Culcer şi cu cele patru surori ale sale: Elena, Maria, Ana, şi Vera… oraşul unde şi eu am deschis ochii în viaţã şi în carierã şi unde mi-am gãsit tovarãşã de viaţã pe Coca mea dragã, gorjancã şi ea din tatã în fiu, unde s-a nãscut şi s-a cãsãtorit fiul nostru drag Mircea, plecat atât de timpuriu dintre noi, şi unde s-a nãscut şi Ruxandra, fetiţa lui iubitã?… Am putea trece noi nepãsãtori pe lângã acest sanctuar al neamului Culcereştilor, fãrã a-l cerceta cât de cât, fãrã a ne întreba cum a luat fiinţã acest oraş şi cum arãta în trecut?…
*
* *
Situat într-o depresiune carpatinã, ferit de vânturile nãpraznice şi de gerurile crunte ale lui ianuarie, ocrotit de arşiţa nesuferitã a lunii lui cuptor, şi totuşi bine aerat graţie vãii Jiului, oraşul are o climã din cele mai plãcute şi un aer sãnãtos, nici prea umed, nici prea uscat, nici prea rece, nici prea cald, întocmai aşa cum îi trebuie omului ca sã se simtã bine. Într-o astfel de climã era firesc sã se dezvolte o populaţie liniştitã, muncitoare şi binevoitoare, dar care a ştiut la vremea ei sã dea eroi de valoare, de la legendarul Gruia al lui Novac, la figurile de cavaler ale celor trei fraţi Buzeşti, la Tudor Vladimirescu – martir al neamului, marii generali Gheorghe Magheru, Christian Tell, Ion Culcer şi Gheorghe Rasoviceanu… Ecaterina Teodoroiu – fecioara soldat cãzutã eroic în fruntea plutonului ei la Mãrãşeşti… şi, desigur, Istoria nu şi-a spus încã ultimul cuvânt.
Istoricii presupun cã acest Târg de la Jii7 trebuie sã fi existat încã din antichitate, aci, la încrucişarea drumului Ardeal – Dunãre, de-a lungul vãii Jiului şi a drumului Drobeta – Govora, paralel cu linia Carpaţilor. La Govora trecea un pod peste Olt. Este firesc ca, la acest nod de cãi de comunicaţii sã fi existat şi o aşezare omeneascã. Pe vremuri se numea Târgul Frãsinetului şi se întindea între cartierul Obreja şi poiana Ciocârlãului, unde sunt azi cazãrmile şi cimitirul. Bãtrânii îşi mai aminteau cum, în noaptea de Sânziene (24 iunie), sute de bolnavi veneau sã doarmã pe acest câmp spre a culege dimineaţa drãgaicã (galium verum) udatã de rouã, bunã la toate bolile. Este vorba probabil de un foarte vechi obicei, de origine traco-sanscritã.
Prin sec. XVII, localitatea, situatã în întregime pe cuprinsul moşiei Buzeştilor, este slobozitã de Radu Vodã Mihnea (la 26.04.1611) şi devine târg (oraş liber de toate îndatoririle faţã de boier). Aceastã datã marcheazã actul de naştere al Târgu-Jiului, care de atunci s-a dezvoltat încetul cu încetul, de la nişte cocioabe mizere îngropate în glod, inundate în fiecare primãvarã de apele Jiului, şi pânã la modernul municipiu de astãzi.
Populaţia Olteniei s-a împotrivit cu dârzenie regimului fanariot şi în 1716 a învins oştile de lefegii ale veneticului domn Mavrocordatos, reuşind apoi sã treacã de la suzeranitatea otomanã, cu fiscalitatea ei excesivã şi abuzivã, la cea austriacã. În urma pãcii de la Passarovitz, în 1718, Oltenia a trecut sub stãpânirea habsburgicã. Jugul de lemn otoman fusese însã înlocuit cu un jug de fier, cãci nemţii, de data aceasta, ne exploatau „ştiinţific”; aceastã exploatare „ştiinţificã” nu a durat însã decât douã decenii, cãci prin pacea de la Belgrad din 1739 s-a revenit la vechea stare de lucruri. Printre boierii gorjeni care au luptat pe atunci gãsim şi pe un Matei Poenariul, vornicul Barbu şi cãpitanul Ilie Otetelişanu, despre care vom mai avea ocazia sã vorbim.
Prin anul 1800, oraşul este ars din temelii de fioroşii pazvangii, cum se numeau bandele condotierului din Vidin, Osman Pazvantoglu. Se pare cã nãvala acestor tâlhari ar fi fost groaznicã, populaţia înspãimântatã fugise în munţi; sute de femei, copii şi bãtrâni au cãzut sub iatagan; schingiuirile cu focul, funia şi ţeapa se ţineau lanţ. Invazia lor a fost atât de teribilã încât zeci şi zeci de ani de-a rândul bãtrânii nu mai conteneau istorisind nepoţilor toate grozãviile acestei nãvãliri, pânã când tinerii, plictisiţi de povestirile lor rãsuflate, mereu aceleaşi şi aceleaşi, îi întrerupeau brusc ori de câte ori deschidea gura câte un unchiaş şi i-o tãiau scurt: „Da, ştiu, asta e de pe vremea lui Pazvante Chioru!”. Expresia s-a pãstrat pânã astãzi în Gorj pentru a defini un lucru vechi şi demodat.
Scãpat de sãlbaticii pazvangii, oraşul abia apucase sã se reconstruiascã, nu trecuserã nici nouã ani, când a fost din nou prãdat de alţi barbari de peste Dunãre, cârjalii, foşti dezertori din armata lui Pazvantoglu, iar peste alţi cinci ani de turcii adalâi din insula Ada-Kaleh. Hotãrât, viaţa în Târgu Jiul acelor vremuri nu era nici sigurã, nici comodã.
Iatã-ne ajunşi în anul istoric 1821. Pe malurile Jiului se aude din nou zãngãnit de arme, dar de data aceasta sunt sãbii româneşti. Pandurii viteazului Tudor din Vladimiri se întrunesc în inima oraşului, chiar pe locul unde se înaltã astãzi statuia Eroului şi pornesc sã mântuiascã Ţara de jugul turco-fanariot:
„Sã-l urmãm români cu toţi
Sã scãpãm ţara de hoţi!”
Anul rãscoalei lui Tudor marcheazã începutul înfloririi oraşului, care de atunci şi pânã astãzi s-a dezvoltat fãrã întrerupere. Se terminase cu toate hoardele de pazvangii, adalâi şi alţii, şi alţii!…
Prin 1834, Târgu-Jiul numãra 342 de case, din care numai 43 de zid, şi avea 478 capi de familie (dintre care 22 boieri de neam, 5 scutelnici, 10 mazâli, 87 cumpãnaşi, 38 strãini, 184 ruptaşi, 59 poslujnici şi 73 haimanale).
În 1831 se organizeazã pentru prima oarã în oraşul nostru învãţãmântul public, sub Stanciovici-Brãnişteanu, a cãrui carierã de pionier a fost apoi continuatã de profesorul Tache Frumuşanu.
Tot cam pe atunci, maghistratul (primãria) oraşului a iniţiat înfiinţarea în judeţ a unui serviciu sanitar. Dupã o încercare nereuşitã cu medicul austriac Fritz Jenichen, element nepriceput şi lacom de bani, a adus în Târgu-Jiu, în 1843, pe doctorul Dimitrie Culceru, român ardelean, care a muncit fãrã preget ani de zile pentru sãnãtatea publicã, luptând dezinteresat pânã în 1865 când a murit brusc, în timp ce mergea sã viziteze un bolnav. Oraşul începe sã se urbanizeze; curţile se aliniazã, se paveazã strãzile (1835) şi se pun felinare (1846). Am apucat şi eu aceste strãzi pavate cu bolovani de râu, precum şi felinarele cu lampã de gaz.
În ziua de Sân-Petru 1847, un foc nãpraznic a distrus o bunã parte din oraş şi cu mare greutate pompierii cu sacalele şi tulumbele lor de mânã au reuşit sã-l stingã; fabrica de lumânãri a lui Matei Pãun, unde erau depozitate, în beci, cantitãţi enorme de cearã, a continuat însã sã mai ardã o lunã de zile. Ori de câte ori îşi închipuiau cã pojarul fusese în fine stãpânit, flãcãrile izbucneau din nou ca din senin. Se povestea cã, cu câteva zile înainte de incendiu, oraşul fusese vizitat de o simandicoasã faţã bisericeascã. Cetãţenii i-au ieşit înainte cu tradiţionala pâine cu sare, cântând în cor:
„Pe stãpâ-â-nul
Şi ar-hi-e-re-ul
Nooostru……
Doamne îl pã-ze-eş-te!
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani stã-pâ-â-ne!”
Vlãdica binecuvânteazã poporul fãcând semnul crucii cu mâna, în timp ce un ghiduş din mulţime, imitând semnul binecuvântãrii, a murmurat printre dinţi:
„Şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, Amin!”
N-au trecut nici patru zile şi „binecuvântarea” şi-a produs efectul (dupã alţii, întâmplarea cu binecuvântarea ar fi avut loc cu 40 de ani mai târziu, când un nou incendiu a distrus oraşul… dar asta nu importã).
În iulie 1848, populaţia organizeazã o demonstraţie uriaşã împotriva Regulamentului Organic şi a pitacelor de boierie, care au fost suite pe un dric, duse pe maidanul Târgului-de-Afarã cu popi şi cu bocitoare, şi arse cu mare pompã. Printre manifestanţi îl vedem citat şi pe doctorul Dimitrie Culceru8 .
Dupã Unirea Principatelor, modernizarea oraşului se accelereazã vãzând cu ochii. În 1860 se înfiinţeazã telegraful, în 1870 – şcoala de învãţãtori, în 1872 – şcoala secundarã de fete, în 1885 se construiesc cazãrmile şi, în fine, în 1888 se aude pentru prima datã în Târgu-Jiu fluieratul unei locomotive: în continuare, în 1894 se asfalteazã trotuarele, în 1895 se inaugureazã monumentalul pod de fier peste Jiu şi noul spital judeţean, iar la 1898 se zideşte Palatul Municipal, o frumoasã realizare arhitectonicã care, pânã azi, continuã sã dea ea nota caracteristicã a oraşului. În faţa Primãriei se aflã în prezent mormântul Eroinei de la Jiu, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, peste care se înalţã un impozant cenotaf de marmurã, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu (1930), sugerând gravitatea tristã a reculegerii.
Tot în 1898 se dezveleşte impunãtoarea statuie de bronz a lui Tudor Vladimirescu, opera sculptorului gorjan C.Bãlãcescu. În oşteanul acesta cu pletele sale mari, cãciula cilindricã şi privirea încruntatã, vezi pe bãrbatul energic, nãscut sã tragã masele dupã el, pãşind cu hotãrâre înainte, într-o mânã cu sabia, în cealaltã cu drapelul.
În acelaşi an se amenajeazã, în Zãvoiul Jiului, Grãdina Publicã, o adevãratã bijuterie, care în 1912 a primit premiul II pe ţarã ca arhitecturã peisagerã; tot atunci se construieşte şi puternicul dig al Jiului, menit sã apere în viitor oraşul de inundaţiile care pânã atunci prãpãdiserã în fiecare an cartiere întregi: pe atunci, când venea inundaţia, copiii o porneau cu barca pe strãzi (barca era de fapt înlocuitã cu o „postavã” – aşa se zice în Oltenia la „copaie”).
În 1899 se înfiinţeazã şcoala profesionalã de fete iar, în 1900, Gimnaziul (mai târziu liceul) Tudor Vladimirescu, într-o clãdire monumentalã care face cinste oraşului. În 1906 s-a luminat cu electricitate, şi tot aşa din an în an. În prezent are numeroase şcoli, întreprinderi industriale şi alte unitãţi economice, cartiere noi, moderne, cu o populaţie care a crescut de la 6.000 de locuitori în secolul trecut, la 14.000 în 1931, iar astãzi numãrã peste 70.000. Orientarea generalã a Târgu-Jiului este jalonatã pe direcţia sud-nord, de la Filiaşi la Petroşani, şi materializatã prin Calea Victoriei (fostã Bãroi) care, spre deosebire de cea din Bucureşti, numãrã numai câteva sute de metri, unind satele Romaneşti cu Vãdenii.
La vest de Calea Victoriei, pe locul unde, pe vremuri, braţele Jiului întreţineau cu meandrele lor o zonã mlãştinoasã, s-a amenajat frumoasa Grãdinã Publicã, care te farmecã nu numai prin traseul armonios al aleilor sale curate şi îngrijite, prin boschetele dese, înalte, tãiate în formã de castele, prin rondurile sale minunate, plantate cu flori din cele mai variate specii şi culori, dar mai ales prin plutele şi arţarii seculari şi prin concertele de privighetori care, în nopţile de mai, te vrãjeau cu cântecele lor melodioase.
În serile de august era o adevãratã delectare sã te odihneşti pe o bancã confortabilã sau sã te plimbi pe aleile aşternute cu pietriş mãrunt, în timp ce, din chioşcul ei, fanfara Regimentului XVIII – Gorj, dirijatã de încercatul capelmaistru Triţã, executa uverturi din operete de Offenbach şi Supé, arii naţionale sau valsuri. Parcul era îngrijit de bãtrânul grãdinar Herr Spies, care lucrase pe vremuri la Schönbrunn, un neamţ roşu la faţã, mãrunt şi gras. Dupã el a urmat nepotul sãu Karl Arendt, înalt, şaten şi slab. Îl îngrijeau cu dragoste şi pricepere, cultivând cele mai minunate flori, nu numai în ronduri, dar şi în sera grãdinii, de unde se puteau oricând comanda buchete, pentru nunţi şi aniversãri, sau coroane pentru înmormântãri. Alãturi de serã, castelul de apã se înãlţa sub forma unui turn pãtrat, alimentând monumentala fântânã artezianã sau gurile pentru hidranţi. Toatã ziua se auzea ţãcãnitul metalic şi monoton al pompei care ridica apa la înãlţime.
Armonia Grãdinii Publice a durat însã numai pânã în 1939, când Stãpânirea s-a gândit sã fericeascã pe paşnicii târgujieni şi le-a dãruit faimosul Complex Brâncuşi. Aş face desigur figurã de filistin şi de iconoclast, încercând sã denigrez capodopera Titanului de la Hobiţa; nu am nici calitatea şi nici competenţa necesarã pentru a critica aceastã mãreaţã realizare, dar… existã totuşi un „dar”. Cei 14.000 de târgujieni din acea vreme nu s-au prea arãtat încântaţi de acest cadou şi mãrturisesc cã printre ei m-am numãrat şi eu. De ce? Sã fie numai pentru faptul cã nimeni nu e profet în ţara lui?… Bãnuiesc cã povestea e ceva mai complexã… Ani în şir am cãutat sã rezolv esenţa acestei contradicţii şi rãspunsurile ce am reuşit sã le dau, departe de a constitui nişte dogme, exprimã totuşi pãreri care nu au fost numai ale mele, ci şi ale celor 14.000 de târgujieni de atunci şi pe care avem desigur dreptul sã le exprimãm, chiar dacã ni se va riposta cã arta lui Brâncuşi este prea profundã spre a fi accesibilã vulgului, aşa cum au fost pe vremuri accesibile arta lui Fidias sau Michelangelo. Înainte de a exprima însã aceste pãreri, cred cã ar fi bine sã rezumãm ce s-a urmãrit prin crearea Complexului, cum aratã el şi ce reprezintã.
Încã din 1922 s-a pus problema construirii unui monument care sã proslãveascã sublimul sacrificiu al sutelor de mii de eroi cãzuţi în Rãzboiul pentru Întregirea Neamului. Splendidã idee!… şi cum primul examen de eroism în aceastã dureroasã încleştare chiar aici pe valea Jiului a fost dat, era firesc ca monumentul sã fie înãlţat aci, la Târgu-Jiu. Ideea nu a prins însã viaţã decât tocmai în 1936, când Dna Aretia Tãtãrescu, soţia primului ministru şi preşedinta Ligii Femeilor din Gorj, s-a adresat în acest scop artistului de renume mondial Constantin Brâncuşi, nãscut la Hobiţa–Gorj şi locuind acuma la Paris, considerat drept unul din cei mai mari sculptori ai secolului. Arta sa, care îi este proprie, se caracterizeazã prin simplificare şi prin stilizare, închizând în operele sale de piatrã încremenitã viaţã şi mişcare. Zvâcnirile şi accentele, la Brâncuşi, sunt redate prin tãcere. Hrãnit spiritual din tradiţiile milenare ale sufletului românesc, capodoperele sale s-au impus nu numai românilor, ci întregii omeniri. Nici nu se putea o alegere mai fericitã. Complexul de la Târgu-Jiu a fost gândit ca un sistem, evocând sub forma unui pelerinaj, drumul parcurs de eroul român de la naştere şi pânã la moarte şi la apoteoza de dincolo de moarte. Se porneşte de la familia ţãrãneascã, simbolizatã prin Masa Tãcerii, liniştitã, sugestivã, „mioriticã”, care te îndeamnã la meditaţie, creându-ţi momente de reculegere religioasã. Dimensiunile ei uriaşe proiecteazã parcã, în contemporaneitate, mãreţia lumii dacice de altãdatã. Amplasatã la mijlocul digului, Masa deschide calea în jos, prin grãdina publicã, pelerinajul continuându-se apoi prin oraş, pe Calea Eroilor, pânã la Târgul de Afarã, unde se înalţã Coloana Recunoştinţei Infinite. Pornit din sânul familiei ţãrãneşti, tânãrul erou, îndrãgostit nebuneşte de Viaţã, este purtat pe fãgaşul acesteia, simbolizat prin Aleea scaunelor, strãjuitã pe dreapta şi pe stânga, la umbra platanilor seculari, de câte 15 scaune de piatrã, a cãror formã prevesteşte deja modulul „Coloanei”. O lege a Firii, legea perpetuãrii prin dragoste, îl poartã apoi pe sub Poarta Sãrutului, perfect echilibratã prin geometria ei, prin unghiurile sale drepte, şi impresionându-te prin masivitatea aceea, care sugereazã calmul bãrbãtesc al poporului nostru, stãpân pe drept, de mii de ani, peste Dacia lui strãmoşeascã. Sãrutul este sugerat de douã emisfere în contact, aşa ca cele douã cotiledoane ale unui bob de mazãre. Eroul nostru nu poate însã zãbovi prea mult sub „Poartã”, cãci aceeaşi lege a Firii îl mânã mai departe spre sacrificiul suprem pentru glia strãbunã, sacrificiu simbolizat prin Biserica Sfinţii Apostoli. Deşi nu este opera lui Brâncuşi, Biserica apare totuşi încorporatã în Sistem, cu care se armonizeazã. Generaţiile viitoare nu vor putea uita acest sublim sacrificiu, cãruia îi datoreazã împlinirea visului milenar de întregire a moşiei strãmoşeşti. Apoteoza jertfei eroilor noştri este simbolizatã prin Coloana Recunoştinţei Infinite, care se înalţã pe un vârf de deal în Târgul de Afarã şi o zãreşti din depãrtare, ori din ce parte ai veni, ţintind cãtre cer cu linia ei ca de şurub. Coloana se compune din 16 romboedri suprapuşi, ale cãror dimensiuni prezintã proporţii considerate de cãtre esteticieni ca ideale.
Valenţa artisticã a Complexului Brâncuşi nu se mai poate astãzi discuta. Execuţia a fost la înãlţimea ideii, şi criticii de artã au apreciat-o ca „un cântec de piatrã şi fontã închinat Naturii, Vieţii, Omului şi Societãţii, Locului natal şi Ţãrii, Planetei şi Universului”. Aceste monumente te impresioneazã prin puritatea liniilor şi armonia proporţiilor. Numeroşi turişti din ţarã şi de peste hotare rãmân extaziaţi la vederea lor, şi entuziasmul le creşte pe mãsurã ce ghidul le dã explicaţii…
Şi totuşi, cei 14.000 de târgujieni din 1939 (şi eu printre ei) nu au împãrtãşit aceste emoţii. Pentru ce?… Voi încerca o explicaţie timidã:
În primul rând, este un fapt controlabil cã în general, masele nu sunt receptive la arta ermeticã, accesibilã numai unui grup de iniţiaţi9 . Dacã omul îşi deschide cu plãcere inima la ceea ce sugereazã o creaţie artisticã, el rãmâne de obicei mut la ceea ce simbolizeazã ea. Omului de pe stradã nu-i place sã-l plictiseşti cu „dã-mi voie sã-ţi explic”, şi apoi chiar simbolizarea este de obicei susceptibilã de cele mai diverse interpretãri. Numai Masa Tãcerii a fost interpretatã în numeroase feluri (începutul vieţii ancoratã în pãmântul strãmoşesc; moara timpului care, cu cele douã pietre acţionate simbolic de Jiu, macinã secolele istoriei noastre; o cinã ţãrãneascã de nuntã; un conciliu magic ţinut de umbrele strãmoşilor; primul stadiu al civilizaţiei când prima mobilã pe care se consuma carnea friptã era un pietroi; Cina cea de Tainã, cele 12 scaune din jurul mesei reprezentând pe cei 12 apostoli, iar jertfa de sânge a Mântuitorului pentru omenire simbolizând jertfa de sânge a eroilor pentru întregirea neamului nostru etc. etc. etc.10 ). La fel, toate piesele Complexului se preteazã la cele mai diversificate interpretãri… Aşa e cu arta ermeticã! Turiştii ascultã toate aceste explicaţii ale ghidului, cu ochii dilataţi de emoţie… (Doar pentru asta au venit aci, la Târgu-Jiu, de la sute sau chiar mii de kilometri). Autohtonii însã, care trec zilnic pe lângã aceste pietre masive, ridicã indiferenţi din umeri când li se debiteazã asemenea poveşti. Monumentele megalitice ale lui Brâncuşi, prin liniştea lor, nu le sugereazã decât un cimitir. Un cimitir de eroi, desigur, dar totuşi un cimitir, şi gorjenilor noştri le place viaţa. Eroii proslãviţi aci, au cãzut cu arma în mâna luptând vitejeşte, agitându-se… şi nu se mai zãreşte nimic astãzi, din aceastã agitaţie… Şi totuşi nu se poate spune cã gorjanul nostru nu iubeşte aceste pietre, care au fost cândva suflete vii… Vedeţi, vã rog, cu câtã mânie şi dezgust priveşte el la turiştii gãlãgioşi, care se fotografiazã aşezaţi pe cele 12 scaune sau chiar direct pe masã, bãlãbãnindu-şi indecent picioarele.
Dar nu numai asta ne supãrã. Sã nu uitãm cã piesele Complexului Brâncuşi constituie un sistem, cã aceste piese au nevoie una de alta, şi tot ansamblul are nevoie de perspectivã, cã ele se cer privite de la distanţã. Ori, întocmai ca templele indiene pãrãsite, nãpãdite de junglã, ele sunt înãbuşite de platanii seculari ai grãdinii, de tufişuri şi de bãlãrii. Tot efectul de perspectivã se pierde, cãci nu pot fi privite în ansamblul lor, şi nu pot fi admirate decât foarte de aproape şi unul câte unul. Aceastã lipsã a sintezei nu poate fi sesizatã de turiştii fermecaţi de explicaţiile ghidului, dar autohtonul se simte şocat atunci când Complexul Brâncuşi îi apare sub formã de piese individuale, ivindu-se pe neaşteptate dintre boschete şi bãlãrii şi sãrindu-i brusc în ochi una câte una.
Pelerinajul se continuã apoi pe Calea Eroilor, mãrginitã pe dreapta şi pe stânga de curţi şi gospodãrii animate şi circulatã de un trafic intens, zgomotos şi producãtor de fum. Turiştii, plimbaţi în pas gimnastic sau cu autocarul de ghidul lor de la un obiectiv la altul, nu vãd nimic altceva decât obiectivul propriu-zis: ambianţa nu-i intereseazã. Ei pot avea percepţia netã a sistemului, dar autohtonul, care parcurge pe jos acest traseu, preocupat de daraverile lui zilnice, nu are timp pentru „sistem”. Contradicţia devine şi mai pregnantã de la Bisericã la Coloanã, când strada nu mai e pavatã, ci mãrginitã de şanţuri în care râmã porcii şi pigulesc orãtãniile, iar la mijlocul drumului, calea feratã cu barierele ei, tãind brusc traseul.
Dacã Masa, Scaunele şi Poarta se cer privite de la distanţã pentru a sugera din plin valenţa lor simbolicã, cu Coloana e cu totul invers. Privitã de la distanţã, proiectatã pe cerul gol, nu Coloana sugereazã infinitul, ci spaţiul din vârful Coloanei şi pânã la zenit11 . Fotografii au intuit instinctiv acest fapt, şi pe toate cãrţile ilustrate, vârful Coloanei iese din cadrul clişeului. Turiştii nu au însã timp sã sesizeze un asemenea amãnunt, şi nu resimt stresul pe care îl încearcã zilnic autohtonii târgujieni.
În fine, o ultimã explicaţie a supãrãrii târgujienilor, deloc neglijabilã, a fost faptul cã şi-au vãzut desfiguratã grãdina lor publicã la care ţineau atâta şi s-au pomenit cu ea tãiatã perpendicular pe traseul ei natural sud-nord, de traseul Complexului, est-vest, cu totul de altã facturã şi distonând oribil cu bãtrâneştile alei patriarhale. Evident cã pe turişti asemenea probleme nu-i preocupã, dar pe gorjeni i-a înfuriat… Era grãdina lor. Cu ce drept şi-au permis s-o distrugã?… Sunt convins cã toate aceste neajunsuri nu ar fi existat, dacã orientarea Complexului ar fi fost şi ea de la sud la nord (direcţia pe care au pornit ostaşii noştri sã înfrunte nãvala vrãjmaşã), de-a lungul crestei Digului. Piesele s-ar fi vãzut şi completat una pe alta, oferind şi perspectiva necesarã întregului ansamblu, Coloana s-ar fi proiectat pe fundalul munţilor, creând realmente senzaţia de infinit, capodopera marelui Brâncuşi ar fi fost pusã în valoare, s-ar fi adãugat o nouã componentã simbolicã şi ar fi fost cruţatã şi bãtrâna noastrã grãdinã publicã… dar vezi, pe mine nimeni nu m-a întrebat.
℘⇑
Târgu-Jiul de altãdatã era un oraş tare mlãştinos şi murdar şi lumea era obligatã sã stea mai mult în case. Înţeleg foarte bine disperarea bunicii mele Netty, sositã din capitala Banilor Olteniei şi claustratã în acest colţ uitat de Dumnezeu; îmi dau seama cât trebuie sã-l fi obosit pe strãbunicul meu, doctorul Dimitrie, circulaţia prin mahalalele noroioase ale Târgului. Pe atunci, oraşul era strãbãtut de patru gârle, dintre care trei au secat o datã cu mlaştinile asanate12 , iar a patra, Hodinãul, a fost regularizatã, strãbãtând oraşul de la un cap la altul. Se dã de obicei denumirea de „Conte de Hodinãu” acelor târgujieni fanfaroni, care îşi închipuie cã e cine ştie ce de capul lor (astãzi a fost secat şi Hodinãul). Strada Unirii vine de la Râmnicul-Vâlcii, prin Târgul de Afarã, trece pe lângã Spitalul Judeţean, statuia lui Tudor, liceu, taie perpendicular Calea Victoriei, lasã pe dreapta Grãdina Publicã şi pe stânga Coplexul Parâng, apoi piaţa comunalã, trece peste Podul Jiului şi apoi se bifurcã într-o şosea spre Turnu-Severin şi alta spre Baia de Aramã. Pe vremuri, Strada Unirii se numea „Bariera Severinului”.
Strada Tudor Vladimirescu, fostã „Domneascã”, vine din Târgul de Afarã, trece prin faţa Cazãrmilor şi duce la Catedralã şi Primãrie, pânã la Grãdina Publicã.
Strada Griviţa, perpendicularã pe strãzile Tudor Vladimirescu şi Unirii, se întinde de la nord la sud, trecând pe lângã fostul palat administrativ ce cuprindea tribunalul şi prefectura (actualmente muzeu judeţean), şi se sfârşeşte în Strada Unirii, pe lângã liceul Tudor Vladimirescu şi statuia lui Tudor. Pe aceastã stradã, colţ, cu Str. Eroilor, la nr. 18 (azi nr. 20) este casa în care s-a nãscut tata, m-am nãscut eu, şi fiul meu Mircea.
℘⇑
La colţul dintre Str. Tudor Vladimirescu şi Str. Griviţa, se ridicã o casã cu prãvãlii la parter, iar etajul, la care ajungi printr-o largã scarã interioarã, cuprinde un Hall spaţios şi mai multe camere (într-una din ele s-au nãscut cei 7 fraţi Culcer, fiii strãbunicului meu, doctorul Dimitrie Culcer). Locul aparţinuse în 1719 cãpitanului Ilie Otetelişanu, iar în 1813, medelnicerul Iancu Sâmboteanu a zidit pe acest loc o casã, spre a o da ca zestre fiicei sale Uţa, când s-a mãritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. Casa a fost datã apoi ca zestre Anicãi Otetelişanu, fiica lui Nicolae şi a Uţei când s-a mãritat cu strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer. Dimitrie şi Anica au avut cu totul şapte bãieţi (dintre care al doilea, doctorul Dumitru D.Culcer a fost bunicul meu), iar casa a moştenit-o al treilea dintre fii, Grigore Culcer; ea a fost apoi lãsatã mãtuşii mele Ella Culcer, sora tatii, şi astãzi este etatizatã.
La colţul dintre Strada Griviţei şi Strada Eroilor se ridicã o casã spaţioasã, construitã prin 1869 de Elena Economu, fiica mai mare a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sâmboteanu şi sora strãbunicii mele Anica Culcer. Elena nu a avut copii, iar în 1902, când a murit, a lãsat casa doctorului Dumitru D.Culcer, nepotul ei de sorã şi bunicul meu. Acolo s-a nãscut tatãl meu, doctorul Max D.Culcer şi cele patru surori ale sale, acolo m-am nãscut eu, vãrul meu Vlad Voiculescu şi sora mea Adina Culcer, acolo s-a nãscut şi iubitul meu copil, bietul Mircea, care ne-a pãrãsit aşa de curând…
Îmi amintesc cu atâta drag de salonul cel mare cu minunatul sãu parchet în cuburi, care parcã ieşeau în relief atunci când îl lustruia argatul nostru, Dinu Firii13 . Peste parchet se întindea un imens covor de Ţarigrad roşu cu alb şi care costase la vremea lui 2000 de lei. De tavan atârna un imens candelabru, ale cãrui numeroase prisme de cristal strãluceau în toate culorile curcubeului, atunci când se aprindeau luminile. Într-un colţ trona mãreţ pianul cel mare cu coadã „Bösendorfer”, adus cu 3000 de lei de la Viena, şi de pe coardele cãruia, zeci de ani în şir, bunica mea Netty a desprins cele mai fermecãtoare acorduri cu degetele ei mãiestre. Mobila „Bidermayer”, tapiţatã cu damasc de culoarea fragilor, era moştenitã de la bunica lui Netty, Mariţa Orãscu. De o parte şi de alta a uşii, douã vaze chinezeşti de peste un metru înãlţime, cu buchete de imortele întreţineau vara şi iarna aspectul floral al salonului. În 1916 le-au spart ocupanţii nemţi, ca sã demonstreze cã e mai uşor sã distrugi decât sã construieşti. În acelaşi scop au tãiat cu sabia şi au împuşcat cu pistolul toate tablourile şi tapiseriile de pe pereţi. Pe masa din salon puteai admira o bogatã colecţie de albume cu reproduceri dupã cele mai celebre tablouri din muzeele europene. Se numea „Les Galéries d’Europe”. Fiecare tablou era însoţit de o interesantã notã explicativã… dar câte minuni nu gãseai pe vremuri acolo, în casa bunicilor!… Enciclopedia cea mare Larousse în 22 volume, Enciclopedia italianã în 14 volume… Îmi era atât de familiarã mobila neagrã de lemn de pãr din dormitor, care imita abanosul, apoi tapiţeria cea mare de Flandra, care acoperea un perete întreg din sufragerie şi reprezenta o serbare câmpeneascã… Bunicã-mea angajase pe vremuri o nemţoaicã pentru fetele ei, o femeie de o urâţenie fantasticã, aşa cum sunt de obicei sãrmanele guvernante. O rudã vine într-o zi în vizitã şi îi gãseşte pe toţi la masã:
– Dar unde aţi mai gãsit-o pe asta aşa de urâtã? exclamã el, convins cã guvernanta nu înţelegea româneşte. Din nenorocire înţelegea prea bine.
– Nu este urâtã… nu eşti dumneata familiarizat cu stilul flamand, se grãbeşte bunicã-mea Netty sã dreagã gafa, indicând cu mâna tapiţeria. În timpul ocupaţiei din 1916 au tãiat-o nemţii cu sabia, aşa… ca sã se distreze. Vezi cã nu ştiau cã aceastã tapiţerie salvase pe vremuri obrazul unei compatrioate de-a lor.
În salonaş, o oglindã veneţianã de toaletã în formã de evantai, susţinutã de un drac cu corniţe care privea cu un rânjet şiret pe frumoasele lui viitoare victime, cãzute la pãcatul cochetãriei. Tot în acel salonaş, mã priveau cu dragoste din cadrele lor poleite strãmoşii Barbu Bãlcescu, cu barba lui cea neagrã, nasul subţire şi expresia severã, cu soţia lui Elena Bãlcescu, moartã la 22 de ani, fragedã şi dulce, iar între ei, ceva mai sus, parcã i-ar fi ocrotit, frumoasa Zamfiriţa Aman, bunica Elenii, acoperitã toatã cu bijuterii, zâmbind galeş cu ochii ei tainici în forma migdalei… Mai departe, Mariţa Orãscu, mama Elenei, cu boneţica de dantelã şi zâmbetul protector, iar pe peretele de vizavi, soţul ei cel de-al doilea, Costache Orãscu, care a iubit-o pe Elena ca pe copilul lui… Sã nu uitãm nici pe Iordache Otetelisanu, stingher şi izolat între toate neamurile lui Netty, unchiul bunicului meu, Dumitru D. Culcer, stând de veghe în jilţul lui capitonat cu verde. Într-o zi, tabloul lui Iordache s-a desprins din cui şi era sã-i cadã bunicului meu în cap… De atunci nu i s-a mai spus decât „unchiul asasin”… Sãrmanul Iordache, tocmai el, atât de bun!
În curte se ridica un chioşc alb, unde se lua vara masa, iar alãturi, o fântânã unde se ţineau lubeniţele la rãcit, iar apoi, la ora mesii, le pescuiau cu gãleata. Arţari şi carpeni seculari fereau cu umbra lor chioşcul şi fântâna de arşiţa verii. În faţa chioşcului creşteau doi tei parfumaţi, între care fixasem o barã la care fãceam gimnasticã şi atârnasem şi un leagãn de frânghie (în Gorj se zice „dãinãuş” sau „ţuţeicã”). Mai departe se întindeau straturi de lalele, garoafe, zambile şi panseluţe şi înfloreau toatã vara trandafiri mari şi parfumaţi: trandafiri galbeni „marechal Ney” şi trandafiri albi „frau Druschki”, pe care îi îngrijea cu atâta dragoste bunica mea Netty.
Dupã moartea bunicului, casa şi curtea au început sã intre în paraginã, iar dupã ce a murit şi bunica n-au mai rãmas decât pereţii. Astãzi e reparatã şi îngrijitã, adãpostind o instituţie publicã.
℘⇑
În locul unde era pe vremuri arestul preventiv, în apropierea Bisericii Sf. Nicolae, ctitoria Sâmbotenilor, se ridica prin 1790 Casa Medelnicerului Ianache Sâmboteanu, cel care a zidit acolo şi o cişmea, „Fântâna lui Sâmboteanu”, care da pe vremuri cea mai bunã apã din oraş. De acolo îşi aduceau târgujienii cu ulcioarele apa de bãut, în timp ce pentru spãlatul rufelor se folosea apa de Jii, adusã de ţigani cu sacalele.
℘⇑
Paralel cu Strada Griviţa, o strãduţã întortochiatã pornea din Str. Unirii, din dreptul Spitalului Judeţean, spre nord, pânã în Str. Tudor Vladimirescu, în dreptul cârciumii „La Mielul Alb”. Pe aceastã stradã se ridica pe vremuri o bisericuţã veche şi afumatã, datând încã din 1747… Era Biserica Sfinţii Apostoli, de care ţinea şi familia noastrã. Numeroase morminte pãrãsite, în curtea bisericii, au intrat în anonimat, pânã au dispãrut de tot.
Imediat dupã primul rãzboi mondial, institutorul Nae Drãgoescu a avut o mare supãrare… Era directorul orfelinatului I.O.V.R. (invalizi, orfani, vãduve de rãzboi) şi se credea îndreptãţit sã foloseascã pe fiii eroilor la diferite munci personale. Într-o zi, prin 1920, un orfan care-i pãştea vitele a fost omorât de tren, şi Drãgoescu a avut numeroase anchete şi neplãceri, din care a reuşit totuşi sã iasã basma curatã. În nopţile sale de insomnie s-a juruit atunci cã dacã va scãpa teafãr va reconstrui biserica Sfinţii Apostoli… Dupã ce totul s-a terminat cu bine (vinovat a fost bineînţeles mortul), a pus de a dãrâmat din temelii vechea bisericuţã, cu toate amintirile legate de ea, şi a început sã zideascã una nouã, mare şi încãpãtoare. Se vede însã cã Sfinţii Apostoli nu au avut plãcere de darul lui cucernic, cãci Drãgoescu a murit pânã a nu apuca sã sfârşeascã biserica, iar moştenitorii lui, neavând nici un angajament faţã de Dumnezeu, nu s-au mai ocupat de bisericã, care a stat ani de zile în roşu şi cu interiorul nefinisat. Abia în 1940 biserica a putut fi terminatã din subscripţia publicã şi din fondurile Statului. Este o construcţie mare şi frumoasã în stil sârbo-bizantin, încorporatã în sistemul Brâncuşi… Ce folos însã?… Vechea bisericuţã din 1747, cu toate amintirile legate de ea, a dispãrut pentru totdeauna. Pe aceeaşi stradã, la nr. 4, se ridica o casã mare bãtrâneascã, cu geamlâc, cu o curte spaţioasã, în care au locuit socrii mei Ecaterina şi Colonel Gr. Dãnãricu, şi unde mi-am gãsit tovarãşã de viaţã pe Coca mea cea dragã.
Nu putem pãrãsi Târgu-Jiul fãrã a face un pios pelerinaj şi la locul unde şi-au dat rând pe rând întâlnire toţi acei care au pus umãrul la ridicarea oraşului nostru. Cimitirul se întinde în prelungirea cazãrmilor, pe Câmpul Ciocârlãului unde mergeam în toate primãverile sã culegem caprine (aşa se spune în Gorj la narcise)14 şi veneam acasã cu braţele încãrcate de buchete! Tot câmpul era numai flori… îmi plãceau aşa de mult petalele lor de un alb imaculat şi cu inima galbenã bordatã cu un fir roşu. Printre tijele caprinelor se ascundeau, modeste, tufe albãstrii de nu-mã-uita.
Îmi place sã mã reculeg la cimitir… atâtea nume cunoscute pe cruci… atâtea chipuri cunoscute pe pietre… Toţi aceştia au fost oameni vii, cu care am stat de vorbã la vremea lor, cu care am pus atâtea la cale… în timp ce pe strãzi rar se mai întâmplã sã mai dai cu ochii de câte o figurã cunoscutã, îmbãtrânitã şi uzatã şi ea de trecerea anilor!…
În cavoul familiei Grigore Culcer, într-o cãmãruţã de trei pe trei, stau ca la sindrofie strãbunicul meu Dimitrie Culcer, bunicii mei Dumitru şi Netty Culcer, unchii şi mãtuşile mele Grigore şi Poli Culcer, Marioara şi Toma Voiculescu, Ana şi Petricã Petrescu… Toţi au astãzi loc pe numai câţiva metri pãtraţi. Strãbunicul şi bunicul meu au fost transhumaţi dintr-un mormânt aflat în spatele Capelei, de pe al cãrui monument ne priveşte cu severitate bustul de bronz al bunicului, sculptat de Al. Severin. La 3 ianuarie 1980 l-am pus în acest mormânt pe iubitul nostru fiu MIRCEA, în vârstã de numai 48 de ani, doborât de o boalã necruţãtoare. Puţin mai în fund, pe stânga, se odihneşte socrul meu, Gr. Colonel Gr. Dãnãricu, şi pe dreapta, Sublocot. Gore Dãnãricu, fratele Cochii, ucis mãcelãreşte de un chirurg nepriceput şi neomenos la numai 24 de ani. Tot acolo dorm şi bunicii Cochii: Constantin şi Maria Petrescu.
În cavoul de la subsolul capelei este mormântul unchiului meu Titu Frumuşanu, un bonvivant şi un hâtru incorijibil; a fost ales în nenumãrate rânduri primarul Oraşului şi deputat de Gorj. Sub primariatul lui au fost construite: Primãria, Liceul Tudor Vladimirescu, Podul Jiului, Statuia lui Tudor, Grãdina Publicã şi Digul, Calea feratã Filiaşi-Târgu-Jiu… Tot el a donat oraşului terenul pentru cimitir, de unde şi dreptul pentru el şi urmaşii lui de a fi înmormântaţi în cripta de sub Capelã…
Aci îmi regãsesc toţi profesorii mei de altãdatã: pe Cãprescu de Limba Românã, bun pedagog, dar tare sever. El ne-a fãcut sã înţelegem de ce:
Mult e dulce şi frumoasã
Limba ce vorbim.
Pe ardeleanul Ştefan Bobencu, de Istorie, Geografie, Românã, Germanã, Matematici, Drept… pe toate le preda, şi la fel de prost. Când se ivea câte o vacantã, cine era chemat sã o suplineascã?… Domnul Bobencu. Mic de stat, cu un cap rotund, o mustãcioarã şi mişcãri repezi şi vioi, cu toţi cei 80 de ani ai sãi, apariţia lui stârnea întotdeauna râsul. Avea un gâscan, Gogu, care se ţinea dupã el ca un cãţel, pe strãzi, prin magazine, în clasã…
– Mã prostule! Gogu al meu e mai deştept ca tine. Nu aşa Gogule?…
– Ga-ga-ga-ga!
Dacã ne gândim însã la nenumãratele închisori şi bãtãi suferite pe vremuri de la unguri, şi apoi sub ocupaţia vrãjmaşã din 1916-18, uitãm sã mai râdem de bietul Bobencu, şi ne descoperim cu respect în faţa amintirii sale. A fost de asemenea un excelent gospodar, prin anii 1900 cât a fost directorul gimnaziului Tudor Vladimirescu. A înfiinţat şi un institut particular unde se preda dupã programa analiticã oficialã, a condus mai multe gazete, a avut o intensã activitate literarã, politicã şi culturalã… Nu şi-a pierdut vremea, în viaţã, domnul Ştefan Bobencu.
Tot acolo dãm şi peste cavoul lui nenea Iancu Arghir, profesorul de fizicã şi chimie, blând şi bun şi explicând interesant… parcã-l vãd plimbându-se prin clasã cu o eprubetã în mânã, din care se degaja un fum acru şi înecãcios. Noi repetam acasã experienţele de la cursuri şi veneam apoi la scoalã arşi pe mâini şi cu hainele distruse de acizi.
Iatã-l şi pe Molan, profesorul de muzicã care nu avea pic de ureche şi cãruia îi fãceam atâtea pozne… A murit de inimã rea, puţin timp dupã fiul sãu Mircea, cãzut eroic pe front…
Unul câte unul, toţi s-au adunat acolo, dupã ce, în viaţã, fiecare a depus câte o cãrãmidã mai mare sau mai micã la edificarea Târgu-Jiului nostru drag, care tot timpul nu a încetat sã prospereze. Fiecare a lãsat în structura oraşului câte o fãrâmã din opera şi din sufletul lui. Multe nume de cetãţeni de nãdejde sunt astãzi uitate, dar ei continuã sã trãiascã în urmaşii lor, în instituţiile unde au muncit şi unde fiecare şi-a dat câte puţin din fiinţa sa, din rodul strãdaniilor sale.
Înainte de a pleca, facem un ultim salt la Cimitirul Eroilor, unde zac aliniaţi vitejii care s-au jertfit în toamna 1916, luptând ca sã opreascã invazia teutonã. Acolo zac vajnicii apãrãtori ai Oraşului: civili, cercetaşi, femei, bãtrâni, cãzuţi în eroica bãtãlie de la Podul Jiului, când, la 14 octombrie 1916, o mânã de cetãţeni a reuşit sã respingã în luptã un regiment din faimoasa Divizie Bavarezã. O placã de marmorã, fixatã la capul podului, comemoreazã acest episod eroic15 . Deasupra sutelor de cruci albe, aliniate în tãcere, se înalţã un impunãtor monument de bronz. Este şeful lor din 1916, Generalul Ion Culcer, comandantul Armatei I, care s-a stins şi el la câţiva ani dupã rãzboi, cu sufletul zdrobit de nedreptãţile îndurate, „victimã a capacitãţii sale”16 , dar cu inima împãcatã cã şi-a fãcut datoria aşa cum i-a poruncit conştiinţa. Cei vii l-au uitat de mult, dar morţii care au luptat sub ordinele sale nu-l pot uita. Ostaşul de bronz, cu mâna încleştatã pe mânerul sabiei, priveşte cu un aer hotãrât de pe soclul sãu de stâncã, peste oraşul ce se întinde şi prosperã la poalele dealului, de-a lungul Jiului, parcã le-ar spune cetãţenilor: „Fiţi liniştiţi, munciţi şi propãşiţi fãrã grijã, am ştiut sã vã apãrãm la vremea noastrã şi, prin urmaşii noştri, vom mai şti încã dacã va mai fi nevoie.”
Bucureşti, 14.05.1980
℘⇑
DOCTORUL DIMITRIE CULCERU 17 tc „DOCTORUL DIMITRIE CULCERU 17 ”
Strãbunicul meu (1807-1866)
Muncã şi modestie.
În aceste douã cuvinte s-ar putea rezuma întreaga carierã a acestui apostol al sãnãtãţii obşteşti, atât de rodnicã în fapte.
Auster, intransigent, nu numai cu ceilalţi, ci în primul rând cu el însuşi… şi totuşi atât de drãguţ şi de prietenos; sever, dar mereu cu gluma pe buze; te priveşte parcã cu asprime din unicul portret ce ne-a rãmas de la el, şi cu toate acestea îi citeşti atâta blândeţe în ochi… Figura lui osoasã, cu trãsãturi fine, înconjuratã de tradiţionalul colier de barbã al generaţiei ardelene de le 1848 care a pregãtit reînvierea naţionalã, figura aceasta severã prezintã atâta distincţie, încât cu greu o mai uitã cine a vãzut-o o datã.
Într-o epocã în care aproape toţi ceilalţi medici au strâns averi, omul acesta a preferat sã trãiascã şi sã moarã sãrac decât sã-şi comercializeze sacra misiune de „apostol darnic împrãştietor de bine şi sãnãtate la cei mulţi în suferinţã”, definitã prin jurãmântul lui Hipocrate.
Numeroasele sale realizãri, multiplele jaloane pe care le-a împlântat în câmpul încã nedesţelenit al mişcãrii sanitare române, îi asigurã un loc de cinste printre constructorii societãţii moderne de astãzi18 .
Dimitrie Culceru s-a nãscut în anul 1807 în comuna Stârci zisã şi Bogdánhaza, din comitatul Crasnei, judeţul Sãlaj. Nu s-a putut stabili exact identitatea pãrinţilor lui şi nici dacã tatãl sãu a fost iobag sau nemeş, medic sau ţãran. Ce se ştie însã bine este cã Dimitrie a fost un element rasat, un om deosebit de delicat şi de manierat19 .
Sãtenii din Stârci povestesc cã tânãrul Culcer Dimitrie ar fi rãmas de mic orfan de amândoi pãrinţii, iobagi pe moşia contelui Hunyadi20 ce stãpânea moşia Stârci, şi cã era crescut acuma de bunicii sãi. Şcoala primarã şi-a fãcut-o, desigur, în satul sãu natal. Aceiaşi sãteni povestesc cã stãpânul moşiei, având un fiu cam greoi la învãţãturã, a cãutat printre copiii de ţãrani un şcolar destoinic pe care sã-l ajute sã-şi continue studiile, iar acesta, în schimb, sã-l stimuleze la învãţãturã pe copilul sãu. Alegerea contelui s-a oprit, povestesc ţãranii, asupra lui Dimitrie Culcer „gãsindu-l pe acesta foarte isteţ şi frumos”21 . Şi astfel îl vedem înscris la Liceul Piariştilor din Cluj, de la 1822 la 1829; studiile universitare şi le-a fãcut la Facultatea de Medicinã din Pesta…
Dupã vreo patru ani de studii, venind în vacanţã, Dimitrie s-ar fi prezentat contelui şi i-a cerut bani sã-şi confecţioneze un costum, cãci îi era ruşine, în hainele sale ponosite, fãcute cu mari sacrificii de bunicii iobagi din Stârci, sã aparã zilnic printre eleganţii şi înfumuraţii sãi colegi de la Pesta. Îmi închipui câte umilinţe şi înjosiri trebuie sã fi suferit el din partea acestora. Fiind refuzat (probabil cã sârguinţa la carte a tânãrului conte începuse sã şchioapete), a urmat o altercaţie violentã cu stãpânul moşiei, care a dus la ruperea învoielii. Bineînţeles cã bunicii l-au ţinut de rãu şi i-au poruncit sã se lase de facultate şi sã revinã la ţarã, „cãci nu le trebuie lor nepot boier”. Dimitrie le-a lãsat atunci o scrisoare şi a trecut munţii în Principate, hotãrât sã-şi munceascã singur banii necesari continuãrii studiilor. Şi astfel, în 1836, îl vedem apãrând pe un post de medic de carantinã la Zimnicea şi mai apoi la Calafat.
Medicii de carantinã, aflaţi în slujba lazaretelor militare, aveau ca sarcinã controlul cãlãtorilor şi al mãrfurilor ce intrau în ţarã, şi luarea de mãsuri pentru prevenirea bolilor epidemice, plus îngrijirea ostaşilor bolnavi din lazaretele militare.
În paralel, Culcer îşi continuã fãrã frecvenţã studiile la Pesta, iar la 7 mai 1839 îşi trece cu brio ultimul examen, obţinând diploma de doctor în medicinã cu menţiunea „magna cum laude”. Teza sa inauguralã a fost o dizertaţie despre ciumã22 .
Dupã obţinerea diplomei, Culcer continuã sã funcţioneze la Calafat pânã în octombrie 1839, apoi nu se mai ştie nimic despre el pânã în 1841, când reapare în Giurgiu. E foarte probabil cã în acest rãstimp, Culcer şi-a încercat norocul, practicând medicina în Ardeal (probabil la Cluj). Tot cam pe atunci se bãnuieşte cã şi-ar fi desãvârşit şi studiile la Viena (Al. Ştefulescu). La 8 mai 1841 îşi tece examenul de liberã practicã în ţara noastrã (adresa Comisiei nr. 43) şi în iulie 1842 îl regãsim din nou în Principate, trimis la Giurgiu sã „altoiascã”(vaccineze) copiii din judeţ şi sã inspecteze „zalhanalele”(abatoarele) în timpul tãierii vitelor. La 1842 se înfiinţeazã în Principatul Munteniei de cãtre Obşteasca Adunare câte un post de medic de fiecare judeţ, cu 5000 lei pe an, având îndatorirea „de a alerga la toate epidemiile de boalã ale locuitorilor şi ale vitelor, şi la altoitul copiilor din judeţ”. Atunci s-au angajat de peste hotare un numãr de medici calificaţi, printre care a fost desigur şi Culcer, cãruia i se încredinţeazã, în ianuarie 1843, postul de medic al judeţului Gorj. De atunci începe cariera lui statornicã în Principate. Avea în momentul acela 35 de ani, era un bãrbat chipeş, energic şi cu o vorbire plãcutã. Doctorul Culceru a cucerit repede stima şi simpatia noilor sãi concetãţeni. El şi-a continuat activitatea şi la Giurgiu, în locul vaccinerului titular care decedase. Acolo a funcţionat el pânã în 1845, cu 200 lei pe lunã, dupã care a rãmas numai în Gorj.
Prima grijã a noului medic de judeţ a fost sã cearã înfiinţarea unui spital în Târgu-Jiu, pe care însã numai în 1845 reuşeşte sã îl vadã realizat; un an dupã aceea, prezintã „maghistratului”(primãriei) oraşului o listã cu toate obiectele necesare organizãrii acestui spital în spirit modern. Spitalul a funcţionat la început în casele pitarului N. Protopopescu (pe Str. Tudor Vladimirescu de astãzi, colţ cu Sfinţii Apostoli), apoi în casele paharnicului N. Otetelişanu, pe Str. Tudor Vladimirescu de astãzi, colţ cu Str. Griviţa, unde locuia pe atunci şi doctorul, şi, în fine, pe Str. Tudor Vladimirescu, colţ cu Str. Magheru de astãzi, chiar în locul în care se aflã în prezent spitalul unificat Târgu-Jiu. De la 1864 spitalul a avut local propriu pe Str. Unirii, unde mai existã şi astãzi.
Culcer a locuit însã de la început în casele paharnicului Nicolae Otetelişanu, prezidentul Judecãtoriei Gorj, descendentul unei foarte vechi familii boiereşti oltene, despre care vom avea ocazia sã mai vorbim; peste câţiva ani a reuşit sã strãmute şi spitalul în aceste case.
La 19 februarie 1848, doctorul se cãsãtoreşte cu Anica, cea de-a doua fiicã a lui Nicolae Otetelişanu. Faptul cã un vechi boier cu vazã a consimţit sã acorde mâna fiicei sale unui nou venit, totalmente necunoscut, fiu de iobagi din Ardeal, dovedeşte cât de repede a ştiut bãrbatul acesta sã se impunã prin prestigiul şi valoarea sa personalã şi sã cucereascã preţuirea şi încrederea celor din jurul sãu.
În iunie 1848 izbucneşte în Ţarã flacãra Revoluţiei, ce a cuprins şi Târgu-Jiul, orãşel paşnic, dar care a ştiut sã fie întotdeauna la datorie când a fost nevoie. La mişcare au aderat imediat ţãranii, meseriaşii, micii negustori şi câţiva boiernaşi modeşti, pe când marea protipendadã s-a abţinut. În ce priveşte pe ardeleanul Culcer, în ciuda faptului cã devenise între timp o figurã marcantã în judeţ şi cã se cãsãtorise cu o boieroaicã de viţã veche, el nu a uitat cã fusese fiul unui popor asuprit şi cã aparţinuse unei clase asuprite, aşa cã îl vedem participând la ceremonia publicã de ardere a Regulamentului Organic şi a Pitacelor de Boierie23 . Un martor ocular24 descrie însã aceastã demonstraţie ca pe o manifestaţie gãlãgioasã şi dezordonatã, lipsitã de seriozitatea şi decenţa impuse de gravitatea momentului; cu ţigani zgomotoşi şi dezmãţaţi, huiduind, fluierând şi dând cu pietre în foc, cu aspecte de mascaradã (Domnişoara Mongescu simbolizând Libertatea, plimbatã pe umeri pe un scaun) şi alte asemenea episoade burleşti. Îmi închipui cât trebuie sã-l fi durut pe patriotul nostru sincer aspectul acestei atmosfere deşãnţate şi cât trebuie sã fi suferit când, în septembrie, a vãzut revoluţia înãbuşitã.
La 1 decembrie 1848 are un prim fiu, Vladimir. M-am întrebat adeseori ce-l va fi îndemnat pe ardeleanul nostru sã-i puie acest nume slavon, care nu se regãseşte nici în familia lui din Sãlaj, nici în cea a soţiei, din Oltenia. Nu cumva, decepţionat de eşecul mişcãrii din 1848, se va fi gândit la eroul mişcãrii din 1821?
Cu acest fiu se face însã numai începutul, cãci de acum înainte copiii aveau sã se ţinã lanţ. Se pare cã soţia i-ar fi nãscut în total 13 bãieţi şi 2 fete, dar nu le-au trãit decât 7 fii: Vladimir, Tache (Dumitru), Grigore, Iancu (Ion), Nicu, Costicã şi Eugen.
Şapte copii atârnã greu în bugetul unui salariat; zestrea Anichii era destul de modestã şi neproductivã, dar asta nu l-a împiedicat, atunci când a fost solicitat, sã contribuie şi el la renovarea bisericii Sfinţii Apostoli, ridicatã cu un veac mai înainte, iar numele sãu a figurat pe pisania sfântului locaş pânã în 1925, când biserica a fost dãrâmatã. Este interesant cã Culcer apare pe aceastã pisanie cu rangul de „pitar”25 , ceea ce probabil a fost o transpunere a titlului sãu ardelean de armalist.
℘⇑
Pe mãsurã ce creezi şi organizezi, în aceeaşi mãsurã ai însã şi mai mult de lucru. Acuma trebuia sã se ocupe şi de organizarea sanitarã a satelor, problemã ce nu se pusese în trecut; tot el trebuia sã îngrijeascã şi bolnavii din judeţ, pe cei din oraş, pe cei din arestul închisorii; el trebuia sã administreze şi sã conducã spitalul, sã îngrijeascã şi sã opereze bolnavii, sã se ocupe de pregãtirea personalului sanitar inferior… şi sã nu uitãm cã, pe lângã calitatea de medic uman, o mai avea şi pe cea de medic veterinar, luptând pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor, controlul vitelor tãiate şi îngrijirea celor bolnave… Pe mãsurã ce îşi organiza munca, se desemnau cu tot mai multã claritate noi şi noi sarcini, aşa cã a venit un moment când s-a simţit literalmente depãşit, şi în februarie 1849 a cerut un ajutor care sã ocupe funcţia de medic al oraşului. Comitetul Sanitar a apreciat însã cã doi medici era prea mult pentru un judeţ ca Gorjul26 , aşa cã, pânã în 1850, Culcer a lucrat tot singur. Când s-a aprobat, în fine, mult doritul post, cetãţenii oraşului, care se învãţaserã cu bunul lor „Dohtor”, au fãcut o cerere ca sã le fie lãsat lor tot Culcer la oraş, dar, din fericire, aceastã cerere nu li s-a aprobat, şi de aceastã datã a rãmas numai medic al „ocrugului”(judeţului).
Treaba începuse sã meargã în Gorj şi, tocmai când spera şi el cã va fi mai puţin tracasat, a primit, la 20 noiembrie 1857, o adresã din partea Comitetului Sanitar care, încredinţat fiind cã numai el va putea aduce îmbunãtãţiri serviciului sanitar din Dolj (al cãrui titular fusese revocat pentru incapacitate), îl recomandase Mãriei Sale Prinţului Caimacam ca medic primar al acelui judeţ. Şi, astfel, Dimitrie Culceru se mutã cu familia la Craiova, de unde o ia de la început cu munca de organizare. Aci avea şi mai multe sarcini; astfel, printr-un decret semnat de doctorul Davila, i se încredinţeazã şi supravegherea şi îndrumarea studenţilor medicinişti care fãceau practicã la sate… şi cum munca de teren nu se poate concepe fãrã un impozant balast birocratic, dupã terminarea zilei de muncã, alergând dintr-un sat în altul, de la un bolnav la altul, activând în spitale, lucrând cu studenţii, îl vedem noaptea în faţa mesii de scris, completând numeroase statistici, rapoarte, tabele şi formulare, foarte utile, desigur, dar niciodatã utilizate, menite a se îngropa în diferite arhive, fãrã a fi servit vreodatã la ceva. Într-o vreme îşi tocmise un „scriitor” de la tribunal ca sã-l ajute, dar acesta, speriat de imensul volum de hârtii, s-a grãbit sã dea bir cu fugiţii.
℘⇑
Doctorul Alexandru Culcer de la Cluj afirma cã familia noastrã din Ardeal ar fi fost înruditã cu revoluţionarul Alexandru Buda, nãscut în Remetea Chioarului în 1820, şi care a luptat intens ca deputat în Camera Revoluţionarã de le Debreţin pentru desfiinţarea iobãgiei. Acest Buda a colaborat activ, în 1849, cu Nicolae Bãlcescu pentru împãcarea revoluţionarilor maghiari ai lui Kosuth cu revoluţionarii români ai lui Iancu. În 1860 a venit în Principate ca sã înarmeze un contingent de voluntari în lupta Piemontului împotriva Austriei, şi a supravegheat în ianuarie, la Giurgiu, încãrcarea clandestinã a unui transport de arme, deşi pretexta cã se ocupã cu comerţul de tutun. Dupã zãdãrnicirea mişcãrii, a fugit în Italia, unde s-a înrolat în trupele lui Garibaldi şi a luptat acolo cu gradul de maior.
Suntem în posesia unei scrisori a doctorului Dimitrie Culcer din 11 ianuarie 1860 cu destinaţia Giurgiu şi adresatã „Iubite vere”. Scrisoarea nu a mai putut pleca şi a rãmas în arhiva familiei noastre (sora mea, doctor Ana Max Culcer). În scrisoare, Culcer se bucura de sosirea în ţarã a acestui vãr care îi trimisese la Craiova nişte „tutun” spre a fi vândut; mai departe, Culcer îi dãdea relaţii despre soţia şi familia sa. Este foarte probabil cã „vãrul” în cauzã nu putea fi decât Alexandru Buda. Din textul scrisorii nu rezultã însã cã Culcer ar fi fost la curent cu misiunea secretã a lui Buda în Principate, dar nu este exclus nici faptul cã chiar Buda sã-i fi cerut o astfel de scrisoare nevinovatã ca un alibiu (Culcer scria cã i-a depozitat acolo „tutunul”, deşi nu l-am vãzut niciodatã în carierã activând ca tutungiu).
℘⇑
În 1862 se iveşte o nouã complicaţie: Oltenia este invadatã de teribila muscã columbacã, roind dintr-o peşterã aflatã la Porţile de Fier… vitele încep sã moarã pe capete sub înţepãturile redutabilei insecte, şi combaterea flagelului tot medicului de judeţ i-a revenit bineînţeles.
„…Bãrbatul meu, de trei sãptãmâni este numai musafir pe acasã, cã dintr-o parte vine şi în alta pleacã, cãci iarãşi s-a ivit boala în vitele mari. Pânã la sfârşitul lunii nu crez cã poate sã vie… dar îl ştii pe el…” În aceşti termeni descrie soţia sa Anica, într-o scrisoare cãtre sora ei, felul de viaţã pe care-l ducea acest rob al carierei sale.
Pânã la urmã calamitatea a fost stãvilitã şi la începutul anului urmãtor vedem apãrând în Monitorul Medical un raport asupra muştei columbace, semnat de doctorul Dimitrie Culceru.
Am ajuns în iulie 1864; serviciul sanitar al judeţului Dolj începuse sã meargã, când primeşte într-o zi urmãtoarea scrisoare confidenţialã şi urgentã de la Cabinetul Inspectorului General al Serviciului Sanitar din Bucureşti, semnatã de doctorul Felix:
„Bucureşti
în 8 iulie 1864
Onorabile Confrate,
Din ordinul Dlui Inspector General27 , te rog sã rãspunzi îndatã prin telegraf, dacã voieşti a primi postul de medic şef al Capitalei.
Rãspunsul telegrafic, catã sã fie un simplu „primesc” sau „nu primesc”.
Te salut
Felix”28
Oferta era tentantã, salariul mai ridicat, copiii ar fi putut primi o altã educaţie acolo în Bucureşti… şi Culcer acceptã, iar în septembrie apare înaltul decret de numire în „postulu vacantu de medicu şefu alle Capitalei şi vicepreşedinte al Consiliului de Igienã şi Salubritate din Capitalã” în locul decedatului doctor A. Vehnert.
Dimitrie se mutã acuma la Bucureşti, cu bãieţii cei mari: cu Vladimir, pe care-l dã la şcoala militarã, cu Tache, cu Grigore şi cu Iancu, pe care-i dã la pension. Deocamdatã, Anica va rãmâne cu bãieţii cei mici – Nicu, Costicã şi Eugen, tot la Craiova. Ce folos cã leafa se mãrise, când aveau acuma douã case de ţinut şi sã nu uitãm cã copiii crescuserã şi ei şi cã aveau tot mai multe nevoi. Cât o ducea el de bine acuma, se poate vedea din corespondenţa Anichii (scrisoarea din 11.03.1865 cãtre Elena):
„…vezi Leliţico cât sufãr şi cum trãiesc numai cu o socotealã: ca sã-mi poci ţine copiii […] vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci şi cei din Bucureşti; apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce sã mã fac!”
Ca sã scape de cheltuiala a douã case, a venit şi ea pânã la urmã cu copiii la Bucureşti.
S-ar fi pãrut cã, în fine, Culcer şi familia ar fi realizat condiţiunile pentru a se aşeza pe linia de plutire şi cã, cu niţicã chibzuialã, s-ar fi putut redresa definitiv, cu cariera ajunsã la apogeu şi familia reunitã, dar nu a fost aşa. Citez din Istoria României, vol. IV, p. 330-331 (Ed. Academiei R.P.R.):
„…Ordinea doritã de domnitor fu însã pusã la grea încercare chiar în primele zile dupã plecare (a lui Cuza la Bãile Ems în Prusia, n.n.), de frãmântãrile izbucnite la Bucureşti în ziua de 3/15 august 1865 […] Frãmântãrile au pornit în urma unei ordonanţe municipale care a interzis comerţul ambulant de fructe şi legume al oltenilor, obligându-i sã închirieze gherete de lemn pentru a-şi vinde marfa pe loc. Mãsura a fost luatã pentru prevenirea unei epidemii de holerã. Aceastã mãsurã […] a produs o nemulţumire care a fost speculatã de „Monstruoasa Coaliţie”29 […] Totul s-a redus la o „încãierare de piaţã”. […] S-a soldat însã cu vreo 20 de morţi şi foarte mulţi rãniţi, pentru cã a intervenit armata.[…] Ca o consecinţã (a acestor evenimente), marele vizir Fuad Paşa scria Domnitorului la 2/14 septembrie, calificând incidentul ca „rostirea brutalã a unei nemulţumiri generale”. Alexandru Ioan Cuza a trimis un rãspuns deosebit de demn, în care respingea încercarea Turciei de a se amesteca în chestiunile interne ale Ţãrii (arãtând cã a luat mãsuri) şi silind pe vizir la retractare.
Din „Repertoriul Medicilor” de Dtor V.Gomoiu (Tipografia „Cultura”, 1941), aflãm cã doctorul Iacob Felix, medic legist la Direcţia Sanitarã şi vice-inspector al Serviciului Sanitar al Principatelor, a fost destituit la 19 octombrie 1865 din toate funcţiunile sale (Decretul Nr. 1394/1865). Din acelaşi repertoriu aflãm cã doctorul D. Culcer a fost îndepãrtat din funcţiune în decembrie 1865 de cãtre Consiliul Comunal, pentru „incapacitate fizicã”, dar i s-a oferit în schimb un post de „medic holeric”, iar în locul sãu a fost numit doctorul Felix, cel destituit în octombrie.
Sã vedem ce scrie Anica în corespondenta sa (25.12.1865):
„Noi stãm foarte rãu; Davila şi Primarul, de o sãptãmânã silesc pe bãrbatu-meu sã demisioneze […], zicând cã tot îl scoate, şi atunci va fi ruşine pentru el. Leafa am luat-o înainte. Ieri mi-a dat Leliţa Victoria (o verişoarã a Anichii n.n.) un napoleon. Dumnezeu sã-i dea toate fericirile, cã dacã nu mi-ar fi dat, nu aveam ce mânca… Astãzi trebuie sã demisioneze cã nu mai poate… Grozavã neomenie, sã ne lase muritori de foame şi de frig, cã nici lemne nu mai avem! Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vãrsãturi de sânge, încât se speriase chiriaşii de mine şi l-au adus pe doctor, cã bãrbatu-meu nu ştie ce face, gândindu-se cum sã trãim. Mi-e fricã sã nu se îmbolnãveascã şi el, şi atunci vai de bieţii copii ce sã fac!… La Ghenarie este sã plãtim pentru Vladimir, şi o zi de trece peste termen, îl dã afarã…”
Iatã acuma ce gândesc eu despre aceastã neomenie care a distrus existenţa unui om dârz şi integru şi a familiei sale:
Între „încãierarea din piaţã” şi prãbuşirea doctorului Culcer existã cu siguranţã o legãturã. Ordonanţa municipalã privitoare la comerţul ambulant a avut, în mod evident, un caracter sanitar, menit sã stãvileascã epidemia de holerã, şi, în consecinţã, nu putea proveni decât de la Serviciul Sanitar. Având însã în vedere extensiunea incidentului pe plan diplomatic internaţional, trebuiau luate mãsuri! Doctorul Felix, vice-inspectorul Serviciului Sanitar, era cu 25 de ani mai tânãr decât Culcer, şi dacã trebuia sã cadã un cap, de ce sã nu cadã acela al bãtrânului, şi atunci s-au fãcut presiuni asupra lui, ca sã-l sileascã sã demisioneze. Existenţa acestor presiuni este atestatã nu numai de scrisoarea Anichii Culcer, ci şi de cartea Dr. Gomoiu, care aratã cã doctorul Glück, pentru a „apãra” pe Culcer menţioneazã cã el a funcţionat ca medic la stat încã din 1836… De ce sã-l „apere” dacã nu existã nici o acuzare, chiar şi neatestatã documentar?… Apoi sã nu uitãm cã marele Davila, cu toate meritele sale, a fost un om vindicativ (aşa se spunea), şi cã era şi partizan al şcolii medicale franceze, în opoziţie cu şcoala germanã a lui Culcer. Pe de altã parte, primarul Capitalei, orişicine va fi fost, nu putea închide ochii în faţa unor mãsuri de higienã menite sã loveascã în interesele unei populaţii de mahalagii fanariotizaţi, care formau temelia clientelei sale electorale. Nu e greu sã ne imaginãm cât îl supãrau pe un mãcelar din Obor controalele sanitare menite sã împiedice vânzarea de carne alteratã… Ce enervatã trebuie sã fi fost o gospodinã din Mandravele, cãreia ordonanţele municipale îi interziceau sã arunce gunoaiele în stradã, ce revoltat va fi cost un cârciumar din Calea Moşilor, cãruia i se impunea sã pãstreze curãţenia în local, un pãrinte respectabil silit sã-şi ducã copiii la vaccinat sau sã declare un caz de boalã molipsitoare în familie… Se poate oare împiedeca o petrecere sau o nuntã cu lãutari, chiar şi dacã cartierul e contaminat?… Şi ce poate fãgãdui un primar bombardat zilnic cu astfel de plângeri, dacã nu, cã îi va scãpa de „tirania” acestui nebun?
Nu e greu de admis cã în aer plutea o nemulţumire generalã şi cã „încãerarea din piaţã” a fost un prilej binevenit pentru înlãturarea acestei tiranii. A fost prea uşor pentru primar sã-l convingã pe doctorul Davilla, sã deturneze pe capul lui Culcer sãgeţile care se abãtuserã iniţial peste Felix.
Decepţionat şi obosit, Culcer şi-a prezentat la 25 noiembrie demisia, pentru „incapacitate fizicã”, primind în schimb un post de medic holeric, înfruntând toate primejdiile molimei şi câştigând exact cu ce sã poatã trãi de pe o zi pe alta.
Iatã bilanţul unei cariere de apostolat, a unei munci istovitoare de 29 de ani. Iatã la ce ajunsese tânãrul nostru dârz şi entuziast care, în 1836, trecuse Carpaţii cu gândul de a se lua la trântã cu viaţa!…
Obţinerea pensiei a fost o nouã problemã. Parlamentul i-a recunoscut de la început cererea ca îndreptãţitã, dar nu reuşea sã gãseascã o formulã legalã pentru alocarea fondurilor. În fine, cu mare greutate pensia a fost votatã, dar Locotenenţa Domneascã (Cuza abdicase între timp) se opunea la întãrirea ei… Sentimentele cuziste ale lui Culcer, precum şi condiţiile în care fusese silit sã demisioneze fãceau din el o „persona non grata”. Sã dãm din nou cuvântul Anichii:
„…în fine, astãzi dete şi bãrbatu-meu petiţia la minister, şi cine ştie când ajunge la Camerã; şi de aci puţinã nãdejde… cã nu vor sã voteze pensii, zicând cã nu sunt bani pentru pensii, şi nu ştiu ce sã ne facem aici…” (18 ianuarie 1866). Şi alta:
„…pensia s-a votat la 25 februarie, dar ce folos cã nu are de gând sã se întãreascã de Locotenenţa Domneascã, cã nu are cine stãrui… Cã bãrbatu-meu, dacã îi zic sã se ducã la cineva, se supãrã şi nu mai vorbeşte cu mine toatã ziua…” (21 martie 1866).
℘⇑
Concetãţenii sãi de altãdatã, inimoşii târgujieni, n-au înţeles însã în acele clipe sã uite de fiul adoptiv al oraşului lor, bunul doctor Culcer, care fãcuse atâtea pentru judeţul Gorj, şi au înaintat o jalbã la Stãpânire, prin care cereau sã fie din nou trimis în mijlocul lor „apostolul darnic, împrãştietor de bine şi sãnãtate la cei mulţi în suferinţã” (frumos stil!) şi astfel, în luna mai 1866, Dr. Dimitrie Culcer revine în Târgu-Jiul sãu iubit, ca medic al oraşului. El nu activeazã însã în acest post decât câteva luni, cãci la 13 august ale aceluiaşi an, se aprobã, în sfârşit, mult aşteptata pensie, 1200 lei pe lunã.
Acuma ar fi putut, în fine, sã se odihneascã şi el… ar fi putut eventual sã deschidã un cabinet sã câştige şi el un ban, dar nici odihna, nici câştigul nu erau fãcute pentru un om ca Dimitrie Culcer. Deşi avea existenţa asiguratã, cu toate cã sãnãtatea îi era zdruncinatã, Culcer a continuat sã munceascã, acordând asistenţã medicalã gratuitã pretutindeni unde aceasta i se cerea, o asistentã absolut gratuitã, cãci Culcer nu a admis niciodatã sã-şi creeze o sursã de venituri din suferinţele bolnavilor. „…Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei sãraci, a mers pânã la sacrificiu…”, aşa scrie istoricul Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Târgu-Jiului.
*
* *
Era într-o noapte rãcoroasã de sfârşit de august; nu trecuserã nici douã sãptãmâni de la pensionare; Culcer este sculat în grabã la ora 1 şi chemat urgent la un bolnav. În drum spre locuinţa acestuia, în trãsurã, moare însã brusc, lovit de encefalitã. Îndurase prea multe în cursul laborioasei sale cariere şi mai ales cãtre sfârşitul acesteia… A cãzut la datorie, şi chipul lui auster se poate vedea şi astãzi pe piatra din cimitirul de la Târgu-Jiu. Privirea lui, severã şi blândã în acelaşi timp, te urmãreşte apoi ani de zile şi cu greu o mai uitã cine a vãzut-o o datã.
Bucureşti, 20 mai 1980
℘⇑
NEAMUL OTETELIŞENILORtc „NEAMUL OTETELIŞENILOR”
Ne aflãm la sfârşitul veacului al cincisprezecelea; zilele eroice ale lui Mircea cel Bãtrân şi Vlad Ţepeş trecuserã. Ţara Româneascã încetase sã mai reziste în faţa Turcului, iar Ştefan al Moldovei cãuta zadarnic un aliat de nãdejde ca sã poatã stãvili împreunã puhoiul otoman; şi atunci, l-a scos din mãnãstire pe Vlad Cãlugãrul, fratele lui Vlad Ţepeş, care-şi lepãdã astfel rasa monahalã şi îmbrãcã hlamida domneascã, dar care se dovedi prea slab; sfaturile boierilor din divanul sãu nu au reuşit sã-l facã sã ia o atitudine hotãrâtã şi sã se lepede de turci; dar nu de asta este vorba aici.
Printre boierii din divanul domnesc, întâlnim la leat de la facerea lumii 6994 (adicã, dupã notaţia actualã, 1486) pe un ban Dimitrie Ghizdavãţ, cu soţia sa Neaga, al cãrei tatã Detco (sau Duduc) era asociat la bãnie cu ginerele sãu Dimitrie. Acest Dimitrie figura în sfatul domnesc la 23 martie 1482 ca boier fãrã titlu de dregãtorie; la 24 aprilie 1484, era ispravnic, la 5 aprilie 1485 îl gãsim din nou în sfatul domnesc, fãrã dregãtorie, pentru ca la 23 aprilie 1486 sã aparã ca ban de Mehedinţi30 cu scaunul la Strehaia. Aceastã bãnie, fãrã a fi ereditarã de drept, se moştenea de fapt din tatã în fiu, iar deţinãtorii funcţiunii erau denumiţi „banoveţi”, iar dupã înrudirea cu dinastia Ţãrii i-au numit şi Basarabeşti.
Dimitrie şi Neaga au trei fii, dintre care Manea Ghizdavãţ a ajuns şi el ban. Manea a avut la rândul lui trei fii:
Vlad Banul
Dumitru Pârcãlabul
Balica Spãtarul.
Pânã nu demult, se credea cã aceşti trei fraţi au fost fiii marelui vornic Cârstian din Cepturoaia, fost şi el boier în divanul domnesc al lui Vlad Cãlugãrul, dar domnul G. D. Florescu a demonstrat cã nu acest Cârstian a fost tatãl lor, ci Manea Ghizdavãţ31 . Sã ne întoarcem însã la ei:
Vlad Banul, zis Buzea, stãpânea 45 de trupuri de moşie „rãmase din tatã-n fiu de la jupâneasa Neaga, fiica lui Duduc şi de la fiul sãu Manea Ghizdavãţu fost ban al Olteniei”, moşii stãpânite, încã din zilele lui Vlad Ţepeş (Al. Ştefulescu). Vlad Banul a avut un fiu, Radu Buzeru Armaşul, tatãl celor trei fraţi Buzeşti: Preda, Radu, Stroe, vajnicii cãpitani ai lui Mihai Viteazul.
Dumitru Pârcãlabul, care a murit tãiat de Moise Vodã în 1523 şi a avut şi el trei fii, dintre care Radu, a avut de asemenea trei fii; unul dintre aceştia, Preda, a fost cãsãtorit cu Florica, fiica lui Mihai Viteazul32 .
Balica Spãtarul, al treilea fiu al lui Manea a fost tatãl lui Gherghinã Pitarul, care a avut tot trei copii: pe Radu Postelnicul, pe Balica Hatmanul şi în fine pe Despina strã- strã- strã- strã- strã- strã- strã- strã-bunica mea. Aceastã Despina a fost mãritatã cu Tudor Herţa din Oteteliş, dintr-un neam tot aşa de vechi ca şi al ei. La o hotãrnicie reprodusã în 1752, un urmaş al acestor otetelişeni a prezentat un hrisov din leat de la facerea lumii 6926 (adicã 1418), întãrit dupã 1433 de cãtre Vlad Vodã Dracul, care glãsuia cã „Boiarii Otetelişeni vor stãpâni moşia Beneşti şi de acum înainte, dupã cum au stãpânit-o şi pânã acum”33 . Din formula „şi pânã acum” se poate deduce cã neamul Otetelişenilor este chiar mai vechi decât data hrisovului, 1418. Existenţa atestatã a neamului începe însã abia în 1550, cu acest Tudor Herţa din Oteteliş, soţul Despinei, fiica pitarului Gherghinã, strãnepotul lui Dimitrie Ghizdavãţ, banovãţ ce se ţinea de neamul Basarabeştilor.
Tudor Herţa şi cu Despina au avut un fiu, Matei, iar acesta pe postelnicul Stroe din Oteteliş, a cãrui stemã reprezenta un arc întins, cu sãgeata pe el, având în stânga soarele, şi în dreapta, luna34 . Vlad Spãtarul, fiul lui Stroe, a avut mai mulţi copii, dar pe noi ne intereseazã trei:
Radu Logofãtul, tatãl vestitului cãpitan Ilie Otetelişanu, care a fost ani în şir vornic al judeţului Gorj. În 1719, Ilie a construit, la colţul actualelor strãzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa din Tg.-Jiu, o casã care a devenit mai apoi farmacia lui Winkler (cel adus de Dimitrie Culcer de la Cluj), apoi a lui Artur Pol, apoi a lui Gh. Arjoca. Astãzi, casa nu mai existã. Tot al lui Ilie fusese şi locul pe care medelnicerul Ion Sâmboteanu a ridicat o casã cu etaj când şi-a mãritat fata cu Nicolae Otetelişanu. În aceastã casã a locuit apoi Anica, fiica lui Nicolae, împreunã cu soţul ei, doctorul Dimitrie Culcer, apoi fiul acesteia, Grigore Culcer, care a murit la 1928. Astãzi, casa este etatizatã.
În anul 1751, din îndemnul cumnatului sãu Dionisie, egumenul mânãstirii Hurezul, Ilie a înãlţat biserica Sfântu Ilie din Craiova în locul vechii bisericuţe de nuiele de pânã atunci. Prin testament a lãsat acestei biserici întreaga sa avere, Calafatul şi viile din Drãgãşani. Viaţa familiei Otetelişanu este strâns împletitã de numele bisericii Sf. Ilie, care a fost restauratã în 1890 de vãduva lui Constantin N. Otetelişanu. Ilie a lãsat prin testament ca biserica sã sprijine la studii pe membrii merituoşi şi sãraci ai familiei. Un ajutor de la Sf.Ilie a primit şi tatãl meu, când urma cursurile Institutului Bacteriologic Pasteur, şi cu banii aceştia şi-a cumpãrat un microscop, care i-a fost de mult folos în cariera medicalã. Microscopul se aflã astãzi în posesia surorii mele, doctor Ana Max Culcer. Interesantul testament al lui Ilie Otetelişanu, datând din 1732, se pãstreazã în condica Hurezului… Cãtre sfârşitul vieţii, Ilie s-a cãlugãrit şi a murit fãrã urmaşi, lãsând epitropia bisericii nepotului sãu de vãr, Barbu G. Otetelişanu.
Al doilea fiu a lui Vlad Spãtarul a fost postelnicul Gorgan, care în 1630 l-a însoţit pe Aga Matei din Brâncoveni (viitorul domn Matei Basarab), când s-a refugiat prin Defileul Jiului în Ardeal, ca sã scape de urmãrirea lui Leon Vodã Tomşa. Gorgan a avut un singur fiu, pe Barbu Vornicul, cumnat cu Bãlaşa Zãtreanu şi care, dupã moartea unchiului sãu Ilie, a ajuns epitrop al bisericii Sf. Ilie. Acest Barbu Vornicul a avut şi el trei fii:
a) Vistiernicul Ion Otetelişanu, care a avut doi fii:
1) Vornicul Iordache Otetelişanu, un patriot luminat, întemeietor a însemnate aşezãminte publice, un bãrbat foarte cult. Se aflã înmormântat în naosul bisericii Sf. Ilie unde un admirabil epitaf, compus de fratele sãu Grigore, proslãveşte toate meritele sale. (Acest Iordache a fost „unchiul asasin” al cãrui portret i-a cãzut în cap bunicului meu, la Târgu-Jiu.)
2) Grigore Otetelişanu (1786-1869), cunoscut ca „unchiul Grigore de la Sf. Ilie”, al cãrei epitrop a fost mulţi ani în şir. În 1846, Grigore era ocârmuitor al judeţului Gorj şi în 1847 a hotãrnicit „moşia” oraşului Târgu-Jiu, cãci cunoştea şi ingineria hotarnicã.
Fiind cel mai bãtrân din clanul Otetelişenilor, „patriarhul clanului”, toţi ceilalţi îl considerau pe „Tata-Unchiu” drept capul familiei şi la el alergau când aveau nevoie de o povaţã, un sfat sau un ajutor, iar sfaturile sale aveau autoritatea unor porunci. Mulţumitã lui, biserica a acordat un ajutor lui Vladimir Culcer, ca sã-şi poatã termina studiile la academia militarã.
În afarã de aceşti doi fii, Iordache şi Grigore, Vistiernicul Ion a avut mai multe fete. Una din ele a fost mama Victoriei Lecca, soţia pictorului, acea „Leliţa Victoria” care a ajutat-o cu un napoleon pe sãrmana Anica Culcer în 1865 când soţul ei fusese scos din funcţie. O altã fiicã, Manda, a fost mama profesorului, scriitorului şi omului politic Petrache Poenaru, fost secretar al lui Tudor Vladimirescu (1799-1875), o figurã remarcabilã a mişcãrii culturale române din secolul trecut. El este inventatorul atestat al stiloului.
b) Vornicul Barbu Otetelişanu a avut şi o fatã despre care nu avem date.
c) Al treilea copil al vornicului Barbu, a fost Clucerul Barbu B. Otetelişanu, strãbunicul bunicului meu, despre care ştim cã se pricepea şi la hotãrnicirea moşiilor (a mãsurat moşia lui Constantin Poenaru Verdeş). Cu primele douã soţii, Clucerul Barbu nu a avut copii, dar cu a treia, Casandra (moartã la 15 octombrie 1810 şi care s-a numit probabil Bãrãţeanu), l-au avut pe strã-strãbunicul meu Nicolae Otetelişanu, tatãl Anichii Culcer.
Constantin Otetelişanu, cel de-al treilea din fiii spãtarului Vlad, a fost ispravnic al scaunului Craiovei prin 1705, şi este strãmoşul ramurii Otetelişenilor din Bucureşti, care au avut moşie la Mãgurele, unde funcţioneazã astãzi una din industriile de vârf ale Ţãrii. Acolo, la Mãgurele este şi celebrul lac, care l-a inspirat pe Eminescu, când a compus Scrisoarea a patra. Acest Constantin Otetelişanu a fost tatãl lui Radu, care a fost tatãl lui Şerban, a cãrui fiicã Maria Otetelişanu, mãritatã cu Medelnicerul Ion Sâmboteanu, a fost mama strã-strãbunicii mele, Uţa Sâmboteanu, mãritatã cu paharnicul Nicolae B. Otetelişanu, strã-strãbunicul meu.
A fost cam obositoare înşirarea atâtor nume… Dar ce sã-i facem dacã neamul e atât de vechi şi numeros?… O mare mulţime de Otetelişeni şi, aşa cum ne învaţã teoria mulţimilor, trebuie sã aibã şi ei un numãr de caracteristici comune; sã încercãm sã le definim.
În primul rând, un puternic spirit de clan. Toţi coborâtorii neamului Otetelişanu fac o apã şi un pãmânt: uniţi, sãritori unii la nevoile altora, ajutându-se între ei, intervenind unul pentru celãlalt… „Parcã am fi jidani, aşa ne susţinem între noi…”, spunea într-o zi o mãtuşã de-a mea.
Un Otetelişanu va fi întotdeauna un om afabil, drãguţ, atent… vorba lui îţi merge drept la inimã.
Au în general trãsãturi rotunde, mişcãri tacticoase… niciodatã n-ai sã-i vezi grãbindu-se sau pierzându-se cu firea. Prietenoşi, zâmbitori, glumeţi… Cred cã am spus destule ca sã-i puteţi identifica, şi sper cã acum îi veţi putea recunoaşte şi Dumneavoastrã!
Bucureşti, 23.05.1980
℘⇑
PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANUtc „PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANU”
Strã-strãbunicul meu (1788-1848)
Prea puţin material informativ ne-a rãmas de la acest venerabil strã-strãbunic: câteva notiţe pe marginea filelor unui acatistier, în care îşi însemna din fuga condeiului marile evenimente familiale: naşteri, cãsãtorii, decese; câteva referinţe localnice în Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu şi vreo zece scrisori trimise, cãtre sfârşitul vieţii, fiicei sale preferate, Elena Economu. Mult prea puţin într-adevãr pentru portretizarea unei figuri atât de interesante, dar totuşi suficient spre a trezi în noi o puternicã atracţie în care afecţiunea, admiraţia şi respectul se îmbinã în egalã mãsurã.
Nu ştiu de ce nu mã pot gândi la el fãrã emoţie. Ce fire tainice mã leagã oare de acest strãmoş, dispãrut de mai bine de un veac?… Cum sã fac sã pot afla mai multe despre el?… Strâng cu disperare între degete puţinele documente rãmase. Sunt scrise de mâna lui… şi eu, care nici chirilicele de tranziţie nu le pot descifra… dar pe cele cu „caturi” şi „aruncãturi” folosite pe vremea lui?…
Cu mari silinţe am reuşit totuşi pânã la urmã sã le tãlmãcesc. Am urmãrit traseul semnelor cu lupa, unul câte unul, şi mi le notam într-un caiet, pe mãsurã ce, cu ajutorul contextului, le identificam35 … În cele din urmã, documentele şi-au destãinuit secretul… Dar aici apãrea o a doua greutate: şi notiţele din Acatistier şi scrisorile, erau atât de laconice… nişte simple crestãturi pe rãbojul vremii, care se rezumau la o strictã menţionare a faptelor; fãrã explicaţii, fãrã comentarii, fãrã cadru… li se acorda aceeaşi importanţã marilor evenimente familiale, ca şi faptelor mãrunte din viaţa de toate zilele. La fel şi în Istoria Târgu Jiului, unde nu apar decât nişte menţionãri ale slujbelor ocupate sau ale felului cum a intervenit în viaţa publicã… E descurajant!…
Dar nu mã las… citesc şi rãscitesc slovele chirilice pe care, în sfârşit, le-am putut descifra, le pipãi şi mã întreb cum arãta Nicolae Otetelişanu la chip?… Cum umbla îmbrãcat? Era el oare un om cult, fin, sensibil, bun, sau dimpotrivã? Îi examinez din nou scrisul… Ce curbe elegante prezintã literele sale!… Câtã stãpânire de sine în modul cum apãsa pe panã! Ce trãsãturi sigure şi regulate!… Ce temperament cald şi controlat!…Cât simţ al ordinei, câtã migalã, cât simţ estetic!… Aşa-zisele „aruncãturi” numai aruncate nu sunt… Parcã-l vãd cu câtã grijã sta şi desena literele şi le înflora rotunjimile… Textul nu e scris cu zamã de bozi ca atâtea documente contemporane, ci cu o cernealã neagrã, lucitoare ca tuşul. Hârtia de calitate, foile filigranate purtând în colţul din stânga-sus emblema Parisului, cu celebra corabie: „fluctuat nec mergitur”. Din textul scrisorilor rezultã cã Nicolae Otetelişanu ducea o viaţã cumpãtatã, lipsitã de lux şi de cheltuieli nejustificate. Veniturile îi erau destul de moderate. Ce-l fãcea atunci sã foloseascã la scris o cernealã atât de finã şi o hârtie adusã de la Paris, dacã nu un rafinament estetic?
Din amintirile bunicii mele despre Elena Economu, rezultã cã tatãl acesteia, Nicolae, fusese „un boier mare, cu carte multã, cum arareori se gãsea pe atunci”. Îi transcriu scrisorile la maşinã ca sã le pot citi fãrã efort şi le parcurg din nou, pânã ce le ştiu aproape pe dinafarã, pânã ce încep sã-mi însuşesc fraza lui, vocabularul lui, modul lui de a gândi şi de a se exprima… pânã când autorul scrisorilor, convins de sinceritatea afecţiunii ce-i port, pãşeşte afarã dintre hârţoagele îngãlbenite şi consimte, în sfârşit, sã îşi deschidã sufletul… Ce stil ales şi câtã distincţie sobrã în expresii!… Se vede cât colo stãpânirea de sine şi gândirea cumpãnitã. Îmi place cuminţenia şi seninãtatea care rãzbate din întregul text. Scrisorile cãtre fiica lui încep de obicei cu: „Pãrinteşte dulce te sãrut prea iubitã Eleno!…”. Sã nu uitãm cã trãim în plin secol al romantismului; şi totuşi câtã cãldurã sincerã rãzbate de sub tandreţea convenţionalã a acestui titlu pompos. În cuprinsul scrisorilor sale, din „dumneata” nu o scoate. Ce consideraţie acordã acest pãrinte copiilor sãi!… Frazele sunt mãsurate, vocabularul ales… şi simţi bine inima iubitoare ce bate sub stilul acesta sobru şi ponderat. Chiar şi în ultima sa epistolã, unde deplânge moartea micuţei sale Zmãrãndiţa în vârstã de trei ani, îşi spune durerea în termeni simpli, fãrã declamaţii şi fãrã vãicãreli, deşi, copleşit de suferinţã, peste numai câteva luni şi-a dat şi el obştescul sfârşit.
Reiau Acatistierul. Ce laconic sunã însemnarea: „La 1828, ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a nãscut fiul nostru Constantin”… şi totuşi, parcã simţi şi tu câtã bucurie rãzbate de sub textul acesta lapidar, în care îşi anunţã naşterea primului sãu fecior.
Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu36 menţioneazã toate slujbele de cinste deţinute de Nicolae Otetelişanu şi repetatele sale contribuţii pentru binele public. E clar, bãrbatul acesta a fost un personaj marcant.
Şi toate astea nu constituie oare destul material spre a mã putea apropia de acest om admirabil, cu inima generoasã, cu gust şi rafinament, culturã, control, ţinutã… de acest slujbaş vrednic al ţãrii sale, patriot entuziast, iubitor al binelui şi frumosului, iubitor al oamenilor, modest şi simplu ca toate caracterele superioare?…
℘⇑
Nicolae Otetelişanu a fost fiul clucerului Barbu Otetelişanu şi al Casandrei Bãrãţeanu. Despre pãrinţii lui ştim cã, în 1761, Barbu a mers împreunã cu fratele sãu Ion Vistiernicul şi au cerut o adeverire despre originea neamului Otetelişenilor „ca sã aibã cu ce ieşi înaintea lui Vodã”. În 1779, a mãsurat moşia Scorila din Mehedinţi, a lui Constantin Poenaru-Verdeş. Pentru Casandra Bãrãţeanu nu avem date verificate cã se numea aşa. Se pare totuşi cã era din Turnu Mãgurele şi cã avea o nepoatã de sorã Tarsiţa, a cãrei fiicã, Sultãnica, a fãcut obiectul unei savuroase nuvele scrise cu mult humor de bunicã-mea Netty.
Cã aceşti doi pãrinţi au fost oameni cu creştere şi cu purtãri alese, asta o dovedeşte cu prisosinţã educaţia, distincţia şi bunul gust prin care s-a remarcat o viaţã întreagã fiul lor Nicolae. S-a nãscut în judeţul Vâlcea, desigur la moşia din Beneşti. O catagrafie oficialã din 1829 îl aratã în vârstã de 41 de ani, de unde ar rezulta cã Nicolae Otetelişanu s-ar fi nãscut în 1788, cu toate cã, dupã alte calcule, s-ar fi nãscut în 1795, deci 7 ani mai târziu. Vom opta însã pentru data atestatã, 1788. Prima învãţãturã a cãpãtat-o foarte probabil acasã, de la un dascãl grec, aşa cum se obişnuia pe atunci prin multe familii boiereşti. Cea dintâi însemnare din renumitul sãu acatistier glãsuieşte: „La leat 1810, octombrie 15, au rãposat mumã-mea.” Ce laconic şi ce concis ne comunicã el aceastã tristã veste!…
Avem motive sã credem cã a figurat şi el printre elevii vestitei scoli a lui Gheorghe Lazãr, asta pentru cã, pe de o parte, stãpânea perfect şi se exprima elegant în frumoasa noastrã limbã româneascã, într-o vreme când majoritatea boierilor noştri gãseau cã e mult mai distins sã se exprime pe greceşte – limba saloanelor de atunci; pe de altã parte, deşi îmbrãţişase cariera judiciarã, se pricepea şi la mãsuratul moşiilor, având titlul de „clucer za zarie”, adicã inginer hotarnic. Astfel, ştiu cã în 1848 a mãsurat moşiile Aspadia şi Ţânţãreni din Gorj. Sã nu uitãm şi termenii în care îl calificase bunicã-mea Netty, dupã spusele Elenei Economu: „…un boier mare, cu carte multã, cum arareori se gãsea pe atunci…” Toate acestea sunt semne vãdite cã omul nostru trecuse pe la Sfântu Sava, şi foarte probabil cã fusese trimis şi la învãţãturã la Viena… şi poate chiar la Paris, cãci vântul iluminismului cuprindea tot mai mult pe tinerii patrioţi din ţara noastrã.
Peste nouã ani apare a doua însemnare în acatistier: „La leat 1819, Februarie 13, m-am cãsãtorit, luând de soţie pe Maria, fiica nãscutã la 1804, mai 10, a Dumnealui Medelnicer Ion Sâmboteanu, ce a murit la 1812”.
Maria – sau Uţa –, a cãrei mamã era tot o Otetelişancã scoborâtoare din Constantin, fratele lui Gorgan, era fiica bogatului boier Iancu Sâmboteanu, de la care a moştenit moşia Dobriţa şi casele clãdite pe actuala stradã Tudor Vladimirescu, pe locul rãmas de la Ilie Otetelişanu.
Iatã acum şi a treia însemnare: „La leat 1822, Decembrie 26, Marţi, la opt şi jumãtate ceas din noapte, s-a nãscut fiica noastrã Elena.”; avea sã fie copilul lui cel mai drag.
Şi însemnarea a patra:
„La leat 1824, Ghenarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a nãscut fiica noastrã Ana.” Este vorba de strãbunica mea, nefericita Anica Culcer. În fine, la 1828, ianuarie 13, la 7 ceasuri din zi, se naşte primul sãu bãiat, Constantin, Costicã.
În 1832, îl vedem prezident al Judecãtoriei Gorj, şi în aceastã calitate viziteazã şcoala normalã de învãţãtori, de curând înfiinţatã în Târgu-Jiu. Era stãpânit de ideea cã cultura nu trebuie sã fie monopolul unei anumite clase şi cã împrãştierea luminei în jos este o datorie cetãţeneascã; era dornic sã vadã cum îşi va asimila aceastã luminã tineretul entuziast, care se pregãtea pentru munca de apostolat la sate.
În acatistierul sãu se iveşte în 1833 un fecior, Ion sau Iancu, şi în anul urmãtor, o fatã, Ecaterina, care însã nu a trãit.
Dar nu numai de şcoli se ocupa Nicolae; marea lui problemã era aceea a sãnãtãţii populaţiei, de care numai babele se îngrijiserã pânã atunci. În 1836 a reuşit, în fine, sã aducã în judeţ pe medicul austriac Fritz Jenichen, al cãrui salariu era asigurat prin subscripţia publicã (cea mai importantã parte a acestui salariu provenea însã din propriile sale venituri). În curând s-a convins însã cã domnul Jenichen nu corespundea cerinţelor; foarte slab din punct de vedere profesional, dar în schimb cu serioase pretenţii financiare, aşa cã peste puţin timp, neamţul nostru incapabil şi hapsân a fost înlocuit cu medicul ardelean Dimitrie Culcer, pe care Otetelişanu l-a instalat în propria sa casã din Strada Domneascã (astãzi T. Vladimirescu)
Sã continuãm însã rãsfoirea acatistierului care de data aceasta ne aduce o veste foarte dureroasã: „La 1836, Iulie 5, la 7 ceasuri din zi s-a nãscut fiica noastrã Dumitrana, când eu mã aflam în Craiova, şi au botezat-o fãrã vreme Dumnealui Nae Mãldãrescu, puindu-i acest fel de nume, cãci peste trei ceasuri tot în acea zi, au rãposat şi prea iubita mea soţie din greşeala moşitului.” Nu avea decât 32 se ani şi lãsase în urma ei patru copii. Este greu de închipuit deznãdejdea soţului, şi, sub stilul lui ponderat şi controlat, se întrevede tot chinul singurãtãţii. Elena nu avea decât 14 ani, prea puţini pentru responsabilitatea unei case cu 4 copii şi pentru toate treburile gospodãreşti… şi astfel, Nicolae, hotãrât sã nu ţinã seama de prejudecãţi, se recãsãtoreşte în septembrie 1836 cu fiica medelnicerului Grigore Bâlteanu, Mariţa37 . Eliberat de grijile casei, Nicolae a putut acum sã se ocupe ca şi altãdatã de propãşirea oraşului. În anul urmãtor se începe construirea unui nou local de şcoalã unde va subscrie personal 500 de lei (o sumã destul de frumuşicã pe atunci) şi va aduce var şi lemne de la Dobriţa pentru zidãria clãdirii.
Şi din a doua cãsãtorie s-au nãscut mai mulţi copii: în iulie 1837 se va naşte Ecaterina (Ecaterina a II-a cum o numea el), care va deveni celebra Ţaţa Tinca Frumuşanu, apoi în anul urmãtor, un bãiat, Nicolae, în 1845 o fetiţã, Smaranda, pe care o îndrãgeşte încã de la început şi în fine, în ziua de Sân-Petru 1847, un bãiat, Petre, ultimul sãu vlãstar.
În Magazinul Istoric nr. 6/1967, vedem la pagina 73 o schiţã a Turnului Colţii executatã în 1838 de Nicolae Otetelişanu. O analizã sumarã a desenului ne aratã ce om ordonat a fost cel care l-a fãcut.
Copiii au început sã creascã mari şi într-o zi, în preţiosul sãu acatistier, apare menţiunea: „s-a dãruit (acatistierul), prea iubitei mele fiice Elena, ce s-a cãsãtorit luând ca soţ pe Dumnealui, Cãpitanul Ion Economu, la 1844, Ianuarie 9. Ca zestre, Nicolae i-a lãsat jumãtate din moşia Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului şi pânã la Fântânile Dobriţei) precum şi moşia Rasoviţa, amândouã rãmase de la mama ei Uţa Sâmboteanu; i-a dãruit de asemenea un loc de casã la Tg.-Jiu (la colţul strãzilor Griviţa şi Eroilor). Cred totuşi cã cea mai frumoasã marcã de afecţiune a fost dãruirea acestui acatistier, rãbojul familiei, pe care de fapt tot el a continuat sã-l tinã la zi pânã la moarte, cãci Elena nu a notat nimica în el. Dupã Elena Economu, cartea a trecut la nora Anichii, Ana Bãlcescu-Culcer, care a ţinut-o la zi cu multã scrupulozitate. De la Ana Culcer, cartea a trecut la fiica acesteia, Marioara Culcer-Voiculescu, care nici ea nu a notat nimic în ea; de la Marioara, cartea mi-a rãmas mie, Gabriel Max Culcer, care m-am ocupat cu multã dragoste şi râvnã de ea pânã în 1980, când l-am pierdut pe scumpul meu bãiat Mircea Culcer, în vârstã de 48 de ani. Nu mai am tragerea de inimã sã continui cu scrisul, şi am pasat acatistierul surorii mele dragi, doctor Ana Max Culcer, pe care o rog insistent sã continue sã-l ţinã mai departe şi sã-l lase apoi pe mâini vrednice…
Dupã ce a mãritat-o pe Elena cu care se înţelegea ca doi prieteni vechi, Nicolae a început sã se simtã tot mai singur. „Crede-mã cã de multe ori strig pe Anica cu numele Dumitale”, îi scrie el. Pânã în 1845 activase ca prezident al judecãtoriei Gorj, dar apoi s-a strãmutat la Craiova de unde ne-a rãmas o corespondenţã amãnunţitã cu Elena, din care putem urmãri cum se desfãşura viaţa lui de toate zilele: diverse fapte banale… nimic interesant am putea spune, şi totuşi, tocmai aceste amãnunte banale dau viatã atmosferei de acum un secol şi mai bine, în care s-a desfãşurat existenţa lui. Astfel, nepoatã-sa, Evgheniţa (sora lui Petrache Poenaru) îl roagã sã cerceteze cum „se gãsesc” casele ei de la Craiova. Nicolae merge la faţa locului şi gãseşte patru geamuri sparte şi „jaloziile stricate de nu se pot închide, având trebuinţã de meremet”(reparaţie). Îi comunicã Elenii, care se afla cu soţul la Beneşti-Vâlcea, diferite noutãţi mondene din Craiova: „Se va face parada îngropãciunei rãposatei Catincãi Coţofeanca, murind alaltãieri seara; slujba la Biserica Maicãi Precista, iar îngropãciunea la Coţofeni”, sau încã: „Mâine seara se aşteaptã aci Domniţa Caterina cu Dl. Florescu, soţul Luminãţiei sale” (este vorba de fiica lui Bibescu Vodã, cãsãtoritã cu Generalul Ion Em. Florescu, oarecum împotriva voinţei princiare a pãrinţilor). Desigur, faptul a fost mult comentat la vremea lui. „Aducã-i Dumnezeu sãnãtoşi!” este singurul comentariu al lui Nicolae; laconic, dar plin de tâlc.
În 1945 mai are o fetiţã, Zmaranda, pe care o îndrãgeşte de la început.
În anul urmãtor închiriazã casele din Târgu-Jiu pentru spitalul judeţean, condus de viitorul sãu ginere, doctorul Dimitrie Culcer.
Într-o scrisoare din 7 iulie 1847 citim: „Noi, din mila Domnului, ne aflãm sãnãtoşi. Mariţa (soţia lui n.n.) a fãcut (nãscut) uşor în ziua de Sân Petru, de dimineaţa la şapte şi jumãtate un bãieţel frumuşel”. (Este vorba de ultimul sãu vlãstar, Petre Otetelişanu). „Îi dã singurã ţâţã, pânã a se gãsi doicã. Zmãrãndiţa te aşteaptã sã o iei la Târgul Jiului.” Trebuie sã spunem cã Elena se afla cu sora sa Anica la bãi, la Balta Alba. Nicolae, pe care-l chinuiau pe semne reumatismele, vrea sã afle care sunt condiţiile de viaţã pe acolo… „de este baltã cu trestie, pipirig sau papurã, cam ce vieţuitoare sunt într-însa şi de sunt luntre şi caice pe dânsa, precum şi de este încongiuratã de „adunaţi” (vilegiaturişti) sau numai de o parte sunt. Aibi bunãtatea şi mi le descrie cu amãruntul…”. Îl cam sperie ideea lipsei de confort, cãci mai pune şi un post-scriptum: „De ştiţi, arãtaţi-ne cam câţi sunt adunaţi, în ce locuiesc cei ce n-au odãi, şi cam ce ţânţari sunt pe acolo: de cei ce se luptã cu leii, sau pot veni?…” Vrând-nevrând te gândeşti la nuvela de mai târziu a lui Alecsandri, Douã zile la Balta Albã, cu lipsa de confort a unora şi huzureala altora. Totuşi, îşi ia inima în dinţi şi prin august pleacã şi el la bãi, dupã ce a trimis-o pe Smãrãndiţa la Târgu-Jiu, la Elena.
De altfel, viaţa de prezident al tribunalului din Craiova nu prezenta prea multe variaţiuni în vremea aceea. Corespondenţa cu Elena se urmeazã regulat, şi astfel aflãm cã soţul ei fiind cam rãcit, Nicolae îl sfãtuieşte cã „bine este sã ia Dumnealui o curãţenie, douã, de hapurile lui Morison”. Elena îi trimite ceasul la Craiova la reparat şi el îl duce la unul Prodãnoiu, ceasornicarul oraşului. Pe Zmãrãndiţa o ţine în Gorj, la Elena, şi nu e scrisoare sã nu întrebe de ea. El îi cere Elenii mustuleţ (un fel de gem din must de vin) din care va prepara muştar. Îi trimite de la Craiova icre, sardele şi ţelinã, care se pare cã erau foarte apreciate în acea vreme; tot de la Craiova îi trimite şi zarzavaturile pentru iarnã: praz, morcovi, pãtrunjel, varzã roşie38 .
Casele vechi rãmase de la Ilie Otetelişanu, în colţul actualelor strãzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa le închiriazã farmacistului Winkler, adus de doctorul Culcer de la Cluj (astãzi casa nu mai existã). Se mai intereseazã de reparaţia acoperişului de prãştilã (şindrilã) de la Dobriţa, şi recomandã sã se puie meşteri buni… Aşa e viaţa… împletitã din fapte banale!
În ianuarie 1848 îşi mãritã şi cea de-a doua fiicã, Anica, dupã doctorul Dimitrie Culcer, venit din Ardeal, care locuia în casele lor de la Târgu-Jiu. Ca zestre îi dã aceste case, împreunã cu jumãtatea de rãsãrit a moşiei Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului la Plãişor inclusiv).
Faptele diverse ce îi reţineau atenţia erau şi ele destul de banale: „Boierii cei din protipendada de aci sunt poftiţi a se duce la Bucureşti pentru alegerea deputaţilor în locul celor trecuţi în ministeriu şi unii la Împãrãţia Ceriului”, sau mai departe: „Miercuri se va alege maghistratu (consiliul municipal) şi din cei vechi, numai unul socotesc cã se va schimba.” Din aceste relatãri banale se pot deduce concluzii interesante: aflãm astfel cã alegerea deputaţilor era în acea vreme un privilegiu al protipendadei; poporul de rând neavând dreptul sã-şi spunã cuvântul. De ce nu pleca însã şi paharnicul Nicolae la Bucureşti? Nu era oare şi el din protipendadã?… Vedem apoi cã membrii consiliului municipal nu se prea schimbau, într-o epocã în care erau necesare atâtea schimbãri şi reînnoiri; de ce scria Nicolae „se va alege maghistratu” şi nu „vom alege”? E clar cã omul acesta, care activase atâta în viaţã pentru sãnãtatea publicã şi pentru învãţãmânt, nu prea se arãta entuziast în activitãţile politice pe care le relateazã aşa laconic, şi totuşi atât de strãveziu.
Şi iatã cã izbucnesc evenimentele din iunie 1848. De la Izlaz, Revoluţia se întinde la Craiova, încã înainte de a fi cuprins Capitala Ţãrii… De data aceasta, Otetelişanu dã frâu liber entuziasmului sãu patriotic… Sã nu uitãm cã, spre deosebire de majoritatea protipendadei noastre, boierii Otetelişeni îşi pãstreazã caracterul neaoş românesc încã de pe vremea lui Vlad Dracul, fãrã nici un amestec greco-fanariot, polonez, albanez sau armenesc. În 1821 şi-a deschis larg porţile conacului din Beneşti pandurilor lui Tudor, în timp ce atâţia alţi boieri fugiserã peste graniţã. Dacã a urmat şcoala de la Sf. Sava, apoi a fost, desigur prieten cu Heliade, şi dacã a trecut prin Franţa a avut foarte probabil legãturi şi cu „Frãţia”. Fapt este cã la ceremonia Arderii Regulamentului şi a pitacelor de boierie a participat şi acest mare boier, membru al unei protipendade printre care nu se gãseau mulţi de o potrivã a neamului sãu.
În curând însã revoluţia este sugrumatã şi bãtrânul nostru Nicolae Otetelişanu se retrage din viaţa publicã, ocupându-se cu mãsurãtori de moşii. Atunci i-a venit şi dureroasa veste a morţii fetiţei sale adorate, Zmãrãndiţa, care a pierit seceratã de o molimã; nu avea decât trei anişori. Cu toatã mâhnirea ce-l cuprinde, Nicolae gãseşte totuşi cuvintele necesare pentru a îmbãrbãta pe Elena, care şi ea se îmbolnãvise39 . „Te rog, fata mea, pãzeşte-te cât vei putea şi-ţi întãreşte inima, cãci dinaintea gãsirilor cu cale ale Ziditorului nu avem ce face”. Atmosfera în mediul acela, unde mãsura moşiile, îi devine insuportabilã „viindu-mi gânduri care sã-mi pricinuiascã dãrãpãnarea”. Trimite la Craiova sã vie cãruţa sã-l ia, ajunge acasã rãcit şi cade la pat, iar pânã la finele anului 1848 s-a şi stins din viaţã acest vlãstar al uneia din cele mai vechi familii româneşti, scoborâtor din banoveţii Olteniei ce-şi ziceau Basarabeşti, român neaoş, ca sânge şi ca simţãminte. Ar mai fi avut el multe prilejuri de înfãptuiri frumoase dacã ar mai fi trãit, „dar dinaintea gãsirilor cu cale ale Ziditorului…”. A murit cu conştiinţa împãcatã cã şi-a împlinit datoria fatã de ţarã, faţã de neamul sãu şi faţã de urmaşi… Cred cã nu a avut prea multe de mãrturisit duhovnicului când a simţit cã i se apropie sfârşitul.
℘⇑
Totuşi, Biserica a fost de altã pãrere; era curând dupã înãbuşirea Revoluţiei de cãtre oştile împãrãteşti ale Ţarului şi ale Sultanului şi fãptaşii acestei revoluţii au fost supuşi unui crunt regim de represalii, aşa cã la moartea lui Nicolae Otetelişanu nu s-a gãsit un singur popã care sã aibe curajul sã-l înmormânteze pe acest revoluţionar periculos, ce cutezase sã-şi trãdeze clasa socialã. A trebuit sã intervinã cu toatã energia însuşi sameşul (poliţaiul) Craiovei, Alecu Dãlgeanu40 (a cãrui soţie era şi ea otetelişancã dupã mamã), pentru a se permite ca acest mare om de suflet sã poatã fi îngropat creştineşte. Mormântul lui se poate vedea în curtea bisericii Sf. Ilie din Craiova.
Bucureşti, 30 mai 1980
℘⇑
tc „”
NEAMUL SÂMBOTENILORtc „NEAMUL SÂMBOTENILOR”
tc „”
tc „”
tc „”
Am vãzut cã Nicolae Otetelişanu a fost cãsãtorit prima datã cu Maria sau Uţa, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu şi a Mariei, nãscutã Şerban Otetelişanu, al cãrei strãbunic Constantin Otetelişanu a fost fratele postelnicului Gorgan. Vedem aşadar cã Nicolae venea vãr al treilea cu mama soţiei lui…
Uţa s-a nãscut la 10 mai 1804 şi a avut şi un frate mai mare, Ion, care a fost strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi. Dacã voim însã sã-i cercetãm genealogia de la pãrintele sãu Iancu în sus, vedem cã lucrurile se încurcã. Genealogiile stabilite de domnii G. Florescu, General Ulysse Sâmboteanu şi Ion Cârlova sunt şi incomplete, şi contradictorii. Rãposatul preot I. Popescu Cilieni a publicat în Arhivele Olteniei nr. 107 şi 125 un numãr de documente ale neamului Sâmboteanu, care însã, departe de a aduce luminã, încurcã şi mai tare lucrurile.
Din tradiţia oralã a familiei Sâmboteanu, rezultã cã neamul lor s-ar trage din Sâmbãta de Jos, de lângã Fãgãraş, deşi ei au stãpânit în trecut moşia Sâmbotinul din Gorj. Conform regulilor etimologice ale onomasticei româneşti, numele Sâmboteanu nu poate veni decât de la Sâmbãta, cãci, dacã ar fi venit de la Sâmbotin, s-ar fi numit Sâmbotineanu, aşa cã, de fapt, denumirea moşiei vine ea de la numele lor. În familia Sâmboteanu se pãstreazã o stemã cu un corb cu un inel în cioc, stema oraşului Haţeg şi a Huniazilor. Într-o scrisoare din 1802, Ion Sâmboteanu semneazã: „Ion Sâmboteanu de la Haţeg”. Întrucât sâmbotenii erau oameni foarte bogaţi, ocupându-se intens cu comerţul de vite mici şi de râmãtori, pe care-i trimiteau spre vânzare tocmai pânã la Buda şi la Viena, este foarte plauzibil ca acest blazon sã fi fost cumpãrat, spre a le deschide mai uşor porţile în exercitarea comerţului lor în Ardeal şi în Ungaria, el dovedind o stare de vasalitate fatã de Huniazi, aleşi ca protectori.
O hotãrnicire din 1765 aratã cã pentru fixarea hotarelor moşiei Sâmbotinul au fost aduşi ca martori cei mai bãtrâni oameni din sat care au arãtat cu jurãmânt locul pe unde trecea hotarul în vremea când erau încã copii. Sosirea în Oltenia a Sâmbotenilor trebuie sã fi avut, aşadar, loc la începutul sec. al XVIII-lea sau chiar înainte.
Primul document menţionând pe Sâmboteni este un zapis de la 1778 ce-l dã Dumneaei Mileasca la mâna lui Rãducan Poenariul şi în care semneazã, ca martor, un polcovnic Ion Sâmboteanu. La 30 noiembrie 1786, acelaşi polcovnic Ion Sâmboteanu intrã în stãpânire peste partea rãposatului C. Geanoglu din moşiile Runcu, Bâlta, Dobriţa şi Rasoviţa. Cine sã fi fost acel polcovnic?… Polcovnic în oastea româneascã a lui Vodã Mavrogheni sau în oastea austriacã de grãniceri?… Mai ştie cineva astãzi?…
Într-o hotãrâre din 13 aprilie 1813, se judecã o pricinã dintre fiii unui oarecare Dumitru Iconomu şi Enache Sâmboteanu. Sã fi fost acest Enache, acelaşi cu polcovnicul Ion?…
În 1791, Ion Sâmboteanu zideşte biserica de lemn din Dobriţa cu hramul la Sf. Nicolae. Cine sã fi fost acest Ion?… Tot Polcovnicul?…
În 1797, Clucerul za zarie (inginer hotarnic) Ion Sâmboteanu, hotãrniceşte moşia Siseştii din Gorj. Şi acest clucer za zarie, tot polcovnicul nostru sã fi fost?…
La anul 1800, în locul unde s-a aflat mai apoi arestul preventiv din Târgu-Jiu, se înalţã una din puţinele case de zid din acea vreme (în tot oraşul erau 26), aparţinând clucerului Ion Sâmboteanu care, în spatele casei, construise o cişmea ce-i poartã numele şi astãzi şi care da pe vremuri cea mai bunã apã din oraş. Acest Ion Sâmboteanu apare acuma cu rangul de clucer.
În 1801 Iancu Sâmboteanu şi soţia sa Maria Otetelişanu au un fiu, pe Ion, din care descind Sâmbotenii de astãzi.
În 1802, Iancu Sâmboteanu ridicã biserica Sfinţii Voevozi din Rasoviţa.
Tot în 1802, Ion Sâmboteanu (Ion nu Iancu) are un diferend cu un oarecare Sebeş din pãrţile Hunedoarei, conflict datând încã din 1792.
La 10 mai 1804, Medelnicerul Iancu Sâmboteanu şi soţia sa Maria au o fiicã, pe Maria sau Uţa, care va deveni soţia lui Nicolae Otetelişanu.
În 1805, Divanul Craiovei hotãrãşte într-o pricinã dintre Medelnicerul Ianache Sâmboteanu şi sãtenii din Dobriţa (acuma e Ianache, diminutiv de la Ion).
Tot în 1805, Ion Sâmboteanu hotãrniceşte moşia Cloşanilor.
La 1811, Medelnicerul Ion Sâmboteanu are o socotealã cu un Mavroudolu din Argeş, a cãrui fiicã ţinuse pe rãposatul fiu al medelnicerului.
În 1812, Ianache este ispravnic de Gorj.
În 1813, la 13 februarie, Nicolae Otetelişanu se cãsãtoreşte cu Maria, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu, ce a murit în 1812.
În pomelnicul cel mare al bisericii Sf.Nicolae din Târgu-Jiu, ziditã în 1810, gãsim la pag. 15, o însemnare din 1813:
Dumnealui Medelnicer Ianache Sâmboteanu
Ion i Maria Ion i Stanca
cu fiii lor şi tot neamul lor Ion i Maria
„Acest blagorodnic boier, cu râvnã dumnezeiascã, dat-au la zugrãvirea Bisericii, taleri 500, ca sã se pomeneascã la Sf. Jertfelnic veşnic.” Pe peretele dinspre miazãnoapte sunt zugrãviţi Dumnealui Ion biv vel41 medelnicer Sâmboteanu iar la stânga lui, Dumneaei Kukoana Stanca. Picturile au fost mutilate în 1814 de bandiţii adalâi, dar figurile sunt încã vizibile. Dumnealui Ion şi Dumneaei Stanca par a avea în jur de 50 de ani, în timp ce micii Ion şi Maria aveau pe atunci 12 şi 9 ani. Cam bãtrâni pãrinţi pentru aşa urmaşi!… Cred cã au fost mai degrabã bunici.
Lucrurile parcã încep sã se lãmureascã. Greutatea este cã pe toţi îi cheamã Ion (Iancu, Ianache, Enache), dar unul e polcovnic, altul medelnicer, altul sluger… parcã nu s-a mai gãsit alt nume pentru familia asta decât Ion. Ipoteza cea mai plauzibilã ar fi, cred, urmãtoarea: Medelnicerul Ion sau Ianache Sâmboteanu, fost polcovnic în zilele lui Vodã Mavrogheni (eventual, fiul acestui polcovnic, cãsãtorit cu Kukoana Stanca, probabil Crãsnaru), a avut un fiu Iancu, ajuns tot medelnicer, cununat cu Maria lui Şerban Otetelişanu. Acest Iancu a fost tatãl slugerului Ion Sâmboteanu şi al strã-strãbunicii mele Uţa. Genealogia lor ar fi urmãtoarea:
Polcovnicul Ion Sâmboteanu, care a trãit la 1786 şi a achiziţionat moşiile Runcu, Bâlta, Dobriţa şi Rasoviţa.
Medelnicerul Ianache Sâmboteanu, cãsãtorit cu Stanca (Crãsnaru) şi mort în 1813.
S-a ocupat cu comerţul de „vite mici şi rãmâtori”, ca şi tatãl sãu, desigur.
Medelnicerul Iancu Sãmboteanu, cãsãtorit cu Maria Otetelişanu, şi mort în 1812, cu un an înaintea tatãlui sãu. S-a ocupat şi cu mãsurãtoarea de moşii.
Slugerul Ion Sâmboteanu şi cu sora lui Uţa, care a fost strã-strãbunica mea.
Insist cã este vorba de simple ipoteze dar, totuşi, cele mai plauzibile.
℘⇑
Slugerul Ion Sâmboteanu (1801-1860), strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi, a fost cãsãtorit întâia datã cu Ecaterina Almãjanca şi a doua oarã cu Polina Cãlinescu. A avut o interesantã activitate publicã: el a ridicat biserica din Dobriţa, cu hramul la Sf. Ion Botezãtorul. Cu prima lui soţie a avut patru copii:
Pe Polina Stefãnescu din care descind familiile Plopeanu, Gârbu,Terpu, Ştefulescu, Botez, Dudescu, Dornescu, Radovici şi Neagu din Târgu-Jiu.
Pe Elena, mãritatã cu maiorul Scarlat Blitler, nu ştiu ce urmaşi a avut.
Pe Grigore Sâmboteanu, strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi; a trãit pânã în 1904 şi a avut 13 copii, din care citãm pe Gheorghe, tatãl doctorului Ştefan Sâmboteanu; generalul Ion Sâmboteanu; avocatul Virgil Sâmboteanu care a avut un fiu, tot Virgil; generalul Ulysse Sâmboteanu, unul din organizatorii educaţiei fizice ştiinţifice în România. El a fost tatãl artistei Mireille Sâmboteanu, ale cãrei pãpuşi, pe cât de expresive, pe atât de spirituale, sunt apreciate la expoziţiile de artã decorativã din tarã şi din strãinãtate. Nici unul din aceşti Sâmboteni nu mai are urmaşi.
În fine, al patrulea copil al slugerului Ion Sâmboteanu, Maria, a fost mãritatã Mãcescu. Nu ştiu nimic despre urmaşii ei.
Bucureşti, 3 iunie 1980.
℘⇑
MARIA SÂMBOTEANUtc „MARIA SÂMBOTEANU”
(Strã-strãbunica mea, Uţa Sâmboteanu)
1804 -1836
Uţa, fiica medelnicerului Ion Sâmboteanu şi a Mariei Otetelişanu, s-a nãscut la 10 mai 1804. Avea opt ani când şi-a pierdut tatãl, iar mama ei a mai trãit încã sase ani. În 1813, când nu avea decât 15 ani, a fost mãritatã cu Nicolae Otetelişanu care avea dublul vârstei ei. Strãbunicul lui Nicolae, Gorgan, fusese frate cu strãbunicul mamei sale, Constantin Otetelişanu, aşa cã soţul Uţei îi venea în acelaşi timp şi unchi.
Ca zestre din moştenirea pãrinteascã, a primit moşiile Dobriţa (jumãtatea de est) şi Rasoviţa, precum şi casele cu douã rânduri din strada Domneascã (astãzi Tudor Vladimirescu) zidite de tatãl ei în 1902, tot pe loc otetelişenesc (probabil aparţinând mamei sale). Aceastã casã, în care au locuit Uţa şi Nicolae, avea sã fie apoi moştenitã de fiica ei, Anica Culcer.
Dupã aproape 4 ani de cãsnicie, în 1822, are în sfârşit o fiicã, pe Elena, doi ani mai târziu pe Anica, în 1828 pe Costicã, în 1833 pe Iancu… avea acum tot ce-i dorea inima, adicã o casã plinã de copii… Soţul ei se statornicise cu slujba la Târgu-Jiu, dar pe ea n-o deranja viaţa într-un orãşel de provincie aşa de mic şi nici faptul cã avea dupã ea o droaie de copii. Pe atunci scopul vieţii oricãrei gospodine era casa, indiferent unde.
În 1834 mai are o fetiţã, Ecaterina, care însã nu a trãit. Când ai patru copii sãnãtoşi, nu regreţi prea mult dacã al cincilea nu trãieşte. Peste un an şi ceva, a simţit din nou cã va fi mamã. Acuma nu se mai bucura ca la început şi nici nu se mai temea; este o lege a firii!… În noaptea de 4 spre 5 iulie încep durerile facerii… va trece şi asta, cum au trecut şi celelalte… se obişnuise cu ele… Nicolae, soţul, era plecat la Craiova şi când va veni acasã va avea o nouã surprizã, indiferent dacã va fi fatã sau bãiat. De data aceasta, naşterea a fost însã mai grea. Cãldura era zãpuşitoare, moaşa înnebunitã nu mai ştia ce sã facã spre a grãbi deznodãmântul şi s-a pierdut cu firea. În sfârşit, pe la 7 dimineaţa a nãscut o fetiţã, aproape sugrumatã, care abia mai respira puţin. A fost chemat în grabã preotul şi fetiţa a fost botezatã în pripã, punându-i-se numele Dumitrana. Era şi timpul, cãci a murit imediat dupã botez, iar peste alte trei ceasuri s-a sãvârşit din viaţã şi nefericita mamã. Nu avea decât 32 de ani.
Bucureşti, 4 iunie 1890
℘⇑
DOBRIţAtc „DOBRIţA”
tc „”
tc „”
Amintirea familiei noastre este aşa de strâns legatã de aceea a Dobriţei cã nu poţi vorbi de una fãrã a te gândi la cealaltã. Mi-aduc aminte când, copil fiind, abia aşteptam sã vinã vara, sã plecãm din Târgu-Jiu, sã petrecem vacanţa la tarã… În sfârşit, venea şi ziua hotãrâtã: Vasile Ungureanu punea caii la trãsura cea veche, pe Mişu în dreapta, pe Arpad în stânga. Erau doi roibi de toatã frumuseţea pe care Vasile îi îngrijea cu multã dragoste… Aproape douã ore dura ţesãlatul lor, pânã ce crupele le luceau lunã… În sfârşit, pe la trei dupã amiazã, trãsura pornea în trapul mare al cailor.
„Ce v-a venit cu Dobriţa asta a voastrã, de muriţi toţi dupã ea?… Un sat de munte ca toate satele, ba chiar mult mai mizer!…” De multe ori am auzit aceste reflecţii, dar nici nu-mi dau ostenealã sã le rãspund… Ştiu ei ce este Dobriţa?…
Dupã ce trecem podul Jiului, apoi pe al Suşitei, lãsãm în urmã satul Bârseşti, unde o fabricã de ciment – una din cele mai mari din tarã – rãspândeşte astãzi de jur împrejur nouri grei de praf ce se depun pe case, pe recolte ba şi pe oameni; hainele, sprâncenele şi mustãţile lor par a fi de piatrã. Localnicii nu-i spun „fabrica de ciment” , ci „fabrica de praf”. Deşi tehniceşte posibile, mãsurile pentru evitarea acestor nouri de praf nu sunt aplicate aşa cum trebuie. Pe vremuri însã, cum ieşeai din Tg.-Jiu, te izbea aerul curat, pe care un vânticel rãcoros îl aducea de pe crestele munţilor ce închid orizontul spre miazãnoapte, într-un lanţ neîntrerupt: Pleşa42 , Siglãul mare şi cel mic, Muncelal, Semnele, Cioaca Bernei, Bordul în formã de acoperiş înclinat, Dragomanul, Muntele Vãlarilor, se întind unul dupã altul pe dreapta noastrã, iar mai departe spre est, Straja, ca un con geometric, se deseneazã precis dintre celelalte vârfuri, chiar ca o strajã. Nu se comparã aceşti munţi nici cu masivul Fãgãraşului, nici cu Piatra Craiului, nici cu Bucegii… dar sunt munţii copilãriei mele, ultima verigã concretã ce mã mai leagã de trecut.
Dupã ce intram în Pãdurea Valea Calului de la Ursaţi43 , trãsura oprea câteva minute în vârful crestei ca sã respire caii şi sã-şi uşureze vezica. Vasile îi trãgea cu putere de urechi şi telegarii scuturau fericiţi din cap (n-am priceput niciodatã acest proces fiziologic, dar nu conteazã… Bine cã l-au priceput caii!). O luam apoi iar la drum, pânã ajungeam la o rãscruce; trãsura cotea spre dreapta, cãtre nord, pe un drum mult mai prost, direct spre linia munţilor. Satul Ursãţei era pe vremuri plin de fluturi albi, semn cã avea multe bãlţi… (şi mult paludism din nenorocire…). Dupã Ursãţei intram în satul Leleşti, un sat lung, lung, care parcã nu se mai termina: trãsura mergea, mergea, şi câini satului îi fãceau un alai nemaipomenit cu hãrmãlaia lor. În fine, ieşeam dintre case şi dãm iarãşi de drum întins: era Câmpul-Mare. Tãria aerului de munte te izbea pe neaşteptate cu mirosul lui de ferigã, sulfinã, izmã şi codiţa-şoricelului… Te simţeai parcã renãscut; plãmânii parcã ţi se dilatau pânã la refuz şi parcã-ţi pãrea rãu cã n-aveai putere sã tragi în tine atâta aer cât ţi se dedea… Caii galopau întins, cãci simţeau şi ei cã nu mai era mult. Muntele e acuma aproape de tot şi vârfurile au dispãrut unul câte unul în spatele plaiurilor, care în prezent marcheazã ele orizontul: Stersura, Cârjuletele, Prisaca, Babele… apoi dispar şi aceste plaiuri şi nu se mai vede decât o linie de dealuri, de dealuri înalte, impunãtoare ca un lanţ de munţi autentici; este Pleşul, e Brezaia, Iazul, Pietrosul cu nucii lui sãlbateci, Cândreşul, Mãgura… Ştiu bine cã pentru alţii aceste denumiri, care nu spun nimic, nu sunt decât o înşirare seacã de toponime plicticoase, dar mie… câte amintiri nu îmi trezesc!…
Intrãm iarãşi într-un sat… În fine, e Dobriţa. Fiecare casã, fiecare piatrã, fiecare colţ de aci are câte o poveste de spus, şi eu le cunosc pe toate, dar de câte ori ajung acolo, le pun sã mi-o povesteascã din nou. Pe tinerii dobriceni nu-i mai cunosc, şi nici ei nu mã mai ştiu pe mine… bãtrânii s-au dus aproape toţi… dar ce are a face?… Poveştile lor au rãmas.
Lãsãm pe stânga casele lui Constantin Mãruţã, mare gospodar şi român neaoş44 , şi ne urmãm calea pânã ajungem la o rãscruce. Suntem în Plãişor. Drumul înaintea noastrã urcã pieptiş spre munţi; la dreapta, un drumeag o ia prin pãdure spre Suseni, iar noi o luãm spre stânga, paralel cu linia dealurilor; sunt acuma dealuri mai mici: Gugul, Pirgul, Dobriţa… Patru kilometri cât se întinde satul, drumul numai în urcuşuri şi în coborâşuri o ţine. Caii au obosit şi au luat-o la pas. Mişu, mai zburdalnic, e numai spume; Arpad, mai cuminte, a rãmas tot uscat. Vasile, pe capra trãsurii, rãsuceşte o ţigarã. Drumul coboarã mai întâi spre Pârâul Ţiganului, trecând peste un frumos pod de piatrã, construit cam prin 1930. Podul acesta frumos era de fapt o adevãratã calamitate. Mult mai înalt decât nivelul şoselii, urcai brusc ca sã-l treci, şi coborai apoi brusc dupã ce-l trecusei; cât despre axul podului, acesta fãcea un unghi apreciabil cu axul şoselei, aşa cã dacã nu erai atent, era rost de accidente grave. În 1979, în fine, podul a fost nivelat şi aliniat. Explicaţia acestei anomalii era cã, atunci când a fost proiectat podul, se prevãzuse pentru sosea un alt traseu, mai simplu şi mai practicabil. Acest al doilea proiect a rãmas însã baltã… Vã mirã?… Pârâul Ţiganului îşi trage numele de la colonia de ţigani sãlãşluitã pe malul apei… La drum era situatã potcovãria satului, o forjã primitivã, de unde, din zori şi pânã în noapte se auzea rãsuflarea foalelor şi bãtaia neobositã a barosului lui Titu Ţiganu, în nicovalã. Astãzi mai are foarte puţin de lucru, cãci nu mai trebuie potcoave, nici cãruţe de fãcut45 . Peste drum se ridicã casa cu etaj a învãţãtorului Miticã Pupãzã.
Aproape jumãtate din locuitorii Dobriţei poartã numele acestei pãsãri moţate. Încã din 1693, un hrisov al lui Constantin Vodã Brâncoveanu întãrea „slobozirea din rumânie (şerbie)”, a nepoţilor unui oarecare Nicolae Pupãzã din Runcu, al cãrui zapis de iertãciune data din 1648. Este un frumos titlu de vechime pentru actualii descendenţi ai acestui Nicolae de la 1648.
Dar sã ne urmãm drumul: trecem pe lângã casele lui Ion şi Nicolae Cãtanã, douã case mici cu un cat, la fel una cu cealaltã, cu faţada la drum şi fãrã cerdac, cum se întâlneşte de obicei în Ardeal, cãci tatãl lor, bãtrânul Zamfir Cãtanã, venise pe vremuri de peste munţi, probabil fugit din oastea ungureascã şi de asta cred cã se numea „Cãtanã”. Aci în Dobriţa deschisese o prãvãlioarã în care gãseai de toate: chibrituri, gaz, hamuri, cuie, coase, opinci… Când a murit, prin 1912, s-a fãcut moroi(aşa povestea satul şi eu nu am dreptul sã nu-i cred), şi venea în toate nopţile de chinuia pe vrednici locuitori ai Dobriţei, încât nu puteau sã mai închidã ochii, pânã ce, într-o bunã zi, l-au dezgropat copiii lui, i-au scos inima din piept, au dus-o sus pe munte şi au ars-o. Din ziua aceea, sufletul bãtrânului Zamfir şi-a aflat în sfârşit dreapta odihnã, lãsând şi pe vrednicii dobriceni sã se odihneascã noaptea.
Multe fapte minunate s-au mai petrecut în Dobriţa noastrã!… Cãlina lui Vulpe, vecina noastrã, care se vãicãrea toatã ziua cu şi fãrã rost (tata îi spunea „Cãcãlina”), mi-a povestit cu mare lux de amãnunte cum l-a vãzut cu ochii ei pe „ãla rãu” (adevãratul lui nume nu trebuie niciodatã rostit)… Trecea seara prin faţa cimitirului, când s-a ivit în faţa ei; avea coarne, coadã şi o limbã mare, roşie… Pot eu sã mai spun cã nu l-a vãzut?…Tot pe când eram copil, trãia în sat o babã, am uitat cum o chema, care avea o învoialã cu Necuratul. Toatã ziua zãcea la pat şi uneori începea dintr-odatã sã urle de se auzea la zece case; numai la câteva ceasuri dupã asta se pornea o ploaie cu trãznete şi grindinã, care distrugea toate recoltele oamenilor. Nu mai încãpea îndoialã, furtunile şi grindinile le aducea baba asupra satului cu urletele ei. Oamenii i-au venit însã de hac… Au luat cheia cea mare de la bisericã, au înroşit-o în foc, au intrat la babã şi i-au aplicat-o pe ceafã. Baba a murit, Dumnezeu a iertat-o de blestem, şi din ziua aceea furtunile şi grindinile se abat asupra satului fãrã a mai fi prevestite de urletele nenorocitei reumatice.
Coborâm spre podul Revenişului care trece peste apa Bârloaei; mai jos de pod, izvorãşte din malul de humã o apã limpede şi rece. Spre stânga, de-a lungul Bârloaei, se face drumul cãtre cimitir. Din clipa în care murea un om în sat, clopotul (la Dobriţa se numeşte „harâng”), îşi bãtea neobosit cele douã note lugubre:
Bing – bang !
Urma o tãcere lugubrã şi apoi iarãşi:
Bing – bang !
şi tot aşa, fãrã încetare, timp de aproape o orã. Pe la nãmiazã, începea din nou:
Bing – bang !
la chindie iarã… şi tot aşa o ţinea pânã în ziua înmormântãrii, când sicriul descoperit era pus pe nãsãlie şi purtat pe umeri, întâi la bisericã, apoi la cimitir. În fruntea convoiului, Popa, îmbrãcat în odãjdii şi cu cãdelniţa în mânã, urmat de dascãlul care purta icoana. În spatele lor, doi gornişti:
Dacã mortul era un voinic necãsãtorit, i se purta şi un brad înalt de doi stânjeni, împodobit cu nãframe, care se împlânta apoi pe mormânt.
În spatele mortului se înghesuiau bocitoarele satului, care-l jeleau pe o melopee bine definitã, în funcţie de vârsta, sexul şi starea civilã a rãposatului; una din cele mai renumite bocitoare ale satului a fost pe vremuri Ioana Pupãzã, zisã Mãciucata. Dupã bocitoare urmau rudele, care-şi amestecau vaietele lor cu acelea ale bocitoarelor şi, în fine, toţi sãtenii, care ţinuserã sã-l petreacã cu cinste pe rãposat în ultima lui cãlãtorie. Rând pe rând, toţi bãtrânii cu care mã împrietenisem copil fiind, au apucat-o pe drumul acesta, de-a lungul Bârloagei, însoţiţi de alai zgomotos, iar alţii mai tineri le-au luat locul.
Am ajuns la o nouã rãscruce. Spre dreapta, se desface Drumul Pupãzarilor, care urcã spre munte pânã în Ardeal, la Uricani. În colţul de est se întindea curtea noastrã bãtrâneascã în care ne vom face în curând intrarea, dar deocamdatã coborâm din trãsurã şi o lãsãm sã urce singurã, iar noi ne continuãm în jos drumul spre vest, pe uliţa principalã a satului. În colţul de vest, înconjuratã de brazi, falnicã şi zveltã, se înalţã biserica satului, cu douã turle albe şi acoperişul de tablã galvanizatã: poartã hramul de la Sf. Ioan Botezãtorul şi a fost construitã în piatrã în secolul trecut de Nicolae Otetelişanu, în 1829, în locul vechiei bisericuţe de lemn. În anul 1907 a fost modernizatã prin subscripţie publicã şi printre numele noilor ctitori figureazã la loc de cinste bunicul meu, doctorul Dumitru D. Culcer; în fine, în 1973 a fost învelitã din nou cu tablã, printre subscriptori figurând şi noi, cei sase fraţi Culcer; numele nostru a fost scris în pronaosul bisericii. În 1917 i-au luat nemţii clopotul ca sã-l transforme în tunuri, dar n-au apucat sã-l topeascã, şi dupã 1920, a fost gãsit în Budapesta şi recuperat. În intervalul acesta s-a folosit multã vreme clopotul cel mic de la cimitir, pe care Niţã Sârbu avusese grijã sã-l îngroape. În curtea bisericii, printre brazi, se ridicã piatra de mormânt a Elenii Economu, alãturi de monumentul funerar al tatãlui meu, doctorul Max Culcer, surmontat de un frumos bust de bronz, opera sculptorului Al. Severin.
Pe partea stângã a uliţei se ivea dintre pomi vila cochetã a inginerului agronom Ion Bistrianu, clãditã în stil românesc. Era fiu de ţãran şi în copilãrie i se zicea Oţet. Foarte aplicat la studii, ajunsese sã facã o carierã frumoasã în Ministerul Agriculturii. Surzise la bãtrâneţe şi era renumit pentru cinstea şi incoruptibilitatea lui. Se spunea cã infirmitatea lui îl împiedeca sã audã şoaptele mieroase ale şpertarilor care umblau sã-i propunã diferite aranjamente incorecte. Pe vremea când eram încã în liceu, am fost îndrãgostit o varã întreagã de fata lui, Marioara, pe care o asemuiam cu Mona Lisa.
În inima rãscrucii, între curtea noastrã, bisericã şi vila lui Bistrianu, se juca duminica hora satului. Tarafele lui Gheorghe Zlãtaru şi ale lui Dumitru Pobirci zis Cotoi, ne-au încântat copilãria cu atâtea cântece bãtrâneşti din Gorjul nostru drag, devenite de atuncea celebre, mulţumitã radioului, Mariei Tãnase şi Mariei Lãtãreţu. Cine nu cunoaşte astãzi „Di-di-di murguleţ, dii!”, „Cine-a fost stãpân pe Gorj”, „Marioara de la Gorj”, „Am o ibovnicã micã” sau „La Tismana-ntr-o grãdinã”…?
Pe atuncea însã, numai noi, gorjenii, ştiam sã le cântãm. N-am sã pot niciodatã uita horele acelea din Dobriţa, în care tânãrul elev de scoalã militarã ce eram pe atunci se prindea voios în sârbã, alãturi de flãcãii voinici, cu obrajii pârliţi de soare şi mustãcioara tunsã scurt, cu o garoafã roşie la pãlãrie ori cu cãciula de „astragan” pusã pe o parte, cu mindanul de dimie albã înfloratã cu roşu şi negru (schileresc) azvârlit haiduceşte pe umãr ca un dolman de husari, cu cioarecii gãitãnaţi cu negru… mã prindeam alãturi de fetele oacheşe legate la cap cu tulpan de mãtase înfloratã, cu fir de busuioc la ureche, cu mânecile iei de borangic înflorate cu râuri şi altiţe meşteşugite, cu laibãrul de catifea neagrã cusut cu fir de aur, cu opregul din faţã lucrat în şiruri verticale, şi cel din spate în rânduri orizontale… Le simţeam zvâcnirea muşchilor puternici pe sub mânecele cãmãşii, şi mã cuprindea şi pe mine iureşul jocului. Maria Ţiganca îşi apuca strâns cobza bortoasã cu gâtul rãsfrânt şi începea sã-i dea bãtaie în toatã legea; Cotoi se înfuria pe dibla lui cea veche, care ţi-ar fi fost cu neputinţã sã ghiceşti ce culoare avusese pe vremuri, iar Zlãtaru, negru şi lucios ca o mãslinã, cu pãlãria de paie cu marginile roase, cu mustãcioara unsuroasã rãsucitã ungureşte în sus ca un semn de întrebare, îşi da capul pe spate, scoţând înainte gâtul cu mãrul lui Adam proeminent, îşi rotunjea gura ca un crap şi dedea drumul „Sârbei hoţilor de cai”:
Auuuu…!
Dar acesta era numai începutul.
Foaie verde ş-un mãr creţ,
Cãpitane de judeţ,
Ce mã tot ţii la coteţ
Pentr-un pui de mânzuleţ?…
Pentr-un pui de mânzuleţ…
Cã l-am vândut fãr’ de preţ… etc.
Beţia jocului ne ameţise… Ca nişte zãnateci bãtãtoream în duşmãnie sub picioare pãmântul roşcat al drumului dobricean. Cizmele mele militare, cu pinteni zornãitori, nu se lãsau mai prejos de bocancul sau de opinca popularã… Praful roşietic se ridica în nouri groşi, amestecându-se cu mirosul de busuioc şi de sudoare… dar mãrturisesc cã niciodatã n-am respirat o atmosferã cu mai multa voluptate… Obiceiul horei persistã şi azi, dar mindenul haiducesc a dispãrut şi tinerii vin la joc în straie orãşeneşti. La fete mai zãreşti din când în când câte o ie, dar e brodatã cu flori mari sau cu pãsãrele viu colorate şi împerechiatã cu o fustã de stambã, iar printre lãutari şi-a fãcut între timp apariţia un acordeon şi o ghitarã electricã. De altfel hora de duminicã nu mai are succes; în schimb, balurile de sâmbãtã seara de la Cãminul Cultural, cu twisturile şi rockurile lor, înnebunesc tineretul de azi… Nu ca învechita horã anacronicã… Este o lege a naturii şi ar fi inutil sã protestãm sau sã ne tânguim. Mersul implacabil al roţii nu poate fi întors…
Dar sã lãsãm filozofia şi sã ne urmãm cãlãtoria de-a lungul uliţei. Punctul acesta din rãscruce a fost cel mai înalt (410m) şi, de acum, drumul începe iarãşi sã coboare. Niţel mai jos, faţã în faţã cu biserica, unde erau pe vremuri casele lui Vladimir Bistrianu, şi-a ridicat doctorul Toma Voiculescu o frumoasã vilã cu etaj, care e astãzi azil de bãtrâni. Dupã bisericã, pe dreapta, monumentul eroilor din primul rãzboi mondial are forma unui obelisc; pe trei din faţetele sale sunt înscrise numele martirilor dobriceni din 1916-1919, cãci temeliile României Întregite de astãzi s-au rezemat şi pe osemintele lor… Ce mulţi mai sunt!… Pe a patra faţã a obeliscului, lucrat în basorelief, ne întâmpinã un soldat rahitic şi cocârjat, ţinând cu mâinile un drapel, de parcã ar fi un par… şi pe nimeni nu-l şocheazã oroarea aceasta inesteticã şi inutilã. De fapt, de atâţia ani de când existã, obeliscul s-a integrat în decor şi nimeni nici nu-l mai observã pe soldatul rahitic.
În fundal, se înalţã fosta şcoalã primarã construitã pe vremuri prin grija bunicului meu… Pe atunci avea numai parter şi, mai târziu, prin 1930, i-a fãcut prefectul de atunci, Petricã Petrescu (ginerele doctorului D. D. Culcer), încã un etaj. Astãzi a devenit cu totul neîncãpãtoare şi s-a construit ceva mai departe o scoalã nouã, cu 14 sãli de clasã, cu învãţãmântul organizat pe 11 ani46 , iar vechea scoalã a devenit grãdiniţã de copii. Pe stânga s-a zidit cãminul cultural, servind ca salã de cinema, de festivitãţi sau reuniuni, iar la stradã, construitã din piatrã surã, netencuitã, este fosta primãrie, astãzi muzeul satului, organizat cu mult suflet – dar mai puţinã metodã – de institutoarea Victoria Gângioveanu. Prezentarea exponatelor lasã însã de dorit, dar este de vinã mai ales lipsa de fonduri.
Patrulaterul acesta mãrginit la est de bisericã, la nord de grãdiniţã, la vest de cãminul cultural şi de muzeu, dã la sud în şosea. O poartã monumentalã de lemn, sculptatã artistic de Ioachim Sãvulescu, dupã modelul porţii de la casele noastre bãtrâneşti care astãzi nu mai existã, închide accesul dinspre uliţã. Aceastã poartã, acoperitã cu şindrilã, a fost ea însãşi copiatã dupã poarta lui Antonie Mogoş din Ceauru-Gorj, care a fost premiatã la expoziţia cea mare de la Bucureşti, din 1906.
Ne continuãm cãlãtoria pe şoseaua principalã care începe sã coboare. Spre stânga se desface un drum de care, Drumul Piscanilor, care duce pânã afarã din vatra satului, la casa ce şi-a ridicat-o tata în 1940. O frumoasã casã ţãrãneascã, cu etaj şi douã cerdace. Dacã priveliştea spre munţi din cerdacul de nord este impresionantã, apoi priveliştea spre valea Rasoviţei din cerdacul de sud e tot ce poate fi mai odihnitor. Pãdurile alterneazã cu câmpia, vãile şi vâlcelele cu clinurile, verdele izlazului şi al pãdurii cu galbenul fâneţei şi al porumbiştei… ai impresia cã le priveşti din avion… nici un obstacol nu vine sã închidã orizontul. Din nefericire, însã, calitatea construcţiei lasã de dorit şi casa a început sã se dãrapene. De când a murit Tata, în martie 1969, aceastã casã devine tot mai mult „a tuturor şi a nimãnui”. Devine din ce în ce mai puţin atractivã, şi aceastã ultimã verigã ce ne mai leagã de Dobriţa strãmoşeascã, de Dobriţa copilãriei noastre, simţim cum ne fuge de sub picioare.
Dacã ne continuãm însã drumul pe uliţa principalã, ajungem imediat într-un fund de vâlcea, la Fântânile Dobriţei, unde trei fântâni îşi înaltã spre cer cumpenele golaşe, ca trei cocostârci la sfat…şi ce apã bunã dau !…Peste drum de fântâni, ziditã în piatrã surã, solidã şi bine înfiptã în temelii, ne priveşte casa familiei Vlãduţ… Când eram copil în scoalã, bãtrânul Adam Vlãduţ avea şaizeci de ani trecuţi. Pe vremea când mama acestui Adam era încã fatã mare, a pãţit sãraca un mare necaz: ieşise şi ea într-o duminicã la hora satului şi acolo, strânsã prea puternic în braţele vânjoase ale unui flãcãu focos, zdupãitã şi hopãitã în iureşul jocului, i s-a întâmplat ceva de ruşine, care a stârnit pe loc hohotele de râs ale vlãjganilor obraznici din preajma ei, şi satul necruţãtor i-a pus numele de „Beasa”. Aşa i-a rãmas porecla pânã la adânci bãtrâneţe, iar fiul ei, Adam, care era moşneag pe când eram eu copil, era cunoscut în sat ca Adam al Besii. El a avut doi bãieţi, Gheorghe şi Mitu. Gheorghe a ajuns subofiţer de cavalerie şi a trãit pânã la sfârşitul vieţii la Bucureşti, unde a scãpat de ponosul cu bunicã-sa. De câte ori venea însã pe la Dobriţa, falnicul nostru roşior, plutonierul major Vlãduţ Gheorghe, revenea pentru câteva zile „Gheorghe al lui Adam al Besii”. Cât despre fratele sãu Mitu, care a locuit pânã la sfârşitul vieţii la Dobriţa, n-a reuşit sã scape de porecla infamantã, nici el, nici urmaşii lui care trãiesc şi astãzi. Sãrmana strãbunicã!… De când o fi oale şi ulcele!… Şi când te gândeşti cã fapta ei în vorbirea curentã este folositã spre a exprima tot ce poate fi mai efemer, şi-a lãsat amprenta un secol şi mai bine… Aşa este mediul de munte, conservator.
Dupã ce trecem podul de piatrã peste Pârâul Ursului, care seacã totdeauna vara, ieşim din Dobriţa propriu-zisã şi intrãm în cãtunul Bota. Bisericuţa veche cu hramul la Sf. Nicolae, cu turla ei pãtratã, stã cocoţatã sus pe o costişã, de te temi parcã sã nu se prãbuşeascã în fundul vãii; a fost ridicatã în secolul trecut de slugerul Ion Sâmboteanu. De cealaltã parte a vãii, faţã în faţã cu biserica, o enormã stâncã surã strãjuieşte cãtunul. Prin douã guri imense şi negre se pãtrunde într-o peşterã întortocheatã care, zice-se, ar strãbate pânã la Runc. De câte ori nu mi-am pus în gând sã tentez explorarea. Mi-ar fi fost de ajuns un ghem de sfoarã şi o lanternã de buzunar. Din nefericire sunt însã un individ prea comod şi multe din intenţiile mele, niciodatã nu au devenit fapte. Las acuma sarcina pe seama generaţiilor viitoare. Astãzi, din stâncã s-a extras o vreme calcarul pentru fabrica de ciment din Bârseşti. Aceastã exploatare masivã a lãsat însã urme vizibile şi astãzi a fost sistatã.
Pe sosea, în capul vãii, într-o curte mare, locuieşte Pãrintele Dabelea, care slujeşte la bisericuţa de pe costişã. Socrul sãu, Popa Pantelicã Dobriceanu era pe vremuri un apicultor pasionat; zeci şi zeci de stupi bâzâiau în curtea lui, şi de multe ori mã duceam la el sã-l vãd cum taie fagurii sau cum scoate mierea cu centrifuga din ramele stupilor sistematici. Mi-a arãtat odatã o matcã pe care o creştea într-o cutie, ca sã provoace roirea artificialã… Şi ce miere mai scotea Popa… Miere incolorã de mai, cu miros de salcâmi, miere aurie, parfumatã de pe florile câmpului, miere brunã din pãdure… Stupii îi moştenise de la tatãl sãu, bãtrânul Popa Ion-de-sub-coastã care ţinea în curte ştiubeie rudimentare din trunchiuri gãunoase de copaci, şi care servea mierea amestecatã cu ţuicã (o mesteca în pahar cu degetul).
Cãlãtorului îi şade bine însã cu drumul, mai ales cã n-a mai rãmas mult. Am ieşit din sat; uliţa coboarã brusc pe o pantã abruptã, numai hârtoape; sunt Humele. Trãsurile pe Humele urcã şi coboarã goale ca sã nu vinã peste cap. Niciodatã nu le-am putut urca pe bicicletã mai mult de jumãtate… Iatã-ne, în sfârşit, la Runc „a opta minune a lumii”. Douã ape, Sohodolul şi Gâlciomiţa curg paralele numai la câţiva metri una de alta, fãrã a-şi amesteca apele. Sohodolul izvorãşte din inima munţilor, dintre Siglãul şi Pescarul şi goneşte zglobiu prin cheile impunãtoare care nu se dau bãtute nici în faţa Zãnoagei şi Tãtarului, nici în faţa cheilor Olteţului. Apa curge repede printre stâncile înalte şi abrupte, pânã ajunge în sat, unde i se deschid brusc orizonturile. E atât de rece, încât cu mare greutate te poţi scãlda în toile ei, dar eu în toate m-am scãldat: Bulbuc, Nãrile, Colibituri… Astãzi, o sosea montanã tãiatã în calcarul stâncii, întreruptã din loc în loc de câte un pod zvelt dar rezistent, permite circulaţia camioanelor cãtre exploatãrile forestiere sau cãtre carierele de piatrã de var, piatrã care se arde în cuptoarele înşirate de-a lungul drumului. Gâlciomiţa izvorãşte chiar la începutul satului, de sub o stâncã surã, umbritã pe vremuri de crãcile enorme ale unui nuc secular… La piciorul stâncii, la sursã, te rãcorea un mic bazin natural, cu apa rece ca gheaţa. Acolo, la umbra nucului bãtrân, se fãceau cele mai plãcute chefuri cu lãutari, şi tot acolo se juca duminica şi hora satului.
O cârciumã scobitã chiar în masa stâncii avea grijã de drumeţii cãrora apa de izvor nu le ajungea ca sã-şi potoleascã setea. Pe peretele stâncii, pe o faţã netezitã, erau scrise douã versuri de Rãdulescu Niger:
Dulce-i Runcule la tine
Cum e dulce când e bine…
(Dupã unii autori, al doilea vers cicã e cazul sã se citeascã: „Cum e dulce când bei bine”)
Astãzi bazinul a fost acoperit, bãtrânul nuc nu mai existã şi izvorul Gâlciomiţei a fost captat pentru a alimenta Târgu-Jiul cu apã potabilã. Cele douã versuri au fost transcrise pe o tãblie, la intrarea în campingul de pe malul Sodoholului, la Buciumi, înainte de pãtrunderea gârlei între chei.
℘⇑
Cãlãtoria noastrã a luat sfârşit, şi a venit momentul sã deschidem cartea, sã aflãm cum a fost pe vremuri cu acest colţ de rai pe pãmânt:
Dobriţa îşi trage numele de la siliştea unei oarecare Dobra din Leleşti, care în 1508 a vândut-o unuia, Neagul.
Prin sec. XVI, aflãm cã Dobriţa a fost proprietatea postelnicului Calotã din Cocorãşti.
La 1610, satele Dobrita, Runcu, Bâlta şi Rasoviţa, formând un singur trup de moşie, au intrat în stãpânirea clucerului Radu Buzescu, unul din cei trei fraţi Buzeşti. În 1656, moşia aparţinea încã familiei Buzeştilor.
În 1736 vedem moşia în stãpânirea lui Beizadea George Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodã.
În 1747, Stolnicul Pârvu Cantacuzino, fiul lui George, vinde partea sa de moşie şetrarului Dumitrache Geanoglu.
La 24 martie 1754, celãlalt fiu a lui George, şetrarul Toma Cantacuzino îşi vinde şi el partea de moşie, „ce i-au venit la împãrţealã”, lui Rãducan Bengescu care, în acelaşi an 1754, o vinde tot lui Dumitrache Geanoglu.
La 3 noiembrie 1778, Divanul Craiovei hotãrãşte asupra „prigonirei” dintre unul, Neagu Beura şi Paharnicul Constantin Geanoglu, fiul lui Dumitrache.(Numele Beura existã şi astãzi în Dobriţa).
La 30 septembrie 1785, Constantin Geanoglu moare fãrã urmaşi şi moşia intrã în proprietatea polcovnicului Ion Sâmboteanu. De atunci, proprietatea s-a transmis din tatã în fiu pânã la mine, care astãzi mai stãpânesc încã acolo o treime de hectar de „moşie” şi o optime de „conac”, rãmase de la tatãl meu, doctorul Max Culcer.
La 1805, moşia este proprietatea medelnicerului Ianache Sâmboteanu, care lasã jumãtatea de vest (Bota) fiului sãu, de la care a moştenit-o fiica acestuia, Polina Ştefãnescu. Jumãtatea de est (Dobriţa propriu-zisã) a lãsat-o fiicei sale Maria, care s-a mãritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. Dupã moartea Mariei, partea de est (de la Bârloaia la Plãisor), a moştenit-o fiica ei, Anica Culcer care însã a vândut-o sãtenilor din Dobriţa, spre a-şi putea ţine la carte cei şapte feciori. Partea de vest, de la Bârloaia şi pânã la Fântânile Dobriţei, a moştenit-o cealaltã fiicã, Elena Economu, care a murit în 1902 fãrã urmaşi şi a lãsat-o nepotului ei de sorã, doctorul Dumitru D. Culcer, fiul Anicãi, cel care o îngrijise la bãtrâneţe şi îi gospodãrise şi moşia. În 1919, partea arabilã a acestei moşii este expropiatã, iar restul este împãrţit în 1927, dupã moartea doctorului D. D. Culcer, între cei 5 copii ai sãi, revenind de fiecare urmaş, între care şi tatãl meu, doctorul Max D. Culcer, aproximativ 10 hectare. Pe lângã acest pãmânt „arabil” (50% pietriş şi restul pãmânt categoria a 5-cea, argilos), au moştenit şi pãdurea ce se întindea de la liziera de nord a satului şi pânã la hotarul Ardealului (cam 80 ha de moştenitor). Dacã ar fi dispus de fondurile necesare pentru a o exploata, dacã ar fi existat cãile necesare de acces, ar fi putut deveni milionari. Dar aşa?… Când aveau nevoie de lemne, tãiau câte un copac şi-l târau cu dragla cu boi pânã în sat. Toate societãţile forestiere au respins ofertele de exploatare, considerând ca nerentabilã aceastã imensã pãdure, care nu le-a produs proprietarilor decât impozite. Aceasta nu i-a împiedicat, în epoca stângistã din 1950, sã aibe mari neplãceri în numele unei lupte de clasã care nu a existat. Abia în 1956 situaţia a fost examinatã de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi cazul s-a lãmurit.
Tata şi-a construit acolo, în 1940, o casã în stil ţãrãnesc, cu etaj, iar în 1956 şi-a donat partea sa de pãmânt Statului, nereţinând pentru sine decât aceastã casã, împreunã cu douã hectare şi jumãtate de pãmânt şi joampa ce duce la Valea Slatinei. Ceilalţi patru urmaşi ai doctorului D. D. Culcer au donat în întregime Statului loturile lor, iar vechea casã bãtrâneascã, achiziţionatã în 1940 de Petricã Petrescu, a fost naţionalizatã, fiind astãzi sediul fermei de stat şi Casã de Oaspeţi a Ministerului Agriculturii.
Doctorul Max Culcer a murit în 1969, iar moştenirea lui s-a împãrţit în opt loturi egale, dintre care douã au rãmas vãduvei sale Aniţa, iar celor 6 fraţi Culcer ne-a revenit câte o optime, pe care le stãpânim în devãlmãşie şi le administreazã tot Aniţa, beneficiind singurã de veniturile lor, din care abia reuşeşte însã sã-şi acopere impozitele.
Un ultim amãnunt: în sângerosul an 1907, când ţãrãnimea obiditã s-a ridicat în atâtea sate din ţarã, la Dobriţa n-a mişcat nici mãcar un pai… De ce era sã mişte?… Mai mult încã; sãtenii se duceau deseori de la ţarã la oraş sã-l întrebe pe bunicul meu „ce mai e cu rivuluţia?”. Cu ocazia cercetãrilor fãcute dupã înãbuşirea rãscoalei, Obştea Satului a referat înscris, cãtre Prefectura Jud. Gorj, cã familia Culcer nu numai cã nu a împilat niciodatã pe ţãrani, dar este o adevãratã binecuvântare pentru sat; cã doctorul D. D. Culcer s-a comportat întotdeauna faţã de dobriceni ca un adevãrat pãrinte care se îngrijeşte de nevoile copiilor sãi, cã le-a acordat întotdeauna asistenţã medicalã gratuitã şi cã le-a distribuit gratuit medicamente ori de câte ori au avut nevoie, cã a fost ctitor principal la ridicarea bisericii din sat, şi cã şi-a dat toatã osârdia pentru a se termina cât mai curând localul de şcoalã, aflatã în vremea aceea în construcţie.
℘⇑
Din nefericire, satul acesta frumos se goleşte vãzând cu ochii an de an, cãci gospodarii comunei nu mai ştiu astãzi sã-i valorifice bogãţiile, iar sãtenii îşi cautã atunci de lucru prin tot judeţul, sau chiar şi mai departe. Dobriţa are pãşuni grase şi fâneţe bogate şi ar fi putut deveni un important centru zootehnic. Dobriţa are livezi întinse de pomi roditori: meri, peri, pruni, şi ar fi putut deveni un important centru de fabricare de bãuturi spirtoase şi de conserve de fructe, dar lipseşte manopera pentru recoltarea acestora. Munţii de calcar pot furniza cantitãţi imense de var de construcţie de cea mai bunã calitate… Un masiv de circa şapte milioane de metri cubi de marmorã cenuşie, albã şi rozã, aşteaptã de zeci de ani sã fie valorificaţi. Marmora a fost expertizatã prin 1924 de specialişti cehoslovaci, care au atestat atunci în scris calitatea rocii şi fineţea granulaţiei. Florile parfumate ale fâneţelor şi pãdurilor ar fi prielnice apiculturii intensive… Dealurile însorite cu solul lor argilos sunt prielnice plantãrii vitei de vie şi, în fine, aerul excepţional de bun care rade crestele munţilor înainte de a ajunge în sat şi ne parvine curat şi filtrat, pãdurile de stejar şi de fag sunt prielnice transformãrii satului în staţiune de odihnã… şi toate acestea nu sunt visuri… au existat cândva aevea… Ţin minte, pe când eram copil, cum coborau în fiecare searã turmele din munţi… oile cuminţi şi caprele neastâmpãrate formând un convoi în care behãitul unora şi mehãitul celorlalte se amestecau cu sunetul talãngilor şi al clopoţeilor… În fruntea convoiului pãşea tacticos Marcu urechiatul, îngândurat şi absent ca un filozof. Foiala şi zgomotul din jurul lui parcã nu-l interesau… La ce se va fi gândit el oare?… Drumul se umplea de praf roşietic care-ţi astupa cãile respiratorii şi clipeai des din ochi. Deodatã, un miros greu: trecea pârâul cel mare al satului ţapul cu coarnele lui enorme şi bãrbos ca un popã. Cãlca încet şi tacticos, iar talanga de la gâtul lui scotea un sunet grav şi dogit. Nici o vietate nu-i disputa drumul, cãci pe cât se pãrea de liniştit, pe atât de periculoase erau coarnele sale. Caprele ajungeau în sat; fiecare se desprindea din turmã şi intra singurã în curtea ei. Se abãtea şi pe poarta noastrã un grup, noi le prindeam şi le mulgeam direct în pahar. Laptele acela plin de vitamine, crud, cald, spumos şi mirosind a caprã, era viaţã pentru noi. El ne-a dat vlagã şi sãnãtate, el ne-a delectat copilãria. Pentru mine, Dobriţa copilãriei a rãmas caracterizatã prin mirosul acela amestecat de humã, de caprã şi de mentã, care parfuma (da, am zis „parfuma”) aerul rãcoros al înserãrii. Aveam fiecare capra noastrã şi numele lor s-a transmis din generaţie caprinã în generaţie caprinã: Suveica, Busica, Gramatica… Oile, eliberate de tovãrãşia neplãcutã a caprelor, îşi urmau liniştite drumul pânã la valea Bârloaiei în jos, lângã pãdurea Copãcel, unde le aştepta Baciul la stâna lui; una câte una treceau la muls şi apoi începea şi pentru ele odihna. Numai câinii nu ştiau de odihnã… Pe la finele lunii, porneau ciobanii spre târg cu sedilele de caş sau de jintiţã, iar în putine puneau brânza la fãcut… În primãvarã ieşeau şi cu burdufurile la vânzare…
Fânul de pe joampã se cosea şi se ridicau clãile înalte, iar vacile, cu laptele lor, fãceau concurenţã brânzei de oaie.
Nu am sã pot uita fructele de soi din grãdina bunicului: merele hosenkopt (cap de iepure) galbene şi pufoase, merele boftane mari, verzi şi rumene, merele ciupercineşti puţin acrişoare, merele de sânpetru47 … apoi perele de sântãmãrie, dulci şi zemoase, perele bergamote mari, cu miros de violete, prunele popeşti, galbene şi dulci, aproape cât oul de gãinã, prunele de Agen, dulci şi parfumate, prunele de Bosnia mari şi zaharoase, renclodele violete, mari cât piersicile, şi altele mici cât corcoduşele şi verzi ca iarba, dulci, dulci, de ţi se nãclãiau degetele în siropul lor.
Vasãzicã, pomicultura e posibilã în Dobriţa şi se face; dar soiurile „extra” au dispãrut… Şi ce venituri ne-ar putea produce dacã le-am cultiva din nou!…
Am bãut la Dobriţa vinuri dulci, parfumate şi tari… N-am sã pot uita strugurii aceia gustoşi din viile de pe Dealul Gugului, de la Bota, Mituleasa şi Buşuga: Chasellas-ul acela auriu, Pinot-ul cu boabe mici, roz şi dulci, sau Hamburg-ul negru cu bobul lunguieţ, de pe care se lua coaja ca o mãnuşã de pe mânã… şi nici coarna indigenã bãtând în mauve, sau Cotnarul parfumat, ori Perla de Ciaba, dulce şi tãmâioasã… Din fiecare varietate de struguri se scotea alt soi de vin… Vasãzicã şi viticultura (vorbesc despre viticultura de clasã) este posibilã la Dobriţa.
Pentru organizarea turismului vor trebui amenajate trasee pe munţi, pârtii de schi şi bob, cabane, campinguri şi case de odihnã, dar mai presus de toate trebuie asfaltatã şi refãcutã şoseaua Leleşti-Plãişor-Dobriţa-Bota-Humele-Runc (numai 7 km). Mi s-a spus cã cineva din Ministerul de Finanţe ar fi fãgãduit în anii trecuţi o subvenţie de 4 milioane pentru construcţia acestei şosele, însã primarul de atunci ar fi refuzat subvenţia ca sã nu-şi creeze probleme, dar zãu cã nu-mi vine sã cred!… Ar fi prea mare ruşinea… Ca sã scape de colectivizare, locuitorii au preferat sã accepte regimul de „comunã sãracã”, şi „comunã sãracã” a şi devenit Dobriţa. Aceastã etichetã ruşinoasã a avut drept rezultat faptul cã satul se goleşte de locuitori vãzând cu ochii. Din banii câştigaţi pe şantiere, prin fabrici, în mine şi în exploatãrile forestiere, dobricenii şi-au construit cãsuţe cochete de zid, cu acoperiş de ţiglã şi gard de fier, în locul caselor de lemn de altãdatã cu acoperiş de şindrilã şi gard de mãrãcini… aceste case sunt însã goale; proprietarii lor trudesc la zeci, sau chiar sute de kilometri, iar de case se îngrijeşte cine ştie ce bãtrânicã, uitatã de Dumnezeu pe pãmântul acesta.
În frumoasele sãli de clasã ale şcolii moderne, învãţãtorii predau în faţa unui pumn de elevi, adeseori mai puţin de 20.
Cine va trezi acest colţ minunat de ţarã din letargia în care l-au lãsat sã cadã nişte gospodari nepricepuţi ?
℘⇑
În curtea bisericii, Elena Economu îşi doarme liniştitã somnul de veci… Crucea ei se afundã an de an tot mai mult în pãmântul acela roşu pe care l-a iubit atâta… Alãturi de ea, nepoţelul ei drag, Max priveşte de pe soclul sãu de piatrã rusticã cu un surâs ironic spre satul în care a prestat o muncã de apostol… Peste o mie de sãteni pe an, îngrijiţi de mâinile sale meştere, plecau vindecaţi de la casa lui… şi niciodatã nu le-a cerut un singur ban pentru îngrijirile date. Bustul sãu de bronz pare a-şi şopti în barbã: „Sãtenii, când au avut nevoie de doctor i-am vindecat eu. Astãzi are satul nevoie de doctor. Cine-l va vindeca oare?…” Şi ochii lui maliţioşi par a adãuga: „Ei, ce?… V-aţi speriat?… Dobriţa va trãi… şi într-o bunã zi va înflori din nou!… V-o spun eu!…”
Lângã mormintele lor, o troiţã modestã strãjuieşte osemintele eroilor anonimi, care au cãzut în 1916 apãrând Dobriţa de nãvala vrãjmaşã. Dupã rãzboi, s-a constituit o echipã de voluntari care a colindat munţii sã le strângã. Sunt vreo 20, toţi în acelaşi coşciug, înfrãţiţi întru vecie în dragostea de glia lor strãmoşeascã… Şi ei vor avea grijã sã nu piarã satul pentru care şi-au dat viaţa.
Mã aşez pe iarbã printre toate aceste morminte umbrite de brazii falnici care le apãrã de privirile profanatoare ale celor nechemaţi, strãjuindu-le somnul de credinţã şi îmbrãţişându-le cu dragoste ţãrâna cu rãdãcinile lor… Mã las furat de gânduri… Sã fie oare cu putinţã ca acest sat vechi de oameni harnici sã se destrame în nefiinţã?… Nu!… Dobriţa este şi va fi… Ascult vântul printre cetini… Adierea lui parfumatã îmi evocã sufletele generoase ale tuturor celor care au iubit Dobriţa şi s-au dãruit ei.
N-am cunoscut-o pe Elena Economu; murise de cinci ani când m-am nãscut eu, dar îi simt pretutindeni prezenţa în jurul meu; şuieratul vântului printre vârfurile brazilor mã face sã aud parcã glasul ei de bãtrânã, povestindu-i veselã bunicii mele cum i-a tras Sultãnica o palmã lui Balotã, soţul ei, sau repetându-i pentru a nu ştiu câta oarã dictonul ei favorit:
„Ai bãtrâni în casã?… Vinde-i!
N-ai? (…) Cumpãrã-i !”
şi aceşti bãtrâni vor dinamiza tânãra generaţie care va trezi într-o zi din nou la viaţã aceastã Siliştea Dobrei din Leleşti.
Bucureşti, 12 iunie 1980
℘⇑
URMAŞII LUI NICOLAE OTETELIŞANUtc „URMAŞII LUI NICOLAE OTETELIŞANU”
tc „”
tc „”
tc „”
a. Copiii avuţi cu Uţa Sîmboleanu:
1. Elena Economu, zisã Maica-Tuşa (1822-1902), de la care a moştenit bunicul meu moşia Dobriţa.
2. Anica Culcer (1824-1871), strãbunica mea.
3. Costicã Otetelişanu (1828-1871), care a avut numeroşi urmaşi.
4. Iancu Otetelişanu (n. 1833), despre care nu prea ştim nimic.
5. Ecaterina (n. 1834), care a murit de micã.
6. Dumitrana (n. 1836), care a murit imediat dupã naştere cauzând şi moartea mamei ei.
b. Copiii avuţi cu Mariţa Bâlteanu:
7. Ecaterina sau Tinca Frumuşanu (1837-1901), din care descinde familia Frumuşanu din Târgu-Jiu, cu care noi, Culcerii, am trãit foarte apropiaţi.
8. Nicolae N. Otetelişanu (n. 1838), nu prea ştim mare lucru despre el.
9. Zmãrãndiţa (1845-1848), moartã de micã.
10. Colonel Petre N. Otetelişanu (1847-1907), care a trãit într-o permanentã zizanie cu Elena şi Costicã.
Notã: Ultimul şi singurul purtãtor al numelui Otetelişanu este astãzi tânãrul Şerban Vl. Otetelişanu, strãnepotul lui Petre.
ELENA ECONOMUtc „ELENA ECONOMU”
Maica-Tuşatc „Maica-Tuşa”
(1822-1902)
Cititorul, crescut în spiritul democraţiei moderne, se va revolta, desigur, împotriva atmosferei bizantine ce o învãluie pe aceastã cucoanã mare, cãreia ţãranii îi sãrutau mâinile ca la o stãpânã, îi aşterneau covoare sub copitele calului şi o coborau din trãsurã de subţiori. De fapt, stãpânã a şi fost; aşa erau vremurile pe atunci, şi nu era sã se facã o excepţie pentru Elena Economu… Existã însã stãpâni şi stãpâni…
Toţi ţãranii bãtrâni care au apucat-o, numai bine au povestit despre ea, şi numai cuvinte de laudã au avut pentru „Cucoana Econoama”, stãpâna lor. Tot satul a iubit-o, şi asta conteazã mai mult decât cadrul formal al relaţiilor sociale.
Eu nu am apucat-o pe Maica-Tuşa, cãci era moartã de cinci ani când m-am nãscut, dar casa era încã aşa de plinã de fiinţa ei, încât pretutindeni o simţeam plutind în jurul meu… Mi-a umplut în aşa mãsurã anii copilãriei, încât am cunoscut-o aevea. Fiecare colţ, fiecare obiect din casele de la Tg-Jiu sau de la Dobriţa, erau legate într-un fel sau în altul de numele acestei bãtrâne, pe care îl auzeam zilnic pronunţându-se de zeci de ori în preajma mea.
Maica-Tuşatc „Maica-Tuşa”
În ce sã fi constat oare personalitatea atât de marcantã a acestei octogenare?… În prestanţa aceia despre care a vorbit o lume întreagã şi în respectul pe care a ştiut sã-l insufle tuturora?… În bunãtatea sufletului ei generos?… În agerimea minţii ei pricepãtoare?… sau în seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care a realizat tot ce s-a apucat sã facã?… E greu de rãspuns, dar fapt este cã Elena Economu a fost cineva în viaţã; toţi cei care au cunoscut-o, aşa au spus.
Fiica întâi nãscutã a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sîmboteanu, Elena a venit pe lume în ziua a doua de Crãciun a anului 1822; era într-o marţi şi viaţa Elenei Otetelişanu-Economu a infirmat superstiţia de rãu augur, privind pe cei ce pleacã marţea la drum. Vreţi sã ştiţi şi ora?… Era „la opt şi jumãtate ceasuri din noapte” (ceea ce pentru mine nu spune nimic, cãci nu cunosc corespondenţa dintre orarul oriental de pe atunci şi cel internaţional, în vigoare astãzi). În acea vreme, lumea credea încã în horoscoape (oare numai „în acea vreme”?) şi iatã de ce nota din acatistierul lui Nicolae a fost formulatã cu atâta precizie.
Despre prima copilãrie a Elenei Otetelişanu nu ne-a rãmas aproape nimica. Avea 14 ani când şi-a pierdut mama, şi la o vârstã aşa de fragedã a rãmas sã rãspundã luni în şir de o gospodãrie, cu cinci copii mai mici ca ea. Deşteaptã, vioaie, sãritoare cum a fost, trebuie sã fi avut o copilãrie interesantã, dar fiinţa aceasta modestã, care a ştiut sã istoriseascã aşa frumos despre ceilalţi, nu a povestit niciodatã nimic despre ea însãşi; viaţa i-am reconstituit-o mai mult din scrisorile primite de la ceilalţi şi din povestirile celor ce au apucat-o. Bunicã-mea Netty mi-a spus cã a fost o femeie deşteaptã şi cultã. Carte cred cã a învãţat cu dascãl în casã şi e foarte probabil ca în 1837, când unchiul Iordache Otetelişanu a înfiinţat primul pension de domnişoare din Craiova, sã fi urmat şi ea câţiva ani la aceastã şcoalã-model.
Mai târziu, sunt convins cã a participat la viaţa mondenã a oraşului şi cã s-a bucurat de frumoase succese. Ea însãşi a povestit cã atunci când mergeau la baluri, tatãl lor, Nicolae, nu da voie fetelor sã mãnânce bomboane, ca sã nu se murdãreascã mãnuşile glacé, care nu se scoteau din mânã tot timpul cât dura balul.
În fine, dupã ce a împlinit 21 de ani, în ziua de 9 ianuarie 1844, Elena şi-a serbat cununia cu cãpitanul Iancu Economu. Am asistat, cu 125 de ani mai târziu, la deshumarea osemintelor lor. Ale Elenei erau delicate şi bine proporţionate, mâna şi piciorul mic; nu era înaltã, aşa cum o vedem şi în fotografii; Iancu, în schimb, era un bãrbat puternic şi foarte bine legat; sunt convins cã fãceau împreunã o pereche potrivitã, inspirând tuturora un sentiment de simpatie. Iancu era mai în vârstã decât soţia sa şi sã nu uitãm cã în vremea aceea cununiile se puneau la cale de pãrinţi şi nu prea aveau de a face cu dragostea, dar în schimb erau chibzuite cu înţelepciune de cãtre acei care nu urmãreau altceva decât sã-şi vadã odraslele fericite; de obicei, tinerii miri îşi gãseau chiar de la început mulţumirea într-o bunã înţelegere care, încet încet, se transforma în afecţiune şi pânã la urmã în dragoste. În vremea aceea, când toatã oştirea ţãrii Româneşti se compunea din patru regimente, a fi ofiţer era o situaţie; Elena primise ca zestre moşiile Dobriţa şi Rasoviţa, din hotarul Ardealului şi pânã în şoseaua Tismenii, şi a stãpâni aşa o zestre era şi asta o situaţie. Nu aveau a se plânge nici unul, nici celãlalt… Doar minte le mai trebuia, şi slavã Domnului, minte au avut amândoi din belşug.
Elena mai primise, încã de ziua nunţii, un dar preţios, preţios şi pentru noi, urmaşii: este vorba de faimosul Acatistier, în care bãtrânul Nicolae îşi însemnase cele mai fericite şi cele mai dureroase evenimente din viaţã. Îmi imaginez fãrã greutate momentul: Elena, în rochie de taftã albã şi gãtitã cu betealã pe cap, primind valoroasa cãrticicã-rãboj din mâna pãrintelui ei; acesta, înduioşat, o cuprinde în braţe şi o sãrutã pãrinteşte pe frunte, iar ea, îmbujoratã de fericire, cu ochii umezi plecaţi în jos, îi sãrutã mâna respectuos, în timp ce alãturi de ea, Iancu, în uniformã albastrã cu franjuri şi fineturi de argint, îşi stãpâneşte cu greu emoţia:
„S-a dãruit prea iubitei mele fiice Elena Econoama ce s-a cãsãtorit, luând de soţ pe D. Cãpitan Ioan Economu la 1844 Ian. 9”, glãsuieşte laconic ultima notã din acatistierul lui Nicolae Oteteleşanu. Elena, neavând copii, nu a mai ţinut cãrticica la zi… şi e pãcat! (Mai apoi l-a ţinut la zi buna mea Netty Culcer, apoi eu, şi în prezent se aflã la sora mea, Ana Culcer).
În ziua nunţii, tinerii soţi au sãdit doi frasini în curtea de la Dobriţa, ca sã fie martori norocului lor şi sã le strãjuiascã fericirea.
Dupã cãsãtorie, tinerii soţi s-au aşezat la Craiova. Pentru întâia datã se despãrţea Elena de tatãl ei; „Crede-mã cã de multe ori strig pe Anica cu numele dumitale”, am vãzut cã îi scria acesta de la Târgu-Jiu. Trebuie notat cã din „dumneata” nu a scos-o în nici una din scrisorile sale, şi e firesc cã, atunci când propriul tãu pãrinte îţi aratã atâta respect, sã te sileşti sã te respecţi tu însuţi, şi prin asta sã ajungi sã te bucuri de respectul întregii societãţi.
Ca soţie de militar, a locuit pe rând în diferite garnizoane, dar în clipele de rãgaz, tot la ţarã venea; în aprilie 1845, o vedem la Beneşti, moşia de baştinã a neamului Otetelişanu, unde venise pe semne sã petreacã Paştile la unchiul Grigore. Peste vreo doi ani o gãsim într-o varã la Balta Albã, de unde îi trimite tatãlui ei un pachet de sãruri ca sã facã curã la domiciliu şi-l poftea stãruitor sã vinã şi el acolo, dar tatãl, prudent, doreşte mai întâi sã ştie „ce a priceput ea din facere de bãi”. Înapoiatã de la bãi, o ia la Dobriţa pe micuţa ei surioarã, Zmãrãndiţa, care avea numai doi ani. Îi era tare dragã şi mult ar fi dorit sã aibe şi ea o fetiţã.
Din frumoasele scrisori de la bãtrânul Nicolae, aflãm o mulţime de fapte mãrunte, fãrã importanţã, dar cu atât mai duioase; astfel, vedem într-o scrisoare cã Iancu fiind odatã rãcit, socrul sãu l-a sfãtuit sã ia o curãţenie, douã, din hapurile lui Morison „cã pe mine, de multe ori m-au folosit, atât de friguri cât şi de rãceli” (ce o fi fost oare aceste hapuri miraculoase, las sã rãspundã experţii în istoria farmacopeei). Elena îi trimite la Craiova ceasul ei de argint ca sã-l dea la reparat48 , şi Nicolae îl duce la unul Prodãnoiu, care gãseşte un dinte lipsã la „vãluga” din faţã ce poartã minutarul, şi nu-l poate drege. Îl duce atunci la altul, Keller, care reparã „vãluga” cu şase sfanţi (de atunci încã, unde da înapoi un Prodãnoiu, se ivea un Keller, care fãcea treaba şi încasa sfanţul). Într-o altã scrisoare, îl roagã Nicolae sã-i trimitã 4-5 ocale de must dar uitã sã punã linioara între 4 şi 5, şi Iancu se gândeşte sã-i trimitã 45 de ocale; Elena însã, mai prudentã, se grãbeşte sã-l întrebe încã o datã. „Bine ar fi, dar se fierbe, precum îmi scrii…” îi rãspunde tatãl, înveselit de aceastã confuzie. De la Craiova, Nicolae îi trimite icre, sardele, ţelinã (el ortografia „selinã”), mãsline şi salep49 . Pe Iancu îl sfãtuieşte sã se fereascã de „mâncare împotrivã”, adicã de lãcomie, ceea ce, la statura lui impunãtoare, era explicabil.
Viaţa nu este însã întotdeauna veselã. Vine furtunosul an 1848 cu schimbãrile şi vâltorile lui, şi, o datã cu trupele turceşti de ocupaţie, a pãtruns în ţarã şi o epidemie nãpraznicã de holerã care a secerat sute de vieţi. Elena cade şi ea bolnavã la pat şi pãtimeşte greu, iar micuţa Zmãrãndiţa se îmbolnãveşte la rândul ei şi moare. Abia îşi revenise din aceastã cruntã loviturã şi se mai întremase puţin, cã aflã de moartea pãrintelui ei, la Craiova. Pierdea mai mult decât un tatã, pierdea un adevãrat prieten, un sfãtuitor preţios, aceasta fusese pentru ea Nicolae Otetelişanu… Singurul sprijin sufletesc rãmãsese acuma soţul, pe care-l însoţeşte, pe rând, la Râmnic, La Craiova şi la Bucureşti, unde ajunge comandant de garnizoanã. Acolo, la Bucureşti, se vedea des cu vãrul ei, profesorul Petrache Poenaru, renumitul dascãl de la Sfântu Sava, şi cu sora acestuia, Evgheniţa, a cãror mamã, Manda, nãscutã Otetelişanu, venea varã primarã cu Nicolae.
Odatã, discuta cu vãrul Petrache despre frumuseţea plaiurilor olteneşti cu pãdurile lor de stejari, pe care acesta le pãrãsise de mai bine de treizeci de ani, de când plecase ca secretar al lui Tudor Vladimirescu… şi acuma sã dãm cuvântul lui Petrache însuşi: într-o scrisoare trimisã Elenii, câţiva ani mai târziu, pe când se afla din nou cu soţul în Oltenia,50 acesta îi scria:
„Iubitã Verişoarã
Nu mã gândesc cã veţi lua în serios vorba mea de glumã ce v-am adresat când vã aflaţi aci, cã aş voi sã fie pãdurea din munţii D-voastrã mai aproape de Bucureşti, ca sã pot avea câţiva goruni întru grãdina mea de aici.
Când vãzui cã ieri intrã în casã un creştin de om, un ţãran, copil adevãrat al naturii şi în sinceritatea sa îmi zise: «Sãnãtate bunã poftesc Dvs… Venim de la Râmnic şi am adus de la Cocoana Eleuca nişte copãcei şi nişte vin»… Mi s-a pãrut cã şi el glumeşte, dar dupã ce citii scrisoarea, vãzui realitatea. Cu câtã bucurie aflai cã sunteţi sãnãtoşi, cu atât îmi pare rãu cã, dupã neplãcerile ce vi s-au ocazionat cu mutarea de la Râmnic, vã puneţi în ostenealã a vã gândi şi la gluma mea.
Vã mulţumesc, iubitã verişoarã, din toatã inima pentru semnul de iubire ce şi cu aceasta îmi daţi. Copãceii au venit bine, şi-i voi sãdi îndatã în grãdiniţa casii din faţã… Vinul este delicios, esenţa şi aroma lui naturale, curge lin prin toate vinele, şi e capabil a transporta pe om în regiuni încântãtoare.
Noi, pe aci, cu tot gerul ce ne-a cuprins de timpuriu, nu ne lãsãm sã ne rãceascã sângele, şi ne grãbim sã ieşim la lupta la care ne chiamã noile instituţiuni ale Ţãrii.51
Sper cã şi Dvs. nu mai puţin, vã sumeteţi mânecile şi veţi fi gata la trâmbiţã, ca sã facem cu toţii sã iasã din urna electoralã o soartã priincioasã pentru viitorul ţãrii.
Calliopi52 se recomandã suvenirului Dvoastrã. Daţi vãrului Iancu din parte-ne, frãţeascã îmbrãţişare.
Al Dvoastrã cu totul doritor
P. Poenaru
22 Octombrie 1858
Aceasta era Elena, drãguţã în tot ce fãcea. Soţul ei ajunsese prefect de Vâlcea, şi însuşi unchiul Grigore a apelat la autoritatea lui, atunci când a avut neplãceri cu nişte funcţionari abuzivi din judeţ.
Vine vremea sã se mãrite sora ei, Tinca. Partea de zestre a acesteia era cu mult mai micã decât aceea a copiilor din prima cãsãtorie a lui Nicolae (rãmasã de la Uţa Sâmboteanu); Tinca mai avea un frate, pe Petre, tot din cãsãtoria a doua a lui Nicolae cu Mariţa Bâlteanu, care nici el nu avea o parte de moştenire prea mare.
Elena se consultã atunci cu unchiul Grigore, cel mai bãtrân din neamul Otetelişanu, considerat ca un şef de clan, al cãrui sfat avea putere de lege în familie (i se zicea „Tata Unchiu”). Atunci s-a hotãrât ca, din pãrţile revenind ambilor copii, sã se constituie un lot unic care sã formeze zestrea Tincãi, iar pe Petre sã-l ajute din averea lor Elena şi fratele ei Costicã, şi sã-l sprijine ca sã-şi facã carierã; pânã una alta, au avantaj cu Petrache Poenaru sã-l înscrie pe bãiat într-unul din cele mai bune pensioane din Bucureşti.
De toatã familia s-a ocupat cu dragoste Elena. A ajutat-o toatã viaţa pe sora ei, Anica Culcer, care cãpãtase o parte de zestre mai slabã, şi avea greutãţi familiale mult mai mari cu cei şapte feciori ai ei; apoi era şi nechibzuitã în cheltuieli, de nu se ajungea niciodatã cu banii, iar pe deasupra mai suferea şi de piept; atunci când soţul acesteia a trebuit sã demisioneze din slujba de la Bucureşti, tot Elena a alergat şi a convins pe cetãţenii din Tg-Jiu sã cearã readucerea Doctorului Culcer în oraşul lor.
Verile lua la ea la Dobriţa atât pe copiii Anicãi, cât şi pe ai fratelui ei Costicã, care nu putea pãrãşi Craiova; îi rãsfãţa în toate chipurile, cãci Dobriţa a fost pentru ei paradisul copilãriei, şi numeroase au fost ştrengãriile şi nãzbâtiile ce le fãceau când se întâlneau atâţia neastâmpãraţi la un loc sub aripa ocrotitoare a mãtuşii. Vladimir al Anicãi, ca s-o necãjeascã pe Lena lui Costicã, sãpase pe vremuri cu briceagul în stîlpul cerdacului: „Lena Nãroada”, şi Lena s-a supãrat amarnic de aceastã insultã gravã. Cerdacul a fost dãrâmat de mult, casa veche înlocuitã cu una nouã, iar stâlpii au fost dãruiţi vecinului Dumitru Cic, care i-a aşezat la casa lui. Vladimir a ajuns cãpitan, a luptat la Plevna şi a murit în 1888; Lena s-a mãritat cu colonelul Toplicescu şi a murit şi ea în 1918, dar inscripţia, cãreia de mult i se pierduse sensul, a dãinuit încã mulţi ani de zile şi am apucat-o şi eu. Pe Lena încaltea, pe care ea o botezase şi o iubea ca pe propriul ei copil, a ţinut-o Maica-Tuşa în permanenţã pe lângã ea; se hotãrâse chiar sã o înfieze, dar atunci a chemat-o mama ei la Beneşti şi n-a mai lãsat-o la Dobriţa, mai ales cã aflase cã Elena intenţiona sã o mãrite cu un boier din Gorj, Bãdicã Danielescu, care avea moşie la Bârseşti. Lena avea surori mai mari, nemãritate încã şi ordinea fireascã nu putea fi rãsturnatã.
Afecţiunea Elenei pentru nepoţii ei o ilustreazã impresionant urmãtoarea întâmplare:
Grigore Culcer, cel de al treilea fiu al Anicãi, crescuse mult în ultimul timp, şi, cum era şi subalimentat, ajunsese sã slãbeascã în chip îngrijorãtor. Temându-se pentru sãnãtatea lui, Elena l-a adus la Dobriţa, hotãrâtã sã-l punã pe întremat.
– Ce-ţi place ţie mai mult, Grigore, sã ţi se gãteascã la masã?
– Cheftele, Maicã-Tuşã. Nici nu ştii cât îmi plac!…
Şi atunci a pus Maica-Tuşa de i-a pregãtit în fiecare zi câte o farfurie respectabilã de chiftele. Pe cele rãmase de la prânz le punea seara la încãlzit şi Grigore era în al nouãlea cer… Dar, vezi, azi chiftele, mâine chiftele… la prânz chiftele, seara chiftele… fericirea are şi ea limitele ei, şi bãiatul a început repede sã se sature de atâta cheftelerie; pânã la urmã ajunsese chiar sã nu le mai poatã vedea. Dar cum şi-ar fi putut permite sã strâmbe din nas în faţa acestei mãtuşi atât de bune, mai bunã chiar ca o mamã? El, Grigore, ceruse chiftele atunci când venise la Dobriţa, şi acuma tot el sã-i spunã cã nu-i mai plac?… Pentru nimic în lume n-ar fi vrut sã-l considere mãtuşa ca pe un mofturos care nici nu ştie mãcar ce vrea… şi chiftelele continuau sã-l nãpãdeascã zi de zi, cheftele la prânz…cheftele seara…. Mãcar sã nu fi fost decât cele de la prânz, cãci cele de la cinã mai ales ajunseserã sã i se opreascã în gât…Şi atunci, într-o zi s-a hotãrât Grigore al nostru la un gest eroic: le va mânca pe toate la prânz, ori şi cât i-ar veni de greu… mãcar sã nu mai rãmâie şi pentru seara… A fost o treabã grea, şi Dumnezeu ştie cu câte noduri a reuşit el sã le înghitã pe toate, pânã la ultima.
Seara se aşeazã fericit la masã; va fi în fine o masã descheftelizatã… În sfârşit!… Însã le mai simţea în burtã pe cele de la prânz, dar se va duce la culcare cu inima uşoarã… când colo, grozãvie!… În faţa lui fumega o enormã farfurie cu cheftele, calde-calde… calde şi indigeste.
– Îm Maicã Tuşã!… Iar cheftele?…
– Pãi dacã am vãzut cã-ţi plac atâta… le mâncai cu aşa poftã la prânz!…
℘⇑
Elena pãrãsea tot mai rar Gorjul şi obişnuia sã spunã: „Dacã la Tg-Jiu mã îmbolnãvesc de junghietura gâtului tot rãspunzând la saluturi în dreapta şi în stânga, apoi la Craiova mi se înţepeneşte ceafa, cã nu mai cunosc azi pe nimeni şi n-am pe cine saluta… Toate comisioanele la Craiova i le fãceau Anica şi cu Costicã. Odatã, de Anul Nou, i-au ales de la Coandã (cel mai elegant magazin din capitala Olteniei), o garniturã completã: un comaş de atlaz vãrgat, cu capelinã de damasc cu ciucuri, şi scurteicã de astrahan; fustã strânsã în talie şi foarte largã jos, pãlãrie micã şi capişon de catifea… „O sã ai un beauté!”, îi scrie Costicã încântat.
În vara 1867 ştim cã a plecat împreunã cu fratele ei la bãi la Mehadia. Desigur, acest fapt mãrunt nu este un eveniment istoric… dar din moment ce-l ştim, de ce sã nu-l consemnãm şi pe el în analele familiei…
℘⇑
Am ajuns în toamna anului 1869. Elena stãtea într-o zi la masã cu Iancu, care pe semne cã nu prea luase în serios sfaturile de pe vremuri ale rãposatului sãu socru, de a se feri de „mâncare împotrivã”… Tocmai se adusese o farfurie cu mere umplute… Iancu se serveşte, începe sã mãnânce când… deodatã îi scapã furculiţa din mânã, capul îi cade pe masã… şi asta a fost tot.
Simpatia cu care au înconjurat-o rudele, prietenii şi întreg oraşul în aceastã tristã împrejurare a fost o dovadã vie de consideraţia de care se bucurau soţii Economu; aceastã simpatie nu s-a arãtat numai prin vorbe: rudele lui Iancu au renunţat la partea lor de moştenire în favoarea Elenii, iar comuna a absolvit-o de o serie de obligaţii fiscale şi formalitãţi…
„…îmi pare bine cã orãşenii au fost aşa de buni cu Dumneata, cãci ştim bine cã tot ce este, este numai dupã sudorile Dumneavoastrã şi tinereţea ce v-aţi pierdut-o în suferinţã, ca sã puteţi avea în asemenea timpuri grele…”, îi scrie Costicã în ianuarie 1870.
Din ziua aceea, Elena nu a mai trãit decât pentru ceilalţi, mai ales pentru sora ei Anica şi pentru cei şapte bãieţi ai acesteia, pe care i-a ajutat necontenit. Anica rãmãsese vãduvã cu patru ani în urmã, şi tot Elena a alergat şi a intervenit sã i se aprobe o pensie. Tot prin stãruinţele ei a cãpãtat şi Tache, fiul Anicãi şi bunicul meu, o bursã pentru a studia medicina la Paris; hainele rãmase de la Iancu le-a dãruit lui Grigore sã şi le ajusteze pe corp, şi ani în şir i-a ajutat apoi pe fiecare, pe mãsurã ce aveau nevoie… Iancu Culcer, al patrulea fiu al Anichii, tânãr ofiţer, îi scria foarte des, în termeni frumos ticluiţi, ca sã-i solicite câte „un împrumut”.
Curând dupã moartea lui Economu, unul din cei doi frasini sãdiţi pe vremuri la Dobriţa a început sã-şi piardã frunza, şi peste puţin timp s-a uscat de tot.
De acum, nu mai avea sã pãrãseascã Gorjul. Şi-a construit în Tg-Jiu, la colţul strãzilor Fraternitatea (astãzi „Eroilor”) şi Griviţa, o casã spaţioasã unde a locuit pânã la bãtrâneţe cu nepotul sãu, doctorul Tache Culcer bunicul-meu, cu soţia acestuia Netty, nãscutã Bãlcescu, şi cu cei cinci copii ai lor: Max, tatãl meu, Elena sau Lenchen, Marioara, Ana şi Vera.
L-a considerat întotdeauna pe Tache ca pe propriul ei fiu, şi pe copii acestuia ca pe nepoţii ei; îi spuneau de altfel „Mamã-mare” şi le-a fost ca o adevãratã bunicã; o bunicã prea indulgentã însã, iar respectul şi recunoştinţa lui Tache l-au împiedicat sã-i frâneze excesele de bunãtate. Pe Max, cel mai mare, îl pierdea din ochi de drag:
„Ssst… nu faceţi zgomot!… Bãiatul învaţã!…” şi între timp „Bãiatul”, pe care bãtrâna şi-l închipuia zãvorât în camera lui de lucru, cufundat în cãrţi şi lexicoane, colinda câmpiile cu puşca-n spate, plecat la vânãtoare împreunã cu bunul sãu prieten Ion Catanã, pe care din „Jenicã” nu-l scoteau… Mãcar sã fi fost numai astea, dar indulgenţa excesivã e şi mai dãunãtoare uneori:
Venise postul Sfintei-Marii; Maica-Tuşa respecta cu o extremã rigurozitate cele patru posturi de peste an şi pentru nimica-n lume nu şi-ar fi permis sã se serveascã la masã cu bucate de dulce. Tradiţia se respectã: şase sãptãmâni în postul Paştelor carnea era strict prohibitã şi înlocuitã cu peşte, raci sau caracatiţã53 , untura şi untul înlocuite cu ulei de nucã, laptele cu ceai, iar de ouã nici pomenealã. Bucatele gustoase de pânã atunci, toate erau înlocuite cu alimente vegetale: cartofi, morcovi, şi mai ales fasole. Fãrã discuţii: tradiţia se respectã!
Tânãrul Max, sportiv, aflat în plinã creştere, nu era însã de aceeaşi pãrere; ce „tradiţie”!… Se sãturase pânã în gât de atâta vegetarianism. „Ce e batjocura asta?… Ce tot atâta fasole, fasole şi iar fasole?…”, dar cu toatã slãbiciunea Maichii-Tuşii pentru nepoţelul ei drag, indulgenţa are şi ea o limitã… Postul e sfânt, şi cu cele sfinte nu se glumeşte!… Vãzând cã protestele sale verbale nu au efect, a trecut la altã formã de „proteste”, ca sã demonstreze unde duce abuzul de fasole. Netty s-a repezit furioasã sã-l cârpeascã, dar Max a sãrit pe geamul de la etaj. Era o sãriturã calculatã, amortizatã de jaluzelele deschise de la parter şi tânãrul nostru, bun acrobat, nu a pãţit nimic.
„Vai!… Bietul Copil!”… a izbucnit speriatã bãtrâna, care uitase şi de post, şi de „proteste” şi de tot, în timp ce „bietul copil” fugea iepureşte prin arãturã, râzând pe înfundate de spaima venerabilei sale mãtuşi.
Iatã cum poţi deveni victima bunãtãţii tale, când un nepot prea rãsfãţat se obrãzniceşte şi ajunge sã uite respectul şi recunoştinţa pe care ţi le datoreazã!
Şi pe Lenchen o pierdea din ochi de dragã, dar fetiţa s-a arãtat, în schimb, toatã viaţa supusã şi afectuoasã. O botezase chiar ea şi îi dãduse tot numele de Elena. Venise special la Craiova pentru botez, cãci Tache şi Netty nu se instalaserã încã la Tg-Jiu. Era în mai 1884. Maica-Tuşa îi adusese tinerei mame o admirabilã garniturã de flori artificiale din margarete roz cu inima diamantatã, margarete albe, ochiul boului, şi o minunatã trenã cu grenate roşii.
Mai târziu, când crescuserã fetiţele, le cumpãrã alfabete din ciocolatã, şi cea care reuşea sã formeze cuvântul exact, aceia avea voie sã mãnânce literele… Seara ieşea de obicei cu Lenchen în balconul casei de la Dobriţa; fetiţa se aşeza ghemuitã la picioarele ei, Mama-Mare începea sã-i mângâie pãrul şi o punea sã-i cânte Steluţa… „Era aşa de bine lângã ea !… îmi amintesc cu atâta plãcere serile acelea calde de varã cu cer înstelat!…”, îşi termina Tanti Ella povestirea54 … Mi le închipui şi eu acele seri, glasul argintiu al fetiţei şi bãtrâna, mângâindu-i pãrul cu un gest drãgãstos… în timp ce privirea ei umedã cãuta printre miile de stele, o anumitã steluţã… pe cine cãuta?… Pe pãrinţii ei, Uţa şi Nicolae?… pe soţul ei, Iancu?… Pe fraţii ei, Anica şi Costicã, plecaţi şi ei de mult dintre cei vii?… Cine poate şti?…
Mãrioara, cea de-a doua fetiţã, avusese odatã un sughiţ puternic, şi erau temeri de peritonitã. Elena era disperatã, cãci trebuia neapãrat sã plece la Dobriţa şi nu putea amâna plecarea… Ajunsã acolo, s-a grãbit însã sã trimitã un om cãlare la oraş sã întrebe dacã mai sughite fetiţa.
Cele mici, Ana şi Vera, citiserã într-o varã romanul pentru copii Les Vacances al Contesei de Segur şi le impresionase în special un episod în care copiii îşi fãcuserã o cabanã. Numai de cabana aceea vorbeau toatã ziua, şi atunci Mama-Mare a pus de le-a construit o minunatã cãsuţã de scânduri, de trei metri pe trei, ca sã-şi aibe şi ele cabana lor. Am apucat-o şi eu. În faţa acelei cabane plantase un brãduţ în mijlocul unei grãdiniţe bordate cu straturi de foae-n-fir. Cu timpul, bradul crescuse mare şi impunãtor, depãşind cu mult acoperişul casei celei mari, pânã când, în 1961 a fost distrus de trãznet.
Dar nu numai cu copiii Anicãi şi ai lui Costicã s-a arãtat Maica-Tuşa atât de bunã… De fratele ei mai mic, Petru Otetelişanu, s-a ocupat ca de propriul ei copil şi l-a ajutat în viaţã de câte ori a avut nevoie. Din nenorocire, avea nevoie cam des, cãci începuse sã-i placã jocurile de noroc.
Odatã, a fãcut o mare datorie la cãrţi, şi bineînţeles „Leliţica” a fost cea care a achitat banii, nu de alta, dar „ca sã nu i se dezonoreze frãţiorul”. A fost o loviturã foarte grea pentru averea ei, o avere pentru care „îşi pierduse tinereţile în suferinţe”, cum îi scrisese pe vremuri Costicã. Nu se aştepta sã vadã irosindu-se rodul atâtor ani de trudã într-un fel aşa de neghiob.
Supãrarea a fost numai de partea Elenii, şi nu şi a lui Petre, fericit cã scãpase de bucluc. A continuat sã joace, şi nu peste mult s-a prezentat din nou la „Leliţica” lui, cu o nouã „datorie de onoare”. Şi de astã datã nu era vorba nici de mai mult, nici de mai puţin, decât de zece mii de lei. Ca sã acopere aceastã nouã ruşine, Elena s-a vãzut nevoitã sã vândã moşia Rasoviţa. A fost un sacrificiu dur… Nu era deprinsã sã vândã, dar nu a avut încotro, şi spiritul de clan al Otetelişanilor nu s-a dezminţit nici de data aceasta,. Mulţi ani în şir, de câte ori venea vorba despre Rasoviţa, Elena ofta din greu, şi ochii i se umpleau de lacrimi. Partea cea mai revoltãtoare a fost cã mai nemulţumit decât ea era tot Petre care, invocând angajamentul de pe vremuri al Elenii de a-l ajuta, se considera mereu frustrat.
Nu numai în problemele de familie a fost Elena victima bunãtãţii ei, ci şi în relaţiile cu strãinii. Atunci când un negustor din Tg Jiu, unul Popescu, i-a solicitat garantarea unui împrumut de 12.000 de lei, ea nu a avut tãria sã-l refuze. Negustorul a dat faliment, şi Elena a trebuit sã onoreze ea împrumutul. „Sã nu dai niciodatã vreun gir!…”, obişnuia ea sã zicã în urmã, pânã la adânci bãtrâneţe.
„Sã nu dai niciodatã gir!”, mi-a spus apoi şi mie Tata, ani în şir55 .
Aceste întâmplãri neplãcute au învãţat-o minte, dar nu au înrãit-o. Pildele despre bunãtatea ei sunt nenumãrate. Pentru sãtenii din Dobriţa tot ea a fost întotdeauna mama cea binefãcãtoare şi la „Coana-Mare” alerga fiecare când avea nevoie de un ajutor la boalã sau la nenorocire, ori când era necesarã o intervenţie.
În fiecare an, de Paşte, Elena Economu alegea zece familii din cele mai sãrace din sat şi le fãcea daruri de sãrbãtori. Când se cununau doi tineri în sat, se înfãţişau peste o sãptãmânã „la curte”, el, în straie de sãrbãtoare şi ea, gãtitã în mireasã cu spice de grâu în pãr. Îi sãrutau respectuos mâna şi îi aduceau ploconul: un pui, o strachinã de ouã, câteva turte de unt fãcut la putinoi şi învelite în foi de viţã… ori o cotãriţã (coş) de zmeurã… iar Coana-Mare le da sfaturi şi un dar frumos: bani, o oaie, un porc, lucruri de casã…Erau doar „copiii ei”, cum obişnuia sã zicã.
Hora satului se juca pe atunci în curtea boiereascã, în locul unde s-a ridicat mai târziu chioşcul cu brazi. Lãutarii erau aduşi din Leleşti sau din Runc, iar „Coana-Mare” privea mulţumitã din balcon cum se veselea tot satul; pe fiecare îl ştia pe nume, în timp de nepoatele ei, în costum naţional, se prindeau şi ele alãturi de fetele şi flãcãii satului în câte o sârbã focoasã, ce-i amintea Elenii de sârbele în care jucase şi ea la tinereţe, cu cincizeci de ani în urmã, şi în care jucase desigur şi rãposata ei mamã, Uţa Sîmbotenca, pânã a nu se mãrita.
Elena Economu era o femeie dichisitã şi meticuloasã; pentru fiecare fel de mâncare ţinea câte un vas deosebit. Îşi îngrijea singurã straturile de verbine din grãdinã; dulceaţa şi-o pregãtea tot singurã şi supraveghea personal tot ce mişca în casã. Avea douãsprezece rochii Maica-Tuşa, din cel mai bun atlaz de la Viena sau Paris, şi toate dupã acelaşi model, cu redingotã-vestã, fusta umflatã şi trena latã, de intrau aproape zece metri în ea (dintr-o singurã fustã a Maichii Tuşii s-a confecţionat odatã o plapumã întreagã). Erai boier, trebuia sã te porţi!… Pe vremuri, ieşea des la vizite sau la teatru. Nici un spectacol nu-i scãpa.
Oraşul avea o frumoasã salã de spectacole (faimosul „Teatru Milescu”, pe strada Unirii), dar nu avea o trupã proprie, aşa cã atunci când se anunţa câte un spectacol din altã parte, tot Târgu-Jiul era în fierbere. Cele mai multe familii din oraş îşi aveau loja lor proprie la Teatru Milescu, luatã cu abonament.
Elena Economu trimitea de dimineaţã femeie sã facã curat în lojã şi sã aducã de acasã scaunele, taburelele pentru picioare şi mãsuţa pentru întreg serviciul de dulceaţã. Era o adevãratã problemã de stat un spectacol la Milescu. „Toatã generaţia ei fusese teatralã, atât în vorbã, cât şi în versuri…” conchidea cu maliţie nepoata ei Netty, uitând sã precizeze cã generaţia de atunci credea în aceste fraze, poze şi tonuri teatrale şi cã elanul lor generos şi patriotic era sincer, pornit din strãfundul sufletului. Sã nu se uite cã aşa a fost clãdit statul modern român.
℘⇑
Iarna, Elena îşi conducea nepoatele la baluri, iar vara, pleca cu toatã familia la ţarã; Piciu, vizitiul, punea caii albi la trãsura veche şi încãpãtoare, toţi patru caii la rând. Mijlocaşii, gravi, purtau la gât tãlãngi, care cu timbrul lor de bas ţineau isonul zurgãlãilor veseli de la gâtul cetlãiaşilor (lãturaşilor) neastâmpãraţi. Când se termina de urcat coasta din pãdurea „Valea Calului” de la Ursaţi, Piciu oprea caii sã mai rãsufle şi îi trãgea puternic de urechi, unul dupã altul, iar ei îi mulţumeau, pe limba lor, scuturând cu satisfacţie capetele în sunetul clopoţeilor; trãsura pornea din nou la drum şi nu se mai oprea pânã la Dobriţa…
„Dinulee!… Deschide poarta cã a veni Coana-Mare!” Dinu Firii, bãiat tânãr pe vremea aceea56 , se grãbea sã deschidã larg poarta cea mare, şi copii sãreau veseli jos, unul dupã altul: bãieţii Anicãi, fetele lui Costicã, copiii Tincãi… şi dupã aceştia au urmat copiii lor, generaţie dupã generaţie. Toţi la buna Maica Tuşa, în paradisul de la Dobriţa, îşi dedeau întâlnirile de vacanţã… Cea mai neastâmpãratã era însã Julietta Frumuşanu a cãrei bunicã, Tinca, se simţea fericitã cã pentru câteva luni va avea şi ea linişte în casã.
Era în ziua de 14 septembrie, ziua Crucii, când umblã Popa din casã în casã cu botezul; Juliettei îi fusese însã lene sã se îmbrace şi trãsese toate pãturile peste ea ca sã nu se vadã cã era cineva dedesubt. Maica-Tuşa bãgase însã de seamã şi când a intrat Popa în camerã i-a fãcut un semn discret, şi acesta, citind cu glas tare, a ridicat deodatã colţul pãturilor şi i-a turnat jumate de cãldãruşe pe cap. Era oare nevoie de atâta apã sfinţitã pentru a spãla de pãcate un biet copil neastâmpãrat? Deodatã tot patul a început sã se scuture convulsiv… Julietta nu-şi mai putuse stãpâni hohotele de râs de sub grãmada ei.
O altã nepoatã a Tincãi, Tanţi Cârstoceanu, era mai mare decât celelalte şi venise la Dobriţa cu logodnicul, avocatul Cicerone Budişteanu. Seara dupã masã, Tanţi ar fi avut mare chef de dans, mai ales cã bunicã-mea Netty era o pianistã de forţã şi nu se lãsa mult rugatã ca sã înveseleascã tineretul cu valsurile şi polcile ei. Nu ştiau însã cum sã o sustragã de la interminabilele partide de table la care o reţinea în fiecare searã Maica-Tuşa, şi atunci fetele au pus la cale un şiretlic. Regulat, dupã terminarea mesii de searã, îşi fãcea apariţia Grigore Cic, isprãvnicelul moşiei, cu condica la subsuoarã „ca sã-i dea socoteala Coanei Mari”… Coana Mare îşi întrerupea partida şi se cufunda în cifre, Netty se aşeza voioasã la pian, iar tineretul începea sã joace şi sã ţopãie veseli, de parcã s-ar fi temut cã se va termina lumea… O vãd aşa de bine pe bãtrânã în fotoliul ei, ridicându-şi încet capul dintre cifre şi privind mulţumitã pe deasupra ochelarilor (era gestul ei obişnuit), cum se învârteau perechile tinere în antreu… Un zâmbet şiret i se schiţa în colţul gurii… Sã fi ghicit ea oare cã totul fusese pus la cale?… Mai poate şti cineva?… Maica-Tuşa se adâncea din nou în socoteli, cã-şi aveau şi ele rostul lor… Pãmântul roşu al Dobriţei nu era prea darnic şi trebuia gospodãrit cu mare chibzuialã… Pe cât putea, supraveghea singurã lucrãrile, cãci ar fi fost pãcat sã se facã de mântuialã. Chiar şi la adânci bãtrâneţe ieşea din verandã sã urmãreascã aşezarea fânului în clãi, în curtea grajdului din faţa casei, şi nu mai contenea cu sfaturile:
„Aşa!… Bine!… Mai pune pe dreapta!… Calc-o la prãjinã!…”
Vârsta înaintatã o împiedica sã mai iasã singurã pe câmp, şi când avea de dat vreo poruncã scotea inelul din deget şi i-l da lui Grigore Cic, sã-l arate oamenilor ca sã fie crezut.
A fost însã o împrejurare când, fãrã a mai ţine seama de vârstã, a trebuit sã porneascã ea însãşi la faţa locului, şi asta nu la câmp, la vale, ci tocmai sus în vârful muntelui… Aceasta a fost în anul când s-a fãcut o rectificare de frontierã cu Austro-Ungaria şi am pierdut Coarnele şi Zãnoaga, care au trecut în posesiunea unui grof ungur. Cu inima strânsã, Elena Economu a pornit în toiul iernii la drum ca sã fie de faţã la mãsurãtoare. A pus sã se aşeze şeaua de lemn pe un cãluţ de munte dintre aceia ţãrãneşti, şi însoţitã de un pâlc de vreo opt ţãrani din sat, buni cunoscãtori ai locurilor, a plecat în faptul dimineţii, într-o zi de februarie cu dezgheţ. Cunoştea drumul, cãci erau munţii ei, şi acolo copilãrise…Urcuşul era însã greu, terenul luneca şi cãluţul se poticnea la tot pasul, ameninţând sã se prãvãleascã în prãpastie cu cãlãreaţã cu tot… Ascensiunea nu putea însã fi amânatã, prezenţa ei la mãsurãtori (fusese iniţiatã pe vremuri de tatãl ei Nicolae) era obligatorie; vãzând cã nu mai poate înainta, a trimis în sat sã se aducã douã preşuri; unul se întindea în faţa calului, iar cel din spate se strângea şi se întindea apoi înaintea primului… şi cu acest procedeu, încet ca melcul, a trebuit bãtrâna Cucoana Elena, din vâlcea în vâlcea, din creastã în creastã, pânã a ajuns sus la hotar, sã vadã cu ochii ei cum se tãia o fâşie din trupul moşiei, din trupul ţãrii.
℘⇑
Voi povesti acuma o altã împrejurare când Elena Economu pornea ea însãşi la faţa locului; o împrejurare veselã de data asta, care se repeta an de an, dupã o tradiţie moştenitã din timpuri imemorabile, din toamnã în toamnã, din generaţie în generaţie… Este vorba de culesul viilor.
Pregãtirile începeau cu câteva zile înainte; coama viei de la Bota era curãţitã şi dichisitã cu grijã. Pe pereţii de bârne se întindeau scoarţe olteneşti, iar pe laviţa cea mare se aşterneau saltele şi perne moi, cãci trei zile în şir va dormi Stãpâna acolo în cramã… Un miros puternic de sulfinã şi de pelin umplea toatã încãperea. Linul cel mare de stejar se dregea, se spãla bine cu apã şi sãpun, şi se monta în faţa cramei, iar mai la o parte, o masã lungã din scânduri nerindelate, prinsã în cuie pe ţãruşi înfipţi în pãmânt. De o parte şi de alta a mesii, câte o bancã lungã, construitã în acelaşi mod.
Soseşte, în sfârşit ziua cea mare. Piciu înhamã caii, bãtrâna şi copiii cei mici iau loc în fundul trãsurii, în care se mai îndeasã nu ştiu câte boccele şi bocceluţe… Cei mari au luat-o înainte pe jos… punct de întâlnire, via. Dina Bistrianu a copt o impresionantã turtã de mãlai sub un ţest mare din lut ars; s-a tãiat şi un berbec, care acum se pune la fript; culegãtorii încep prin a lua o masã bunã, ca sã lucreze sãtui.
Oamenii de la lin sunt puşi sã se spele pe picioare cu apã caldã, cu cãrãmidã şi sãpun; lãutarii aşteaptã în tãcere cu dibla la subsuoarã… a venit şi cimpoierul de la Leleşti… Şi iatã cã primele hârdaie de struguri încep sã soseascã şi se rãstoarnã peste marginea linului. Mustul ravac începe sã curgã fãrã a fi nevoie sã fie stropşit sub picioare. Acest ravac va da cel mai gustos vin, cãci provine din boabele cele mai coapte, cele mai dulci, care se sparg singure. Când înceteazã sã curgã de la sine, se suie storcãtorii sus pe lin şi încep sã calce strugurii în picioare; lãutarii dau drumul la un cântec sãltãreţ, şi sus peste ciorchini se încinge un joc voinicesc… douã fete şi un bãiat… o fatã şi doi bãieţi… bobul de strugure se sparge sub picioarele lor tinere şi mustul porneşte sã gâlgâie vesel pe canã… glumele şi cântecele nu mai contenesc… rodul viţei a fost şi anul acesta îmbelşugat… toatã lumea e veselã… ce bun e mustul dulce, bãut din oala roşie de Ceaur, nezmãlţuitã !…
℘⇑
S-a terminat şi culesul viilor, iar Coana-Mare se întoarce grabnic acasã, cãci în toamnã mai sunt multe de fãcut… fierberea (distilarea) ţuicii în cazanul cel mare: ţuicã de prune, ţuicã de mere, ţuicã de cominã (tescovinã), apoi magiunul de prune, apoi mustuleţul, un fel de marmeladã din must de struguri, care se fierbea pânã la îngroşare; se asemãna la gust cu magiunul, dar e mult mai dulce. Din mustuleţ se prepara apoi aşa-zisul muştar românesc, cu seminţe pisate de muştar. Când îl luai în gurã, îl simţeai la început dulce, dar peste numai câteva clipe îţi lua gura foc, şi dãdeai din colţ în colţ sã scapi de usturime. Multã lume îl prefera totuşi clasicului muştar franţuzesc… O altã bunãtate de casã, astãzi dispãrutã, era troşia, un fel de conserve de struguri fierţi în must, cu adaos de miere şi de cenuşã din coardã de vie, …. era delicioasã…. De toate se ocupa Coana Mare… şi sã nu mai vorbim de minunatele dulceţuri, pe care le pregãtea ea însãşi… dulceaţã de fragi (pe atunci nu se ştia de cãpşuni în Gorj), dulceaţã de zmeurã, de mure, de caise, de nuci verzi, de prune, de chitrã (un fel de lãmâie uriaşã, foarte amarã; pe atunci nu se ştia încã de grape-fruit), de gutui… toatã vara fierbea pe pirostriile lui sub şopronul din stânga curţii, cazanul cel mare de aramã, costorit cu îngrijire de ţiganii spoitori care umblau din curte în curte strigând: „Spoi tingir, spooi !…” Sub cazan se aprindea un foc viu, alimentat fãrã întrerupere de Dinu Firii, cu vreascuri şi surcele care sã dea o flacãrã iute… Copiii îi dãdeau mereu târcoale, dar nici unul nu îndrãznea sã cearã pânã nu era gata… În fine, focul se oprea, dulceaţa gustoasã şi bine legatã se punea în borcanele mari de pãmânt zmãlţuite cu verde, care se legau la gurã cu hârtie ceratã… A venit acuma rândul copiilor sã „costoreascã” cazanul ce sta rãsturnat pe o laturã în iarba de alãturi… copiii nãvãlesc ţipând de fericire, plin de dulceaţã pe gurã, pe nas, pe degete, pe haine57 …
Dupã ce terminau toate aceste pregãtiri de iarnã, Maica-Tuşa poruncea sã puie caii şi o pornea la oraş; când ajungea, era o întreagã poveste pânã o dedeau jos din trãsurã… Bãtrâna aproape nu se mai vedea dintre atâtea pachete şi boccele, coşuri şi cotãriţe, borcane şi borcãnele, sticle şi ulcele… Una câte una erau scoase din trãsurã şi duse la cãmarã.
„Uşor!… Sã nu se spargã ceva!…”
În fine, trãsura era golitã şi cobora şi venerabila Coana-Mare, ajutatã de slujnicele care o sprijineau de subsuori. Peste douã zile era Sfântul Dumitru, şi Maica-Tuşa pregãtea coliva; copiii se înghesuiau în jurul ei şi Bãtrâna se fãcea cã le dã cu degetele peste nas, dar aceste degete, pline de colivã, nu ştiu cum fãceau, cã nemereau mai mult gura decât nasul…
Sã revenim însã la casa din Dobriţa unde mai era încã mult de lucru. Şase rãzboaie nu se mai opreau din bãtut, cãci la aşa casã mare trebuia pânzã, nu glumã. Arctina cea negricioasã, care mai avea şi un neg pe nasul ei respectabil, da apoi tighelul la şervete… şi fãcea Arctina nişte puncte… mãrunte, mãrunte şi regulate ca de maşinã, cu toate cã nu putea sã vadã fãrã ochelari.
Cea mai harnicã dintre fetele de la rãzboaie era însã Maria lui Dovac, şi cum era şi frumuşicã, nepoţii Maichii-Tuşii se întreceau care s-o necãjeascã. Iancu, tânãr ofiţer, nu îi da pace deloc, pânã când i s-au cam aprins şi fetii cãlcâiele dupã „Domnu Locotinent”, şi într-o zi, în clipa când era gata-gata sã-i dea guriţa doritã, s-a deschis pe neaşteptate uşa şi o palmã scurtã a venit sã curme la timp acest începutul de idilã, iar „Domnu Locotinent” a trebuit sã-şi facã chiar în seara aceea bagajele şi sã ia drumul Capitalei.
„Sã-i fie ţãrâna uşoarã ca lâna, cãci palma aceea m-a fãcut sã rãmân om!”, spunea Maria cu ani în urmã, când Elena plecase de mult dintre cei vii. Maria lui Dovac, ajunsã gospodinã respectabilã în satul ei şi mamã şi bunicã de copii, nu mai trãieşte nici ea de multã vreme…
Pe mãsurã ce îmbãtrânea, Elena se îngrãşa tot mai tare şi puterile o pãrãseau. Bãile Sãcel, unde se ducea în toate verile cu întreaga familie, îi redau aceste puteri pentru o lunã, douã, dar bãtrâneţea îşi continua încet, încet opera nefastã; ieşea tot mai rar din casã, şi rând pe rând a trebuit sã renunţe la vizite şi mai ales la teatru, marea ei pasiune dintotdeauna. „Ce sã mai caut eu la teatru la vârsta mea?… Dacã s-ar putea sã vinã teatrul aicea, în camera mea, sã joace aci, pe masã” încheia Maica-Tuşa vãzând şi bãtând cu pumnul în masã… Nici nu bãnuia sãraca cum prevestea televizorul cu gluma ei… Ce fericitã ar fi fost dacã l-ar fi apucat!…
În ultimul timp sta toatã ziua aşezatã greceşte printre pernele din vârful patului, cu pelerina de catifea neagrã pe umeri (pelerina existã şi astãzi la Dobriţa, cu catifeaua nealteratã); cu ochelarii de sârmã pe nas, citea Universul de la prima la ultima paginã (inclusiv „mica publicitate”) ori romanele lui G. Sand sau Al. Dumas. Din când în când se întrerupea, fixând-o pe Netty pe deasupra ochelarilor cu privirea ei pãtrunzãtoare, ca sã-i spunã ceva care o interesase mai mult… Nu-i plãcea sã vorbeascã despre ea, dar povestea cu mult haz despre societatea în care trãise, cu care se pomenise, şi care erau aproape toţi duşi din lumea aceasta; povestea despre apucãturile, glumele, obiceiurile şi genealogia lor, ai cui fii şi nepoţi erau fiecare, cu cine se însuraserã, cine le erau copiii, nepoţii, ba chiar strãnepoţii.
Aceste amintiri le depãna mai ales în faţa mãsuţei de joc, când isprãvea câte o partidã de table şi rãmânea tãifãsuind cu nepotul ei pânã dupã ora unsprezece, cãci pentru nimic în lume nu s-ar fi dus mai devreme la culcare.
Cu toatã viaţa asta sedentarã la care o sileau bãtrâneţile şi infirmitatea, rãmãsese aceeaşi fiinţã curatã şi dichisitã. În fiecare dimineaţã i se aducea o cãldare cu apã caldã, şi femeia o spãla apoi pe corp şi pe picioare; avea douã lighiane; unul pentru spãlat şi altul pentru limpezit, iar pe picioare o freca cu piatrã ponce; dupã aceea stãtea aproape o orã în faţa oglinzii şi se pieptãna. Era o plãcere sã o priveşti, cu tenul ei trandafiriu şi ochii mici şi sfredelitori, sclipind de deşteptãciune; în timp ce cu privirea te cerceta atent, un zâmbet de bunãtate se desena în colţul gurii, ca şi cum ar fi venit sã te încurajeze. Ce plãcut era pãrul ei cel alb ca neaua şi moale ca borangicul!… lucrurile de pe ea erau de o curãţenie impresionantã, cu miros de levãnţicã şi sulfinã, care te pofteau parcã sã vii sã te aşezi lângã patul ei de unde aproape cã nu se mai da jos, ci şedea tot timpul greceşte, aşezatã între perini.
Într-o zi, spunându-i-se cã soru-sa Tinca era bolnavã, a fãcut totuşi un efort şi s-a sculat din pat; au ridicat-o slujnicele de subsuori ca s-o aşeze în trãsurã, şi tot de subsuori au şi coborât-o la sosire.
– Cum?… ai şi tu picioare?… a exclamat miratã Stanca Frumuşanu, nepoţica Tincãi, care nu avea decât trei ani şi care pânã atunci nu o vãzuse decât şezând greceşte în pat.
Masa de searã, tot la pat i se aducea, dar pentru prânz fãcea un efort şi se scula, iar apoi, încet, încet, se deplasa pânã în sufragerie.
„Hai la masã, coanã grasã!…”, o invita vesel nepotu-sãu Tache… şi totuşi, „coana grasã”, abia gusta din bucate, cãci, cu toatã corpolenţa ei, a fost o fiinţã cumpãtatã, ceea ce dovedeşte cã obezitatea nu se datoreazã exclusiv bulimiei. Când se servea pui fript la masã, se mulţumea doar cu târtiţa, bucãţica ei preferatã.
…Şi iacã aşa a trãit Elena Economu, Leliţica, Maica-Tuşa, Mama-Mare, Coana-Mare, în mijlocul celor care i-au fost dragi şi cãrora le-a fost dragã: pãrinţi şi soţ, fraţi şi surori, nepoţi şi nepoate, nepoţei şi nepoţele, ţãrani şi ţãrance, argaţi şi slujnice, pânã când, în ziua de miercuri, 6 noiembrie 1902, a închis şi ea ochii, în vârstã de optzeci de ani fãrã o lunã, împovãratã de greutatea anilor, dar cu conştiinţa uşoarã cã în jurul ei nu rãspândise decât binele şi nu culesese decât dragoste şi recunoştinţã. Pânã şi fratele ei mai mic, Petre, singura fiinţã care s-a considerat o viaţã întreagã persecutat de Elena, a venit sã o vadã înaintea morţii… şi Bãtrâna l-a iertat.
Averea rãmasã de la strãmoşii Sâmboteni i-a lãsat-o toatã doctorului Tache Culcer, fiul Anichii şi bunicul meu, acela care o îngrijise la bãtrâneţe ca pe propria lui mamã şi care îi gospodãrise avutul cu chibzuialã şi pricepere.
Curând dupã ce s-a prãpãdit Elena, s-a uscat şi cel de-al doilea frasin din cei sãdiţi pe vremuri la Dobriţa, atunci când se cãsãtorise cu cãpitanul Iancu Economu.
În vara lui 1927 a fost deshumatã şi dusã la Dobriţa, în pãmântul acela roşu pe care l-a iubit atâta şi în care s-a integrat acuma pe vecie, sub cetina brazilor, în curtea bisericii din Dobriţa.
Când s-a stins din viaţã tatãl meu, doctorul Max D. Culcer, în vârstã de 86 de ani, la 2 martie 1969, osemintele Maichii-Tuşa au fost aşezate în sicriul lui. Acuma nu mai avea sã se despartã de nepoţelul ei obraznic, pe care l-a rãsfãţat aşa de mult şi pe care îl iubise cu atâta cãldurã, din toatã inima ei de bunicã drãgãstoasã.
Bucureşti, 20 iunie 1980
℘⇑
ANICA CULCERtc „ANICA CULCER”
strãbunica mea
(1824-1871)
Oamenii se împart în învingãtori şi în învinşi.
E ste dureros sã vezi cã tocmai fiinţa prin care ai primit sângele semi-milenar al boierilor Otetelişeni şi sângele banoveţilor basarabeşti, fiinţe care printre unchii ei i-a numãrat şi pe cei trei fraţi Buzeşti, viteji între viteji, tocmai strãbunica mea Anica Otetelişanu-Culcer a fost o învinsã a vieţii!
Existenţa sãrmanei Anica s-a desfãşurat tristã şi întunecoasã, ca o zi ceţoasã de sfârşit de noembrie; nici o razã de soare, nici o bucurie nu a venit sã lumineze acest şir neîntrerupt de necazuri, de lipsuri şi de suferinţe care, încetul cu încetul, i-au mãcinat puterile pânã la ultima fãrâmã de vlagã. Viaţa nu i-a dat nimica, dar i-a cerut cu nemiluita, zi dupã zi, pânã în clipa când a cãzut de tot, jertfitã pentru copiii ei.
℘⇑
„La 1824, Gheanuarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a nãscut fiica noastrã Ana”, glãsuieşte acatistierul-rãboj al Familiei. Când dupã o primã fatã îţi mai vine una în locul bãiatului aşteptat, bucuria nu mai e chiar atât de mare.
A crescut sfioasã şi plãpândã în umbra surorii sale Elena, şi învãţãturã a primit, desigur, de la un dascãl de casã, iar mai târziu a urmat pe semne şi câţiva ani la pensionul înfiinţat în Craiova de unchiul ei Iordache.
Avea nouãsprezece ani când a venit sã locuiascã în casa lor din Str. Domneascã (Tudor Vladimireascu de astãzi) un medic, primul doctor din Târgu-Jiu. Avea treizeci şi şase de ani şi era un bãrbat bine fãcut, venit de prin pãrţile Ardealului, cumpãtat, foarte activ, dar prea era serios… şi atât de ocupat, cã o clipã nu-l vedeai stând. Nu prea cred sã fi avut timp de pierdut în conversaţii de salon cu fetele boierului Nicolae, şi nici nu cred cã acest gen de conversaţii i-a lipsit prea mult. Nici pe tânãra Anica nu cred sã o fi interesat grozav acest domn serios şi grav, veşnic grãbit, şi cu gândul mereu la importante probleme sanitare… Trãind însã patru ani în şir sub acelaşi acoperiş, învãţaserã sã se stimeze unul pe celãlalt, aşa cã, în ziua când doctorul nostru a cerut-o de soţie, nu s-a mirat nimeni şi, în nici un caz, nu Anica, deprinsã sã se supunã fãrã murmur voinţei tatãlui ei. Nunta s-a fãcut la 19 februarie 1848 şi naşi au fost unchiul ei, Ion Sîmboteanu, şi soţia sa, Catinca. S-a oficiat la biserica Sfinţii Împãraţi din Târgu-Jiu şi bãnuiesc cã a fost o ceremonie mult mai modestã decât fusese nunta Elenii cu patru ani în urmã… iar ginerele… ştia cineva ceva despre el?… Ce curios!… Şi nici o rudã din Ardeal nu venise sã asiste…
Ca zestre, Anica a primit casele pãrinteşti din Târgu-Jiu şi partea de rãsãrit a moşiei Dobriţa, din Bârloaia pânã în Plãişor. Se pare cã conacul boieresc58 se ridica la mijlocul aceste zone, pe Pârâul Ţiganului în sus, unde au rãmas multã vreme nişte mine care, cu timpul, au dispãrut fãrã urme. Partea ei de moşie era mult mai sãracã decât aceea a Elenii. În foaia de zestre mai gãsim vreo 18 rochii, ceea ce pe vremea aceea nu era mult, câteva bijuterii nu prea grozave, tacâmuri, aşternuturi şi bani pentru o caleaşcã cu telegari şi cu hamuri (pe care nu a apucat niciodatã sã şi le cumpere), precum şi pe Ioana, fata lui Barbu Ţiganul, asta într-o vreme când alţi boieri stãpâneau zeci şi zeci de robi; nici de aceastã Ioana nu am mai auzit ulterior vorbindu-se… foaia de zestre a Anicãi se încheia astfel: „Acestea de la noi, iar de la Milostivul Dumnezeu, doar milã şi blagoslovenie”; în ce mãsurã a avut Anica parte în viaţã de aceastã milã şi blagoslovenie, vom vedea mai departe.
Averea nu era mare, dar adãugatã la leafa soţului, le-ar fi putut asigura la amândoi un trai cuviincios şi la înãlţimea rangului.
Tânãra pereche vieţuieşte mai departe în casele de la Târgu-Jiu. Bãtrânul Nicolae, care fusese în ultima vreme numit judecãtor la Craiova, moare în toamna aceluiaşi an, 1848. Nu au însã timp sã-l plângã prea mult, cãci, la 1 Decembrie, Anica are un bãieţaş, pe care-l boteazã Vladimir. Când primul copil e bãiat, este întotdeauna prilej de bucurie. Dupã acest prim copil, naşterile aveau sã se ţinã lanţ: în 1850 îl are pe Tache, bunicul meu; în 1852 pe Grigore, în 1853 pe Iancu care a ajuns general, apoi, în 1856 pe Nicu, în 1858 pe Costicã, şi, în fine, în 1864 pe Eugen. Pe lângã aceşti şapte bãieţi care au trãit, Anica a mai nãscut încã şase bãieţi şi douã fete, care au murit toţi de mici. Cincisprezece naşteri lasã urme, chiar şi când mama este mai puţin plãpândã decât a fost Anica. Ne vine greu sã ne închipuim ce însemneazã sã-ţi îngropi opt copilaşi, şi mai ales ce însemneazã sã creşti şapte, şapte guri care cer pâine, nu glumã. Leafa soţului şi slabele venituri ale Dobriţei nu le mai ajung şi se pare cã Anica nu a fost niciodatã prea priceputã în cheltuieli şi în arta de a-ţi echilibra un budget… dar ce vinã putea sã aibã ea?…
În 1857, soţul ei a fost mutat la Craiova şi s-a grãbit sã-şi ia postul în primire, cu gândul cã-şi va mai îmbunãtãţi situaţia materialã. Casele din Târgu-Jiu s-au închiriat şi toatã familia s-a mutat în capitala Olteniei. Noul salariu era mai mare ca cel din Târgu-Jiu, dar şi cheltuielile erau incomparabil mai mari; viaţa devenise mai scumpã, iar bãieţii, pe mãsurã ce creşteau, necesitau cheltuieli tot mai sporite; pe Dobriţa nu se putea conta, cãci absorbea tot ce producea; Anica a încercat sã arendeze moşia, dar abia a obţinut o ofertã de 200 galbeni pe an (2200 lei), iar pânã la urmã nici acest preţ derizoriu nu a reuşit sã-l mai capete.
Am ajuns în toamna 1861 şi Anica a devenit iarãşi mamã, pentru a nu ştiu câta oarã. De data asta a fost, în fine, o fatã. „Am câştigat o fetiţã mititicã şi frumuşicã”, i-a scris ea bucuroasã surorii sale, care a venit la Craiova sã i-o boteze.
Naşterea a fost însã prematurã şi a apucat-o fãrã veste; nu avea nimic pregãtit, nici scutece, nici cearceafuri, şi toate au trebuit comandate în grabã: cusutul unui cerceaf costa doi sfanţi… iarãşi au trebuit cheltuieli. Mama nu avea lapte şi nici doicã nu gãsea, dar era fericitã… De când aştepta ea o fetiţã… din nefericire însã fata nu a trãit.
Vine toamna 1861. Copiii aveau nevoie de cizme şi de paltoane. Nicu şi Iancu s-au îmbolnãvit de junghi şi mama le-a pus lipitori… Mai bine ar fi fãcut focul în sobã şi le-ar fi dat haine groase dacã ar fi avut de unde… În iarna aceea a fost primul Crãciun pe care l-au petrecut fãrã porc. Una câte una, erau siliţi sã renunţe la toate comoditãţile vieţii. Doica, nemulţumitã de leafã, o pãrãsise; sãnãtatea bietei femei începuse sã nu mai reziste; accesele de febrã, hemoptiziile, dizenteria deveneau tot mai frecvente… şi totuşi calvarul acestei martire îi rezerva încã multe încercãri dureroase; şapte ani care aveau sã-i stoarcã toatã vlaga, picãturã cu picãturã!
Soţul ei, prins în vâltoarea slujbei, lipsea mai tot timpul de acasã. Este de mirare ce puţin loc ocupã el în corespondenţa Anicãi; îţi vine sã crezi cã trãia strãin de casa lui, deşi e greu de imaginat cu ce ar fi putut contribui acest om muncit şi tracasat, la bunãstarea familiei, în afarã de o leafã modestã şi câteva sfaturi.
În primãvara lui 1863, o epidemie îi secerã doi copilaşi, la patru sãptãmâni unul dupã celãlalt… „Gândeşte-te acum la mine… sã-ţi îngropi doi mici în patru sãptãmâni. Nu am plãtit îngropãciunea unuia şi mai fãcui şi altã datorie; nu ştiam cu ce sã-mi îmbrac copiii de Paşte şi acuma mai veni şi asta peste mine…” Nicu şi Costicã erau şi ei bolnavi, şi pânã la urmã a venit şi Iancu bolnav de la pension. Te întrebi adeseori unde mai gãsea femeia aceasta puterea de a trãi…
În anul urmãtor, soţul a fost mutat la Bucureşti, ca medic primar al Capitalei, cu un salariu sensibil mãrit, dar şi aci cheltuielile depãşeau sistematic veniturile, mai ales cã acum aveau douã case de întreţinut. Bãieţii cei mari, Vladimir, Tache, Grigore şi Iancu locuiau cu tatãl lor la Bucureşti; Vladimir la Şcoala Militarã şi ceilalţi trei la pension, în timp ce Nicu, Costicã şi Eugen rãmãseserã cu mama lor la Craiova.
Uneori o ajutã pe Anica rudele, dar sã te fereascã Dumnezeu sã te ajute cineva fãrã inimã bunã. O varã a ei, Lena Greceanu din Turnu (probabil, varã dupã bunica ei, Casandra) a venit sã locuiascã o iarnã la ea la Craiova, şi vãzând greutãţile în care se zbãtea a fost cuprinsã de un acces de generozitate şi i-a fãgãduit sã-l ţie ea pe Tache la pension. Dupã ce a plãtit „câştiul” întâi de 30 de galbeni, când a ajuns, în aprilie, la cel de-al doilea, a început sã regrete cã se angajase aşa de uşor, şi atunci i-a cãutat motiv de ceartã, ca sã aibe un pretext sã rupã învoiala. La o casã cu atâtea angarale, asemenea motive nu sunt greu de gãsit, şi într-o zi, când plecase Anica la o înmormântare în familie59 , s-a trezit chematã în grabã acasã. Acolo l-a gãsit pe Costicã rãcit şi tuşind, fãcut ghem pe patul neaşternut, numai în cãmaşã, învelit cu mantaua şi cu cizmele în picioare, iar pe Lena, fãcând un tãrãboi de se strânsese toatã mahalaua. Ce se întâmplase?…
În timp ce doica îi aşternea copilului de culcare, a venit Lena şi a chemat-o grabnic jos la ea ca s-o gãteascã de teatru. Întâmplãtor, venise în seara aceea „Coana Moaşã” şi a intervenit sã o lase mai întâi sã termine cu copilul. Lena s-a supãrat atunci, ceea ce a fãcut-o pe Coana Moaşã sã-i trânteascã în faţã câteva adevãruri crude, care au scos-o cu totul din sãrite.
Cum a vãzut-o pe Anica venind, a sãrit cu gura pe ea, i-a scos pe nas tot ce fãcuse şi ce nu fãcuse pentru ea şi a insusltat-o în toate felurile în auzul vecinilor. Fiica Otetelişanului nu fusese deprinsã în casa pãrinteascã cu un asemenea nivel de discuţii… nervii ei obosiţi nu au mai rezistat şi biata femeie istovitã a cãzut la pat. „….m-a apucat un tremur de durere de inimã şi de piept, încât pânã la ziuã gândeam cã mor… m-au înfãşurat cu muştar pe piept şi pe burtã şi cu cãrãmizi (calde) în toate pãrţile…” îi scrie ea Elenii, iar mai departe: „vezi Leliţico cât sufãr şi cum trãiesc, numai cu o socotealã, ca sã-mi poci ţine copiii… vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci, şi cei din Bucureşti, apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce sã mã fac!…” (11 martie 1865). Cu un asemenea moral, lupta nu se mai putea continua, dar viaţa nu întreabã; te împinge brutalã pe fãgaşul ei şi crucea trebuie purtatã pânã la capãt.
Leafa soţului fusese încasatã pe douã luni înainte; bijuteriile, vândute de mult, una câte una… Ca sã nu mai fie silitã sã ţinã douã case, Anica se mutã şi ea la Bucureşti cu copiii cei mici, şi, într-adevãr, situaţia începe sã se amelioreze, dar soarta hainã nu-şi terminase seria loviturilor; nu trecuserã nici douã luni de când familia reunitã la Bucureşti începuse sã spere într-o existenţã mai umanã, când doctorul Culcer s-a vãzut silit, în urma unei intrigi politice, sã demisioneze din funcţie. Emoţia a fost prea tare: „…Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vãrsãturi de sânge…” (25 nov. 1865). Soţul ei ar fi voit sã rãmânã în Bucureşti sã facã clientelã particularã şi nu ar fi fãcut rãu. Poate cã ar fi reuşit pânã la urmã sã goneascã spectrul sãrãciei din casã, dar Anica nu mai avea curajul sã rişte. Clientela particularã este o sursã prea nesigurã de venituri şi femeia nu mai avea încredere în viaţã. Soţul ei nu era deloc înzestrat cu spirit comercial, şi de aceea, Anica a preferat sã o roage pe sora ei sã stãruie pe lângã cetãţenii din Târgu-Jiu sã cearã reîntoarcerea în oraşul lor a doctorului Culcer. Cererea se aprobã şi Anica nãdãjduieşte, în sfârşit, sã reînceapã o viaţã nouã, dar paharul suferinţelor încã nu fusese golit pânã la drojdie.
La numai câteva luni de când reîncepuse aceastã nouã viaţã la Târgu-Jiu, Dimitrie Culcer moare subit într-o noapte de august, în timp ce vizita un bolnav.
În primãvara lui 1867, nenorocita vãduvã se reîntoarce la Craiova, de unde nu avea sã mai plece pânã la sfârşitul vieţii; greutãţile devin tot mai mari, şi ea şi-a pierdut dârzenia de altã datã. Loviturile se ţin lanţ şi în varã s-a îmbolnãvit de tifos; toamna a gãsit-o din nou fãrã lemne şi fãrã paltoane pentru copii; Tache rãcise şi zãcea de o lunã la pat „…iar le trebuie de Crãciun; Olteanul cere, slugile cer… rabd şi tac…”, scrie ea la 26 noiembrie, 1867.
În vara lui 1868 o iau fraţii ei la Cãlimãneşti, dar sãnãtatea nu i se mai poate îndrepta. Anica nu se gândeşte însã la sãnãtatea ei, ci la scumpirea vieţii. Pensia, cãpãtatã prin stãruinţele Elenii şi ale lui Costicã, chiria casei şi veniturile Dobriţei nu-i ajung. Stânjenul de lemne se fãcuse nouã galbeni, toate se scumpiserã în ultimul timp. Vladimir, Grigore, Nicu şi Costicã se tuberculizeazã pe rând. Singura satisfacţie a bietei mame erau notele bune pe care le aduceau copiii de la şcoalã. Ce folos însã… Nicu s-a îmbolnãvit aşa de rãu în toamnã cã Anica se temea sã nu-l piardã. Din fericire, pânã la urmã, bãiatul a scãpat, dar mama în schimb scuipa sânge tot mai des, tuşea, o durea pieptul, şi pe deasupra s-a mai îmbolnãvit şi de dropicã şi umflãturã.
De Anul Nou 1869, cumnata ei Mariţa, soţia lui Costicã, se gândeşte la copiii Anicãi şi le-a dãruit fiecãruia câte 12 sfanţi60 , plus un ac de cravatã celor mari şi o cutie de cofeturi celor mici. Savu Şomãnescu, fratele Mariţei, le-a dãruit şi el celor mari câte un briceag, iar celor mici o minge. Lui Eugen, cel mai mic, care nu avea decât cinci ani şi cãruia îi fãcuserã de curând un costumaş dintr-o uniformã veche a lui Vladimir, i-a dãruit o sãbiuţã. De mult nu mai primiserã copiii cadouri, şi bucuria lor nu se poate descrie… Micuţul Eugen, mai ales, era nebun de fericire şi nu mai contenea alergând prin casã cu sabia scoasã şi tãind vitejeşte mulineuri prin aer. Sãrmana mamã privea fericitã… iatã cã pe lume mai era cineva care sã se gândeascã şi la odraslele ei…!
În 1869, Tache a cãpãtat o bursã de studii în strãinãtate şi Anica scãpase de o grijã, dar era prea puţin. Creditorii o înghesuiau din toate pãrţile şi a trebuit sã vândã o parte din locul de casã61 . Casele din Târgu-Jiu, pe care le închiriase Spitalului, iau foc, şi Spitalul îi reţine costul reparaţiilor din chirie. Vladimir a ieşit ofiţer şi avea nevoie de o sutã de galbeni ca sã se echipeze, dar lovitura hotãrâtoare a primit-o în vara lui 1869, când a cãzut la pat pentru a nu se mai ridica; nici scrisorile nu şi le mai putea scrie singurã, ci le dicta lui Grigore.
În primãvara lui 1870, întreaga familie s-a reunit de Paşte la Beneşti, la Costicã, dar Anica nu a fost invitatã. Era firesc, într-o casã cu atâţia copii, sã se fereascã lumea de tuberculoza ei. Ea pricepe şi nu protesteazã…
Ultimul an din viaţa acestei martire s-a scurs în linişte. Nu se mai plânge… la ce bun?… fie ce o fi?… Dumnezeu e mare!… Îşi aşteaptã resemnatã sfârşitul.
Şi astfel, la începutul anului 1871, calvarul acestei nenorocite mame a luat sfârşit. A fost înmormântatã pe cheltuiala fratelui ei Costicã, în curtea bisericii Obedeanu din Craiova. În vara lui 1955 am fost acolo sã aprind o lumânare pe mormântul ei, dar mi-a fost cu neputinţã sã mai dau de el… mormintele nu se mai cunoşteau. Cei şapte orfani au fost încredinţaţi tutelei unui oarecare Ignat Mihali (probabil Mihaly, un ardelean rudã cu Culcer, pe care mi-a fost cu neputinţã sã-l identific). De fapt, de copii s-a ocupat Elena Economu, Maica-Tuşa, care le-a fost mai mult decât o mamã.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Lorsque le pelican62 , lassé d’un long voyage
Dans le brouillard du soir retourne à ses roseaux,
Ses petits affamés courent sur le rivage
En le voyant au loin s’abattre sur les eaux.
Déja, croyant saisir et partager leur proie,
Ils courent à leur mère63 , avec des cris de joie.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Le sang coule à long flots, de sa poitrine ouverte;
En vain il a, des mers, fouillé la profondeur;
L’océan etait vide, et la plage déserte;
Pour toute nouriture il apporte son coeur…
Sombre et silencieux, étendu sur la pierre,
Partageant à ses fils ses entrailles de mère,
Dans son amour sublime il berce sa douleur
Et, regardant couler sa sanglante mamelle,
Sur son festin de mort, il s’affaise et chancelle
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
(Musset, La nuit de Mai)
Bucureşti, 25 iunie 1980
℘⇑
COSTICÃ N. OTETELIŞANUtc „COSTICÃ N. OTETELIŞANU”
1828-1871
„La 1828, Ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a nãscut fiul nostru Constantin.”
Cred cã ai ghicit, iubite cititor, unde au fost scrise aceste cuvinte, şi nu e greu sã ne închipuim câtã bucurie a simţit bãtrânul Nicolae, la naşterea primului sãu bãiat, dupã ce, pânã atunci, avusese numai fete. Nu cred însã sã-ţi închipui câtã bucurie am simţit eu în ziua în care am aflat cã una din fiicele lui Costicã Otetelişanu mai era în viaţã; era prin mai 1955.
Nu ştiusem pânã în ziua aceea de Tanti Eliza, care împlinise de curând vârsta de 84 de ani. A fost atât de plãcutã aceastã descoperire… în sfârşit, gãsisem o ultimã verigã între cei ce au fost şi noi, cei ce suntem, cãci, pe vremea când trãiau bunicii mei, încã nu mã pişcase microbul „moşologiei” şi multe asemenea „verigi” plecaserã „pe o cale ne-nturnatã” fãrã a fi apucat sã aflu de la dânşii atâtea şi atâtea fapte despre cei ce au fost odatã…
Tanti Eliza era o fiinţã plãcutã, care-şi pãstrase intactã agerimea minţii şi limpezimea judecãţii, veselã, afabilã, prietenoasã… într-un cuvânt, o Otetelişeancã… Din nefericire, tatãl ei a murit la numai câteva sãptãmâni dupã ce se nãscuse ea, aşa cã nu a fost în mãsurã sã-mi povesteascã prea multe despre el, şi totuşi, o priveam cu atâta drag… era fiica aceluia ce copilãrise cu Elena şi cu Anica, şi nepoatã de fiu, chiar a strãbunicului Nicolae… şi asta pentru mine însemna mult.
℘⇑
În totul ne-au rãmas de la Costicã Otetelişanu vreo 12 scrisori cãtre Elena, trimise în ultimii 10 ani de viaţã, plus vreo câteva poveşti de la Tanti Eliza şi de la generalul Radovan, nepotul soţiei lui Costicã… Cam puţin!… În anii când scria aceste scrisori, îl vedem magistrat la Tribunalul Dolj, proprietar al strãvechii moşii Beneştii din Vâlcea şi tatã a numeroşi copii… A fost cumnat cu Mariţa Şomãnescu.
Avea treizeci şi trei de ani când a fost numit prim prezident la cele douã tribunale din Craiova; o muncã istovitoare: „…am ajuns numai musafir pe acasã, cãci nu voi sã dau prilej a râde de mine şi a mã critica, precum au obiceiul unii oameni, a aştepta prilej cât de mic ca sã te dea prin tãbãcealã…”, scrie el (cum vedem, vânãtorii de greşeli au existat în toate vremurile).
A fost şi primar al Craiovei şi l-a preocupat mai ales problema şcolarã. Tot el a construit şi internatul pensionului de fete întemeiat pe vremuri de unchiul sãu Iordache Otetelişanu împreunã cu bancherul Lazaro. Ştim cã Mariţa, în calitate de soţie a primarului, a venit într-o varã la serbarea de sfârşit de an, sã încununeze personal pe premiantele pensionului, printre care a avut bucuria sã o recunoascã şi pe fiica ei, Lena.
Singura lui odihnã era de sãrbãtori când pleca cu familia la Beneşti, aşa ca pe vremuri unchiul Grigore şi atâţia şi atâţia alţi Otetelişeni înaintea lui, de cinci secole neîntrerupt, încã din zilele lui Vlad Dracul sau poate chiar şi mai mult. În cula de la Beneşti se strânseserã peste şase sute de manuscrise care au fost cercetate cu grijã şi clasate în secolul trecut de Generalul Herescu-Nãsturel, care a întocmit o genealogie exactã şi completã a neamului Otetelişanu. Aceste date se aflã astãzi în posesia Academiei.64 Conacul de la Beneşti este astãzi declarat monument istoric.
Când ajungea Costicã cu familia la moşie, îşi gãsea întotdeauna conacul pãrãginit, umed, rece şi neprimitor. În primele zile lipseau toate celea, pânã şi urciorul de pãstrat apa de bãut (ultimul urcior îl spãrsese în vara trecutã Tache, fiul Anicãi). Copiii se plictiseau de moarte, nu reuşeau sã se încãlzeascã şi nu-şi aflau rostul: Titi, fata lui Costicã, era supãratã cã-şi pierduse ciorapul (lucrul de mânã) pe drum, ceilalţi erau flãmânzi, obosiţi şi mureau de urât. În numai câteva zile însã atmosfera se încãlzea din nou şi tot conacul rãsuna de o veselie zgomotoasã, ce avea sã dureze pânã toamna târziu.
Când venea toamna, Costicã era mai tot timpul plecat la vânãtoare… la muncile câmpului se gândea mai puţin. Pentru a-i aminti soţului cã sosise timpul pentru arãturi, Mariţa a poruncit sã se întindã toate plugurile în drumul lui şi pânã acasã, vânãtorul nostru a trebuit sã la sarã cu calul, unul dupã altul.
Când nu putea pleca din Craiova, îşi trimitea copiii la Dobriţa la soru-sa Elena; într-o varã a trimis-o pe Titi, care venise foarte slãbitã de la pension şi începuse sã şi tuşeascã, sã facã o curã de zarã la Maica Tuşa, la moşie. Altã datã, când s-a sculat Lena de la boalã, tot la Dobriţa a trimis-o.
Pe fratele sãu mai mic, Petre, l-a crescut ca pe propriul sãu copil, aşa cum se învoise pe vremuri cu Unchiul Grigore şi sã-l dea la învãţãturã pe cheltuiala sa şi a Elenii; din nefericire, Petre s-a considerat toatã viaţa un mare persecutat, şi aceastã aversiune dintre urmaşii lui Petre şi aceia ai lui Costicã nici astãzi nu s-a stins.
Cam aceasta ar fi seria micilor bucurii şi necazuri ale lui Costicã şi Mariţii Otetelişanu. Din stilul şi forma scrisorilor sale, din scrisul sãu, se poate vedea omul fin, manierat şi cult, cu inimã bunã şi sãritoare, vesel, moderat şi drãguţ ca toţi Otetelişenii. Ea a fost o femeie bunã şi harnicã, cu care s-a împãcat toatã viaţa de minune. De notat cã soru-sa, Anica, rãvãşitã şi înãcritã de toate loviturile soartei, gata sã acuze pe toatã lumea cã ar fi împotriva ei, pentru Costicã şi Mariţa nu gãseşte niciodatã decât cuvinte de laudã şi de simpatie, ori de câte ori vorbeşte despre ei.
Din nefericire însã, nici unul, nici celãlalt nu s-au bucurat de o sãnãtate prea înfloritoare. La numai 39 de ani, Costicã se simţea în permanenţã slãbit şi sfârşit… dintr-o nimica toatã obosea… Toate îngrijirile doctorilor Bonciu şi Fabriţius nu l-au prea ajutat. Ştim cã lua unturã de peşte şi cã se trata cu o doctorie specialã, din care lua numai 6 picãtori pe zi; cum vedem, homeopatia a existat în toate timpurile. La 42 de ani se simţea atât de sleit, încât dupã mai multe concedii medicale s-a vãzut silit sã demisioneze. Mariţa, nici ea nu se simţea mai bine, cãci suferea de ficat şi de „impeghie” (zãu cã nu ştiu ce va fi fost aia) şi se trata şi ea fãrã succes cu nişte hapuri… „Ne parigorisim amândoi cu nişte nevoi”, îi scrie el Elenii (la 13.XII.1870), cãci buna dispoziţie nu-l pãrãsise.
Fusese de curând ales deputat, dar din scrisoarea sa de la 20.II.1871 (ultima lui scrisoare), rãzbate o puternicã descurajare. Era sãtul de deputãţie şi abia aştepta sã se termine seziunea „care va fi cea de pe urmã”… Nu ştia, sãracul, cât adevãr grãise… Era impresionat de moartea Anicãi, a cãrei înmormântare o suportase pe socoteala sa, şi acuma alerga sã le facã rost de o pensie orfanilor rãmaşi de pe urma ei… Era trist şi tulburat, şi pentru prima oarã îşi termina scrisoarea cu „adio”… Parcã-şi presimţea sfârşitul… şi, într-adevãr, nu mult dupã asta, a fost gãsit neînsufleţit în camera lui de la hotel Metropol din Bucureşti. Avea numai 43 de ani şi douã luni.
Mariţa a restaurat la 1890 vechia ctitorie Otetelişeneascã, biserica Sf. Ilie din Craiova.
℘⇑
Costicã Otetelişanu a avut cu totul 11 copii, dintre care doi bãieţi au murit fiecare la 12 ani, şi o fatã, Titi, a rãcit jucând teatru la o serbare în pensionul ei; avea 18 ani.
Ceilalţi opt au fost:
1. Zoe, mãritatã cu doctorul Fratostiţeanu.
2. Grigore, cãpitan, care a avut patru copii: Costi, Matilda mãritatã Boicescu, Margareta mãritatã Chivu şi Grigore sau Bebe.
3. Iancu
4. Nicolae
5. Miţa, mãritatã Istraty
6. Lena, mãritatã cu colonelul Taplicescu
7. Barbu sau Vava
8. Eliza, mãritatã cu Petre Slãvitescu şi care a avut douã fete: Tetza, mãritatã Landman, şi Ionela, mãritatã Antonescu. Tanti Eliza a murit la 2 mai 1957.
Bucureşti, 27 iunie 1980
℘⇑
TINCA FRUMUŞANUtc „TINCA FRUMUŞANU”
1837-1901
şi urmaşii eitc „şi urmaşii ei”
Este grea vãduvia, mai ales când ai şi o casã de copii… Nu trecuse prea mult timp de când Nicolae Otetelişanu o pierduse pe Uţa lui… Fiica sa, Elena, nu avea decât 14 ani, iar Anica 12.
Fetele fãceau tot ce le sta în putinţã ca sã conducã gospodãria şi sã se ocupe de fraţii lor mai mici, Costicã şi Iancu… Se simţea însã lipsa unei mâini de soţie… venise toamna şi începea şi şcoala… Aşa nu mai putea merge!… Şi atunci, bãtrânul Nicolae s-a hotãrât sã lase prejudecãţile la o parte şi iatã peste ce notã dãm în faimosul sãu acatistier:
„La 1836 Septembrie 3, m-am cãsãtorit al doilea (sic) luând de soţie pe Mariţa, fiica Dumnealui Medelnicerului Grigore Bâlteanu din Târgu Jiului”, iar pe fila urmãtoare: „La 1837, Iunie 15, Marţi dimineaţa la 3 ceasuri nemţeşti65 , s-a nãscut fiica noastrã Ecaterina, botezând-o dumneaei Masinca Filişcana.”
Tatãl obişnuia sã-i spunã Ecaterina a II-a, cãci mai avusese din prima cãsãtorie o fiicã Ecaterina, care murise de micã, însã în casã i se spunea Tinca, şi sub acest nume a fost ea cunoscutã toatã viaţa.
Când s-a fãcut de şapte ani, a dat-o la şcoalã în oraş. Pânã atunci nu se pomenise încã odraslã boiereascã la o şcoalã publicã, destinatã precum se ştie, poporului de jos… Se poate!… dar asta nu pentru şcoala din Târgu-Jiu, ridicatã din ostenelile lui Nicolae Otetelişanu şi ale cumnatului sãu, Iancu Sâmboteanu… Eleva a fost la înãlţime: „Tinca a ieşit bine la examen; a luat cununã”, îi scrie el fiicei sale, Elena, la 7 iulie 1847… Da, era fatã studioasã Tinca şi îi plãcea mult sã citeascã, dar avea şi un cusur: era foarte distratã, întotdeauna uita unde îşi punea lucrurile… şi neglijentã… Doamne, Doamne!… Încolo, fata era deşteaptã foc şi toţi dascãlii se minunau de isteţimea ei şi de dragostea Tinchii pentru carte; cel care o preţuia însã cel mai mult era profesorul Tache Frumuşanu, unul din pionierii învãţãmântului public din Târgu-Jiu; prin stãruinţa acestuia, împreunã cu a lui Stanciovici Brãnişteanu, au fost înfiinţate şi organizate cele mai multe şcoli din oraş. Era un om foarte citit Frmuşanu, cãlãtorit prin ţãri strãine şi cu multã ştiinţã de carte. Fusese cãsãtorit în tinereţe cu o contesã unguroaicã, dar aceasta murise la naştere împreunã cu copilul şi de atunci, preocupat de studiile şi de şcolile sale, ajunsese la patruzeci de ani, uitând sã se mai gândeascã sã-şi refacã existenţa. Acum însã descoperise pe domnişoara Otetelişanu… un copil faţã de vârsta lui… dar atât de isteaţã… şi de studioasã… Reuşise sã facã din eleva lui o latinistã de frunte; Virgiliu, Ovidiu, Horaţiu nu mai prezentau nici un secret pentru ea, şi chiar şi dupã absolvirea şcolii a continuat sã-i dea lecţii în particular… şi iatã acum ce am descoperit într-o scrisoare cãtre Elena Economu, din 4 febr. 1856, a „unchiului Grigore de la Sfântu Ilie”, patriarhul clanului Otetelişanu: „… mi-a scris dumnealui nepotul Culcer (soţul Anichii), cã ar fi cerând nepoata Catinca, iubita dumitale sorã, un tânãr prea bun, şi cã cere în grabã sã aibã ştiinţã ce zestre va avea fata…” Era firesc ca „tânãrul prea bun” sã cearã sã aibe ştiinţã de zestrea fetii şi sã se gândeascã la viitor şi la copiii ce vor veni. Profesorul Tache Frumuşanu nu avea avere, moştenirea Tincãi era şi ea foarte modestã, şi atunci Unchiul Grigore a propus o soluţie logicã şi avantajoasã, din care s-au tras însã apoi multe supãrãri, aşa cum vom vedea în capitolul urmãtor.
Deocamdatã, tânãrul mire, de ani 40, şi tânãra mireasã, de ani 19, erau fericiţi, şi diferenţa de vârstã nu îi prea jena. În casã vorbeau foarte mult latineşte, aşa cum în alte case boiereşti se vorbea franţuzeşte… Tinca se temea grozav de el şi mã întreb dacã i-a spus vreodatã „tu”. Odatã a spart o ceaşcã şi s-a grabit sã-i trimitã Anichii din Craiova cioburile ca sã gãseascã altã ceaşcã la fel „dar fãrã ca sã afle Tache”.
Aproape toate comisioanele la Craiova i le fãcea Anica; o datã o umbreluţã, altã datã o pelerinã de catifea, o horbotã, o pânzã… şi devenea foarte pisãloagã dacã nu era servitã la timp; „…ţi-am trimis şi şemizetul Tinchii şi te-am rugat sã-l trimiţi, şi eu vãd cã ai uitat, cã de atunci încoace de douã ori mi-a scris pentru el, parcã nu ştiu ce sculã ar fi… Te rog dar, fi bunã de i-l trimite, ca sã scap de gura ei…” (scris. Cãtre Elena din 11.III.1865). În schimb, când i se cereau ei comisioane… „…zici cã mi-ai scris cu expediţia. Nu am primit nici una. Se vede cã ori Tinca nu le trimite, sau de la poştã se opresc, dar mai mult cred cea dintâi…” (4.II.1859), dar sã nu bârfim. Am spus cã era distratã şi neglijentã, neglijenţã care cu timpul devenise proverbialã… „Camera Mamii parcã ar fi un cuib de pupãzã”, spunea cu ani în urmã fiul ei, Titu… am uitat sã spun cã Tinca a avut opt copii care au necãjit-o tare, cãci îi iubea prea mult ca sã-i ţinã din scurt cum trebuia. Totuşi, a fost o zi când şi-a cãlcat pe inimã şi le-a tras o chelfãnealã care a compensat toate indulgenţele de pânã atunci. Despre ce fusese vorba?… Într-o searã, când Tinca, aflatã în vizitã la o familie, întârziase peste ora obişnuitã la o partidã de conţinã…66 , copiii, care acasã începuserã sã se plictiseascã, au avut ideea nãstruşnicã de a se juca de-a „care face pipi mai departe”. Când a venit mama acasã şi-a pus mâinile în cap de ce a gãsit pe uşi, pe sobe şi pe covoare. Şi-a ieşit atuncea din sãrite şi i-a bãtut cu mãtura aprinsã67 pânã a durut-o mâna, dar le-a trecut pentru totdeauna micilor noştri pompieri cheful de astfel de experienţe hidrodinamice. Aşa este când te ocupi mai mult de conţinã decât de copii. Ce distracţie putea însã gãşi în vãgãuna ceia de Târgu-Jiu, pe atunci prin secolul trecut. Tache nu ştia de conţinele ei, şi Tinca se grãbea din rãsputeri sã ajungã seara acasã înaintea soţului. Copiii cei mari, Iulian, Constanţa şi Titu, aflaserã însã de meteahna mamei lor, ba chiar îşi procuraserã şi un joc de cãrţi. Cum rãmâneau singuri, începeau: „Patru şi cu trei, şapte… doi şi cu opt, zece…” Odatã i-a prins însã tatãl lor şi a fãcut el aşa, încât de atunci nici nu s-au mai gândit sã studieze aritmetica pe calea asta, iar cãrţile au fost puse pe foc. Din ziua aceea, Tache Frumuşanu a început sã se ocupe personal de educaţia copiilor; se aşeza seara în capul mesii, iarã ei, de jur împrejur, fiecare cu un opaiţ aprins în faţã, îşi pregãteau sârguincioşi lecţiile… şi nu aveau voie sã se scoale la joacã, pânã nu le ştiau ca pe apã. Cea mai bunã la învãţãturã era Constanţa; tatãl ei îi spunea Constantin şi a regretat o viaţã întreagã cã nu se nãscuse bãiat. Titu, în schimb, nu avea deloc ţinere de minte, dar tatãl nu voia sã ştie: „Memoria se formeazã prin exerciţiu”, spunea el. Îl punea sã înveţe ca papagalul şi nu-i dãdea drumul pânã ce nu ştia lecţia cuvânt cu cuvânt. Câte bãtãi n-a mâncat bietul copil, dar ce bine i-a prins!…Memoria proverbialã a lui Titu Frumuşanu a fãcut epocã. La fel ca şi cu mama lor pe vremuri, Tache Frumuşanu vorbea şi cu copiii în casã latineşte.
Bãtrâneţile Tincãi s-au scurs liniştite, şi dupã ce şi-a pierdut soţul şi-a împãrţit timpul între „cuibul ei de pupãzã” şi masa de joc, pânã ce, în 1901, rãpusã de un cancer la ficat, „s-a pristãvit” şi ea dintre cei vii… dar nu numai despre neglijenţa şi partidele ei de cãrţi au ştiut sã povesteascã urmaşii, ci mai ales despre bunãtatea ei sufleteascã şi-au amintit toatã viaţa cu drag… a murit regretatã de toţi, rude şi prieteni, şi chiar şi de Cherry, cãţeluşa setter, pe care o avea de la fiul ei Numa.
În ziua înmormântãrii, Cherry a dispãrut fãrã urme, pentru ca, câteva zile mai apoi, sã fie gãsitã pe mormântul stãpânei, unde se lãsase sã moarã de foame.
Traiul împreunã la Târgu-Jiu a fãcut ca legãtura dintre Culceri şi Frumuşani sã fie mai strânsã decât cu ceilalţi Otetelişeni, şi cu toate cã gradul nostru de rudenie devine din generaţie în generaţie tot mai depãrtat, am continuat totuşi, din tatã-n fiu, sã ne considerãm ca rude foarte apropiate, aşa cã mã voi opri ceva mai mult asupra urmaşilor Tincãi. Trec peste Elvira, Julieta şi Ana, moarte de mici (Elvira a murit subit pe oliţã, în timp ce mama ei era plecatã la cãrţi)… n-am sã insist nici asupra lui Iulian care a trãit numai 20 de ani; a fost un bãiat frumos şi inteligent, dar din nenorocire i-a plãcut prea mult viaţa… Odatã, în urma unui chef, a rãcit şi a fãcut o tuberculozã galopantã…Pânã la finele vieţii nu s-a putut mângâia Tinca de pierderea lui.
Trecem la cei rãmaşi în viaţã:
Constanţa Pârâianutc „Constanţa Pârâianu”
1861-1936
S-a nãscut în 1861; de fapt, se numea Constandina, iar fraţii îi spuneau Ţãţaca, cãci aşa se zicea pe vremuri surorii celei mai mari. A fost cãsãtoritã întâia oarã cu Ion Cârstoceanu, fiul unui preot ardelean, cu care a avut o fatã, Tanţi, mãritatã cu avocatul Cicerone Budişteanu. Dupã moartea lui Cârstoceanu, Constanţa s-a remãritat cu cãpitanul Emanoil Pârâianu nãscut în 1860 în comuna Izvoarele din Gorj, un bun militar şi un neîntrecut instructor (i se spunea „Pãrintele recruţilor”). A fost un literat apreciat la vremea lui, deşi azi puţinã lume mai ştie de el; limba lui fluentã şi naturalã, stilul viu şi atrãgãtor, tematica în general din lumea ţãranilor gorjeni pe care îi cunoştea bine, descriind fapte vãzute şi simţite… Toate astea au dat o deosebitã valoare şi savoare scrierilor sale, publicate în revistele Jiul şi Parângul, sau cãrţii sale de versuri Umbre şi Lumini. A murit în 1916 în timpul ocupaţiei germane, iar casa lui cu etaj din Str. Parîngului a lãsat-o Armatei pentru înfiinţarea unui cerc militar.
La bãtrâneţe, Constanţa a locuit la fratele ei mai mic, Numa Frumuşanu, unde îşi trecea vremea în faţa mesuţii, fãcând pasenţe… Miercurea seara lua de obicei masa la noi, şi bunica mea o aştepta cu rasol de peşte, care îi plãcea în mod deosebit. A murit în 1936. Veselã şi spiritualã, conversaţia ei plãcutã şi butadele ei amuzante au fãcut epocã… Era întotdeauna primitã cu plãcere.
Fata ei, Tanţi, a fost o femeie de o culturã şi inteligenţã rarã; energicã, spiritualã, cititã, voiajatã… a activat intens în mişcarea noastrã culturalã dinainte de primul rãzboi mondial şi o preocupa mai ales promovarea femeii… A avut studii, publicaţii, eseuri literare, conferinţe, şi şi-a pãstrat vioiciunea de spirit pânã la adânci bãtrâneţe… La 80 de ani trecuţi lucra încã ca expertã grafologã pe lângã Academie… Dacã frumuseţea şi modestia i-ar fi fost la înãlţimea inteligenţei, vervei şi culturii, ar fi fost desigur o fiinţã excepţionalã. A murit în 1973 în vârstã de 94 de ani.
Tanţi a avut un singur copil, Radu Budişteanu, nãscut în 1902, tot aşa de cult şi inteligent ca şi mama sa, dar din nefericire, o carierã politicã dezastruoasã i-a nenorocit toatã existenţa. Mai trãia încã în 1980.
Titu D. Frumuşanu 68 tc „Titu D. Frumuşanu 68 ”
1861-1919
A fost cel mai bun avocat din câţi a cunoscut Baroul de Gorj şi a pledat de foarte multe ori şi în Capitalã, cãci un proces susţinut de Titu Frumuşanu era, prin definiţie, un proces câştigat. Şi-a reprezentat de numeroase ori judeţul în Camera Deputaţilor, şi interpelãrile sale curajoase au fãcut epocã, cãci tot parlamentul se temea de verva lui spumoasã şi de replicile sale necruţãtoare.
A fost în numeroase rânduri ales primar în oraşul sãu natal şi nu au exagerat aceia care, ţinând seama de multiplele sale realizãri, l-au denumit „pãrintele Tîrgu-Jiului modern”.
Şi în fine, prin butadele sale inteligente, pertinente şi curajoase, care l-au fãcut celebru, Titu Frumuşanu a reuşit sã intre în legendã.
S-a nãscut la Târgu-Jiu în ianuarie 1861 şi şi-a fãcut studiile primare la Târgu-Jiu; pe cele secundare le-a fãcut la Liceul Sf. Sava din Capitalã. În 1884 a absolvit Facultatea de Drept a Universitãţii din Bucureşti şi a fost numit în magistraturã, dar numai dupã un an a demisionat, înscriindu-se în Baroul Avocaţilor din Gorj unde a funcţionat pânã la sfârşitul vieţii. Şarjele sale prompte şi scânteietoare au rãmas de pominã în lumea avocaţilor din întreaga ţarã, cãci în întreaga ţarã Titu a susţinut procese. Odatã, în cursul unei pledoarii la Bucureşti, dorind sã fie mai convingãtor, a vrut sã recurgã la un citat latin care sã întãreascã punctul sãu de vedere, dar, din nefericire, nici unul din jurisconsulţii clasici nu se gândise sã fabrice un adagiu pe mãsura exactã a argumentãrii lui Titu, el nu s-a încurcat însã pentru atâta lucru:
– Şi acum, sã vedem ce spun strãmoşii noştri. De pildã Gaius: …(urmeazã un citat latin din Gaius, anume stâlcit de Frumuşanu pentru utilitatea cauzei…)
– Cum, cum?… Ce spun strãmoşii noştri?… îl întrerupse cu morga lui obişnuitã avocatul pãrţii adverse, elegantul domn Rosenthal, care se nemerise sã fie şi el un excelent latinist. Vãzându-se demascat, Titu nu s-a pierdut cu firea:
– Dumneata sã nu te amesteci, domnule Rosenthal!… Gaius a fost strãmoşul meu, nu al dumitale!… a rãspuns el imperturbabil, continuându-şi apoi liniştit pledoaria de unde o lãsase.
În afarã de aceste poante de humor, pledoariile sale au fost nişte capodopere oratorice şi adeseori mişca pânã la lacrimi întreg auditoriul.
Dar nu numai ca avocat s-a remarcat el, ci mai ales ca primar al Tîrgu-Jiului, cãci în repetate rânduri a fost ales primar, chiar şi în opoziţie, în timpul guvernãrii conservatorilor… şi cum era sã nu-l aleagã Tîrgujienii noştri, când nimeni pânã la el nu înregistrase atâtea realizãri în acţiunea de modernizare a acestui târguşor primitiv, uitat de Dumnezeu la poalele munţilor Olteniei… Dacã am cita numai câteva din aceste realizãri (asfaltarea trotuarelor, uzina electricã şi iluminarea oraşului, linia feratã Filiaşi–Târgu-Jiu şi racordarea acesteia la linia Turnu Severin–Bucureşti, Gimnaziul – astãzi liceul – Tudor Vladimirescu, Palatul Primãriei, frumoasa grãdinã publicã, monumentalul pod de fier peste Jiu, mãreţul dig de piatrã care a salvat definitiv oraşul de revãrsãrile periodice ale râului, statuia lui Tudor, Cimitirul…) şi tot am înţelege cã aspectul modern al oraşului, astãzi atât de arãtos, sub gospodãrirea lui Titu Frumuşanu a început… Este de mirare cum de a putut el reuşi sã convingã pe guvernanţii ţãrii sã-i acorde imensele fonduri necesare tuturor acestor înnoiri!…
La inaugurarea podului de peste Jiu, în 1895, a fost invitat şi prinţul moştenitor Ferdinand, şi ministrul comunicaţiilor, Ionel Brãtianu. La banchetul ce a urmat, primarul Frumuşanu a ridicat paharul şi a început sã mulţumeascã între altele şi ministrului Brãtianu, deputat de Gorj, pentru ajutorul financiar acordat. Acesta, coleg de studii şi prieten bun cu Titu, simţindu-se jenat de toate laudele aduse în prezenţa Prinţului, a început sã-l calce pe sub masã pe picior, ca sã-l facã s-o lase mai domol.
„Alteţã!… Vã rog sã-i porunciţi ãstuia de lângã mine sã nu mã mai calce pe picior, cã-mi stricã vârful ghetei”, şi-a întrerupt deodatã toastul, oratorul nostru.
Prietenia lui Titu cu Brãtianu l-a ajutat mult, ori de câte ori a fost vorba de a se obţine fonduri pentru monumentalele lucrãri edilitare din oraşul sãu. Totuşi, a evitat cu dârzenie ca, în numele acestei prietenii şi a ajutoarelor cãpãtate, sã ajungã sã-şi vândã conştiinţa. Astfel, în 1904, pe când era deputat în Bucureşti, s-a trezit într-o noapte chemat urgent la primul ministru Ionel Brãtianu, care se decisese sã-şi torpileze ministrul de justiţie, pe Vasile Lascãr. Lui Titu îi revenea rolul de a-l ataca a doua zi pe neaşteptate în parlament, într-o virulentã interpelare-surprizã. Nu numai cã a refuzat net sã se preteze la aceastã sforãrie urâtã, dar l-a prevenit pe Brãtianu cã-l va anunţa pe Lascãr sã-şi pregãteascã apãrarea, şi aşa a şi fãcut. Chiar în noaptea aceea s-a dus cu birja la Vasile Lascãr acasã, iar manevra bizantinã a astuciosului prim ministru a eşuat… şi totuşi, prietenia Frumuşanu – Brãtianu nu a fost afectatã cu nimic prin aceastã reacţie cavalereascã.
S-ar putea scrie o carte numai cu anecdotele care au circulat pe seama lui. Pãcat cã multe dintre ele nu pot fi povestite în faţa domnişoarelor.
Titu nu-şi menaja victimele. Într-o searã juca poker cu mai multe cucoane în vârstã. Deodatã, uneia mai grase i se întâmplã un accident destul de regretabil; se roşeşte toatã, lasã privirea în jos şi, prefãcându-se cã a pierdut ceva pe covor, se mişcã într-o parte şi în alta, silindu-se sã facã sã scârţâie scaunul, doar doar va obţine… rima. În fine, incidentul trece neobservat, jocul îşi continuã mersul, când deodatã Titu întrerupe cu imperturbabila lui voce nazalã:
– Bine cucoanã dragã, cu zgomotul fãcuşi dumneata ce fãcuşi, dar cu mirosul ce-i facem?…
Expresia „dar cu mirosul ce-i facem?” s-a încetãţenit de atunci în vocabularul limbii, ori de câte ori încearcã cineva sã camufleze o acţiune ruşinoasã.
Altã datã, un grup de cucoane pe care Titu, ca sã râdã de ele, le convinsese cã avea deosebite calitãţi de medium, l-au invitat la o şedinţã de spiritism. De când îşi publicase B. P. Haşdeu renumita lucrare Sic cognito69 , toate cercurile spiritiste nu mai evocau la masa rotundã decât pe nefericita scriitoare Iulia Haşdeu, geniala fiicã a lui Bogdan Petriceicu, plecatã din lumea celor vii la numai 19 ani… zi şi noapte, umbra sãrmanei Iulia era mereu deranjatã de prin Cîmpii Elizee sau de unde va fi fost, ca sã stea de vorbã cu toate babele trãznite de prin multiplele mahalale ale oraşelor noastre… Dar sã revenim la şedinţã. Titu este aşezat pe un scaun şi hipnotizat pânã ce cade în transã şi începe sã sforãie.
– Titule, îţi poruncesc sã chemi aci spiritul Iuliei Haşdeu!…, îi porunceşte conducãtoarea şedinţei.
– Vine îndatã.
– Iulia Haşdeu, rãspunde, ai venit?…
– ……
– Iulia Haşdeu, unde eşti?… rãspunde!…
– (nimic)
Scena se repetã de douã, trei ori, pânã ce conducãtoarea îşi pierde rãbdarea:
– Titule, ţi-am poruncit sã chemi aci spiritul Iuliei Haşdeu. De ce nu vine?…
– Vine îndatã.
– Dar de ce nu vine?…
– E ocupatã.
– Ce face?…
– Se c…
…………………………………………………………..
Titu nu a ştiut niciodatã ce este jena. Multiplele sale realizãri l-au fãcut sã se comporte uneori ca un adevãrat satrap oriental.
Într-o zi, când trimise vorbã în garã sã i se reţinã un loc în tren, s-a trezit cu un birjar intrând cu trãsura în curte:
– Sã trãiţi, coane Titule!… M-a trimis domnu’ şef de garã sã vã aduc, cã nu mai poate ţine trenul în staţie!
– Ba sã-l mai ţie!… Nu vezi cã încã nu am terminat masa?… rãspunde Titu cu gura plinã.
– Fac domnii pasageri gãlãgie!…
– Şi ce dacã fac?… Sã aştepte!… Eu le-am fãcut trenul ãsta, tot eu pot sã-l şi desfiinţez!…
Se credea îndreptãţit la multe Nenea Titu şi nu întotdeauna i-a mers. Într-o searã, în casa prietenului sãu Nicolae Mandrea, membru al Junimii şi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, a cunoscut-o pe renumita cântãreaţã Elena Teodorini, prietenã din copilãrie cu soţia lui Nicolae, Zoe Mandrea70 . A cântat în faţa oaspeţilor şi toţi o ascultau vrãjiţi… A cântat „Paloma”, „Amoru-i un copil pribeag…” a fost minunatã… Titu mai ales o mânca din ochi, nu altceva, şi avea şi de ce… Elena Teodorini întruchipa ispita personificatã cu minunata ei carnaţie, gura senzualã şi ochii galeşi!
…şi iatã acum urmarea, aşa cum a povestit chiar Elena a doua zi, prietenei sale Zoe:
„…abia ieşeam de la tine şi tocmai voiam sã mã sui în trãsurã, când hop, şi Domnul Frumuşanu.
– Când pot sã vã mai vãd, stimatã Doamnã?… mã întreabã el gâfâind.
– Dacã vã face plãcere, mâine dupã-masã – la cinci, la mine acasã – am rãspuns eu.
– Bine… mâine la cinci – a repetat el, sãrutându-mi cu lãcomie mâna de la mãnuşã în sus.
A doua zi la orele cinci precis şi-a fãcut apariţia la mine, elegant, ferchezuit şi cu un pacheţel în mânã.
– Ţi-am adus o specialitate a Gorjului nostru; nişte pãstrãvi afumaţi…
Am dat servitoarei peştii sã-i punã în sufragerie şi am trecut în salonaşul meu unde, fãrã nici o intenţie sau calcul, m-am aşezat pe divan, iar el, alãturi de mine… Nici n-a închis bine servitoarea uşa, şi s-a şi nãpustit asupra mea, cuprinzându-mã de mijloc şi acoperindu-mi obrazul cu sãrutãri… deodatã, cu un gest brusc, a vrut sã mã cucereascã, aşa netam nesam… Eu mã apãram din rãsputeri, şi, cum aveam soneria la îndemânã lângã divan, am întins braţul şi am sunat. Uşa s-a deschis, iar el mi-a dat atuncea drumul, sãrind în picioare cât îi permiteau de repede cele 100 de kilograme ale sale şi mi-a spus pe un ton îmbufnat:
– N-are nici un rost, când eşti artistã, sã faci pe mironosiţa!… Adio doamnã!…
A ieşit apoi pe uşã şi, trecând prin sufragerie, şi-a luat apoi pachetul cu pãstrãvi… Închipuieşte-ţi dragã, şi-a luat pãstrãvii înapoi !…”, repetã Elena Teodorini râzând în lacrimi.
Aspectul lui îţi sugera un faun mitologic: rotund şi grãsuliu, pãrul castaniu dat pe spate, o frunte înaltã şi frumoasã, doi ochi mici, uşor oblici, în care scânteia deşteptãciunea şi isteţimea. Când îl interesa conversaţia îi închidea pe jumãtate ca sã se concentreze mai bine şi, deodatã, spontan ca un fulger, ţâşnea câte un rãspuns dintre acelea, pe cât de obraznic pe atât de spiritual, un rãspuns tipic Titu Frumuşanu.
A fost în repetate rânduri ales deputat de cãtre Colegiul I Alegãtori din Gorj şi de douã ori a fost şi vicepreşedintele Camerei. Întreruperile sale în dezbaterile parlamentare deveniserã celebre şi o lume întreagã se ferea sã înfrunte sãgeţile sale ascuţite, cãci pe Titu nu-l bãgai în cofã cu una, cu douã. Ceea ce nimeni nu avea curaj sã spunã cu glas tare, el o spunea, cãci problema respectului nu l-a preocupat în viaţã. Tot aşa s-a comportat şi cu prietenii, cãrora niciodatã nu le-a rãmas dator, indiferent de locul şi condiţiile în care-şi achita poliţele:
Prietenul sãu, magistratul Golfineanu, preşedintele tribunalului din Craiova, îl tot invita ca, în drum spre Bucureşti între douã trenuri, sã se abatã şi la Craiova câteva ore, sã vinã sã ia masa la el. Titu promitea mereu, dar niciodatã nu venea.
– Sã ştii cã dacã n-ai de gând sã vii de bunã voie, am sã te fac sã vii de nevoie… – l-a ameninţat într-o zi Golfineanu în glumã.
– Te sfãtuiesc sã nu te pui cu Titu Frumuşanu…
Într-o zi primeşte la Târgu-Jiu un mandat de aducere la tribunalul din Craiova. Nedumerit, se suie în tren, ca sã constate acolo cã fusese citat ca martor într-un proces intentat de servitoarea lui Golfineanu (o ţigãncuşã nostimã), bucãtãresii sale (o altã ţigancã), pentru nişte presupuse insulte. Pricepând pe loc cum stãteau lucrurile, Titu şi-a fãurit în grabã un plan.
Iatã-ne acuma în sala procesului:
– Tribunalul audiazã pe martorul Frumuşanu!…, pronunţã preşedintele cu glas solemn. Vã rog sã spuneţi tot ce ştiţi!…
– Pãi sã vedeţi cum a fost, începe Titu cu tonul cel mai natural din lume. Dumneaei de colo a zis: „Am sã te dau în judecatã, fã, dacã te mai legi de mine, şi o sã-ţi fac un procest sã-ţi meargã petecele!…”
„ Ei, şi mult îmi pasã mie de procesul tãu!”… a rãspuns dumneaei, cealaltã.
„ Ba o sã-ţi pese … cã eu mã ţin cu Golfineanu, cu judecãtorul, şi o sã câştig!…”
„ Ei, şi ce crezi, cã mi-e fricã de voi?… pupa-m-aţi în c… şi tu, şi Golfineanu ãla al tãu!…”
– Tribunalul e lãmurit, şi mulţumeşte domnului martor pentru depoziţie… întrerupe Preşedintele, roşu ca focul şi agitând nervos clopoţelul.
– Ţi-am spus eu, sã nu te pui cu Titu Frumuşanu! – i-a spus el apoi la masã.
Titu nu rãmânea niciodatã dator nimãnui şi-şi achita de obicei poliţele, sub cele mai usturãtoare forme. Bunul sãu prieten Popescu-Balaci se cãsãtorise de curând cu o prinţesã Ghica şi „Alteţa Sa”, gãsindu-l „prea vulgar”, insista pe lângã soţul ei sã o lase mai moale cu prietenia cu Domnul Frumuşanu. Titu observase manevra, dar tãcea. Într-o zi, s-au întâlnit întâmplãtor într-un restaurant de lux. Prinţesa se afla într-o stare avansatã şi vizibilã de graviditate. Titu se îndreptã vesel spre ei şi exclamã pe un ton entuziast:
– Aa!… Felicitãri, Felicitãri!… Observ cã neamul Popescu se va înmulţi!…
Sã-l fi vãzut cum îi strãluceau ochii de lãcomie în faţa unei mâncãri apetisante, a unei sticle de vin vechi sau a unei femei frumoase… Gura lui cea micã, cu un desen regulat şi frumos, cu nişte buze cãrnoase şi voluptoase, bãrbuţa patratã à la Henri IV, totul în el îţi evoca pe satirul dionisiac, mai ales atunci când lãsa ochii în jos şi cu o mişcare rapidã îşi umezea buzele cu vârful limbii sale grase şi trandafirii.
La masã, cu o falsã modestie, cerea sã fie servit ultimul, dar atuncea lua tot ce rãmãsese în farfurie, aşa, fãrã nici o jenã, ba uneori mergea şi mai departe. Madam Oketzka, guvernanta copiilor Mandrea, a privit într-o zi consternatã cum a întins el furculiţa şi i-a luat din farfurie o bucatã ce i se pãruse mai gustoasã… Bunicul meu Tache i-a fãcut însã odatã figura:
– Mariţo, pe mine sã mã serveşti ultimul… i-a spus Titu într-o zi ca de obicei servitoarei noastre.
– Pe mine sã mã serveşti tot la urmã, înaintea lui Domnu Titu… a adãugat bunicul meu. Când i-a venit însã rândul, a luat aproape tot, nemailãsând în farfurie decât o singurã bucãţicã slabã şi costelivã…
– Acuma du-te Mariţo şi serveşte şi pe Domnu Titu!…
Îl pasiona frumosul sub toate formele; era un colecţionar de obiecte de artã şi casa lui somptuoasã de pe Str. Frumuşanu din Târgu-Jiu71 îţi fãcea impresia unui muzeu cu sãlile mari cu vitraliuri, tablouri, statuete şi antichitãţi, toate orânduite cu un remarcabil bun gust.
Dragostea lui pentru culturã şi-a manifestat-o în cele mai diverse feluri. În Iunie pornea de obicei cu trãsura prin judeţ sã asiste la examenele de fine de an de prin şcolile primare sãteşti. Când descoperea câte un copil mai isteţ, mai îndrãgostit de carte îl aducea pe a sa cheltuialã în oraş şi-l întreţinea apoi la studii în liceu, ba chiar şi în facultate, atunci când sârguinţa elevului nu se dezminţise între timp. Numeroşi medici, avocaţi, ingineri din Gorj îşi datoreazã cariera lui Titu Frumuşanu.
Într-o varã, pe când asista ca de obicei la un astfel de examen rural, a rãmas încântat de exactitatea şi promptitudinea rãspunsurilor date de un copil de ţãran, elevul Paţica. Cu nimic nu l-ar fi putut înfunda; era bãiatul stãpân pe materie şi basta. Istoria, religia, matematica, geografia… în toate se descurca cu o deplinã siguranţã de el.
– Mã, tu ãla, care le ştii pe toate, îl interpeleazã Titu cu vocea lui nazalã, ia sã-mi spui tu mie pe unde se p… gãina?…
– Pe poianã… a rãspuns ţãranul nostru pudic şi cuviincios, fãrã a sta mult pe gânduri.
Paţica a fost apoi luat în casa lui Frumuşanu pânã la terminarea studiilor. Era de o seamã cu Tache, fiul lui Titu, cãruia îi convenea ca bãiatul sãu sã devinã emulul unui element valoros. Dupã terminarea studiilor liceale, au urmat amândoi medicina şi atât Tache, la Bucureşti, cât şi Paţica, la Târgu-Jiu, au fost apoi o viaţã întreagã figuri marcante în lumea medicilor.
Titu era un bãrbat comod, care niciodatã nu s-a grãbit, şi de asta a şi realizat atâtea. Prefera sã nãscoceascã cele mai nãstruşnice soluţii, decât sã se lase scos din ale lui. Ocupaţia germanã din 1916 l-a surprins în Bucureşti, de unde nu se mai gãsea nici un cal şi nici un strop de benzinã şi atunci şi-a adus din Gorj un car cu boi împreunã cu provizia respectivã de fân. Tot cu fân a aşternut el şi carul, peste fân o scoarţã olteneascã, iar deasupra, aşezat comod ca un rege feneant, Nenea Titu, care îşi fãcea în acest echipaj bizar toate cumpãrãturile, cursele şi vizitele în Capitala ţãrii.
– Dã-i înainte, Nene Titule, nu te jena!… îi striga câte un cunoscut de pe trotuar, când îl zãrea pe Calea Victoriei în faetonul sãu rustic.
Când suferea câte un prieten o nedreptate din partea nemţilor, acesta alerga sã-l roage pe Titu Frumuşanu sã intervinã el, şi Titu nu se sfia sã le spunã ocupanţilor germani ce credea despre ei; nu ştiu cum proceda însã, cã obţinea întotdeauna câştig de cauzã.
Totuşi, supãrãrile, vexaţiunile şi eforturile vane din timpul ocupaţiei i-au distrus nervii şi sãnãtatea, şi puţin dupã terminarea rãzboiului, la 13 aprilie 1919, şi-a dat şi el obştescul sfârşit, într-un sanatoriu din Bucureşti.
Era cu douã luni înainte de a muri… Toatã lumea ştia cã suferea de o boalã gravã şi cã zilele îi erau numãrate, când s-a întâlnit, în restaurantul gãrii Filiaşi, cu Todi Mandrea, fiul fostului preşedinte al înaltei curţi de casaţie.
– Ce bine-mi pare cã te vãd, Nene Titule!… auzisem despre dumneata cã ai fi grav bolnav!
– Aşa e dragã Todi, vino-ncoa sã te pup!… Da, sunt pierdut, şi nici un medic nu mã mai poate salva! Apoi, chemând chelnerul:
– Bãiete, un borş, o omletã din şase ouã, trei costiţe de porc cu varzã, nişte brânzã de Penteleu, fructe, o cafeluţã… şi sã-mi aduci şi un chil de vin negru!…72
– Dar, bine, Nene Titule!… ãsta e meniu pentru un bolnav aşa de grav cum spui cã eşti?…
– Ce vrei, dragã Todi, mãcar sã mor sãtul!…
Boala s-a agravat însã repede… se spunea cã avea puroi la ficat, un picior i se umflase şi a fost necesarã o amputare, dar nimica nu a mai putut opri evoluţia şi, în curând, s-a declarat infecţia generalã… De pe patul din sanatoriu, Titu da fiicei sale, Julietta, ultimile dispoziţii:
– Sã mã aşezaţi în cavoul familiei noastre din Târgu-Jiu… Nu vreau nici dric, nici cai drapaţi… Totul sã fie cât se poate de simplu… Pentru a mã transporta pânã acolo, faci o cerere de vagon şi o duci lui Ionescu de la serv. Mişcãrii din Gara de Nord. L-am servit în viaţã şi mi-e îndatorat… Pentru cheltuieli…
Julietta, de lângã el, se topea în lacrimi. La un moment dat, Titu a întrerupt-o enervat:
– Mai înceteazã o datã cu bocitul!… Mã sileşti sã vorbesc tare şi mã oboseşti. Ştiu cã-ţi pare rãu cã mor, dar n-o sã mã faci sã cred cã-ţi pasã mai rãu decât mie… Ce vrei, însã?… Este o lege cãreia trebuie sã ne supunem cu toţii!…
Şi cu moralul acesta a închis ochii Titu Frumuşanu, omul care nu s-a dat niciodatã înapoi de la o masã gustoasã, un vin bun, o femeie frumoasã, o cãlãtorie interesantã sau un obiect de artã… Oratorul, causeurul, omul de spirit, de a cãrui lance ascuţitã tremuraserã toţi… Târgu-Jiul îi datoreazã nenumãrate înfãptuiri şi cu drept cuvânt se poate spune cã Titu Frumuşanu este omul care a promovat acest târg la rangul de oraş.
A fost un bun tatã de familie şi a ajutat pe mulţi la nevoie, cãci sub exteriorul sãu epicurian se ascundea o inimã sensibilã, generoasã şi pasionatã de frumos… într-un cuvânt, acest aristocrat rafinat cu aspect rablezian, a fost o figurã a vremii sale care a fãcut epocã şi de care nu ne vom putea aminti decât cu plãcere.
A murit într-o zi de Duminica Tomii… Linia feratã Filiaşi–Târgu-Jiu era inundatã şi a trebuit sã fie trimis un dric ca sã-l aducã pe şosea. O sãptãmânã întreagã a durat acest drum de 60 de km de la Filiaşi la Târgu-Jiu, cãci prin toate satele pe unde trecea îl opreau ţãranii ca sã-l citeascã popa şi la ei în sat „pe tatãl lor”… În ziua înmormântãrii, oraşul era aşa înţesat de ţãrani cã n-aveai unde sã arunci un ac… Aveam 11 ani pe atuncea. Carul mortuar cu caii nedrapaţi înainta cu mare greutate prin mulţime, precedat de zeci de preoţi în odãjdii şi cu cãdelniţe. Numeroasele ordine cu care era decorat i-au dat dreptul la onoruri militare şi i s-a fãcut o paradã ca unui general… Şcolile, cetãţenii… toţi au ţinut sã-l petreacã în aceastã ultimã cãlãtorie. Ţãranii veniserã cu coasele şi au cosit câmpul Ciocîrlãului unde înfloriserã aceşti minunaţi soli ai lunii lui Prier, care sunt gingaşele caprine (narcise)… Titu le iubise cel mai mult în viaţã, cu parfumul lor îmbãtãtor, petalele fine de un alb imaculat şi inima galbenã ca aurul… Tot traseul procesiunii, de la intrarea în oraş şi pânã la cimitir, fusese presãrat cu aceste caprine. Aroma lor plutea prin aer, accentuând parcã şi mai mult atmosfera dureroasã a ieşirii acestui om minunat din lumea celor vii… S-au rostit zeci de discursuri… dispãruse o figurã.
℘⇑
Titu Frumuşanu a fost cãsãtorit de douã ori; pe prima lui soţie, Marioara Burlan, a iubit-o mult şi a înşelat-o copios; într-o vreme era chiar sã divorţeze de ea, atunci când o oarecare Doamnã Gãrdescu, o sirenã nefastã, îi furase minţile… Bunul sãu prieten, Barbu Delavrancea, a intervenit însã energic, i-a deschis ochii şi l-a readus pe calea binelui, dupã ce i-a arãtat ce comoarã de femeie era sã pãrãseascã… Sensibil la glasul raţiunii, Titu a cedat… şi a fost bine aşa!… Titu şi Marioara au avut pentru copii:
1. Julietta (1888-1937) o femeie bunã, inteligentã, cultã, de o veselie rarã, a fost mãritatã cu Victor Capelleanu şi a murit destul de tânãrã de diabet. Julietta a avut şi ea trei copii:
a. Marta (1908-1966), o fatã muncitoare, inteligentã, serioasã, sãritoare, într-un cuvânt, supãrãor de cumsecade. Nu s-a mãritat niciodatã şi toatã viaţa şi-a sacrificat-o pentru copiii surorii ei, Nina. A murit dintr-o tumoare la creier.
b. Nina (1910-1975), mãritatã cu Gh. Stegãroiu, cãzut eroic pe front. Are doi copii: pe Radu (1938), inginer mecanic, tatã a douã fete: Maria-Emanuela (1965) şi Corina (1977); al doilea copil al Ninei este Anca (1939) care a fost mãritatã cu Octavian Tomuţa şi a avut trei copii: Daniela (1965), Adrian (1967) şi Vlad (1971). Nina Stegãroiu, rãmasã vãduvã de tânãrã şi cu doi copii mici, a avut multe necazuri în viaţã, dar râdea toatã ziua; cu cât erau necazurile mai mari, cu atât râdea mai mult. A murit de cord, într-o clinicã.
c. Titi Capelleanu, nãscut în 1915, al treilea copil al Juliettei, a fost ofiţer, apoi licenţiat în drept, cãsãtorit cu Ali Popescu. Azi e pensionar.
2. Doctorul Tache Frumuşanu (1889-1947), un eminent chirurg, cãsãtorit mai întâi cu Mimi Dãnãricu, apoi cu Irène Tissescu; nu a avut copii.
3. Avocatul Şerban Frumuşanu (1892-1958), care nu a avut copii. Era tare fricos la boalã. Odatã s-a internat într-o clinicã pentru a-şi face un examen general. Nu i s-a gãsit nimic şi a doua zi urma sã i se facã ieşirea din spital. Pe searã, medicul de gardã a intrat în rezerva lui Şerban, s-a aşezat pe patul lui şi a povestit un banc. Toatã lumea a râs şi cel mai cu poftã a râs Şerban, dar deodatã a lãsat capul într-o parte. Un stop cardiac venise sã demonstreze:
a. cã suferise totuşi de cord.
b. cã se poate muri şi de râs.
4. Stanca Frumuşanu, nãscutã în 1896, nu s-a mãritat niciodatã şi trãieşte şi astãzi. Deşi s-a luptat cu foarte mari greutãţi în viaţã, buna dispoziţie şi optimismul nu au pãrãsit-o niciodatã. Astãzi trãieşte dintr-o pensie socialã de 300 de lei şi mãnâncã la cantina sãracilor, dar niciodatã nu s-a plâns, şi niciodatã nu am auzit-o bârfind.
Dupã moartea primei soţii, Marioara, Titu s-a recãsãtorit cu Marie Panaitescu, o femeie cu un port mândru al capului, înaltã, dreaptã, cu un mers majestos… o frumuseţe cu adevãrat regalã care, pare-se, reuşise în tinereţe sã capteze chiar admiraţia regelui Albert al Belgiei. Despre ea se povesteşte cã, trecând o datã pe jos pe Calea Victoriei, a simţit cum i se desface şiretul de la chiloţi şi cum aceştia încep sã-i lunece pe picior în jos. Pentru nimic în lume, Marie nu s-ar fi oprit însã în stradã sã repare accidentul. Fãrã a privi în jos, a pãşit demnã afarã din chiloţi, lãsându-i acolo jos pe trotuar, şi a mers majestuoasã mai departe.
Marie ţinea mult la fast şi toatã lumea întorcea capul pe stradã când trecea… Titu nu era însã omul pe care sã-l intimideze cu „majestatea” ei.
Se povesteşte cã într-o zi, pe calea Victoriei, cu nelipsita lui havanã în gurã şi cu mâinile în buzunar, Titu admira vitrinele, în timp ce în faţa lui, Marie se plimba cu o prietenã.
– Noroc bun Nene Titule, îl bate un prieten pe umãr. Ce faci pe aci?…
– Mã plimb, nu vezi?…
– Ce zici, dom’le de dama asta dinaintea noastrã?… Straşnicã femeie, hai?…
– Ehei, la pat s-o vezi!… rãspunde Titu, clipind şiret din ochi şi trecându-şi vârful limbii peste buzele cãrnoase.
– Ce spui, Nene… nu cumva vrei sã mã faci sã cred cã o cunoşti şi cã … fugi dom’le de aci cã minţi!…
– Ba chiar aşa e!… Pe onoarea mea!…
– N-ai vrea sã mi-o prezinţi şi mie?…
– Cu plãcere!… Marie!… dã-mi voie sã-ţi prezint pe prietenul meu, domnul X… Soţia mea!…
– Enchantée!… rãspunde mândrã Marie, întinzând cu un gest superb, la sãrutat, mâna ei înmãnuşitã.
Alta:
La hotelul Römischer Kaiser din Sibiu (era încã pe vremea stãpânirii Austro-Ungare), Titu şi Marie coboarã într-o dimineaţã din camerã.
– Sã puţuluim pe doamna73 … sare bãiatul de hotel cu peria de haine, cu gândul la un bacşiş bun.
– Lasã… cã n-am nevoie de ajutorul tãu pentru treaba asta… rãspunde imperturbabil Titu cu vocea lui nazalã.
Marie a murit în 1959, în vârstã de 94 de ani.
Ecaterina Dobruneanutc „Ecaterina Dobruneanu”
tc „”
Al treilea copil al Tincãi şi al lui Tache Frumuşanu a fost o fatã, pe care au botezat-o Ecaterina, ca pe mama ei. De o frumuseţe remarcabilã, a fost mãritatã foarte tânãrã cu Grigore Caribol, dar, rãmânând vãduvã, s-a remãritat peste câţiva ani cu Ştefan Dobruneanu cu care a dus o cãsnicie fericitã, care a iubit-o mult de tot şi a rãsfãţat-o în toate felurile, cu atât mai mult, cu cât dispunea şi de mijloacele necesare. O singurã pãrere de rãu îi frãmânta pe tinerii soţi: cã nu aveau urmaşi. Asta nu îi împiedica însã sã continue sã tragã nãdejde; aveau toatã viaţa înaintea lor… Soarta a voit însã altfel şi nu le-a fost dat sã se poatã bucura prea multã vreme de cãsnicia lor fericitã… Sãrmana Ecaterina nu împlinise nic patruzeci de ani, când un cancer necruţãtor i-a curmat fãrã milã firul existenţei.
A plâns-o ani de zile bietul Ştefan, şi în memoria ei a amenajat în grãdina publicã din Târgu-Jiu un sistem complex de irigaţie, compus dintr-un puţ de alimentare, o pompã, un castel de apã, o monumentalã fântânã artezianã şi un numãr de guri de apã pentru stropirea rondurilor. În schimbul acestor costisitoare lucrãri, a pretins şi el Primãriei sã înalţe (tot pe cheltuiala sa, de altfel) printre straturile de flori de pe firul aleei principale un bust al frumoasei sale soţii. Acest bust se încadra de minune în ansamblul arhitectural al parcului şi producea o impresie din cele mai plãcute…
Trecuserã vreo treizeci de ani şi mai bine, Ştefan Dobruneanu era şi el mort de mult, grãdina continua sã înfloreascã şi sã desfete pe târgoveţii noştri, de la pruncii din cãrucioare, la tinerele perechi de îndrãgostiţi, şi pânã la pensionarii bãtrâni veniţi sã-şi citeascã ziarul pe o bancã.
Edilii oraşului de atunci, din 1933, au fost însã într-o zi cuprinşi de o spontanã şi nobilã revoltã: „Cine mai e şi aceastã Ecaterina Dobruneanu?… Ce a fãcut ea pentru oraşul nostru?”… De dãrâmat nu puteau dãrâma bustul, din cauza contractului, şi atunci, într-o bunã dimineaţã, cetãţenii au constatat cu stupefacţie cã bustul din grãdinã „fusese furat” peste noapte de un necunoscut. Toboşarul primãriei, acela care anunţa prin oraş toate ordinele circulare, licitaţiile etc., un beţiv notoriu, pe nume Iancu Sãftoiu, zis Ţoi, a mãrturisit însã peste câteva zile, la o ţuicã, cã el ridicase bustul, din ordin, şi cã acesta se afla dosit la cimitir; totuşi bustul nu a mai fost reaşezat pe soclul sãu, pe care Consiliul municipal s-a grãbit sã-l dãrâme „nemaiavând nici un rost”.
Aşa este când mori fãrã urmaşi!
Splendidul cavou al Ecaterinei Dobruneanu, cel mai frumos din tot cimitirul, a fost lãsat mulţi ani în paraginã, şi actualmente a fost achiziţionat de un particular, inginerul Cristian Nicolaescu.
Numa D. Frumuşanutc „Numa D. Frumuşanu”
1867-1940
Cel mai mic dintre copiii Tinchii a fost un bãrbat înalt, bine legat, cu o frunte latã, o privire inteligentã, o mustaţã îngrijitã cu vârfurile rãsucite în sus şi acoperind o gurã finã, într-un cuvânt, „un om bine”: frumos, cult, manierat şi plãcut în societate.
Avea însã şi el o meteahnã, cãci era… cum sã zicem… prea sonor… Fraza lui umflatã, teatralã, rostitã cu o voce plinã, rãsunãtoare, plasatã şi unde trebuia, dar din nenorocire şi unde nu trebuia, i-a scãzut mult din prestigiu, şi adeseori pe nedrept.
„Potoleşte-te Nottara74 !…” îl apostrofa de obicei sora lui mai mare, Constanţa.
Nãscut la 6 Decembrie 1867, într-o zi de Sfântu Nicolae, a fost botezat Nicolae, dar toatã viaţa i s-a spus Numa. Cursurile primare le-a fãcut în Târgu-Jiu, iar pe cele gimnaziale, la Sf. Sava în Bucureşti. Dupã absolvirea gimnaziului s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, dar nu i-a fost dat sã facã ingineria. Într-o zi de iarnã, deşi era în ajun de examen, socotindu-se pe semne destul de pregãtit, şi-a luat patinele şi a plecat în Cişmigiu… Pe când patina însã mai cu foc, a trecut pe acolo profesorul Gheorghe Duca, şi a fost aşa de revoltat cã un elev, în preziua examenului, sã se distreze pe ghiaţã, încât a doua zi l-a trântit aproape fãrã a-l interoga… Numa s-a speriat, s-au speriat şi pãrinţii şi l-au înscris la facultatea de drept din Bruxelles. Ca sã fie sigurã cã tânãrului nu-i va mai arde acolo de distracţii, a plecat şi Tinca cu El, rãmânând vreo patru ani în capitala Belgiei „sã-şi supravegheze” odorul. Se pare însã cã prezenţa ei nu l-a prea îndepãrtat din lumea distracţiilor, mai ales cã era un pasionat şi talentat patinator; odatã, pe ghiaţã, s-a luat la întrecere chiar cu prinţul moştenitor al Tronului, fiul regelui Leopold al II-lea75. Acesta a transpirat însã, a fãcut o dublã pneumonie şi a murit, aşa cã lui Leopold i-a urmat la tron un nepot, Albert, fiul fratelui sãu. Cel puţin aceasta e versiunea lui Numa Frumuşanu, care declara în faţa oricui voia sã-l asculte: „Eu sunt acel care a dat Belgiei dinastia pe care o are astãzi!…”
Îi plãcea şi biliardul şi odatã, la un concurs, a luat premiul I, dar a preferat sã i se acorde premiul II (aşa spunea el) pentru cã era o picturã în ulei, reprezentând nişte flori. Tabloul îl are şi astãzi Vintilã, fiul lui Numa. Mai mult decât patinajul şi biliardul îi plãceau însã femeile… şi numai femei frumoase şi reprezentative alegea Numa Frumuşanu… şi tare îi mai plãcea sã se afişeze cu ele, aşa cã nu e de mirare cã la un concurs de frumuseţe s-a trezit numit în juriu (de notat cã, pentru alegerea reginei frumuseţii, candidatele trebuiau cercetate la dinţi, la sâni etc.)
Toate aceste distracţii nu l-au împiedicat însã pe tânãrul şi frumosul Numa Frumuşanu sã-şi vadã cu sârg de carte, aşa cã în 1892 şi-a trecut ultimul examen şi s-a întors în ţarã, unde şi-a fãcut în continuare stagiul militar, iar în 1894 şi-a echivalat diploma la Facultatea de Drept din Bucureşti şi s-a înscris în baroul avocaţilor din Târgu-Jiu. În acelaşi an a fost numit şi profesor de francezã şi de drept la gimnaziul din Târgu-Jiu. În vremea aceea era încã neînsurat şi locuia în strada Griviţa. Într-o noapte de Înviere, revenea singur spre casã… Oraşul încã nu era luminat cu electricitate şi la un colţ de stradã se trezeşte în faţã cu un om înalt şi spãtos; nu era nimeni împrejur.
– La mulţi ani Domnule Numa! îl întâmpinã acesta cu un puternic glas baritonal.
– Cine eşti dumneata?… De unde vii?…
– Nu are a face… Vin de la Ocnã… vreau sã vorbesc cu Dumneavoastrã.
Bãnuiesc cã bietul Numa îngheţase de fricã; totuşi l-a poftit la el înãuntru. Despre ce era vorba?…
Cu douãzeci de ani în urmã, în timp ce îşi fãcea armata la Cãlãraşi, cu schimbul, la târgul de vite din Cãrbuneşti a fost gãsit asasinat şi jefuit un bogat geambaş din localitate, iar lângã cadavru, sabia cãlãraşului nostru76 . Fãrã alte dovezi, omul a fost judecat şi osândit la 20 de ani muncã silnicã, iar la întoarcere îşi gãsise soţia cu douã fete în plus. Tânãrului nostru avocat i s-a pãrut un fleac sã pledeze într-un recurs pentru reabilitarea omului şi dezmoştenirea fetelor bastarde, dar vezi, avocaţii cei bãtrâni ştiau mai multe şmecherii decât el, şi procesul a fost pierdut. Mai avea încã de învãţat începãtorul nostru!…
Cu altã ocazie, pleda procesul unui italian care lucra în minele Schela şi omorâse cu trei lovituri de cuţit pe un tânãr pe care-l surprinsese în braţele soţiei. Numa Frumuşanu a înţeles sã pledeze pe tema sentimentalã şi l-a învãţat pe clientul sãu sã declare cã se înfuriase şi cã-şi regreta fapta… Tot pe ce se putea conta era o sentinţã ceva mai blândã… În timpul procesului însã, italianul nostru s-a încãlzit şi a început sã rãcneascã, cã dacã ar fi sã repete cazul, l-ar mai omorî o datã şi… culmea… juraţii l-au achitat!… Aşa este cu tribunalele!…
În 1901, Numa a demisionat din postul de profesor, spre a putea candida la alegerile pentru Camerã, şi în acelaşi an a şi fost ales deputat în colegiul II; şi-a continuat însã şi activitatea de profesor, dar fãrã platã, voluntar.
În 1902 s-a cãsãtorit cu una din cele mai frumoase fete din judeţ, Aurica Burcã, fiica unui mare proprietar din Novaci, tatãl a cinci fete, care de care mai chipeşe.77 În acelaşi an a avut un bãiat, Dinu şi la botezul lui, printre alţi invitaţi, venise şi Barbu Delavrancea, prieten cu Titu şi cu Numa. În aşteptarea începerii ceremoniei s-a servit un aperitiv, o ţuiculiţã, douã… mai multe, iar în clipa când l-a bãgat popa pe Dinu în cazan: „Boteazã-se robul lui Dumnezeu Constantin…”, Barbu Delavrancea s-a repezit ca un bolid peste preot: „spune-i şi Barbu, pãrinte!….” şi bietul popã, nãucit şi speriat, a luat-o de la început: „Boteazã-se robul lui Dumnezeu Barbu-Constantin…” şi iatã de ce Dinu Frumuşanu s-a mai numit şi Barbu.
În anul urmãtor s-a ţinut la Viena un congres al parlamentarilor din Europa, la care au participat şi Numa, cu Aurica şi Titu, care, de câţiva ani rãmãsese vãduv şi venise singur. Aurica era într-o toaletã splendidã, strãlucind ea însãşi de tinereţe şi de frumuseţe. Dupã terminarea lucrãrilor congresului a urmat un banchet şi, din lipsa unei sãli adecvate, organizatorii festivitãţii amenajeazã douã saloane, unul pentru persoanele cãsãtorite şi celãlalt pentru burlaci. Când a anunţat majordomul: „Monsieur et Madame Frumuşanu!”, Titu, pe neaşteptate, a luat-o pe Aurica de braţ cu un gest hotãrât şi a pãşit sigur pe el în primul salon, în timp ce bietul Numa, mofluz, a trebuit sã ia masa cu burlacii.
În 1908 a mai avut un bãiat, pe Vintilã. Primul gest al micuţului Dinu, când a auzit cã i s-a nãscut un frãţior, a fost ca sã-şi ascundã toate jucãriile prin sobã şi în alte unghere. Numa şi-a iubit mult copiii şi le-a luat adeseori apãrarea. Odatã, profesorul Stoicescu de la Facultatea de Drept i-a admonestat pe Dinu şi pe Vintilã în termeni care au depãşit cu mult limitele raporturilor corecte dintre profesor şi student. Numa, informat de Vintilã, s-a grãbit sã se ducã sã-i cearã socotealã, dar profesorul a negat. „Îmi daţi voie sã cred pe fiul meu şi nu pe D-voastrã”, i-a tãiat-o scurt Numa. Altãdatã, Sever Pleniceanu, cumnatul lui, venise la Târgu-Jiu sã vândã nişte pãmânt şi le fãgãduise celor doi bãieţi câte un cadou substanţial. S-a nimerit însã ca în seara aceea Dinu, care avea acum 20 de ani, sã soseascã acasã cam cherchelit. Sever s-a revoltat atunci şi s-a adresat lui Numa:
– Pe banditul ãsta sã-l legi, sã vadã mâine când s-o trezi, în ce hal s-a putut înjosi!
– Mai întâi sã faci şi tu copii, şi numai apoi sã mã înveţi cum sã-i cresc pe ai mei! i-a rãspuns Numa. Sever s-a adresat atunci lui Vintilã:
– Intenţionasem sã vã fac câte un cadou frumos din vânzarea pãmântului, dar lui nu-i mai dau. Îţi voi da numai ţie.
– Dacã nu-i dai lui Dinu, nu primesc nici eu! a ripostat Vintilã… Numa jubila.
Aceste sentimente paterne l-au onorat… ca pãcat cã era însã atâta de … sonor !
În 1914, pe când era prefect de Gorj, judeţul a fost vizitat în douã reprize de Regina Maria, care a rãmas încântatã, atât de primirea fastuoasã ce i-o pregãtise prefectul, cât mai ales de frumuseţea plaiurilor şi munţilor, precum şi de pitorescul mãnãstirilor noastre. Tot traseul de la şosea şi pânã la mãnãstirea Polovraci era bordat cu vaze cu crini albi, floarea ei preferatã.
– Cine a aranjat traseul acesta cu atâta bun gust? a întrebat regina.
– Eu Majestate… Cine altul? a rãspuns prefectul umflându-se în pene.
– Lasã astea!… aci se vede clar cã e o mânã de femeie… Cine a fost?…
– Pãi sã vedeţi Majestate… de fapt a fost soţia mea!…
– Aşa mai merge… Şi unde e soţia dumitale?… Doresc s-o cunosc şi s-o felicit…
– E la Novaci, la sora ei… şi nici nu e pregãtitã pentru invitaţia Majestãţii Voastre…
– Nu conteazã… sã se trimeatã imediat o maşinã sã aducã amândouã doamnele!… Şi pe soţia şi pe cumnata dumitale!…
Mult mai târziu, prin 1924, Numa a avut o discuţie cu Aurica:
„Şi cum îndrãzneşti sã mã contrazici pe mine, care aş fi putut deveni amantul Reginei?… Numai pentru cã am ţinut sã-ţi rãmân credincios nu am fãcut acest pas!…”
Alta: În rãzboiul din 1917, Numa, mobilizat ca ofiţer de legãturã, primeşte o misiune delicatã în Rusia, de care de altfel s-a achitat admirabil, dar nu de asta este vorba aci: ajuns pe searã cu familia la Cherson, s-a instalat la un hotel destul de modern, dar încã nefinisat… Şi-a lãsat soţia şi copiii sã aştepte în Holl, şi a ieşit pe o uşã dosnicã în curte, sã vadã condiţiile în care fusese garatã maşina; cum întârzia însã sã revinã, femeia s-a îngrijorat. Într-un târziu l-au gãsit zãcând afarã, cu cozorocul de la chipiu rupt şi cu faţa plinã de sânge… Speriaţi, s-au grãbit sã-l dezbrace, sã-l spele şi sã-l culce în pat: „Când vã veţi înapoia în ţarã, sã le spuneţi celorlalţi cã am murit pentru Patrie”, le-a spus Numa cu un glas slab… Ce se întâmplase?… Scara de afarã nu avea încã rampa montatã, Numa cãzuse, îşi zdrelise obrazul şi-şi rupsese cozorocul, iar a doua zi nu a mai avut nimic!
Alta: Prin 1927, se întorcea la locuinţa lui din Str. Grãdina cu Cai, însoţit de fiul sãu Dinu, şi de Victor Puşcariu, cumnatul sãu. Pe drum le fãcea teoria politeţii: „Voi, tinerii de astãzi, nu mai ştiţi sã respectaţi o femeie, nu mai ştiţi sã-i acordaţi consideraţia impusã de sexul ei, nu mai vedeţi în ea acea floare gingaşã menitã sã ne înfrumuseţeze zilele… şi care, în schimb, nu ne cere decât protecţie şi respect… Pe vremea noastrã, domnilor, femeia era tratatã ca o reginã…” etc. etc. etc.
Ajunşi în Piaţa Kogãlniceanu, o femeie, vrând sã se suie într-o birjã, lunecã şi cade.
– Dinule, ajut-o sã se ridice!… îi porunceşte el spre a îmbina teoria cu practica, dar Dinu nu se mişcã, Puşcariu nici el. Atunci Numa s-a repezit personal sã o apuce de braţ:
– Vai doamnã!… Nu cumva v-aţi lovit?… Aveţi nevoie de vreun ajutor?…
Din nefericire, „doamna” interpreteazã altfel intenţiile cavalereşti ale aristocraticului nostru sexagenar:
– Ia laba de pe mine, boşorogule!… Ce, nu ţi-e bine?… Ia uitã-te, babalâcul dracului!… asta a fost prea mult… Numa şi-a pierdut cumpãtul şi a început sã rãcneascã agitând furios bastonul prin aer:
– Ce-ţi este madam !… Nu ţi-e ruşine, mitocano?… Aşa îmi trebuie cã-mi pun mintea cu mahalegioaicele!…
În spatele lui, Dinu şi cu Victor se prãpãdeau de râs… Lecţia de politeţe îşi fãcuse efectul.
Casa lui primitoare din Str. Grãdina cu Cai era deschisã tuturor gorjenilor care veneau în capitalã cu diverse supãrãri; îi ţinea pe casã-şi-masã şi alerga sã le rezolve el problemele, cãci ştia imediat la ce uşã trebuia sã batã… Aceastã filotimie l-a costat ceva bani şi când a pãrãsit Bucureştiul era încãrcat de datorii… şi asta în timp ce alţi deputaţi fãceau avere din trafic de influenţã…
Numa a murit la 8 martie 1939 şi se odihneşte astãzi în cavoul de la subsolul capelei cimitirului din Târgu-Jiu, ctitorie frumuşeneascã… A fost regretat de întreaga familie, de concetãţeni şi de toţi cei ce au ştiut sã aprecieze calitãţile reale ale acestui bãrbat atât de… sonor, dat atât de harnic, de generos, şi de cinstit… într-un cuvânt, atât de simpatic…
Aurica a trãit pânã în 1962 şi cenuşa ei a fost adusã în acelaşi cavou din Târgu-Jiu, în care se odihnesc toţi Frumuşenii.
Dinu a murit şi el în 1965, iar fiului sãu Titu, nãscut în 1939, ultimul purtãtor al numelui de Frumuşanu, i s-au pierdut urmele prin strãinãtãţi (şi când te gândeşti cã-l mai cheamã şi Titu).
Vintilã, avocat şi el, campion automobilist, a câştigat Cupa Alpilor la un raliu din 1934, iar în 1936 a câştigat cupa Pierre Ghica şi cupa Automobil-Clubului Român la raliul Monte Carlo, pentru cel mai bun echipaj românesc plecat din Bucureşti78 .
Vintilã a fost cãsãtorit prima datã cu Maricica Romalo cu care a avut o fatã, Ioana, mãritatã Stãnescu, şi care are doi copii, pe Anca, nãscutã în 1974, şi pe Mircea, în 1977.
În prezent, este cununat cu Irina Komarniski, cu care se înţelege foarte bine, dar nu au copii.
Bucureşti 4 Iulie 1980
℘⇑
Colonelul Petre N. Otetelişanutc „Colonelul Petre N. Otetelişanu”
(1847-1907)
Vorbind despre neamul Otetelişenilor, am spus cã principala lor trãsãturã este un puternic spirit de clan şi cã toţi otetelişenii sunt o apã şi un pãmânt. Dacã aceasta este regula, apoi va trebui cu siguranţã sã existe şi excepţia care sã o confirme şi, într-adevãr, colonelul Petre Otetelişanu, nu numai cã i-a plãcut sã se considere toatã viaţa ca un proscris al familiei, dar între urmaşii sãi şi restul acestui neam pot supune cã a existat pânã astãzi, dacã nu un feud, cel puţin o rãcealã incompatibilã cu spiritul de clan despre care am amintit.
Petre a fost ultimul dintre copiii lui Nicolae Otetelişanu, s-a nãscut la 29 iulie 1847, ziua de Sf. Petru.79 Data naşterii o cunoaştem dintr-o scrisoare a lui Nicolae cãtre fiicã-sa Elena, cãci, nu ştim din ce motive, numai Petre a rãmas netrecut în faimosul Acatistier, aşa cã disidenţa chiar de la naştere a început.
Pe copil trebuia sã-l boteze un oarecare domn Roset, care urma sã vie „înadins” la Craiova pentru treaba asta, dar care, nu ştiu din ce motive, nu a mai venit… „pe copil l-a botezat Dumneaei Niculeasa”, scrie înciudat bãtrânul Nicolae, iar mai departe „…alţii se vede cã au vrut numai sã-şi facã de râs.”
Petre, sau Petrişor cum i se spunea, îşi pierde tatãl la vârsta de un an şi în curând îi moare şi mama, aşa cã a fost crescut de fraţii sãi Elena şi Costicã. Aceastã situaţie de copil orfan, crescut în casa unor fraţi vitregi cu peste 25 de ani mai mari decât dânsul, a sãdit în sufletul copilului un complex de inferioritate şi un spirit de revoltã care l-au stãpânit o viaţã întreagã… se vedea tot timpul umilit de fraţii sãi, dispreţuit şi înjosit şi se considera mereu spoliat de drepturile sale. Umilinţa şi neîncrederea l-au ros zi de zi, depãrtându-l tot mai mult de cei care-l crescuserã, şi iatã ce gãsim într-o scrisoare cãtre Costicã din 12.XII.1868:
„Eram în cea mai fragedã etate, când iubiţii mei pãrinţi m-au confiat îgrijirii Dumitale… studiul era lãsat la o parte, cãci ocupaţiile de servitor nu-mi permiteau… ai abuzat în urmã… te-ai declarat fãrã cea mai micã pudoare cã nu mã iubeşti… Eram copil şi nu înţelegeam semnificaţia acestor grozave vorbe… Cu toate acestea, dirijai mica mea stare (avere n.n.) de care voiai a abuza, profitând de minoritatea mea…”
Iubiţi cititori, îl vedeţi Dumneavoastrã în aceastã posturã de monstru pe bunul Costicã Otetelişanu, corectitudinea personificatã, despre care toţi, dat absolut toţi, n-au avut de formulat decât aprecieri elogioase?…
Petre nu avea încã nouã ani, când unchiul Grigore de la Sf. Ilie, în cãutarea unui aranjament convenabil, a turnat fãrã sã vrea gaz peste foc, cãci iatã ce îi scrie el Elenii la 4.II.1856:
„…[vã sfãtuiesc] ca partea ce s-ar cuveni lui Petrişor sã se dea şi aceia fetii (Tinchii, n.n) şi Dvoastrã veţi îngriji de copil; v-am fãgãduit şi eu cã pentru învãţãtura lui voi îngriji cât voi trãi, a-i înlesni toate mijloacele putincioase, cu cheltuiala de la biserica Sf. Ilie unde ne aflãm ctitori…”80 Sfatul era cuminte, cãci partea de avere a fiecãruia din cei doi fraţi nu le-ar fi ajuns la nici unul. De la mama lor, Mariţa Bâlteanu, moşteniserã prea puţin, iar de la tatãl lor, Nicolae, abia a cincea parte. Ca bãiat, Petrişor s-ar fi putut descurca şi singur în viaţã, dacã i s-ar fi asigurat o carierã de nãdejde, în timp ce Tinca, fãrã zestre, ar fi rãmas nemãritatã. Costicã şi Elena îşi luaserã de bunãvoie obligaţia de a creşte copilul şi de a-l ajuta din propriile lor resurse, pânã la terminarea studiilor.
Nu tot astfel a vãzut lucrurile Petrişor, care a ştiut una şi bunã, cã fusese spoliat de fraţii sãi. Atunci când, prin stãruinţele lui Petrache Poenaru, i s-a asigurat intrarea într-unul din cele mai bune pensioane din Bucureşti, el a fost convins cã-l duseserã la pension numai ca sã se poatã scãpa de el. Cu atât mai persecutat s-a socotit copilul, atunci când a fost dat la şcoala militarã.
În 1867, Petre a ieşit sublocotenent de geniu şi, prin intervenţiile lui Costicã, a putut fi trimis la École Polytechnique din Paris. Cu aceste studii, putea oricând opta fie pentru cariera armelor, ca ofiţer de geniu, fie pentru o carierã civilã, ca inginer.
Nu de aceeaşi pãrere era însã Petre, care nu-i iubea pe francezi şi cerea cu insistenţã sã plece la Berlin sã urmeze şcoala de Stat-Major. Acest transfer necesita însã suma frumuşicã de o sutã de galbeni şi Costicã, luat în pripã, nu a avut de unde plãti… Citez în continuare din scrisoarea din 12.XII.1868: „…la caz cã vei refuza şi aceasta, cariera mea va fi zdrobitã, şi prin urmare voi fi nimicit; îţi jur însã pe conştiinţa mea cã, când ocazia va face a ne întâlni, te voi recompensa ca pe inamicul meu…”
Dacã citim însã cu atenţie aceste rânduri, descoperim sub agresivitatea lor omul timid, stãpânit de un puternic complex de inferioritate, cãci Petre a fost toatã viaţa un timid şi un retras, neîncrezãtor în steaua lui, neîncrezãtor în forţele sale, neîncrezãtor în bunele intenţii ale celor din jurul sãu.
Şi nu numai atât, dar acest bãrbat timid şi atât de susceptibil a fost şi un dezechilibrat în cheltuieli… Cu aşa fire e foarte greu sã-ţi asiguri fericirea în viaţã şi a fost în permanenţã copleşit de datorii, cãrora nu reuşea sã le facã faţã cu modestul sãu buget. Aceastã lipsã permanentã de numerar l-a fãcut, cu timpul, sã nu se mai jeneze sã cearã un pol împrumut de la primul cunoscut, şi lumea spunea cã-şi cheltuia banii pe bere, pe jocuri de noroc şi pe femei; când îi ajungea însã cuţitul la os, tot la fraţii sãi apela. Am vãzut cum Elena a fost silitã sã vândã moşia Rasoviţa (moştenitã de la mama ei, Maria Sâmboteanu) ca sã acopere datoriile fratelui Petre, nãscut din altã mamã (Mariţa Bâlteanu). Tot aşa s-a socotit el spoliat şi atunci când Elena i-a lãsat moştenire nepotului Dumitru Culcer, moşia Dobriţa, tot de la Sâmboteni rãmasã.
Totuşi, inteligenţa lui vie şi puterea de muncã l-au ajutat mult în carierã, cãci era un element capabil. În 1877 s-a distins pe câmpul de luptã, iar mai târziu a fost detaşat pe lângã împãratul Austriei, când a venit în vizitã în ţara noastrã… Între altele, a fost şi comandantul Regimentului 18 Gorj. Ajuns colonel, s-a prezentat la examenul de general şi a reuşit printre primii, având dreptul, pânã la semnarea decretului de avansare, sã poarte la chipiu steaua de general… Din nefericire, aceeaşi susceptibilitate maladivã l-a fãcut sã se înece la mal şi sã intre în conflict cu ministrul de rãzboi din acea vreme, Mitiţã Sturza. Conflictul a pornit de la neglijenţa lui care, la fel ca şi a soru-si Tinca, ajunsese proverbialã… Nişte soldaţi au fost gãsiţi la o inspecţie cu armele ruginite, Petre a ripostat, Sturza l-a fãcut ciocoi, el a rãspuns obraznic, ministrul l-a şters de pe tabelul de avansãri, şi Otetelişanu a demisionat din Armatã, tocmai când era pe punctul de a deveni general.
A mai trãit pânã în 1907 când, într-o zi în timpul somnului de dupã-amiazã, a încetat din viaţã.
A fost oare colonelul Petre Otetelişanu un om rãu?… Categoric, nu! Cei ce l-au apucat şi-l reamintesc ca pe un bãrbat blând, afabil, simpatic, generos chiar (când avea de unde) şi iubind mult copiii. Dacã a fãcut pe cineva sã sufere, apoi acela a fost desigur chiar el însuşi.
A fost însã Petre Otetelişanu un învins al vieţii? Îmi vine sã cred cã da… victimã a firii sale, convins însã cã a fost toatã viaţa victima celorlalţi, şi în primul rând al celor ce i-au voit binele.
℘⇑
A fost cununat cu Raluca Herescu-Nãsturel şi a avut trei copii, dintre care nu a trãit decât un bãiat, Petricã, nãscut în 1878, cu studiile fãcute la Freiberg în Germania, şi care a ajuns un eminent inginer de mine.
Petricã a fost cãsãtorit cu Jeanne Mavrocordat şi a avut doi bãieţi, Nicolae, mort de tânãr, şi Vlad, fost ofiţer auto, cãsãtorit cu Paula Popescu cu care are un fiu, pe Şerban Otetelişanu, ultimul purtãtor al acestui nume strãvechi, singurul în care e nãdejde cã-l va duce mai departe.
Bucureşti, 5 iulie 1980
℘⇑
CEI ŞAPTE FRAŢI CULCERtc „CEI ŞAPTE FRAŢI CULCER”
• Cãpitanul Vladimir D. Culcer 1848-1884
• Doctorul Dumitru D. Culcer 1850-1927
• Administratorul financiar Grigore D. Culcer 1852-1929
• Generalul Ion D. Culcer 1853-1928
• Studentul Nicolae D. Culcer 1856-1881
• Cãpitanul Constantin D. Culcer 1858-1886
• Subprefectul Eugen D. Culcer 1864-1924
Şapte brazi falnici, crescuţi într-o pajişte prea îngustã ca sã le ajungã cãldura soarelui la toţi.
Şapte suflete de cavaler, care nu au avut cu toţii parte de acelaşi noroc, dar care au reuşit sã pãstreze, toţi şapte, un nume neîntinat.
Tatãl sãu, doctorul Dimitrie Culcer, ardelean dintr-o bucatã, bãrbat integru şi conştiincios, a avut prea mult de muncit în cariera sa de apostolat şi nu a putut face clientelã. El nu a avut de unde strânge avere. Mama sa, Anica Otetelişanu, boieroaicã olteancã de viţã strãveche, dar sãracã, nu a reuşit nici ea, din zestrea ei modestã, sã strângã avere.
Salariul tatãlui şi zestrea mamii nu s-au ajuns pentru nevoile casei şi copiii au fost crescuţi în lipsuri şi privaţiuni. Trei au pierit de tineri seceraţi de tuberculozã, flagel cumplit, care în vremea aceea nu-şi cruţa victimele; un al patrulea a suferit un accident şi a rãmas pânã la sfârşitul vieţii un mort între vii, aşa cã numai trei au putut ajunge la bãtrâneţe… Dar ce bãtrâneţe onorabilã!…
Pilda tatãlui şi îngrijirile mamii, spiritul de jertfã şi dragostea amândorura au reuşit sã plãmãdeascã admirabil aceastã pastã fragedã şi sã le sãdeascã la toţi şapte suflete integre şi caractere de bronz, sã dãruiascã societãţii şapte stâlpi de nãdejde, drepţi, cinstiţi, energici, patrioţi, entuziaşti, generoşi… Fie-le memoria eternã acestor doi pãrinţi martiri !
Rãmaşi orfani din prima tinereţe, au crescut sub aripa ocrotitoare a Maichii-Tuşa, care i-a îngrijit în continuare şi a vegheat o viaţã întreagã asupra lor, desãvârşind opera neîmplinitã a pãrinţilor, plecaţi prea de timpuriu din lumea aceasta. Fie-i şi ei memoria eternã!…
Fie-le eternã memoria şi acestor şapte brazi crescuţi într-o pajişte prea îngustã ca sã le poatã ajunge cãldura soarelui la toţi, dar în pãmânt sãnãtos, din care au tras o sevã sãnãtoasã. Vântul nu le-a putut apleca vârfurile, nu au cunoscut tranzacţia, alibiul sau compromisul. Au dispãrut de mult dintre noi, unii mai devreme, alţii mai târziu, dupã cum le-a fost scrisul la fiecare, iar dacã furtunile au reuşit sã le frângã trunchiurile, de îndoit nu i-a putut îndoi: Vladimir, Tache, Grigore, Iancu, Nicu, Costicã şi Eugen!…
tc „”
CÃPITANUL VLADIMIR D. CULCERtc „CÃPITANUL VLADIMIR D. CULCER”
1848-1884
A fost un munte de om… aproape doi metri înãlţime, lat în umeri, spãtos, o figurã virilã încadratã de o pereche de favoriţi negri… ce sã spun, un bãrbat adevãrat, voinic şi chipeş, nãscut parcã dinadins ca sã inspire încredere şi simpatie.
Din nenorocire însã, copilãria truditã a fiilor Anicãi a avut repercusiuni şi asupra sãnãtãţii sale şi nu a reuşit sã depãşeascã vârsta de treizeci şi şase de ani, vârsta când omul se aflã, de obicei, în deplinã putere creativã.
Vladimir D. Culcer s-a nãscut la Târgu-Jiu, la 1 decembrie 1848, în casa pãrinţilor sãi, care mult s-au bucurat vãzând cã primul lor vlãstar era bãiat… La vârsta de 12 ani îl ştim la pension, unde a stat pânã în 1866 şi unde a început sã simtã, zi de zi, tot mai tare urmãrile greutãţilor materiale cu care se luptau pãrinţii sãi. Mai avea puţin pânã la terminarea pensionului şi din puţin nu a fost eliminat din şcoalã pentru cã întârzia cu plata taxelor… Tatãl sãu îşi pierduse postul şi, dacã nu intervenea ca de obicei Maica-Tuşa în momentul oportun, nu se ştie ce se alegea din cariera lui Vladimir.
Dupã pension, a intrat în şcoala militarã, dar nici mãcar o cãmaşã de schimb nu avea pe el şi a trebuit sã-i acorde Biserica Sf. Ilie un ajutor de studii, ca sã şi le poatã continua. Cam pe atunci au apãrut primele semne ale teribilei boli de piept care avea sã secere atâtea vlãstare ale familiei noastre şi avea sã-i curme şi lui firul zilelor. Deocamdatã însã, constituţia lui robustã a învins, şi în martie 1869 a ieşit sublocotenent de geniu. Pentru uniformã, rufãrie, plapomã şi toate câte îi sunt de trebuinţã unui tânãr ofiţer nou ieşit, au fost necesari nici mai mult nici mai puţin de o sutã de galbeni şi mama sa era disperatã… Vladimir plecase pentru o lunã în tabãrã cu ceilalţi colegi de promoţie „…şi-i este şi lui ruşine sã fie ca un cerşetor între ceilalţi ofiţeri şi nu ştiu de unde sã-i fac, cãci astãzi nu am o para în pungã, iar mâine nu ştiu ce om mânca…”, îi scria ea, necãjitã, Elenii, zâna cea binefãcãtoare a familiei. Lipsurile îl fac sã se gândeascã sã plece la grãniceri, unde solda era mai mare, dar şi serviciul mult mai greu. „N-aş vrea sã facã nebunia asta… îmi ajunge câte am pe cap…”, scria mamã-sa speriatã.
Vladimir avea acuma cariera lui şi încetul cu încetul începe sã-şi organizeze viaţa. A intrat în rãzboiul din 1877 cu grad de locotenent şi, în calitate de ofiţer-topograf în Statul Major al Cartierului General al Armatei Române stabilit în Bulgaria, la Poradim, a întocmit planul topografic al împrejurimilor Plevnei, paralel cu defãşurarea luptelor din perioada de încercuire şi de asediere a Cetãţii…81 Ne-a rãmas din vremea aceea o fotografie de la Riben din faţa Plevnei, împreunã cu fratele sãu mai mic, Iancu, ofiţer şi el (octombrie 1877). Tot de atunci ne-a rãmas o scrisoare de la Lom-Palanca (ianuarie 1878), în care se bucura de cãderea Adrianopolului şi spera cã se va face pace în curând. Fusese avansat cãpitan şi o ruga pe Maica-Tuşa sã trimitã tunica lui la croitor sã i se coase cea de a treia tresã la mânecã.
Rãzboiul s-a terminat cu bine, Vladimir s-a întors sãnãtos, iar în anul urmãtor s-a cãsãtorit cu o fatã de familie din Târgu-Jiu, Natalia Mihuleţu, care nu avea decât 17 ani şi o zestre suficient de mare ca sã-l poatã face sã uite zilele de mizerie din anii primei sale tinereţi. Cu gândul la aceşti ani grei, Vladimir îi ajutã pe fratele sãu Grigore sã ocupe un post la Administraţia Financiarã din Târgu-Jiu şi apoi pe fratele sã Nicu, student la Paris.
Moştenirea pãrinteascã de la Dobriţa nu producea mai nimic82 , aşa cã pânã la urmã, împreunã cu fraţii sãi, a parcelat-o şi a vândut-o localnicilor din Plãişor, în nişte condiţii de platã, pot zice, „simbolice”
În toamna lui 1884, pe când fãcea ridicãri topografice pentru harta Dobrogei, regiune de curând realipitã la Patria-Mamã, a rãcit şi a cãzut la pat. Vechea boalã de piept din copilãrie s-a redeschis din nou, maladia s-a complicat cu o congestie pulmonarã şi a ajuns într-o stare foarte gravã la Târgu-Jiu, unde, la 23 noiembrie a murit în casele Maichii-Tuşa, în camera ce avea sã devinã mai târziu biroul bunicului meu. Pe când eram copil, bãtrâna noastrã cameristã, Madam Mari, îmi arãta adeseori, pãtrunsã de evlavie, patul în care murise „Domnu Cãpitan Vladimir.”
Vladimir şi Natalia au avut în total trei copii, din care doi au murit de mici, iar al treilea, Radu, nãscut la 2 noembrie 1884, cu numai trei sãptãmâni înainte de moartea tatãlui, a ajuns arhitect şi a trãit pânã la 74 de ani.
Natalia s-a remãritat apoi cu unul Sãveanu şi apoi cu unul Dragu, iar în 1900 a murit şi ea.
Radu Vl. Culcer a fãcut liceul la Bucureşti şi apoi a studiat arhitectura la München. În 1908 a revenit în ţarã, unde a lucrat pe rând la Dir. Generalã C.F.R. şi apoi, în 1943, la Ministerul Lucrãrilor Publice. Avea o fire ursuzã, puţin sociabilã (ştiu cã pe mine unul, nu mã slãbea cu morala şi cu observaţiile), iar viaţa mondenã cu frivolitãţile ei nu l-a prea atras. Când venea de la serviciu acasã, începea sã se ocupe de lucrãrile sale particulare şi pânã noaptea târziu nu se mişca din faţa planşetei. S-a cãsãtorit la bãtrâneţe cu o vãduvã mult mai tânãrã decât el, Paula Antonescu, care trãieşte şi astãzi.
De numele arhitectului Radu Culcer sunt legate nenumãratele construcţii din Capitalã şi din Provincie: Cinema Fantazio din Str. Batiştei83 , Garajul Leonida din Piaţa Victoriei, interiorul Palatului Poştelor pe Calea Victoriei84 , casele verişoarelor sale Ana Petrescu şi Vera Schileru din Stradella Romei nr. 5 şi 3, reconstrucţia conacului de la Bãlceşti-Argeş85 şi multe alte construcţii publice şi particulare… Lucrãrile sale se caracterizeazã prin impresia de larg, de spaţios… simţi cã ai aer sã respiri. Interioarele sale au multã luminã, scãrile sunt confortabile, cãci este o artã sã ştii sã utilizezi spaţiul de care dispui.
Radu Vl. Culcer a murit la 5 iunie 1858.
Bucureşti 8 Iulie 1980
DOCTORUL DUMITRU D. CULCER (TACHE)tc „DOCTORUL DUMITRU D. CULCER (TACHE)”
(bunicul meu, Bon-Papa)
1850-1927
Îţi impunea de cum îl vedeai… O coamã bogatã de plete albe, ce dedeau figurii sale distinse o expresie leoninã, o pereche de sprâncene groase şi severe, o mustaţã grea şi stufoasã… toate pãreau dinadins fãcute ca sã-ţi insufle respect; vocea lui plinã şi egalã, ţinuta demnã a acestui munte de bãrbat, portul ridicat al capului, mişcãrile cumpãnite („posé”, cum ar spune franţuzul) ale omului care nu s-a grãbit niciodatã86 , dar care pe toate a ştiut sã le realizeze la timpul lor… toate acestea te fãceau sã-i simţi superioritatea, o superioritate indiscutabilã… Şi totuşi, fruntea lui înaltã, ochii aceia verzi ce te priveau cu veselie drept în faţã, zâmbetul deschis şi prietenos, buna lui dispoziţie… mereu cu gluma pe buze. Toate atenuau aerul lui sever, îţi cucereau simpatia şi încrederea în el, mãrindu-ţi parcã în acelaşi timp şi încrederea în tine.
Poate cã superioritatea lui Tache Culcer a constat tocmai în mãsura în care se îmbinau în firea lui demnitatea, severitatea şi energia, pe de o parte, veselia, bunãtatea şi generozitatea, pe de alta, cãci Doctorul Culcer a fost un om bun şi blând, o inimã caldã şi simţitoare pânã la sentimentalism, şi nu o datã privirea seninã a frumoşilor sãi ochi verzi a fost tulburatã de o lacrimã de emoţie.
A fost tipul reprezentativ al omului nobil şi demn, al bãrbatului harnic, al cetãţeanului cinstit şi întotdeauna de bunã credinţã, o întruchipare a energiei, a omeniei şi a afecţiunii, de a cãrui autoritate te temeai, care-ţi inspira stimã şi pe care, în acelaşi timp, îl iubeai cu cãldurã, aşa cã nu-mi fac decât datoria încercând sã evoc aceastã frumoasã figurã pe care am avut norocul s-o pot apuca în copilãria mea.
*
* *
La 18 mai 1950 s-a nãscut, în casa pãrinţilor sãi din Str. Domneascã87 din Târgu-Jiu, cel de-al doilea fiu al Doctorului Dimitrie Culceru şi al Anicãi Otetelişanu. Pãrinţii i-au pus numele Dumitru, la fel ca al tatãlui sãu şi al acelui misterios Dimitrie Bogdan care s-a strãmutat pe vremuri din Corabia Ciceului în pãrţile Sãlajului. În casã i se spunea însã Tache.
Verile şi le petrecea cu Maica-Tuşa la Dobriţa, şi ţin minte cum îmi povestea bãtrânul Grigore Pupãzã, tatãl învãţãtorului, despre jocurile lor din copilãrie… Spre deosebire de fraţii sãi Grigore şi Iancu, neastâmpãraţi ca nişte draci, Tache era un bãiat serios şi aşezat, apreciat şi iubit de toţi tovarãşii de joacã… Tuberculoza, flagelul acela groaznic ce bântuia în casa mamii… nu se lipise de el şi, spre deosebire de fraţii sãi, copilul era sãnãtos şi bine fãcut, cu obrajii rumeni şi pãrul castaniu, cu privirea sincerã şi veselã şi cu inteligenţa sa superioarã care-l fãceau imediat simpatic tuturora…
Şi totuşi, „cuminţenia” tânãrului Tache nu se împãca chiar aşa cu totul cu ispitele ştrengãreşti ale vârstei copilãriei. Când a fost mutat în Capitalã, bãtrânul doctor Culceru i-a luat cu el şi pe bãieţii cei mari, Tache, Grigore şi Iancu. Am vãzut cât era tatãl lor de ocupat, şi supravegherea copiilor începuse sã lase de dorit… Într-o zi, trecând cu trãsura pe o uliţã de mahala, Doctorul s-a întâlnit cu un convoi de mormântare… care nu i-a fost însã mirarea când, în fruntea procesiunii, imediat dupã preot, şi-a vãzut odraslele cãrând tava cu colivã. Tache şi Grigore duceau fiecare de câte o toartã, şi Iancu nu ştiu cu ce treabã se învârtea şi el pe lângã ei… Cum au dat cu ochii de tatãl lor, copiii au lãsat tava jos şi au întins-o la fugã.88
O datã cu sosirea toamnei, Tache a fost însã dat la pensionul Şeicaru şi nu i-a fost greu, cu notele frumoase ce le cãpãta, sã câştige o bursã. Avea 15 ani, şi din epoca aceea ni s-a pãstrat o fotografie pe muşama89 cu Tache în uniformã de licean, cu o tunicã cu douã rânduri de nasturi strânsã pe corp şi o bonetã tip militar. Arãta drãguţ şi chipeş în pozã, în poziţia de „drepţi”, cu o figurã energicã şi privirea hotãrâtã. Pe spatele portretului, tânãrul Tache scrisese: „Cine îmi va fura aceastã fotografie va cãpãta o bãtaie bunã şi va plãti un sfanţ amendã”. Nu prea ştim ce interes sã fi avut hoţul de fotografii, dar nu la asta mã gândesc, ci la eforturile financiare pe care trebuie sã le fi fãcut sãrmanii pãrinţi, care se luptau cu greutãţile, ca sã-i facã aceastã uniformã chipeşã ce-l prindea atât de bine.
La vârsta de 16 ani îşi pierde tatãl şi începe pentru familie o perioadã de crunte privaţiuni… Copiii au resimţit puternic lipsurile şi regularitatea muncii şcolare a lui Tache a avut de suferit… Nu-şi poate pregãti bacalaureatul în timp şi-şi pierde bursa, mãrind şi mai mult angaralele familiei. Trei sãptãmâni în şir nu i-a putut trimite mamã-sa Anica nici un ban la Bucureşti şi a fost silit sã umble pe la unii şi pe la alţii sã se împrumute cu sfanţul ca sã aibe ce mânca, cãci la birt, unde era dator abonamentul pe douã luni, nu se mai putea duce. Cum îl vedea birtaşul intrând, îl şi apuca sã-i dea paralele: şapte galbeni.
În asemenea condiţiuni a reuşit totuşi bietul Tache sã-şi treacã bacalaureatul şi atunci, în amintirea aceluia ce fusese Doctorul Dimitrie Culceru, Comitetul Permanent al Judeţului Gorj a încheiat cu vãduva acestuia o convenţie90 , care cuprindea în principiu urmãtoarele puncte:
a. Tânãrul Culcer va primi o pensiune anualã ca sã studieze medicina la Paris.
b. Mama bãiatului va prezenta Comitetului, la sfârşitul fiecãrui an şcolar, dovezile progreselor fãcute de fiul ei la studii şi moralitate.
c. Tânãrul Culcer se angajeazã sã serveascã la Stat un timp îndoit aceluia pe care-l va petrece în strãinãtate.
Tache a plecat la Paris în toamna anului 1869 plin de gânduri optimiste, deşi pânã în martie 1870 nu a primit nici un ban din bursa fãgãduitã.
Nu mai avem nici o amintire din viaţa lui de student la Paris şi e pãcat… Bunicã-mea îmi povestea cã, acolo la Paris, se împrietenise cu Ion I. C. Brãtianu pe care de pe atunci îl pasiona politica, dar pe tânãrul Culcer nu-l interesa acest subiect. Bunica îmi povestea, de asemenea, cum plecau colegii lui sã petreacã, petreceri ce se soldau adeseori cu consecinţe destul de lamentabile, dar Tache, care rãmânea de obicei acasã din lipsã de fonduri, era automat scutit de asemenea neplãceri.
Teza sa de doctorat asupra injecţiilor intravenoase cu lapte91 şi-a susţinut-o în 1879 când revine în ţarã şi ocupã un post de medic la Târgu-Jiu. Avea aproape treizeci de ani şi era un bãrbat voinic, spãtos, bine legat, cu o frunte înaltã şi doi ochi luminoşi şi sinceri; toatã figura lui prietenoasã şi hotãrâtã respira onestitatea. Purta plete tunse scurt şi mustaţã mare, avea un ten roz şi delicat şi nişte mâini albe şi fine; era cult, manierat, inteligent, vesel şi simpatic, cu o conversaţie plãcutã… „C’est un homme charmant!”, îl va caracteriza în memoriile sale, viitoarea lui cumnatã, Olga Gigurtu… dar sã nu anticipãm.
Maica-Tuşa se gândea din ce în ce mai serios cum sã-şi însoare nepotul şi pusese chiar la cale o partidã destul de avantajoasã. Totul fusese aranjat, şi Tache urma sã plece chiar a doua zi la Craiova la o „vedere”. De la Dobriţa la Târgu-Jiu avea sã voiajeze cu trãsura, şi de acolo la Craiova cu diligenţa… Sã fim însã sinceri, tânãrului nostru doctor nu-i prea surâdeau aceste aranjamente, dar prea îşi respecta mãtuşa ca sã îndrãzneascã sã obiecteze asupra celor hotãrâte de ea. Plecarea era fixatã pentru a doua zi dimineaţa, bagajele aşteptau gata fãcute, iar pânã una alta, în seara ce se lãsa rãcoroasã peste sat, în aşteptarea mesii, Tache se plimba prin curte, de mânã cu verişoara lui Eliza, pe care o iubea mult. Era fetiţa cea mai micã a unchiului Costicã Otetelişanu şi nu împlinise încã zece ani; era tare neastâmpãratã şi îi plãcea mult s-o necãjeascã, dar nici fetiţa nu îi rãmânea datoare… În iulie, Tache plecase special la Râmnicu-Vâlcii, ca sã o aducã la Dobriţa şi în diligenţã cunoscuserã pe un domn foarte bine, care mergea şi el tot la Târgu-Jiu şi care, pe drum, glumise tot timpul cu Eliza, iar fetiţa se arãtase foarte impresionatã de atenţia ce i se acordase. Ajunşi la Târgu-Jiu, Tache a luat-o la o parte şi i-a spus, pe un ton confidenţial, cã domnul acela venise la Târgu-Jiu ca sã o cearã de nevastã, dar cã, pânã nu şi-o lãsa codiţele sã creascã, nu se va putea mãrita. Tonul vãrului Tache era aşa de convingãtor, cã fetiţa nu s-a îndoit nici o clipã de spusele lui şi în fiecare dimineaţã se uita în oglindã sã vadã cât îi mai crescuserã codiţele… toatã ziua trãgea de ele… dar sã revenim la Dobriţa.
Dupã ce s-a plimbat cât s-a plimbat prin curte cu verişoara, Tache s-a aşezat pe o bancã şi a luat-o lângã el, iar neastâmpãrata noastrã s-a cãţãrat pe genunchii lui, l-a apucat cu braţele de dupã cap, a început sã-l sãrute pe obraz şi apoi pe gât… ajunsã în dreptul mãrului lui Adam şi-a lipit gura pe el ca o ventuzã şi a început sã sugã din toatã puterea… ba îl şi muşca din când în când, iar Tache se lãsa docil ca sã nu strice cheful copilei.
A doua zi de dimineaţã când se uitã în oglindã, ce sã vadã? Drept în faţã, pe gât, i se întindea o coşcogeamite vânãtaie de toatã frumuseţea… Pe atunci se purtau gulere tari, drepte, cu marginile rãsfrânte, ce lãsau descoperit tot mãrul lui Adam… Nu exista nici o soluţie pentru camuflarea dezastrului şi Tache nu a mai plecat; „vederea” nu s-a mai produs şi proiectata cãsãtorie a cãzut baltã…
Dupã ce i-a trecut semnul, Tache a plecat totuşi la Craiova, cãci cele mai bune fete de mãritat, numai acolo se puteau afla, în Craiova, „pepiniera fetelor”; vorba cântecului:
– Unde-ai plecat, Petrişor?…
– La Craiova sã mã-nsor…92
Şi acolo, într-o searã, în casa maiorului Gigurtu, a cunoscut-o pe cumnata acestuia, pe Netty, cea mai micã dintre fetele lui Barbu Bãlcescu, preşedintele tribunalului. Acest Barbu, fratele marelui Nicolae, avusese trei fete: pe Olga, pe Zoe şi pe Netty, socotite la vremea lor, cele mai strãlucite partide ce se putea gãsi în Oltenia. Dacã întreba vreun strãin ce are Craiova mai de preţ, i se rãspundea: „Parcul Bibescu, Biserica Sf. Dumitru şi fetele lui Bãlcescu.”93 Olga şi Zoe se mãritaserã, între timp, şi rãmãsese doar mezina Netty, o fatã excepţional de inteligentã, cultã, finã, spiritualã, exuberantã, o muzicianã desãvârşitã… Avea avere, primise o educaţie din cele mai alese… într-un cuvânt, era ceea ce se cheamã „o partidã”. Dar vezi, problema nu era chiar atât de uşoarã: Netty avea avere, Tache nu avea; fata se pare cã avea pe atunci un mic of la inimã şi concurenţa trebuia înlãturatã, şi sã nu uitãm cã Domnişoara Bãlcescu era o fire voluntarã şi independentã… Mâna fetii trebuia deci cuceritã şi ori ce cucerire implicã luptã. Sã nu uitãm însã cã tânãrul Culcer, în afarã de multiplele sale calitãţi personale, era fecior de ardelean, şi cine spune „Ardeal” spune „dârzenie”. Primul punct a fost sã-şi asigure un sistem de alianţe, şi surorile lui Netty: Olga şi Zoe, cucerite de ansamblul calitãţilor acestui tânãr încântãtor, au pledat cu multã cãldurã cauza peţitorului nostru, atât în faţa lui Netty, cât mai ales a severului lor pãrinte, Barbu. Cu asta nu se fãcuse însã decât un pas. Bãlcescu nu era omul care sã se hotãrascã aşa de uşor atunci când era vorba de viitorul odraslelor sale. Dupã ce a cules toate informaţiile privitoare la bãiat, la familia sa, studiile, starea socialã, a vrut sã se convingã personal ce educaţie are tânãrul, ca şi culturã, ce concepţii despre viaţã, despre societatea şi despre ţara în care trãia, ce comportament are în lume, cum ştie sã se poarte şi sã vorbeascã… şi atunci l-a invitat într-o zi la masã… Bietul Tache, habar nu avea cã se prezenta la un examen; l-a trecut însã cu succes şi la 16 ianuarie 1882 s-a fãcut nunta, iar în ziua de Sf. Dumitru, a aceluiaşi an, şi-a fãcut apariţia şi un bãieţel cu tenul roz şi ochii albaştri, cãruia i-au pus numele Max. Acesta a fost tatãl meu.
Viaţa la Târgu-Jiu nu prea era interesantã în vremea aceea şi Tache se mutã cu soţia la Craiova, ca medic provizoriu la C.F.R., pregãtindu-se pentru un concurs la un post de stat.
În mai 1884, Netty mai are o fetiţã, pe Elena, sau Lenchen, pe care a botezat-o Maica Tuşa. Trecuse un an şi concursul mult aşteptat încã nu se anunţase, iar între timp a apãrut o lege care cerea anumite condiţiuni de stagiu pentru aceste posturi, aşa cã Tache s-a hotãrât sã renunţe şi sã revinã la Târgu-Jiu, ca medic de spital, cu 550 de lei pe lunã. Ar fi putut rãmâne în Craiova şi face clientelã particularã, din care ar fi câştigat mult mai mult, s-ar fi lansat în lumea bunã a vremii şi şi-ar fi menajat şi relaţii, dar el prefera ceva stabil, cãci se gândea la viitorul copiilor şi la pensie. Pânã la sfârşitul carierei, Dumitru D. Culcer a lucrat la Târgu-Jiu, mai întâi ca medic de spital şi apoi de judeţ.
Fostul sãu prieten de la Paris, Ionel Brãtianu i-a fãgãduit un loc avantajos la Bucureşti, cu condiţia însã de a se înscrie în partidul liberal, dar Tache nu a acceptat târgul. I se pãrea cã aveau idei prea avansate şi voia sã-i vadã mai întâi la lucru, sã le cunoascã programul şi sã le constate realizãrile. Era pe la sfârşitul „viziratului” bãtrânului I. C. Brãtianu, şi partidul, slãbit şi destrãmat dupã o „domnie” de 11 ani, avea nevoie de o serioasã reorganizare. A activat el, Culcer, în cadrul partidului liberal mai târziu, şi cariera lui politicã a fost legatã nu de faptele gãlãgioase şi indecente pentru putere, ci de un şir de realizãri concrete dupã cum vom vedea.
Deocamdatã, pe Culcer nu-l interesa decât medicina. Era renumit pentru urechea lui cea finã94 şi simţul lui clinic excepţional, care-l fãceau neîntrecut în punerea diagnosticurilor; apoi trebuie notat un fapt: doctorul Culcer nu lua niciodatã un leu de la bolnavii sãi, care nu admiteau sã fie consultaţi de alţi medici. Bineînţeles cã aceastã situaţie a dat uneori naştere la momente destul de amuzante:
Într-o noapte, la ora 11, când îi e omului somnul mai dulce, a fost trezit brusc. Venise o bolnavã, o cunoştinţã veche, o bolnavã închipuitã care de multã vreme îl tot deranja cu pretinsele ei suferinţe.
– Daţi-i asta sã se ducã la doctorul Urbeanu, a spus Culcer scoţând o piesã de cinci lei şi întorcându-se pe partea cealaltã. Urbeanu era şi el un medic destul de bun, dar nu consulta pe gratis.
Dupã Max şi dupã Lenchen, Tache a mai avut pe Marioara în 1886, şi apoi, dupã o pauzã de opt ani, pe Ana, în 1894, şi, în fine, în 1897, pe Vera, mezina familiei. Şi-a iubit copiii fãrã rezerve şi, din toate punctele de vedere, s-a dovedit un pãrinte model. Se juca cu fetiţele, le lua de mânã şi dansa cu ele „Tisch-Polka” (trei paşi la dreapta, trei la stânga) sau le lua pe umeri şi le purta prin casã… Lenchen i-a împletit odatã codiţe în timp ce o ducea în cârcã, şi tatãl nu s-a supãrat95 … Niciodatã nu şi-a certat copiii, iar de bãtut, nici vorbã… Nu a fost sever, şi totuşi… a ştiut sã se impunã şi sã se facã respectat. Odatã a vãrsat Lenchen o cãlimarã pe jos, şi când şi-a dat seama de dezastru, s-a vârât sub pat de fricã. Când a intrat tatãl în casã şi a vãzut nenorocirea, şi-a dat seama imediat cine era fãptaşul şi cã acesta era ascuns undeva pe aproape. O singurã datã a strigat „Ieşi!”, şi fetiţa a şi ieşit plângând şi tremurând de unde se bãgase.
Într-o zi – aveam patru ani pe atunci – îmi amintesc cã am protestat revoltat, de ce sã am voie sã-i sãrut numai mâna, întotdeauna mâna… E bunicul meu, şi-l iubesc… şi vreau sã-l sãrut şi pe obraz, ca pe toatã lumea!… Bon-Papa (aşa îi spuneam noi nepoţii) a râs fericit şi m-a ridicat în braţe pânã la el… O singurã sãrutare i-am dat şi ziua aceea a fost o sãrbãtoare pentru mine… Niciodatã nu am mai îndrãznit însã sã-i cer repetarea acestei favori excepţionale.
Vera avea 17 ani şi într-o zi, la masã, a rãspuns într-o chestiune care nu o privea.
– Tu, sã taci din gurã!… atâta a spus tatãl ei, dar a fost de ajuns pentru ea… pânã seara târziu a plâns fata cu capul în perne…
Era sever Tache, dar îşi iubea mult copiii… Cât un purece i se fãcea inima când le vedea executând figuri periculoase la patinaj… Sã nu iasã fãrã umbreluţe de soare!… Dacã-şi stricã frumuseţea de ten?… Sã nu iasã în oraş neînsoţite!… Dacã se expun la vreo insolenţã?… Grozav le ducea el grija fetelor, şi tare mândru mai era de frumuseţea şi de talentele lor… Creştea inima în el când le vedea fãcându-şi lecţiile de muzicã, de desen ori de francezã, sau rãspunzând vreo minge grea la tenis.
Nu!… Nu de frica severitãţii lui plângeau fetele, ci de ruşine cã l-au contrariat, cã au depãşit anumite limite socotite, în vremea aceea, inviolabile… Sã nu uitãm cã spiritul de ierarhie ce domnea pe atunci în întreaga societate, şi în primul rând în familii, nu era o vorbã în vânt. Strãbunica mea, Anica, era numai cu doi ani mai tânãrã decât sora ei, Elena Economu, dar din „Dumneata” şi din „Sãrut mâna Leliţico” nu a scos-o… În casa lui Tache, El era şeful absolut al familiei, şi numai dupã el venea Netty, iar copiii veneau dupã guvernantã, în ordinea vârstei bineînţeles… În rândurile personalului casei domnea aceeaşi ierarhie. Cel mai mare între toţi era Valentin, bucãtarul (Domnu Valentin) şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodatã sã-i dispute acest drept; apoi Mari, jupâneasa (Madam Mari), apoi Matei, feciorul, Racolina, fata din casã, Stan, vizitiul, şi tocmai în coadã, Dinu, rândaşul… Pe Mari am apucat-o şi eu şi din „Dumneata” şi din „Madam Mari” nu am scos-o… Avea dreptul sã mã certe şi sã mã punã la colţ, şi niciodatã nu i-am contestat acest drept… Ana era numai cu 12 ani mai mare ca mine şi Vera numai cu 10, dar niciodatã n-aşi fi îndrãznit sã le spun altfel decât „Tanti Ana” şi „Tanti Vera”, şi aşa le-am spus pânã la urmã… Frumoase vremuri!…
Numai cu Max lucrurile nu mergeau chiar aşa… Ce conta prestanţa tatãlui, faţã de rãsfãţul bãtrânei Maica-Tuşa?… Copilul intuise aceastã contradicţie gata sã se repeadã urlând în braţele mãtuşii, la cea mai slabã încruntare din sprâncene a tatãlui, care vedea cu deznãdejde cum îi scapã feciorul din mânã, dar nici sã-şi contrarieze mãtuşa n-ar fi îndrãznit… Ea îl crescuse, ea îl ajutase la greu şi pe el, şi pe mama lui… şi Tache o venera, iar micul Max, cunoştea aceastã slãbiciune.
℘⇑
Pe vremea aceea, puterea în stat şi-o disputau douã mari partide politice: conservatorii, vechea boierime, oameni de înalt prestigiu, dar divizaţi şi dezorganizaţi, şi liberalii, strâns ţinuţi în frâu de energicul I. C. Brãtianu, zis „Vizirul”, care-şi recrutase cadrele din rândurile micii burghezii, acea burghezie neserioasã a lui Caragiale. Sã nu uitãm însã cã din urmaşii lui Caţavencu şi ai lui Madam Piscupescu a descins apoi acea sãnãtoasã pãturã mijlocie de intelectuali bine pregãtiţi şi cu simţul rãspunderii, de negustori autohtoni harnici şi cinstiţi şi de meseriaşi capabili, care au dat ţãrii cadre atât de valoroase96 . Conservatorii, mari moşieri, îşi bazau programele economice exclusiv pe resursele agricole ale ţãrii („România, ţarã eminamente agricolã”), în timp ce liberalii se gândeau la edificarea pe pãmântul nostru a unui sistem economic autohton multilateral („Prin noi înşine”). Conservatorii înţelegeau sã se sprijine pe puterea maselor ţãrãneşti; evenimentele din 1907 au dovedit însã cum au funcţionat legãturile lor cu aceste mase; liberalii pretindeau şi ei cã forţa lor o constituia „poporul”, dar pânã la Spiru Haret, cel care a organizat creditul rural şi învãţãmântul la sate, acest „popor” nu a fost decât o sonorã formulã demagogicã lipsitã de miez.
Am vãzut cã, la începutul carierei sale, tânãrul doctor Culcer nici n-a vrut sã audã de politicã, de zgomotoasa şi demagogica politicã… Democratismul sonor al liberalilor, cu ideile lor aşa de avansate, nu putea fi pe placul medicului nostru, demn şi corect… dar nici cu ideile învechite ale conservatorilor, care nu urmãreau în fond decât sã-şi „conserve” moşiile, nu putea fi de acord. Acuma însã, pe mãsurã ce activa în carierã, vedea de aproape tot ce mergea, şi mai ales tot ce nu mergea în jurul sãu, şi ca cetãţean conştient şi sincer nu putea rãmâne indiferent la destinele ţãrii.
Erau necesare multiple şi radicale realizãri în tânãrul nostru stat, şi doctorul Culcer, om inteligent, capabil, cinstit, energic şi inimos, nu a admis sã stea cu braţele încrucişate… Trebuia neapãrat sã punã şi el umãrul la consolidarea noului edificiu… Şi-a cãlcat deci pe inimã şi a intrat în Partidul Liberal… Era singura cale prin care ar fi putut înfãptui ceva.
A fost în repetate rânduri prefectul judeţului şi cu capacitatea şi spiritul sãu gospodãresc a ajuns în scurt timp şi şeful organizaţiei liberale din Gorj, pe care a reorganizat-o, a disciplinat-o şi a educat-o într-un spirit sãnãtos, iar activitatea ei a cãlãuzit-o exclusiv pe fãgaşul realizãrilor concrete, dând el însuşi numeroase exemple:
Şaizeci de şcoli primare au fost construite sub el în satele Gorjului… Sã-l ascultãm expunându-şi programul cu ocazia inaugurãrii Şcolii Primare din Bãlãneşti:
„…Când am venit la cârma frumosului nostru judeţ şi i-am cunoscut de aproape starea înapoiatã, sãrãcia şi nevoile grele ale populaţiei rurale, care zace de atâta amar de vreme în întuneric şi mizerie, am fost adânc mişcat sufleteşte de aceastã nenorocitã stare de lucruri, şi mâhnirea mea a fost cu mult mai mare în urmã, când cercetând judeţul, am fãcut trista constatare cã şcolile comunelor noastre, de unde trebuia sã vinã îndreptarea, erau în cea mai desãvârşitã stare de mizerie: murdare, fãrã aer, fãrã luminã, insuficiente şi absolut nepotrivite destinaţiunii lor şi – ceea ce era mai trist – Judeţul era prea sãrac pentru a putea veni în ajutorul cãminelor.
În multe sate, Domnilor, aproape douã treimi din populaţia noastrã ruralã rãmânea fãrã cunoştinţã de carte din cauza insuficienţei localurilor, iar cei admişi sã frecventeze şcoala riscau adeseori sãnãtatea, şi de multe ori chiar viaţa.
Din acest moment am considerat ca o datorie de cãpetenie pentru mine gãsirea mijloacelor necesare pentru a putea construi în grabã localuri de şcoalã sãnãtoase şi încãpãtoare, în care copiii sãtenilor sã poatã primi o culturã şi o creştere cât mai îngrijitã şi mai potrivitã cu nevoile lor şi cu însemnãtatea lor în stat, asigurând astfel prosperitatea lor şi a Ţãrii…”
Mã întreb adeseori cum a procedat el de a reuşit sã facã rost de aceste „mijloace”?… prin ce minuni de gospodãrire Judeţul Gorj, unul din cele mai sãrace din vremea aceea, şi-a procurat fondurile necesare acestor investiţii?… Ştim cã primul care a reuşit sã înlocuiascã bugetele fictive de pânã atunci prin bugete reale a fost tot doctorul Culcer şi îmi dau seama cu câtã inerţie, cu câtã necinste şi rea-credinţã trebuie sã fi avut de luptat, atunci când a fost vorba de a nu se camufla unele venituri nemãrturisite, ori de a se suporta realmente unele cheltuieli prevãzute în buget numai pro-forma, spre a se acoperii alte cheltuieli inavuabile.
Este uşor de vorbit despre asemenea realizãri, dar dacã stãm sã ne imaginãm, concret, câtã luptã implicã asemenea performanţe, şi care va fi fost adevãrata atmosferã psihologicã a acestor lupte, ne simţim copleşiţi de admiraţie.
Dar nu numai şcoli a construit Doctorul Culcer în Gorj, ci şi numeroase poduri şi linii telefonice; a restaurat un numãr de biserici, valoroase monumente istorice cãzute în ruinã; a înfiinţat multiple biblioteci populare (primele biblioteci sãteşti din Gorj) şi câte, şi câte altele…
În sângerosul an 1907, Culcer a refuzat categoric sã trimitã trupe la sate… „Dacã nu aţi ştiut cum sã vã purtaţi cu ţãranii, suportaţi acum consecinţele…”, cu aceste cuvinte refuza el pe moşierii care veneau speriaţi sã-i solicite ajutor armat… De altfel în Gorj s-au produs prea puţine intervenţii militare, numai în câteva sate din sudul Judeţului, şi acestea, exclusiv cu trupe solicitate de proprietari din garnizoanele altor judeţe. Faptele se pot verifica documentar.
Când a fost anunţat cã un puternic grup de ţãrani se îndrepta spre capitala Judeţului, Culcer, în loc sã trimitã trupe, s-a suit singur, nepãzit, în trãsurã şi le-a ieşit în întâmpinare; le-a explicat cã în acea conjuncturã istoricã mişcarea nu avea şanse de reuşitã, dar cã pânã la urmã problema ţãrãneascã va trebui sã se rezolve pe cale paşnicã; în schimb, în acel moment ne aflam sub presiunea unui ultimatum austro-ungar şi cã se masaserã contingente masive la frontiera românã; vor trebui evitate, cu orice preţ, ciocnirile sângeroase care ne-ar putea arunca ţara într-o catastrofã… şi nu ştiu ce le-a mai spus… dar ştiu cã sânge nu a curs şi cã, în general, dupã 1907 situaţia ţãrãnimii s-a îmbunãtãţit faţã de trecut.
În aceste zile furtunoase, în satul Dobriţa nu s-a mişcat nici un pai… Ţãranii veneau la oraş sã-l întrebe ei pe Domnul Doctor, cum mai stãm cu „rivuluţia”… Dupã liniştirea evenimentelor s-au trimis obştelor sãteşti chestionare privind situaţia materialã şi moralã a locuitorilor şi raporturile dintre aceştia şi proprietarii de pãmânt. Repreducem mai jos un extras dupã raportul fruntaşilor obştii Dobriţa din 11 aprilie 1907, aflat în copie în arhiva parohiei Bota:
„1. În aceastã parohie sunt 1665 locuitori, divizaţi în 372 familii…
2. Locuitorii din aceastã parohie se ocupã în general cu agricultura, viticultura, cu plantaţia de pruni şi de pomi fructiferi şi cu creşterea vitelor; o parte din ei se ocupã şi cu meşteşugul….
3. Locuitorii din aceastã parohie sunt mai toţi împroprietãriţi dupã legea ruralã din 1864….
4. Locuitorii sunt sãnãtoşi, trãiesc în climã curatã…
5. Locuitorii au case bune, construite din zid de lemn cu douã şi trei camere, şi parte au case cu douã etaje (e vorba de douã nivele n.n.)…
6. Toţi locuitorii au case, pivniţe, pãtule, grãdini de zarzavat pe lângã case, locuri de culturã şi livezi de fân, au boi de muncã, vaci pentru lapte, oi, capre, porci etc.….
7. Locuitorii se hrãnesc cu: … carne, ouã, brânzã, lapte; fiecare taie la Crãciun un porc gras…
10. În aceastã parohie este numai un proprietar: D. Doctor Culcer, Prefectul Judeţului, omul cel mai bun, ca un pãrinte al locuitorilor, îşi cultivã proprietatea singur cu locuitorii din parohie, plãtindu-le foarte cinstit.
11. Domnul proprietar Dr. Culcer este foarte moral… în tot timpul când este în parohie primeşte bolnavi, îi consultã şi le dã medicamente gratis, merge la bolnavi, şi când este la oraş vine la bolnavi când este chemat, fãrã nici o platã, iarã când şade cu familia la ţarã, trimite pe doamna Ana, soţia domniei sale, cum şi domnişoarele, pe la bolnavi cu medicamente. A luat partea cea mai activã la construirea bisericii filiale, a pus piatra fundamentalã pentru construirea unui nou local de şcoalã…
12. Locuitorii, cu domnul proprietar Culcer sunt în bunã relaţie şi nu au nici o nemulţumire.
13. Domnul proprietar Culcer cultivã proprietatea cu lucrãtori dintre locuitori, cãrora le plãteşte zilnic, cu bani…
15. În parohie este cerc cultural, este bancã popularã cu numele „Grija Muncitorului”, înfiinţatã de D. Dr. Culcer…
16. Printre sãteni n-a fost nici o mişcare; toţi locuitorii au fost în pace…
20. În aceastã parohie fiind pace, n-au venit nici o armatã…
22. În aceastã parohie n-au fost nici rãniţi, nici morţi, nici ucişi, nici arestaţi97 .
Este evident cã subiectivitatea acestui raport, semnat de preotul Ion Dobriceanu, ar putea fi pusã sub semnul îndoielii, dacã atâţia ţãrani bãtrâni, pe care i-am cunoscut pe vremuri, nu ar fi confirmat cu toţii aceste aprecieri.
Aşa a înţeles doctorul Culcer sã activeze în politicã… Viaţa parlamentarã, în schimb, nu-l atrãgea. Când erau liberalii la putere era numit prefect, dar cânt treceau în opoziţie şi insistau ca sã-şi punã şi el candidatura la alegeri, Culcer în general, refuza. Trebuie însã semnalat cã, atunci când şi-a pus Ionel Brãtianu pentru prima oarã candidatura, şi-a pus-o în Gorj, şi s-a ales cu mare majoritate de voturi, datoritã prestigiului şefului organizaţiei locale. Abia la cincizeci de ani trecuţi a consimţit în fine sã candideze la senat… şi a reuşit la alegeri, cu toate cã partidul sãu se afla în opoziţie. „Sunt mândru cã sunt doctor, nu cã sunt senator!”, le-a rãspuns el cu modestie celor ce veniserã sã-l felicite pentru succesul sãu electoral. De atunci, de câte ori treceau liberalii în opoziţie, îşi punea candidatura la senat, şi reuşea98 , iar atunci când era la putere, era de obicei numit prefect.
Nu trebuie sã ne închipuim însã cã, în cariera sa administrativã, Doctorul Culcer nu a înregistrat şi eşecuri… Ţin minte cu câtã amãrãciune ne povestea el cum n-a reuşit sã românizeze legumicultura în Gorj: vãzând cã toate grãdinile de zarzavat din Judeţ erau monopolizate de grãdinari sârbi şi bulgari ce se îmbogãţeau la noi în ţarã vãzând cu ochii, şi conştient de importanţa legumiculturii pentru alimentaţia publicã, i-a obligat pe toţi aceşti zarzavagii strãini sã ia pe lângã ei câte doi, trei ucenici români, sub ameninţarea retragerii paşaportului. A fãcut o listã la toate locurile astfel create şi a dat sfoarã în judeţ sã-şi trimitã oamenii copiii sã înveţe bãnoasa artã a grãdinãritului. Rezultatul ?… Nici un candidat nu s-a prezentat… Meseria de zarzavagiu nu le surâdea pandurilor lui Tudor99
℘⇑
Întocmai ca şi pãrinţii lui pe vremuri, Tache îşi trimitea vara copiii la ţarã, la Maica Tuşa, în timp ce el, reţinut de multiplele sale preocupãri medicale sau administrative, rãmânea mai departe la oraş; toamna îşi fãcea însã şi el apariţia la Dobriţa, cu un prieten sau doi, şi organiza câte o vânãtoare în stil mare, o vânãtoare de cãprioare, de mistreţi sau chiar de urşi, acolo sus pe munte, la Fântâna Plaiului sau pe Bordul.
O altã ocazie când se abãtea Doctorul Culcer prin Dobriţa era ajunul Sfintei Mãrii, când îl însoţea pe Episcopul de Râmnic, care se deplasa cu o numeroasã suitã clericalã, preoţi din diferite sate din Gorj şi Vâlcea, sã oficieze Slujba cea Mare la Mãnãstirea Tismana, ce purta hramul Adormirii Maicii Domnului… Tanti Ella (Lenchen) mi-a descris cu mult humor acest pitoresc convoi:
„…alãturi de doctorul Culcer, prefectul, Sfinţia Sa îşi mângâia, cu dreapta, crucea de argint de pe piept, rãsturnându-se comod peste pernele trãsurii cu patru cai, îndemnaţi voiniceşte la drum de vestitul surugiu „Papagalu”, poreclit astfel din cauza straiului sãu multicolor. Zurgãlãii cailor înaintaşi şi tãlãngile rotaşilor umpleau aerul dimineţii cu sunetul lor cadenţat, în timp ce, în spatele rãdvanului, gonea una din cele mai originale unitãţi de cavalerie ce s-au pomenit vreodatã; zeci şi zeci de popi, mai tineri, mai bãtrâni, cu barba şi pletele fâlfâind în vânt, fãceau escortã Pre Sfinţitului Arhiereu, legãnându-se în buiestrul cãluţilor lor de ţarã suri şi flocoşi, pe care-i zoreau din rãsputeri cu scãrile rustice de tablã. Praful se ridica în nouri groşi, aşezându-se peste pleoapele şi bãrbile lor negre, sure sau roşcate şi colorându-le pe toate într-o nuanţã uniformã, gãlbuie-cenuşie. Pulpanele anterielor le fluturau de o parte şi de alta, iar cu mâna dreaptã strângeau cureaua frâului, înnegritã de vremi şi de sudoare, în timp ce stânga cãuta un reazem în oblâncul ţestului de frasin sculptat cu motive geometrice, peste care chinga de piele strângea cu putere perna asprã, cusutã în pãtrãţele roşii şi verzi…” Mai tare ca Topârceanu!
Convoiul ajungea la Dobriţa la conacul cucoanei Elena şi fãcea un popas. Domnul Doctor îl conducea pe Prea Sfinţitul Episcop cu prea cinstita sa suitã sã se spele şi sã se odihneascã puţin, în aşteptarea unei mese gustoase, aşa cum numai cucoana Econoama ştia sã ofere… Sã nu uitãm însã cã ne aflãm în postul Sfintei Mãrii, şi cã sfinţitele noastre feţe bisericeşti nu se vor atinge de nici un fel de bucate de dulce… dar ce?… Cucoana Elena nu ştie oare cã şi o masã de post poate fi gustoasã şi îmbelşugatã?…
Numai cã… la sfârşitul prânzului se rãtãceşte parcã din greşealã, printre toate aceste bucate de post, o farfurie enormã cu baclavale rumene şi lucitoare… Sfinţia Sa are o bãnuialã şi se încruntã… Nu cumva or fi cu unt?… Şi totuşi… ce îmbietoare par!…
– Ia, Pãrinte, cã sunt cu firnais100 , îl îndeamnã Titu Frumuşanu, arãtând cu degetul siropul auriu ce se prelingea peste coaja rumenã.
Cronica nu a înregistrat dacã sfinţitele feţe bisericeşti s-au lãsat împinşi la pãcatul lãcomiei, ori au gãsit în sufletele lor cucernice puterea de a rezista ispitei… firnaisului.
Îi plãceau Sfinţiei Sale dulciurile şi avea la el în Vâlcea o grãdinã mare cu tot felul de pomi roditori, şi pânã la urmã l-a molipsit şi pe doctorul Culcer de patima pomãritului, aşa cã, încetul cu încetul, au început sã aparã în grãdina de la Dobriţa fel de fel de puieţi din soiurile Episcopului.
Îmi amintesc încã parfumul minunat al perelor de august dulci şi zemoase, de merele ciupercãneşti cu carnea fãinoasã, merele de sâmpetru mici şi gustoase din fundul grãdinii sau de merele acelea boftane101 din mãrul cel bãtrân de lângã pivniţã, mari, verzi şi rumene, cu carnea fragedã şi dulce. În spatele pivniţei pusese trei gutui ce fãceau nişte fructe enorme… şi câte, şi câte alte minunãţii toate!…
℘⇑
În 1902 moare bãtrâna Maica-Tuşa şi-l lasã pe Tache moştenitor unic, cãci îl iubise ca pe propriul ei copil102 încã de când murise nefericita Anica… Peste câţiva ani a ieşit şi el la pensie, şi, din ziua aceea, toatã atenţia, numai asupra Dobriţei şi-a îndreptat-o. Dragostea şi veneraţia sãtenilor pentru „boierul” lor, în nişte vremuri când dependenţa legalã dintre ţãran şi boier devenise de mult o amintire, aşa cum s-a vãzut mai sus103 , nu putea porni decât de la nişte sentimente sincere; cu toate cã numai depindeau de acesta, ei tot pe „Boierul” îl socoteau mai mare peste ei, şi la el gãseau un sfat bun în problemele lor grele, la el gãseau un ajutor material în clipele de strâmtoare104 şi tot la el gãseau şi îngrijire medicalã în caz de boalã, cãci Doctorul Culcer înfiinţase la curtea sa un fel de dispensar, unde lucra zilnic mai multe ore, ajutat de cele patru fete ale sale105 : pansa rãniţi, fãcea mici intervenţii chirurgicale sau le pregãtea diferite reţete106 dintr-un cufãr – farmacie de tablã galvanizatã; parcã mai vãd încã balanţa cu platanele de corn pe care îşi doza ingredientele, şi cãrţile acelea de joc îndoite pe lungimea lor, cu care vãrsa apoi prafurile în pachete de hârtie. De obicei, Tanti Marioara era cea care se ocupa cu pregãtirea reţetelor şi cu bucãtãria dieteticã.
Adeseori poruncea sã punã caii şi pornea prin sat sau prin satele învecinate, sã cerceteze pe bolnavii mai gravi.
Doctorul Culcer a ajutat comuna sã-şi ridice şcoalã, primãrie şi bisericã107 … mulţi ţãrani aflaţi la nevoie, au plecat de la el cu dãsaga plinã… ba pânã şi dreptatea, tot la el veneau sã o caute108 , cãci se ştie ce oroare avea ţãranul nostru de tribunale.
Tache a pus de a renovat vechile case din Dobriţa; a înlocuit podeaua de scândurã de la parter cu dale, şi pe cea de la etaj, cu parchet de stejar, lucrat în întregime de Toni Corradazzi, un tâmplar italian foarte talentat, pripãşit prin Dobriţa nu se ştie cum. Tot Toni i-a lucrat şi monumentala scarã de stejar ce urca de la parter la etaj109 , cu rampa artistic sculptatã dupã un model copiat la o mãnãstire din Vâlcea: balconul casei a fost mãrit şi i s-a adãugat un acoperiş sprijinit pe coloane de lemn; faţada de vest a fost mãrginitã cu o galerie exterioarã care se termina la Nord cu un turn pãtrat, ce da vilei un aspect medieval.110
Închid ochii şi parcã revãd aceastã casã bãtrâneascã cu jaluzele verzi, încinsã ca de un brâu cu galeria aceea de lemn, vopsitã în alb, şi cu pereţii îmbrãcaţi cu viţã americanã sau cu trompettenblumen111 din al cãror calciu de culoarea jãratecului îmi plãcea sã sorb picãtura de nectar.
Florile de câmp nu lipseau de pe pajiştile Dobriţei, şi bunicul meu construise vreo paisprezece stupi sistematici, din care scotea de trei, patru ori pe an mierea parfumatã, cu ajutorul maşinii centrifuge.
O alee aşternutã cu pietriş de râu ducea de la uliţa satului spre casã. Poarta dinspre uliţã, artistic sculptatã de Idochim Sãvuleanu, era o reproducere dupã poarta lui Antonie Mogoş din Ceaur, care luase premiul I la expoziţia naţionalã din 1906, o poartã tipic olteneascã. Pe la mijloc, aleea se desfãcea în douã braţe, între care se ridica un chioşc de mesteacãn înconjurat de brazi înalţi ce mai existã şi astãzi. Acolo fusese locul vechii case a Maichii-Tuşa, dãrâmatã în 1893. Aleea era mãrginitã de o parte şi de alta cu gard viu din sânger şi lemn câinesc, tuns cu mare mãiestrie în fiecare an de Dinu Firii; chioşcul şi cu brazii erau bordaţi cu bucãţi mari de stalactite cristaline, aduse din Peştera Dobriţii, iar pe locul unde aleea se desfãcea în douã, acestea întruchipau o enormã ciupercã pe care-mi plãcea sã mã caţãr şi sã mã aşez pe când eram copil.
Pe ramurile brazilor se cãţãrau pânã în vârf trandafirii urcãtori sãdiţi la rãdãcina acestora. Acolo, în chioşcul de sub brazi, se lua vara masa în mijlocul unei atmosfere de veselie generalã, cãci niciodatã nu am fost mai puţini de cinsprezece la masã.
Bon-Papa l-a pus pe meşterul Bianchi de la Runc sã-i construiascã o pivniţã de piatrã, proiectatã dupã cele mai moderne tratate de specialitate, cu pereţii dubli şi cu un sistem special de aerisiere şi drenare a spaţiului dintre pereţi; temperatura acestui beci nu trecea niciodatã vara peste 14 grade şi iarna nu scãdea sub zece. Acolo îşi pãstra el rodul viilor din Dealul Gugului, de la Bota, Mituleasa şi Buşuga. N-am sã uit niciodatã Chasselas-ul acela auriu, Pinot-ul cu boabe mici, roz şi dulci, Hamburgul negru cu bobul lungueţ, de pe care se lua coaja ca o cãmaşã de pe om… şi nici Coarna indigenã bãtând în mauve, sau Cotnarul parfumat ori Perla de Ciaba dulce şi tãmâioasã. Din fiecare soi de struguri se scotea alt soi de vin, şi fiecãrui vin îi ştia beciul cel mare de rost. Deasupra pivniţei era crama, cu linurile şi teascurile de stors mustul, care se trãgea jos în pivniţã prin nişte gãuri practicate în tavan, pe unde trecea furtunul. Douã şiruri lungi de podvale, pe care se odihneau vreo douãsprezece buţi enorme de stejar112 , primeau mustul de la etaj pentru fermentare şi vinificare lentã, separat pe soiuri. Când se socotea cã se învechise destul, vinul era tras în sticle care se înfundau cu maşina de bãgat dopuri şi se sigilau apoi cu cearã de diferite culori, pe soiuri şi ani de recoltã. Sticlele se pãstrau dupã aceea ani de zile, culcate orizontal, în firidele practicate în pereţii de piatrã ai beciului şi savant compartimentate, şi se acopereau, încetul cu încetul, cu praf şi cu pãianjeniş în aşteptarea expertului care avea sã le deguste… Numai bunicul meu cunoştea rostul complicat al acelor sigiluri colorate.
Când venea câte un musafir simandicos în vizitã la Dobriţa, Tache Culcer consimţea sã desfunde o asemenea sticlã, aleasã dupã rangul şi rafinamentul vizitatorului; o extrãgea din unghere numai de el ştiute şi niciodatã nu scotea mai mult decât o singurã sticlã, care era întotdeauna „ultima”.
În grãdina casei a plantat cele mai alese varietãţi de pomi fructiferi, altoiţi cu muguri aduşi de la Erfurt, Villemorin, sau mai ştiu eu de unde, cãci, vezi, microbul pomãritului cu care el se molipsise pe vremuri de la Prea Sfinţitul Episcop, îl stãpânea an de an, tot mai cu putere. Pe lângã boftanele şi merele creţeşti de altãdatã, apãruserã acuma soiuri noi: Ionatana roşii, calville galbene, reinette mici, hasenkopf (cap de iepure) mari cât gutuile, pufoase şi parfumate… apoi perele bergamote cu parfum de violete ce se topeau în gurã, prunele acelea enorme, mari cât oul de gãinã, galbene pe o parte şi rumene pe cealaltã, acoperite de o brumã argintie ca o gheaţã… prunele de Bosnia, mari, dulci şi pufoase… Prunele de Agen, roşcate şi puternic parfumate… renclodele violete, mari cât piersicile, şi altele mici ca corcoduşa, verzi ca iarba şi dulci, dulci de ţi se nãclãiau degetele în siropul lor.
Tot timpul îl gãseai sau în vie, sau printre pomii lui, sau în casã, studiind diferite tratate de pomiculturã sau viticulturã… fel de fel de experimente de altoiri, combinaţii şi încrucişãri a încercat el, şi în legãturã cu aceasta ne-a rãmas amintirea unei întâmplãri destul de amuzante:
Într-o zi l-a invitat prietenul sãu, Bãdicã Danielescu, care îi venea şi vãr îndepãrtat, la el la moşie, la Bârseşti… Cunoscându-i pasiunea, l-a dus în livada lui de pomi fructiferi şi i-a arãtat nişte cireşi, pe ale cãror crãci creşteau ciorchini mari de struguri de toatã frumuseţea, ce se pârguiau liniştit la soare. Mistificarea era grosolanã; în crãcile cireşilor se dãduserã nişte gãuri cu sfredelul şi se introduserã coarde de viţã cu frunze şi ciorchini copţi pe ele; Tache s-a fãcut însã cã nu observã trucajul şi s-a arãtat încântat… Peste câtãva vreme l-a invitat şi el pe Bãdicã la Dobriţa şi i-a arãtat, între altele, brazii înalţi din jurul chioşcului, acoperiţi de sus şi pânã jos cu trandafiri în floare.
– Da de asta ce ai de zis?… Bãdicã a rãmas cu gura cãscatã… se vedea dar cã nu putea fi vorba de nici o mistificare… numai cã trebuie şi niţel spirit de observaţie ca sã poţi vedea tulpinile de trandafiri cãţãrãtori, sãdite la rãdãcina brazilor.
Moşia abia producea fondurile strict necesare propriei ei întreţineri, dar, tot ca şi Maica-Tuşa pe vremuri, Tache nu vedea în Dobriţa o sursã de venituri, ci o pepinierã pentru experienţele sale horticole, şi mai ales un colţ pentru el şi pentru ai sãi unde sã poatã petrece vacanţe odihnitoare şi plãcute… Ajunsese la vârsta când omul nu mai trãieşte decât pentru copii. Pe Lenchen o mãritase cu unul dintre cei mai renumiţi chirurgi din Oltenia, doctorul Adrian Poenaru, care, dupã pensionarea lui Tache Culcer, ajunsese şeful spitalului judeţean din Târgu-Jiu, unde introducea o modernizare dupã alta.113 Acuma venise rândul Marioarei, pe care o ceruse un tânãr medic cu studii foarte frumoase, doctorul Toma Voiculescu, copil de moşneni din Frãteşti…. Ana şi Vera creşteau şi ele, şi Tache ar fi avut toate motivele ca sã fie mulţumit dacã nu i-ar fi fost sufletul umbrit de grija lui Max… Ce bãiat minunat şi înzestrat era tânãrul acesta!… Ce talentat!… dar Tache presimţea cã va avea multe necazuri de pe urma lui… Era atât de independent… atât de non-conformist!…
Anii treceau, şi Tache, aşa de activ pe vremuri, îşi trãia acuma viaţa plicticoasã de pensionar. Iarna mai ales, când nu-şi mai avea nici pomii, nici via de care sã se ocupe, îi venea sã moarã de urât; citea ore întregi, aşezat la biroul lui din Târgu-Jiu, citea cãrţi de ştiinţã, de politicã, filozofie, sociologie, literaturã… citea pânã obosea, reviste medicale, ziare… seara îi fãcea Netty lecturã pânã dupã miezul nopţii. Îmi amintesc limpede, din camera mea de alãturi vocea ei egalã, susţinutã, aşa de bine articulatã, care citea, citea într-una, ore întregi, fãrã sã oboseascã… din când în când o întrerupea el cu câte o remarcã, o completare, o nelãmurire… uneori se isca şi câte o discuţie, cãci era şi ea cam cicãlitoare, iar el, cam încãpãţânat… neam de ardelean, mã rog. „Culcer sum”, îi spunea Netty înciudatã.114
Când nu citea, umbla prin casã de colo pânã colo, supraveghea îngroparea morcovilor şi pãtrunjelului în nisip în pivniţa de zarzavaturi, pritocitul verzii (întotdeauna asistam şi eu la operaţie, cu gândul la o ulcicã mare de zeamã de varzã), punerea brânzei în putinã, tãierea porcului (era un specialist în pregãtirea mezelurilor şi parcã simt şi acuma în gurã şunca aceea trandafirie în care punea atâtea bunãtãţi, sau cârnaţii, sau cartaboşii condimentaţi cu piper, nucşoarã, ienibahar şi mai ştiu eu ce alte mirodenii… Dar toba în sânge, pusã la presat sub nişte pietroaie mari sau sub greutãţile de la decimalul cel mare din cãmarã?… şi totuşi, pentru o fire aşa de activã, astea toate nu-i ajungeau, şi atunci a început sã cam plece seara la club… A încercat el sã joace şi poker, dar o fire cinstitã şi deschisã ca a lui nu se putea împãca cu cacialmalele, iar din ziua când a pierdut suma enormã de 100 de lei s-a vindecat definitiv şi de atunci nu a mai jucat decât „preferance”… Nu ştiu cum se joacã, dar dupã nume, nu prea aduce a joc de tripon.
℘⇑
Într-o zi a venit sã o cearã pe Ana un tânãr sublocotenent de artilerie… Tot mai singur rãmânea bietul Tache… Doar vara, la Dobriţa, se simţea iar în elementul lui… Acolo se reunea familia toatã şi avea întotdeauna grijã sã invite şi celebritãţi; artişti cu vazã, care se delectau şi ei cu aerul curat de munte, şi ne delectam şi noi cu arta lor… Pictorii Bulgãraş, Romalo, Albescu… sculptorul Severin, violonistul Kneisel… cred cã au pãstrat o amintire tot aşa de plãcutã despre Dobriţa noastrã, pe cât am pãstrat şi noi despre talentul lor… Tineretul venea în grup şi organiza excursii pe munte sau vânãtori, care durau câte trei sau patru zile.
Tache începuse sã îmbãtrâneascã; purta ochelari, pãrul şi mustãţile îi încãrunţiserã bine… îl cam necãjeau reumatismele, aşa cã, de la o vreme, nu mai lua parte la aceste expediţii, dar surâdea mulţumit de bucuria celorlalţi.
℘⇑
Fericirea asta patriarhalã s-a întrerup însã brusc la 15 august 1916, o datã cu izbucnirea rãzboiului… Toatã noaptea s-au tras clopotele şi au sunat goarnele şi a doua zi de dimineaţã, întreaga familie cu invitaţi cu tot, au pãrãsit Dobriţa, fiecare la datoria lui. Doctorul Dumitru D. Culcer, pensionarul de 66 de ani, îmbracã de bunãvoie uniforma de medic maior şi ia conducerea spitalului de rãniţi din Vãdeni. Printre colaboratorii sãi, lucra la acest spital şi o modestã infirmierã, modestã, dar inimoasã şi neobositã; era cercetaşa Ecaterina Teodoroiu. Douãsprezece şi paisprezece ore pe zi nu se mişca bãtrânul doctor din mijlocul rãniţilor sãi… erau atâtea de fãcut şi lipseau atâtea… Un singur tabiet avuse şi el de ani de zile: o jumãtate de ceas de odihnã dupã-masa… Avea însã sã renunţe la mult mai multe.
Duşmanul rãzbeşte însã; spitalul Vãdeni este comasat cu cel judeţean şi evacuat la Craiova, iar bãtrânul medic-maior, demobilizat… Ne-am refugiat mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti, unde ne-au ajuns nemţii din urmã. Viaţa sub ocupaţia germanã devenea tot mai grea. Locuiam pe Bulevardul Colţii115 în casele Doamnei Maria Colonel Cincu, evacuatã în Moldova. Tot cu noi la Bucureşti venise sã locuiascã şi Tanti Marioara Voiculescu, cu copilaşii ei, Vlad şi Radu. Toma, soţul ei, medic-cãpitan, fusese evacuat cu spitalul sãu în Moldova.
Bon-Papa se scula în fiecare dimineaţã la ora trei, ca sã ocupe un loc la coada de pâine; toatã capitala o colinda în cãutare de alimente…
Nu ştiu cum reuşea el sã facã rost de fãinã, de zahãr sau de unturã, dar ştiu cã niciodatã nu a venit acasã cu mâna goalã, şi cã mulţumitã lui nu am resimţit lipsurile rãzboiului… Într-o zi a venit fericit cã gãsise o pungã de 100 grame cafea… la un ceasornicar. Nu se mai gãsea decât un singur dulce… stafide.
Iarna aceea, 1916-1917, a fost groaznicã. Termometrul nu se ridica niciodatã peste minus 25 de grade şi adeseori scãdea sub minus 30. Crivãţul nu se mai oprea cu vuietul lui groaznic… Viscolul troienise zãpada pânã la straşinile caselor fãrã etaj… şi sãrmanul Bon-Papa, care pleca zilnic la cumpãrãturi în toiul nopţii, revenea acasã pe la 11, rebegit, cu mustãţile încãrcate de promoroacã şi braţele încãrcate de pachete. Micuţul Radu, zis „Dicker-Mann” (Grasul), se repezea la buzunarele lui sã-l caute de stafide… Bon-Papa tuşea, îşi ştergea gheaţa de pe mustãţi, de pe ochii înroşiţi de ger şi de pe obrajii tãbãciţi de viscol, dar râdea fericit.
Era furios când întâlnea pe stradã uniformele gris-verzui ale armatei de ocupaţie şi simţea cum i se taie respiraţia… A fost silit sã primeascã în cuartir trei ofiţeri, dar niciodatã nu a schimbat un cuvânt cu ei, deşi vorbea curent limba germanã, şi abia le rãspundea cu un deget când îl salutau, tocmai el, care se bucura de faima cã nimeni nu-l putuse vreodatã preveni la salut.116
În primãvara lui 1917 ne-am întors la Târgu-Jiu şi am gãsit casa devastatã de soldãţeasca germanã: parchetul distrus, mobila stricatã, vazele mari chinezeşti numai cioburi, tablourile din salon tãiate cu sabia, oglinzile împuşcate cu pistolul… Indignarea lui Tache nu cunoştea margini, şi din porci şi din vandali nu-i scotea pe belicoşii ocupanţi. S-a dus la ţarã şi a gãsit o companie întreagã instalatã în casele noastre, aşa cã a trebuit sã locuiascã la Niţã Sârbu. Acolo, la Dobriţa, mizeria era şi mai grozavã…: cireşii cei mari din spatele pivniţei, care produseserã pe vremuri nişte altoaie aproape cât pruna de mari, cu carnea tare şi dulce, se întindeau acuma în sus ca nişte catarge uriaşe, fãrã frunze, fãrã crãci, fiindcã acestea fuseserã tãiate cu toporul, ca sã nu-şi mai dea osteneala sã se suie în pom sã culeagã roadele. Cei 14 stupi din fundul grãdinii fuseserã omorâţi încã din timpul iernii cu apã fiartã, ca sã li se poatã lua toatã mierea, fãrã pericol din partea albinelor… În casã, totul distrus… mobila sfãrâmatã, uşile sparte… vinul din pivniţã dispãrut… sticlele, toate lipsã… butiile cele mari sparte… Bietul Tache era furios… Niciodatã pânã atunci nu-l auzisem însã înjurând…şi cu ce foc înjura!… Era tot ce putea face. Neputinţa impusã acestui om activ, care înfãptuise atâtea în viaţã, îl înnebunea… Ani de zile nu a mai vrut sã meargã la Dobriţa şi numai târziu de tot, numai dupã ce i-a repus fiicã-sa Ana casa pe picioare, a consimţit sã revadã acele locuri care îi fuseserã atât de dragi.
În tot Târgu-Jiul ocupat de germani, nu mai rãmãseserã decât trei medici,117 dintre care, cel mai tânãr era el, care nu avea decât 68 de ani. Diabetul şi reumatismele îl supãrau tot mai tare, dar a înţeles totuşi sã ocupe funcţia de medic primar al oraşului; postul cerea multã alergãturã: dispensarul comunal, inspecţia la şcoli, la abator, vizitarea la domiciliu a bolnavilor din toate mahalalele, mãsuri sanitare şi de higienã, vaccinãri, autopsii. Pleca la şapte dimineaţa de acasã, venea la prânz pentru o orã şi apoi lipsea iarãşi pânã seara la nouã. Masa o luam în cãmarã, cãci toatã casa era ocupatã de trupe nemţeşti. Mâncam mai mult linte şi ceapã cu sare, spartã cu pumnul pe masã, iar pâinea care se vindea amestecatã cu tãrâţe, cu paie tocate, ba chiar şi cu pãmânt (uneori ne rãmânea câte o pietricicã în dinţi), nu se putea consuma, şi mâncam numai mãmãligã… Într-o vreme apãruse pe piaţã carne de miel, dar acesta se vindea fãrã capete şi fãrã picioare şi nu ştiam de ce, ne rãmânea întotdeauna în gât, pânã în ziua când Sofi, bucãtãreasa, a descoperit pe acest „miel” nişte peri foarte suspecţi… era de fapt câine. Din ziua aceea nu ne-am mai atins de nici un fel de carne. Într-o zi ne-a adus un pacient un crap şi a fost sãrbãtoare. Bunicã-mea desenase o caricaturã. Înainte de rãzboi: tânãrul oferea iubitei sale un buchet de flori şi un şirag de mãrgele iar ea le primea cu multã rãcealã. Acuma: tânãrul îi oferea un jambon şi un şirag de cârnaţi, iar ea sãrea în sus de bucurie. Cu toatã oboseala, lipsurile şi supãrarea, cu noi copiii, Bon-Papa era tot vesel şi tot cu gluma pe buze.
Peste câtva timp a fost ridicat de nemţi şi dus ca ostatic în lagãrul de la Tismana, unde a lucrat ca medic al lagãrului. Acolo i s-a zdruncinat definitiv sãnãtatea şi când l-au eliberat, peste un an, nu mai era muntele acela de om care fusese pânã atunci… Se rupsese parcã ceva în el; începuse sã sufere de inimã şi diabetul se agravase.
Pacea de la Buftea din primãvara lui 1918, prin care pierdeam libertatea, Carpaţii şi petrolul, l-a demoralizat peste mãsurã… De nicãieri, nici o veste bunã, nici o razã de speranţã… presa publica numai ceea ce permitea cenzura, şi radio sau TV încã nu exista pe atunci; nu mai ştia nimic de Max, de Lenchen, de Ana şi Vera, plecaţi în Moldova din 1916… doar cu Marioara care locuia cu copiii la Craiova mai avea legãturã. Zâmbetul nu l-a pãrãsit însã niciodatã şi se interesa în aşa mãsurã de grijile celorlalţi, încât nu mai avea timp sã vorbeascã despre ale sale.
Când rãmânea însã singur, cãdea pradã demoralizãrii. Ţin minte cum locotenentul Muller, cuartiruit în casa noastrã, se pregãtea într-o noapte sã meargã sã comande un pluton de execuţie: trebuia împuşcat un biet ţãran, care pusese mâna pe topor ca sã-şi apere vitele de rechiziţie. Prietena lui Muller, o târgujiancã, o germanã de origine, era în seara aceea la el; Muller îi fãcuse rost de o invitaţie şi se pregãtea sã meargã şi ea sã priveascã cum îl vor ucide pe nenorocit. Prin uşa care despãrţea camera lui Bon-Papa de aceea a neamţului, se auzea toatã conversaţia. Toatã noaptea n-a mai dormit bunicul meu, iar a doua zi nu s-a atins de mâncare… Tremura de ciudã bãtrânul, şi pânã seara s-a plimbat în sus şi în jos în salonul cel mare, cu mâinile în buzunare şi oprindu-se din când în când în dreptul geamului… Semãna cu o fiarã în cuşcã cu mustãţile sale zburlite şi sprâncenele stufoase, deplasându-se fãrã întrerupere de la un capãt la altul al salonului la celãlalt, cu paşi grei şi apãsaţi de tigru, cãlcând fãrã zgomot cu papucii lui de pâslã pe covorul pluşat… aproape îţi fãcea fricã sã te uiţi la el…
℘⇑
Dar iatã cã, într-o zi ceţoasã de noiembrie a aceluiaşi an 1918, îşi face apariţia pe strãzile orãşelului nostru un sublocotenent francez. Nu mai ştiam ce sã credem… Nu mai înţelegeam nimica… De luni de zile trãiam ca într-un mormânt, fãrã nici o ştire, fãrã nici o legãturã cu exteriorul, şi nu aveam de unde şti cã Germania fusese definitiv învinsã şi cã ceruse Aliaţilor un armistiţiu, cã România denunţase pacea ruşinoasã de la Buftea şi cã armatele noastre zburau spre interiorul zonelor ocupate de nemţi, cã Kaiserul german abdicase… în douã zile, oraşul a fost golit de trupele de ocupaţie… pe strãzi era un delir colectiv, manifestanţii cutreierau oraşul în toate sensurile, la toate colţurile cântau fanfare şi orchestre improvizate şi se jucau hore. Doctorul Culcer a fost invitat la banchetul pe care oraşul l-a oferit misiunii franceze şi a pregãtit în grabã un toast pentru aceastã ocazie festivã. Era o minune de retoricã spontanã, vibrând de patriotism cald şi de simţãminte umane, o izbucnire avântatã a unui suflet descãtuşat dupã o comprimare atât de apãsãtoare şi de îndelungatã. Înainte de a pleca la banchet, Tache i-a citit lui Netty discursul, dar a trebuit sã-l întrerupã la mijlocul lui, din cauza lacrimilor care i-au tãiat glasul.
A încercat sã-l reia a doua oarã, a treia oarã, dar întotdeauna l-a înãbuşit emoţia, şi în seara aceea nu a vorbit.
℘⇑
Dupã încheierea pãcii, doctorul Culcer a încercat sã militeze ca şi în trecut în politicã, dar prea se schimbaserã multe… totuşi, la stãruinţele lui Brãtianu a acceptat sã candideze la alegerile de senatori din 1920, dar parlamentul postbelic l-a dezgustat repede. Şefia partidului îl obosea şi ea… sforãriile şi manevrele de culise se înmulţiserã într-o mãsurã scandaloasã, şi atunci, plictisit, decepţionat, bãtrânul acesta de 72 de ani, s-a retras definitiv din arena politicã, deşi a continuat pânã la sfârşitul vieţii sã sprijine partidul cu sfatul sãu.
℘⇑
Suntem în 1920. Pãmântul arabil se expropriase în întregime şi nu-i mai rãmãsese decât livada de pomi şi via, pe care au atacat-o în anul acela tot felul de dãunãtori: oidium (rugina), peronospora (mana), pe rând, cãdeau peste podgoria lui. De când cu filoxera din 1902 nu se mai pomenise aşa prãpãd, şi bietul Tache nu mai prididea cu stropitul şi cu îngrijitul.
℘⇑
În curând a mãritat-o şi pe Vera, cu tânãrul inginer Grigore Schileru.
Doctorul Dumitru Culcer îşi socotea acuma datoria împlinitã faţã de familie şi faţã de societate. Mai toate figurile cunoscute din Târgu-Jiu dispãruserã; cei ce nu erau morţi se strãmutaserã pe alte meleaguri… Noua societate postbelicã, febrilã şi dezorientatã, îl îngrozea cu lipsa ei de decenţã… Nu mai avea ce cãuta într-o astfel de lume cu care nu avea nimic comun. Nu se simţea folositor nimãnui, cu pletele sale albe şi concepţiile sale învechite… Nu mai vedea nici o acţiune în care sã se poatã angrena cu rost.
Fetele cu soţii lor erau plecate din Târgu-Jiu… Max, cu noua sa familie, se întindea fãrã jenã peste el şi se fãcea stãpân peste obiectele sale… „Ãştia mã moştenesc de viu!…”, exclama el înciudat. Numai bãtrâna sa Netty mai rãmãsese lângã el… ore întregi stãteau seara de vorbã sau la lecturã, şi el simţea cum numai alãturi de sufletul ei mai reuşea sã gãseascã o razã de soare tomnatic.
Vara, la Dobriţa se simţea însã din nou cel de altãdatã, adevãratul cap de familie incontestabil şi incontestat, în aceeaşi atmosferã de bunã dispoziţie ca şi pe vremuri, când trãia Maica-Tuşa sau şi mai de mult… Parcã-l mai vãd şi astãzi tronând în capul mesii din chioşcul de sub brazi, şezând maiestuos în fotoliul sãu din nuiele împletite, ca un adevãrat patriarh, şi alãturi de el Bonne-Maman, cu bogatul ei pãr argintiu, mãrunţicã şi volubilã… apoi Tanti Ella cu Nenea Adrian, Tanti Marioara cu Nenea Toma, Tanti Ana cu Nenea Petricã, Tanti Vera cu Nenea Grigore… ordinea ierarhicã se respectã, mã rog… şi sã n-o uitãm nici pe bãtrâna Mademoiselle, cu farfurioara în care strângea bucãţele pentru Domino, motanul ei cel negru… şi nici pe Nenea Eugen, fratele mezin al lui Bon-Papa, surd şi slab de minţi, cucãind absent pe scaunul lui… În coada mesii veneam noi, copiii: eu, cel mai mare, apoi Vlad şi Radu Voiculescu, apoi frãţiorii mei, Dan şi Adina… şi, în fine, micuţa Sanda Petrescu (Pui, fetiţa Tantii Verii abia se nãscuse şi tata era plecat în strãinãtate), eram de obicei în jur de 18 la masã…
Cu atâţia mãrunţei împrejur, liniştea era cam greu de menţinut, şi Bon-Papa tãiase din alunişul din faţa pivniţei o nuia lungã, pe care o înãlţase la rangul de Mare Pedagog, responsabil cu ordinea şi disciplina la masã, şi îi pusese numele Peştaloţi.118 „Pedagogul” sta de strajã lângã fotoliul lui Bon-Papa, şi cum devenea unul dintre noi mai gãlãgios, doar îl agita prin aer, şi pe loc se fãcea o tãcere mormântalã. Niciodatã nu a intrat însã Peştaloţi în acţiune… cel mult ca sã goneascã câte un câine obraznic (erau cu totul 11 la curtea noastrã), care devenea prea supãrãtot cu cerşetoria lui în jurul mesii.
℘⇑
Boala necruţãtoare de cord, contractatã în lagãrul de ostatici, devenea însã an de an mai gravã, iar ultimul sãu an de viaţã a fost un adevãrat calvar. Omul acesta, care niciodatã cât a trãit nu fãcuse pe nimeni sã sufere, care alinase el însuşi atâtea suferinţe în jurul sãu, îndura acuma nişte torturi de neînchipuit…Se sufoca ori de câte ori punea capul jos sã doarmã, şi i se fãcuse un eşafod de perne pe care se rãzema într-o rânã… şi aşa se chinuia el zi şi noapte în capul oaselor. Netty îi da sã mãnânce, îl spãla, îi da îngrijirile cele mai intime şi mai neplãcute, iar el, care vorbea cu mare greutate, îi lua în tãcere mâinile şi i le sãruta, în timp ce lacrimile i se prelingeau încet peste obrajii supţi de boalã.
Când am fost avansat sublocotenent, în iulie 1927, am revenit la Târgu-Jiu dupã o absenţã de un an şi m-a înspãimântat aspectul acela slãbit de suferinţã… Ce munte de om lãsasem anul trecut, şi ce regãseam acuma!… Şedea pe pat, rãzemat de grãmada lui de perini, şi gemea într-una… Când m-a vãzut ofiţer, s-a bucurat sã mã ştie cu carierã, cu viitorul asigurat.
„Ţi-au dat şi… ţi-au dat şi ţie… un os… un os de ros?…”, m-a întrebat el vorbind cu greutate şi zâmbindu-mi trist şi cu glasul stins… Era mulţumit de gluma lui, şi zâmbeam şi eu, deşi cu greu îmi ţineam lacrimile… Ore întregi stãteam pe scaun şi priveam în tãcere cum se ducea bradul acesta falnic, care a fost atâţia ani mândria judeţului sãu…
℘⇑
A murit la 13 august 1927, ora 1110 şi a fost înmormântat miercuri, 17. Oraşul a înţeles sã-l cinsteascã cum se cuvenea, şi în ziua tristei ceremonii, la toate instituţiile se arborase doliu. Lãmpile electrice erau aprinse ziua în amiaza mare şi cernite cu zãbranic negru. Distincţiunile cu care fusese decorat119 i-au dat dreptul la paradã militarã, dar cel mai impresionant omagiu a fost acela al ţãranilor. Din toate satele judeţului veniserã sã-i aducã un ultim salut, dar mai ales din Dobriţa. Cred cã au fost mai multe mii, oraşul era alb de ţãrani. Încã de dimineaţa, sute de dobriceni se perindau prin faţa catafalcului sã omagieze pe acela care le fusese mai mult decât un pãrinte. Trei ore în şir au trecut rând pe rând prin faţa mortului, îşi fãceau cruce şi sãrutau în tãcere mâna aceea care, zeci de ani în şir, rãspândise numai bine în jurul ei, şi care acuma îngheţase pentru totdeauna… lacrimile le alunecau încet peste obrajii tãbãciţi, cãci simţeau cã odatã cu „Domnu Doftor” dispãrea o lume, o lume care nu avea sã mai revie niciodatã. Durerea sincerã a acestor oameni simpli i-a fãcut mai multã cinste decât toate discursurile şi onorurile militare… Era un omagiu spontan, cãci nimeni nu-i adusese cu de-a sila din satele lor… Nu-l mai pot uita pe sãrmanul Matei Ban, vecinul nostru de curte, care sta în picioare lângã uşã, rotindu-şi stângaci cãciula în mâini şi neputându-şi opri hohotele de plâns.
„…Plâng plaiurile Dobriţei pe fiul lor iubit!…”, a strigat cu glasul tãiat de emoţie, învãţãtorul Miticã Pupãzã, care a vorbit în numele sãtenilor.
„…Ţara a pierdut un om, un om integru, un om de o cinste şi o capacitate exemplarã, ce va fi multã vreme dat ca exemplu în pãrţile noastre; o fire aleasã, care a încurajat întotdeauna iniţiativele frumoase, ori de unde au pornit ele, numai sã tindã la binele neamului…”, a spus ministrul G. Tãtãrescu, trimis la Târgu-Jiu sã reprezinte Guvernul la înmormântare.
„…Putea-vom oare uita pe doctorul sãracilor, pe apostolul care mergea din casã în casã sã uşureze suferinţele celor mulţi, sã le aducã sãnãtatea?…”, a exclamat doctorul N. Hasnaş, care a vorbit în numele corpului medical.
„…Nu am avut pânã acum curajul sã scriu despre marea mea nenorocire, moartea iubitului meu soţ, Dumitru D. Culcer, dupã o lungã suferinţã a inimei lui atât de bune, care ne-a iubit pe toţi aşa de mult… regretat de toţi, atât ca doctor, cât şi ca om cinstit şi bun…”, noteazã îndureratã Netty pe marginea acatistierului rãmas de la strãmoşul Nicolae Otetelişteanu, în care de un veac şi mai bine se consemnau toate evenimentele fericite şi dureroase ale familiei.
Eu unul, nu am putut niciodatã admite cã Bon-Papa nu mai este… Prea a fost puternicã personalitatea acestui bãrbat, prea adânci urme a lãsat el în jurul sãu… Prea a fost iubit de ai sãi şi de cei de lângã el… Era imposibil de admis ca, o datã cu dispariţia lui fizicã, sã presupui cã a încetat de a mai fi…
De câte ori nu l-am vãzut noaptea în vis!…
GRIGORE D. CULCERtc „GRIGORE D. CULCER”
1852-1929
Nu mã pot gândi la Nenea Grigore şi la Tanti Poli fãrã a-mi veni în minte celebra stampã a lui Pieter Breughel, Praznicul celor Slabi, din 1563: în jurul unei mese sãrãcãcioase, într-o cãmãruţã întunecoasã şi tot atât de modestã, ospãteazã vreo zece personagii, bãrbaţi şi femei, care de care mai famelici, mai filiformi, mai ascuţiţi şi mai deşiraţi, numai pielea şi oasele pe ei; câţiva copii şi cãţei la fel de subţiratici completeazã tabloul. Un individ grãsun şi rotofei, care a încercat sã le tulbure întrunirea, este poftit pe uşã afarã fãrã prea multe formalitãţi.
Din acest tablou par sã fi descins Nenea Grigore şi cu Tanti Poli. Mi-i amintesc atât de bine, încât am adeseori impresia cã trebuie sã fie pe undeva, într-o camerã vecinã, şi cã dintr-o clipã în alta îi voi vedea apãrând pe uşã. Nenea Grigore, înalt şi subţire, cu mâinile fine şi osoase, cu zâmbetul sãu blajin încadrat de cioculeţul acela alb, cu ochii mici şi râzãtori sclipind de isteţime şi bunãtate, puţin cam chel… lung şi deşirat în hainele sale gris, ţinându-l în braţe pe Zizi, un fox-terrier alb şi ascuţit, care nu mai conteneşte din mârâitul sãu nervos. Alãturi de el, în negru, pãşeşte solemnã Tanti Poli, înaltã şi uscãţivã, slabã şi ascuţitã, ţeapãnã de parcã ar fi înghiţit un baston, îmi evoca pe regina Maria-Luisa a Spaniei, aşa cum a pictat-o Goya în tablourile sale. Nici o urmã de zâmbet pe figura ei împietritã, de parcã ar fi fost o statuie egipteanã… Nenea Grigore şi Tanti Poli… Mi-ar fi cu neputinţã sã vorbesc de anii copilãriei mele, fãrã a menţiona aceste douã figuri, atât de organic încadrate în atmosfera familiei noastre.
Ce vesel om era Nenea Grigore, şi cum ştia el sã iubeascã copiii!… Ni s-a pãstrat în familie o fotografie de la Dobriţa din 1903, reprezentând o şatrã de ţigani. Tetea era Nenea Grigore în persoanã, în straie de bulibaşã, bãtând îndârjit cu barosul în nicovalã. Muica era Tanti Poli, tronând despletitã pe un scaun în mijlocul tabloului, impasibilã şi gravã ca o statuie a Veşniciei. Fetele lui Tache, toate patru, completeazã tabloul: Lenchen ghiceşte în cãrţi, Marioara, cu braţul rãzemat de o grindã, nu ştiu la ce viseazã, Ana şi Vera „dãnciucii”, numai în cãmãşi, tremurã ca nişte adevãraţi pui de bodaproste.
Ţin minte, vara la Dobriţa, câte jucãrii îmi fãcea Nenea Grigore din mere, din nuci sau din ştiuleţi de porumb… Ce zmeie nu înãlţam împreunã!… Într-o zi, aveam şase ani pe atunci, l-am vãzut cioplind cu briceagul, dintr-o prãştilã, nişte speteze… La ce o fi lucrând oare?… Tremuram de nerãbdare şi-i dam într-una târcoale.
– Nu e pentru copii! îmi rãspundea el cu glasul gros când îl sâcâiam prea tare, dar nu voiam sã-l cred… A asamblat spetezele în cruce şi apoi le-a împodobit cu o mulţime de morişti de vânt din hârtie de toate culorile; una mare, roşie la mijloc, iar pe ramurile crucii, morişti din ce în ce mai mici, verzi, galbene, albastre, portocalii, violete, roz… Iatã… jucãria e gata. Nenea Grigore o ridicã în sus şi porneşte grav cu ea prin curte împotriva vântului… moriştile se învârteau vesele, unele pe dreapta, altele pe stânga dupã cum fusese îndoitã hârtia. Eu sãream în sus şi ţipam de bucurie, alergând ca un nebun în jurul lui şi trãgându-l de poala hainei sã mi-o dea.
– Lasã-mã în pace, tu… ţi-am spus cã am fãcut-o pentru mine!…
– Nu e adevãrat, nu e adevãrat… e pentru mine!…
Acesta era Nenea Grigore!…
D-apoi la masã, ce mult putea sã ne înveseleascã cu glumele sale spuse pe nerãsuflate:
– Anaram socardeam şoşareala calaveam… garno!…parno!… şoşirãncardea!…
Toţi eram convinşi cã vorbeşte ţigãneşte… de fapt era cea mai purã româneascã:
– An aram… soc ardeam… şosea rea la cal aveam… gard nou!… par nou!… Ş-o şirã încã ardea!
Sau aceastã ghicitoare spusã tot pe nerãsuflate, fãrã nici un interval între cuvinte:
Lacappajurelapicioarerãşchitoarelacoadãpârâtoarecocoşulebouleaiînţelesnãtãrãule?
Ghici, ce e?…
Nimeni nu ghicea, nimeni nu bãgase de seamã cã tot el ne dãduse şi dezlegarea, şi mai ales, nimeni nu bãgase de seamã cã ne fãcuse boi şi nãtãrãi. Acesta era Nenea Grigore; iubea copiii şi era iubit de ei… el n-a avut copii.
Grigore Culcer, Grigorie, cum îi spuneau pãrinţii, a fost al treilea fiu al doctorului Dimitrie şi al Anicãi. S-a nãscut la 17 august 1852, în casa mamii sale din Târgu-Jiu, ce avea într-o zi sã‑i rãmâie moştenire lui. De mic copil s-a dovedit o fire plãpândã, dar noroc cã vara, când se ducea la mãtuşã-sa Elena, aerul tare al Dobriţei îi refãcea vlaga şi îi mai înroşea obrajii. Toate nebuniile îi erau îngãduite acolo în casa Maichii-Tuşii. Seara, când veneau caprele de la munte, cine încãleca voiniceşte pe ţapul cel mare şi ocolea în goanã casa, mai mândru ca Alexandru pe Ducipalul sãu?… Grigorie, desigur… Raiul de la Dobriţa nu avea sã ţinã însã decât douã luni şi iar venea toamna… iar venea munca şcolãreascã, privaţiunile şi pensioanele cu dormitoarele neîncãlzite… Se fãcuse bãiatul ca de patrusprezece ani, se deşirase mult şi pantalonii şi mânecile i se fãceau tot mai scurte… Stãtea acuma în gazdã la un popã, Bãlãcescu, în Bucureşti, mânca pe sponci, muncea din greu cu şcoala, seara cãdea mort de obosealã şi, ca toţi copiii plãpânzi şi surmenaţi, i se întâmpla şi lui… dar sã dãm mai bine cuvântul Anichii.120 „…şi cu Grigorie nu ştiu ce sã mã fac cã tot se pişã în pat şi îmi este teamã cã nimeni nu-l va ţine cu astã patimã, cã mie, şi mi s-a urât şi mi-au putrezit saltelele…” Sãracul Grigorie!… ce copilãrie chinuitã!…
Era un element studios şi, cu toate lipsurile, nu şi-a neglijat niciodatã învãţãtura. Dupã ce şi-a pierdut tatãl, viaţa a devenit şi mai grea; timpul liber şi-l devota mamii sale, tot mai bolnavã din zi în zi… El îi scria corespondenţa cu caligrafia lui cea finã şi îngrijitã, cãci biata mamã nu mai avea putere sã ţinã un condei, şi tot el îi fãcea toate serviciile mãrunte… Împlinise de curând 18 ani şi parcã nu se mai oprea din crescut… Costumul, croit dintr-un rând de haine al rãposatului Iancu Economu, îi rãmãsese mic; îl peria şi-l curãţa cu grijã, ca sã nu se vadã cât era de uzat.
În curând şi-a pierdut şi mama şi a rãmas în îngrijirea Maichii-Tuşa, care l-a trimis peste un an la Gand, în Belgia, sã studieze ştiinţele financiare. Constituţia lui delicatã, sensibilizatã de lipsurile şi privaţiunile din copilãrie, nu a rezistat la condiţiunile grele ale vieţii de student, într-o ţarã cu clima umedã ca Belgia în care plouã zece luni pe an. Pensiunea sa modestã îi sosea din ţarã destul de neregulat şi adeseori ajungea sã posteascã forţat, iar munca intensivã îl istovea. Nu e deci de mirare cã sinistra boalã de piept care, de ani de zile se cuibãrise în casa mamei sale, începuse sã-şi arate colţii. Maica-Tuşa s-a alarmat însã din timp şi l-a rechemat urgent în ţarã. Aerul tare al Dobriţei a sãvârşit minunea vindecãrii, fãrã streptomicinã, hidrazide şi mai ştiu eu ce medicamente moderne din zilele noastre. Grigore s-a fãcut bine, dar a regretat mult cã a trebuit sã pãrãseascã Belgia; ani în şir a tot sperat cã într-o zi va putea reveni sã-şi termine studiile… dar cu câte iluzii neîmplinite nu trãim o viaţã întreagã!… Pânã una alta şi-a terminat studiile universitare la Bucureşti şi se pregãtea sã ocupe un post de casier central la Administraţia Financiarã din Târgu-Jiu.
Pe atunci nu puteai însã deveni mânuitor de bani publici dacã nu depuneai în prealabil o garanţie serioasã, care avea sã stea consemnatã la Stat pânã în ziua pensionãrii. Era un fel de asigurare contra delapidãrii, şi pentru un post ca acela, la care îi dãdeau drept studiile, nu trebuia nici mai mult, nici mai puţin decât 20.000 de lei; pe vremea aceea „când era leul cât roata carului”, suma asta reprezenta o avere… Cu mare greutate a reuşit el sã obţinã un împrumut din zestrea soţiei lui Vladimir, urmând sã ramburseze banii în rate, pe termen lung, şi fãrã dobândã. Postul putea acuma fi ocupat…
Dar vezi, omul propune şi femeile dispun.
De la o vreme, Grigore venea tot mai des în casa boierului Sãftoiu, care avea mai multe fete… Pe Poli, mai ales, o pierdea din ochi de dragã; înaltã şi subţire ca şi el, dar rece şi enigmaticã, bãiatul nu ştia ce sã mai facã ca sã-i încãlzeascã inima. Bineînţeles cã o ţinea la curent cu grijile şi preocupãrile sale, şi ea îl asculta întotdeauna cu atenţie… Şi iatã cã într-o zi a intrat radios în casa viitoarei sale soţii; banii fuseserã în sfârşit gãsiţi, rambursarea lor se va face în condiţiuni omenoase… peste câteva zile îşi va putea ocupa postul… un post bun… în curând se vor putea cãsãtori; trãiascã viaţa!…
În clipa aceea însã s-a deschis uşa de alãturi şi Coana Sãftoaica a bãtrânã121 intrã în casã plânsã toatã, rãvãşitã, cu pãrul în dezordine, şi-i cade în genunchi:
– Grigore, Grigoree!… Suntem distruşi!… suntem dezonoraţi!… Vai, vai, ce nenorocire!… Sãftoiu al meu a jucat cãrţi şi a pierdut douãzeci de mii de lei… Azi este ultima zi, şi dacã nu plãteşte îl închide… Vai, vai!… bãrbatul meu la puşcãrie!… Ce ruşine pe capul acestor copile nevinovate!…
Lovitura de teatru fusese pregãtitã cu îngrijire şi inima blajinã a lui Grigore nu a putut rezista la scena asta tragicã… Graţios şi dezinteresat le-a pus banii la dispoziţie. În schimb, la 15 august 1882, tânãrul Grigore Culcer şi-a celebrat cununia cu tânãra Polina Sãftoiu, în biserica din Dobriţa. A gãsit el pe urmã alţi bani la un cãmãtar şi i-a achitat în condiţiuni teribil de apãsãtoare (plus datoria lui Vladimir). An de an îşi tot preschimba poliţele, care creşteau mereu, umflate de dobânzi. Abia în 1916 a reuşit, în fine, sã-şi lichideze datoria, dar a venit rãzboiul, inflaţia, şi el de sãrãcie tot nu a scãpat.
Delicateţea sufleteascã a lui Grigore Culcer a rãmas proverbialã. Inteligent, capabil, cinstit, dotat cu foarte mult bun-simţ şi cu şi mai multã inimã, cult, manierat, vesel, plãcut, ar fi ajuns desigur foarte departe în carierã şi în societate, dacã nu l-ar fi frânat sãnãtatea sa precarã, strâmtorarea financiarã şi nevasta. A fost mulţi ani casier general al Administraţiei Financiare Gorj, apoi inspector financiar şi, în fine, inspector administrativ. Cinstea lui ireproşabilã, integritatea şi tactul sãu i-au atras aprecierea şefilor, care i-au încredinţat multe misiuni dintre cele mei delicate, în care se cerea o probitate absolutã, iar capacitatea sa profesionalã, spiritul de prevedere şi de echitate, patriotismul sãu cald, bunãtatea, afabilitatea şi delicateţea i-au asigurat dragostea şi admiraţia tuturor colegilor şi subalternilor.122 Pe câţi dintre cei care au lucrat cu el nu i-am auzit cu ani în urmã povestind despre Grigore Culcer şi exprimându-şi admiraţia în termeni elogioşi care-ţi fãceau o adevãratã plãcere: „A fost un om, domnule!…”
Dorinţa de înfãptuiri l-a îndemnat şi pe el sã activeze în politicã, şi nu am înţeles niciodatã de ce s-a înscris în partidul Conservator, tocmai el, care nu avea nici moşii, nici avere şi era plin de datorii. Ştim cã a fost şi prefect al Judeţului în 1911 şi, apoi, în zilele grele ale ocupaţiei germane din 1916-1918, când a apãrat cu cãldurã şi competenţã interesele populaţiei nevoiaşe în faţa exigenţelor mereu crescânde ale forţelor de ocupaţie. Misiunea lui a fost dintre cele mai delicate, veşnic între ciocan şi nicovalã, nu o datã i-a convins pe nemţi sã-şi reducã pretenţiile… Nu se umilea în faţa lor, dar nici nu sfida. Calm, blând, ferm şi consecvent, a reuşit sã obţinã mai multe decât ar fi obţinut alţii prin aroganţã sau prin viclenie. Citez din Calendarul Gorjului pe 1925, pag.91:
„…în timpul ocupaţiei (…), Dl. Gr. Culcer a ocupat demnitatea de Prefect al jud. Gorj. În aceastã situaţiune şi în momentele cele mai grele ale neamului, domnia sa a fost de mult folos locuitorilor rãmaşi în teritoriul ocupat, fãcându-se totdeauna ascultat chiar de armatele de ocupaţie, deoarece, prin felul sãu cinstit şi drept, se impunea şi acestora.”
Modestia l-a caracterizat o viaţã întreagã: într-o zi pe când era în bucãtãrie şi gãtea, încins cu un şorţ – cãci era foarte priceput în arta culinarã –, a intrat la el un om şi l-a întrebat de „Domnu’”.
Mã duc sã-l anunţ îndatã, a rãspuns Grigore, poftindu-l sã ia loc pe scaun.
– Dumneata cum te împaci cu el, Moşule, l-a întrebat omul nostru. Ce fel de om e?…
– De, ştiu şi eu ce sã zic?… Aşa şi aşa…
– Şi-ţi dã leafã mare?…
– Nu prea… cã n-are nici dumnealui de unde… rãspunde Grigore zâmbind pe sub mustaţã.
Conversaţia a continuat pe acelaşi ton. Omul nostru, captivat de simpatia ce i-o inspira „moşul” de la bucãtãrie şi-a deschis larg inima, povestind tot ce avea pe suflet, şi, bineînţeles, fãrã a face economie de aprecieri.
În fine, bucãtarul s-a dus sã-l anunţe pe „domnu” care l-a primit în biroul sãu, de data asta bine îmbrãcat. Cu ochelarii pe nas, şi aplecat peste masa lui de lucru… Tablou!
Nu însã toatã lumea care venea în casa Grigore Culcer s-a bucurat de o primire aşa aleasã… Într-o duminicã, le-a sosit o finã de la ţarã… Pusese pe ea tot ce avea mai bun: iia înfloratã nouã, nãframa de borangic, opregele bãtute-n fluturi… a gãsit-o pe Tanti Poli singurã.
– Sãru’mâna, Naşã!…
– Bine ai venit, Finã!… a rãspuns Tanti Poli, dându-i mâna la sãrutat şi luând grabnic în stãpânire tradiţionalul plocon: câteva ouã, puţin unt… aşa, ca la ţarã.
– Ce bine-mi pare cã ai venit, Finã!… continuã Tanti Poli… Uite, tocmai fãceam (?) curãţenie prin casã. N-ai vrea cumva sã mã ajuţi?…
– Bucuros, Nãşicã dragã!… nu ştia sãrmana ce o aştepta. A început cu curãţitul prafului de pe mobile (şi era ceva praf, nu glumã), a urmat apoi spãlatul vaselor, operaţie care se fãcea la intervale mari; servitoare nu ţineau, iar Tanti Poli, pentru nimic în lume nu şi-ar fi stricat mâinile ei delicate,123 („La mine acasã, nici pe un ac nu mã lãsau sã pun mâna…”), apoi curãţitul camerelor, una câte una, şi, în fine (ţin-te bine cititorule!…), spãlatul pardoselii. Se întunecase de mult, dar biata finã, cu ghetele scoase, cu opregele ridicate în brâu, în genunchi pe duşumea, freca de zor, muind din când în când peria de paie veche şi tocitã, în ligheanul de tablã plin cu apã cenuşie… Mereu îl golea peste balcon şi alerga sã aducã altã apã de la fântânã, dar imediat se murdãrea la loc… Numai duşumeaua, sãraca, ştia de când nu mai vãzuse perie…
În fine, treaba s-a gãtat… Biata finã îşi pune în ordine pãrul despletit, îmbrãcãmintea cocoloşitã şi murdãritã şi cere sã se spele… Cu mare greutate s-a putut gãsi o cojiţã de sãpun. Fina e gata de plecare… A trecut de miezul nopţii; Tanti Poli cucãe într-un fotoliu.
– Sãru’mâna, naşã, rãmâi cu bine!…
– Stai, nu pleca aşa… Ţine şi tu pentru tine… şi îi întinde… o hârtie de 5 lei.
Avariţia lui Tanti Poli – deşi justificatã de strâmtorarea lui Nenea Grigore – devenise proverbialã în tot oraşul… Bãtrâna ei casã din Str. Tudor Vladimirescu, ridicatã de Ianache Sâmboteanu, în care se nãscuserã cei cinci fraţi Otetelişanu şi apoi cei şapte fraţi Culcer, casã datã ca zestre Uţei Sâmboteanu şi apoi Anicãi Otetelişanu, moştenitã la urmã de Grigore Culcer, devenise acuma un fel de hrubã, mai ales dupã ocupaţia germanã din 1916-1918, când fusese devastatã şi mobilierul distrus… Acuma se pãrãginea, îmbâcsitã de praf şi de pãienjeniş, împuţitã de miros de pisic şi de alte mirosuri… scara de serviciu şi galeria de lemn din spate, de pe care vopseaua se cojise de mut, putrezeau vãzând cu ochii şi scârţâiau sub paşii noştri de ne era întotdeauna teamã sã cãlcãm. Cu toatã afecţiunea ce mi-o inspira bietul Nenea Grigore, intram întotdeauna cu repulsie în casa aceea…124 În fundul casei avea Tanti Poli o camerã plinã cu capete de sfori, cutii de carton, cutii de francafea şi de conserve goale, sute de cutii de chibrituri goale, zdrenţe, pachete de scobitori întrebuinţate, smocuri de lânã… pe care ea le colecta cu grijã („Nu se ştie la ce pot servi!…”). În familia noastrã se dã şi astãzi denumirea de tantipoliciuri la toate aceste deşeuri menajere pe care nu te înduri sã le arunci şi care îţi ancombreazã apoi locuinţa fãrã rost, ani de zile în şir…
Într-o zi, l-a rugat pe nepotul ei, cãpitanul Petricã Petrescu, sã-i comande o pereche de pantofi la atelierul de cizmãrie al regimentului, care lucra şi pentru familiile ofiţerilor. Petricã îi prezintã o listã cu materialul necesar pentru feţe, tãlpi, rame, scoarţe, bombeuri şi cãptuşeli. Tanti Poli nu s-a încurcat, şi peste o zi i-a adus materialul cerut:125
– Nişte pantofi vechi de tenis, ca sã le ia tãlpile de cauciuc.
– Nişte curele de geamantan, pentru rame, scoarţe şi bombeuri.
– Nişte zdrenţe pentru cãptuşeli.
– O pereche de papuci de casã vechi, pentru feţe.
Bineînţeles cã nu a lipsit nici recomandaţia ca sã-i aducã înapoi tot ce va prisosi. Bietul Petricã s-a dus şi a cumpãrat el cele trebuincioase din solda lui, gestul lui n-a emoţionat-o prea mult pe Tanti, care s-a grãbit sã-i cearã înapoi preţioasele „materiale”, din moment ce nu fuseserã folosite.
Copii nu aveau, dar creşteau un cãţel, pe Zizi, un fel de corciturã de foxterrier cu pãrul neted, botul ascuţit, urechile mici şi ochii bulbucaţi, care nu putea suferi sã se apropie cineva de el sau de stãpânii lui şi te întâmpina cale de o poştã cu lãtratul lui isteric, încât ajunsesem sã nu mai pot suferi sã-mi îndeplinesc datoriile de nepot, din cauza jigodiei care, cu mine în special, nu ştiu ce avea, şi tot timpul cât dura vizita lãtra ascuţit sau mârâia înfundat, de-mi mãcina nervii. Când plecau undeva în vizitã, bietul Nenea Grigore era obligat sã-l poarte în braţe, şi-l ţinea vertical, ca pe un copil.
În ziua când şi-a dat, în fine, Zizi obştescul sfârşit a fost mare jale în casa lor. Tanti Poli nu se mai consola de pierderea cãţelului, iar Nenea Grigore nu se mai consola de durerea lui Tanti Poli… Steag negru în poartã nu au pus, dar tot l-au ţinut vreo douã zile într-o cutie, îngropându-l apoi în fundul grãdinii. Bineînţeles cã s-a fãcut şi pomana ritualã; în loc de colivã s-a pregãtit nişte lapte cu orez şi au fost aduse toate javrele din mahala sã ospãteze.126 Nu ştiu dacã i s-au fãcut şi parastasele, dar ştiu cã Nenea Grigore, cu inima lui cea bunã, suporta zâmbind toate toanele consoartei sale şi nu-i ieşea din cuvânt. Era însã şi o zi pe an când mã duceam cu mare plãcere în casa lor, de 24 ianuarie, Sfânta Polixenia, când venea toatã lumea bunã din oraş; casa era dereticatã şi curãţatã, se râdea, se povestea, se glumea, se serveau fel de fel de lucruri bune (dintre care nu lipsea niciodatã şampania şi icrele negre) şi, în fine, seara, se juca hora Unirii. Bufetul îl pregãtise Nenea Grigore, şi onorurile casei tot el le fãcea; se întrecea sã fie cât mai drãguţ cu toatã lumea şi, credeţi-mã, de reuşit reuşea, şi fiecare invitat pleca seara bine dispus din casa lui Grigore Culcer.
Într-o asemenea zi de 24 ianuarie s-a trezit cu un mandat poştal tocmai din America; banii picau la ţanc, cãci fusese foarte strâmtorat în ultimul timp: şi ce sumã frumuşicã!… Grigore nu ştia ce sã creadã şi se temea sã nu fie vreo eroare la mijloc; peste câteva zile a venit însã şi o scrisoare, care explica totul:
Grigore avusese pe vremuri un subaltern la Administraţia Financiarã, un pârlit de funcţionãraş cu o familie numeroasã în cârcã şi care trãgea mâţa de coadã; încolo, era un salariat conştiincios, supus şi capabil… împins însã de sãrãcie, se vãzuse în situaţia disperatã de a se atinge de banul public, convins cã va putea restitui suma la timp, dar îşi fãcuse iluzii; fusese descoperit şi se vedea în pragul puşcãriei. Grigore Culcer era un om integru şi intransigent, dar nimeni ca el nu putea mai bine înţelege situaţia disperatã a celor încolţiţi de nevoi… Aşa se explicã cã, deşi era el însuşi aşa de strâmtorat de ani de zile, acceptase sã acopere lipsa din propriul sãu salariu, salvându-l astfel de consecinţele actului sãu inconştient. Peste puţin timp, nenorocitul delapidator a dispãrut fãrã urme, şi din ziua aceea nimeni nu a mai auzit vorbindu-se de el. Acestea se petrecuserã puţin înainte de primul rãzboi mondial, şi acum, iatã, dupã şase ani, soseau nişte bani şi o scrisoare lãmuritoare din America, de la tânãrul nostru funcţionar, care nu uitase pe binefãcãtorul sãu. Da… pe atunci, floarea aceasta rarã numitã recunoştinţã încã mai putea fi uneori gãsitã în adâncurile câte unui suflet modest… şi ce sã spun de bani… dacã ţinem seama de fluctuaţiile valutare, suma modestã din 1916 reprezenta acuma în 1922 o adevãratã avere… şi soseau cu nu se poate mai bine, într-un moment când bugetul sãu anemic avea nevoie de serioase fortifiante.
Şi aşa a trecut an dupã an… Nenea Grigore şi cu Tanti Poli îmbãtrâneau alãturi… cei vechi îi pãrãseau unul câte unul, cei noi erau… prea noi; rând pe rând, s-au dus toţi fraţii Culcer… Din şapte voinici, doar Grigorie cel plãpând şi ameninţat pe vremuri de tuberculozã, numai el mai rãmãsese în picioare, pânã când, într-o searã umedã de februarie a anului 1929, un stop cardiac a pus brusc capãt acestei vieţi senine şi liniştite… Fusese un om bun şi drept, capabil şi inimos, şi tot oraşul şi întreaga familie l-au plâns din toatã inima.
Tanti Poli încaltea era inconsolabilã… îi scria zilnic scrisori pe care i le ducea la cavou, şi se topea vãzând cu ochii… Resimţea tot mai mult greutãţile gospodãriei; ea, pe care ai ei acasã „nici pe un ac” nu o lãsaserã sã punã mâna… „Toate mi le fãcea Grigore sãracul…”, spunea ea printre suspine… „şi un ac când îmi cãdea jos, tot el se apleca sã mi-l ridice…” (avea ea ce avea cu acul), ca mai apoi sã adauge cu o nuanţã de reproş în ton: „Dacã m-ar fi iubit cu adevãrat, s-ar fi menajat şi nu ar fi murit!”
Ca sã nu se simtã atât de singurã, bunicã-mea Netty, vãduvã şi ea, şi care cu bugetul nu stãtea mai bine ca Tanti Poli, i-a propus sã vinã în toate zilele sã ia masa la ea.127 La început venea zilnic, dar mai apoi, viindu-i greu sã se îmbrace, a început sã trimeatã o femeie cu sufertaşul sã-i aducã mâncarea (nu de alta, dar „ca sã nu se simtã atât de singurã”).
Şi cu asta se încheie ciclul întâmplãrilor menajului Grigore Culcer, cãci în curând s-a dus şi ea dupã soţul ei şi astãzi, în cimitirul din Târgu-Jiu, într-un cavou modest uitat de Dumnezeu şi nãpãdit de bãlãrii, îşi dorm somnul de veci, doi bãtrâni modeşti, care au fãcut şi ei la vremea lor puţinã umbrã pãmântului. Nimeni nu mai ştie de ei şi nimeni nu le mai îngrijeşte astãzi mormântul peste care se depune an de an un strat tot mai gros de praf şi de pãienjeniş, cãci asta e soarta tuturor oamenilor… uitarea.
Casa lor din strada Tudor Vladimirescu a moştenit-o Tanti Ella (Lenchen), dar împrejurãrile au forţat-o sã-şi ducã viaţa departe de Târgu-Jiu; casa este astãzi etatizatã, iar cei care locuiesc în ea, cred cã nu au auzit niciodatã despre numele de Culcer, iar despre cel de Otetelişanu, şi mai puţin. Puţin le pasã cine a clãdit aceastã casã, cine s-a nãscut, a trãit şi a murit între pereţii ei… aceşti pereţi care ar şti sã povesteascã atâtea lucruri dacã cineva le-ar înţelege graiul, pentru cei care nu-l pricep rãmân muţi… povestea lor a fost de mult uitatã, cãci aceasta este soarta tuturor poveştilor… uitarea.
Bucureşti, 5 august 1980.
GENERALUL ION D. CULCERtc „GENERALUL ION D. CULCER”
Pe Dealul Spirei, în apropiere de Centrul de Instrucţie al Geniului, nu departe de Drumul Sãrii, coteşte o strãduţã liniştitã în formã de potcoavã, cu locuinţe confortabile pentru funcţionari şi pensionari, majoritatea foşti militari. Este Strada General Ion Culcer.
Pe vremuri, când ieşeai cu trenul din gara Chitila şi treceai pe lângã cazarma regimentului 2 C.F., puteai citi scris cu litere mari: Cazarma General Ion Culcer.
Şi la Muzeul Militar se pãstreazã un bust al Generalului Ion Culcer.
Astãzi, numai specialiştii în istoria militarã mai ştiu cã a fost pe vremuri un general Ion Culcer, dar în fiecare an, în cimitirul militar din Târgu-Jiu, autoritãţile mai depun de ziua eroilor o coroanã la mormântul acestuia.
Mi-au rãmas puţine amintiri de la Nenea Iancu, cum îi spuneam noi, cãci venea destul de rar prin Târgu-Jiu, întotdeauna însoţit de numeroşi ofiţeri, întotdeauna foarte grãbit şi aferat, sta o zi, maximum douã, şi pleca iar… Era un bãrbat aspru, rigid, cu o privire severã, un nas borcãnat, o mustaţã groasã cu vârfurile ameninţãtoare şi capul chel, tunica cu pieptul plin de decoraţii, venea parcã turnatã pe el. Nouã copiilor ne dedea foarte puţinã atenţie, dar ştiu cã familia îi acorda o consideraţie deosebitã şi cã erau foarte mândri de el. Dupã rãzboi venea mai des, îmbrãcat civil, dar parcã şi mai sever, şi mai rigid, şi în plus, devenise şi grozav de morocãnos.
Mai târziu, ca elev în şcoala militarã, de câte ori se întâmpla sã merg la Bucureşti, aveam întotdeauna grijã sã-i fac o vizitã la locuinţa lui din Str. Caragiale 27. Nenea Iancu începea prin a mã cerceta cu de-amãnuntul; îmi critica ţinuta şi atitudinea, îmi cântãrea toate vorbele, mã întreba de progresele mele şcolare, mai ales la matematici, şi apoi mã lua cu el în oraş. Nu mergea decât pe jos, şi pe drum abia dacã rãspundea numeroaselor saluturi, ducând încruntat degetul la pãlãrie sau bãtând supãrat cu bastonul în trotuar, ca şi cum ar fi spus: „Ei bine, te-am vãzut, am luat notã… ce pretenţii mai ai?…” Mã invita dupã aceea la un restaurant; nu intra decât în localuri de elitã: Enescu, Continental… şi peste tot îl cunoşteau şi se pierdeau în ploconeli: „Sã trãiţi, Domnule General!… Da, sã trãiţi!… Nu, sã trãiţi!…”, dar el nu le rãspundea, de parcã nici n-ar fi existat… Meniul lui era din cele mai frugale: un rasol de peşte, un biftec cu cartofi pai, fructe sau îngheţatã… Cu tot apetitul celor 18 ani ai mei, trebuia sã-mi reduc şi eu cu modestie poftele, şi întotdeauna mã sculam flãmând de la masã… Cât dura masa, îi repezea pe toţi; serviciul, curãţenia, prezentarea mâncãrurilor, gustul lor… toate îl supãrau. Era un chin sã prânzeşti cu Nenea Iancu şi ţi se oprea mâncarea în gât.
Odatã, în gara Filiaşi, a chemat un hamal sã-i ducã geamantanul.
– Mai fã şi dumneata un efort!… i-a rãspuns hamalul obraznic, presimţind cã de la bãtrânul acesta n-o sã pice un bacşiş prea gras. Atâta i-a trebuit lui Nenea Iancu:
– Eforturile pe care le-am fãcut eu în viaţã n-ai sã le faci tu câte zile vei trãi; tu şi cu tot neamul tãu!…
De ce devenise oare aşa de uricios acest vlãstar al Otetelişenilor, renumiţi pentru gentileţea şi amabilitatea lor?… Ce dramã sufleteascã îl înãcrise în halul acesta?…
℘⇑
În ziua de 29 iulie 1853, s-a nãscut în casele mamii sale de la Târgu-Jiu, Iancu, cel de-al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi cel al Anicãi Otetelişanu. Copilãria lui a fost marcatã de lipsuri şi privaţiuni, dar pãrinţii au fãcut toate sacrificiile, numai ca educaţia lui sã nu sufere… şi n-a suferit… Nu putem spune acelaşi lucru despre suferinţele sale fizice; lipsa de lemne şi de veşminte groase în zilele geroase de iarnã l-au fãcut sã cadã adeseori la pat, şi singurul leac în vremea aceea erau lipitorile pe care i le punea mamã-sa. La zece ani a fost dat la pension la Bucureşti, dar nici aci îngrijirea nu era mai bunã, şi de multe ori revenea în vacanţã bolnav. Noroc de constituţia lui robustã, care i-a permis sã înfrunte toate greutãţile şi sã nu dea în ofticã, aşa ca patru dintre fraţii sãi. La vârsta de 13 ani a rãmas orfan de tatã, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de maicã-sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat; un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat sã-şi vadã cu sârguinţã de carte. Dupã terminarea pensionului, a intrat în şcoala militarã, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat el în campania din 1877. Încã din primele zile ale rãzboiului a şi fort rãnit şi internat în spitalul militar din Craiova; ne-a rãmas din vremea aceea o scrisoare cãtre Maica-Tuşa, datatã 15 iulie 1877. Nu primise leafa de 6 sãptãmâni, bagajele îi fuseserã reţinute la hotel unde avea nota neplãtitã, şi rãmãsese neprimenit de nu ştiu câte zile. Ne-a mai rãmas şi o fotografie din octombrie 1877, fãcutã la Riben în faţa Plevnei, unde era împreunã cu fratele sãu, Vladimir. În ianuarie 1878 îl gãsim tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit cã, deşi trebuiau avansaţi de multã vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi rãzboiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis sã urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau. Din anii aceia (1880) mai existã o scrisoare în care o roagã pe Maica-Tuşa „sã-i împrumute” bani.
În carierã s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clarã nu se încurca în ocolişuri şi cãdea repede peste soluţia optimalã… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.
În 1882 a fost invitat la noi în ţarã generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.128 La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe cãpitanul Ion Culcer, care încã nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când aci la Bucureşti, când acolo la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnicã a lucrãrilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate.
Aceste lucrãri au oferit militarului nostru entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi nãravurile sistemului nostru politic bizantin, încetãţenit adânc în societatea româneascã încã din epoca sinistrelor domnii fanariote. Într-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrãri defensive, când începea sã se vadã clar cã nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apãrare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext cã „cheltuielile militare ruineazã Ţara”, gãseau de fapt în fondurile alocate Apãrãrii Naţionale o adevãratã minã de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţã ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscutã. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţã revizuite şi simplificate; numãrul punctelor întãrite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apãrare; înzestrarea cu armament devenea tot mai precarã; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care ne expuneam… tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, cã acolo existau fonduri; era o gãinã cu ouã de aur,129 care nu trebuia scãpatã din mânã.
Bietul Culcer era disperat… bãtea de la o uşã la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport dupã altul, dar nimeni nu le citea130 … Ce putea face un biet cãpitãnaş de geniu contra acestei jungle organizate!…
℘⇑
Au trecut anii… meritele şi pregãtirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, pânã la aceea de Inspector General al Armatei.131 Fiecare nouã treaptã îi crea noi rãspunderi, care toate erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi nãravurile sistemului nostru politic bizantin; un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilitãţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa fireascã şi bonomia înnãscutã îl pãrãseau an de an; pe mãsurã ce avansa în carierã devenea tot mai acru, tot mai morocãnos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se rãsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrãnit, prost îmbrãcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tãcea, iar comandantul lor, fãrã prizã asupra factorilor politici, trebuia şi el sã sufere şi sã tacã. Ca profesor la Şcoala Militarã, a refuzat cu îndârjire sã cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar pânã la urmã se trezea cu toate nulitãţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul sãu.
℘⇑
Vine campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogei132 . Ca ostaş, Culcer nu avea cãderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de trei decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazãzi, şi când a fost numit guvernator al acestei provincii, conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, a acceptat. Populaţia ne era ostilã, şi el ştia cã prin violenţã nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregãtite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producãtoare de venituri grase; pânã şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesarã o mânã de fier pentru a pune capãt tâlhãriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant sã intri în conflict cu ei.133
În zilele care au precedat numirea sa în acest post, în timp ce ziarele comentau indignate toate jafurile şi abuzurile din Cadrilater, propunând numirea unui guvernator militar al provinciei, Generalul nostru, îmbrãcat civil, intrând într-o tutungerie din Bucureşti, a surprins doi cetãţeni care comentau cu aprindere tocmai acest subiect. Unul din ei îi cere lui Culcer voie sã aprindã şi, fãrã a-l recunoaşte, continuã discuţia: „Ascultã-mã ce-ţi spun eu: Pe Culcer ar trebui sã-l numeascã, cã ãla e om energic… tui mama lui!…” În afara acestor elogii, sã le zicem „folclorice”, fotografia lui a apãrut în diferite publicaţii strãine, însoţitã de aprecieri din cele mai elogioase, şi într-adevãr, prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadã, Generalul Culcer a reuşit în scurtã vreme sã punã ordine în administraţia provinciei… Am ajuns în iulie 1914, când a izbucnit primul rãzboi mondial. Toţi politicienii care se perindaserã pe rând la putere şi procedaserã an de an la amputãri masive din bugetul apãrãrii naţionale şi deci ar fi trebuit sã fie conştienţi de mãsura în care contribuiserã ei înşişi la scãderea capacitãţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandã zgomotoasã, în sensul intrãrii noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce – dupã ei – ar fi schimbat „instantaneu” faţa rãzboiului… Aceastã propagandã belicistã ne-a fãcut mult rãu.134
Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastrã în rãzboi fãrã echipament, fãrã arme şi slab instruitã, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregãtiserã cu multã grijã o conflagraţie, de a cãrei amploare erau pe deplin conştienţi; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducãtoare asupra gravelor riscuri ale angajãrii noastre uşuratice într-o aventurã atât de serioasã. El a înţeles însã sã pãstreze toatã discreţiunea cerutã unui ostaş disciplinat şi nu a fãcut niciodatã caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandãrile fãcute unitãţilor în subordine, a sfãtuit în permanenţã pe ofiţeri sã nu comenteze sub nici o formã propaganda belicistã din jurul lor, nici sã o susţinã şi nici sã o critice. Aceastã atitudine reţinutã a fost taxatã de demagogii belicişti ca „antipatrioticã”.
El s-a strãduit din rãsputeri sã demonstreze celor ce pregãteau planul nostru de acţiune cã era o nebunie sã ne angajãm simultan pe douã fronturi135 , cu o armatã de numai 600.000 de oameni, atât de slab pregãtiţi. Deocamdatã, la nord, ne apãrau Carpaţii, a cãror pazã se putea obţine cu mijloace relativ modeste.
Acţiunea trebuia deci începutã printr-o ofensivã puternicã spre Sud şi fãcutã joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarail. Dupã ce va fi nimicitã armata inamicã din sud, comandatã de Feldmareşalul von Makensen, şi numai dupã aceea, se va ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Balticã şi pânã la Salonic. Aceastã manevrã, combinatã cu o puternicã ofensivã franco-englezã pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat sã capituleze. Rãzboiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani. Dupã rãzboi, numeroşi istoriografi militari din diferite ţãri au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, vezi, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Rãzboiul trebuia sã tindã din primul moment sã ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmã, se va vedea, şi proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toatã vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, cã în rãzboi, obiectivul principal îl constituie armata inamicã; o datã zdrobitã aceasta, obiectivele geografice vor cãdea de la sine.
În primãvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat sã se agite din rãsputeri şi sã sfãtuiascã pe cine putea, cum sã evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci începe sã se ţeasã în jurul sãu legenda cã ar fi germanofil şi cã de aceea nu voia sã atacãm spre nord. Aceastã calomnie i-a dãunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bunã credinţã) au cãutat sã explice comportamentul sãu din timpul rãzboiului prin aceastã prismã.
℘⇑
La izbucnirea rãzboiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia. Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toatã frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei pânã la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunãre spre est, pânã la Turnu Mãgurele. Lungimea totalã a frontului, 540 km; pentru tot acest front, 5 divizii.
Trecerera Carpaţilor s-a fãcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsã de rezerve, comandantul a trebuit sã facã faţã numai prin mişcãri de rocadã. Peste oboseala luptelor, se adãugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri sã ocupãm o linie înaintatã de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, pânã la Orşova. Dupã o înaintare atât de rapidã, frontul se destrãmase şi începea sã cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dãdea rãgaz sã-l reorganizãm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul pânã în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, sã se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate mãsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rãmânând pânã la urmã în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul sãu de comandã de pe Buliga, de unde avea o vedere largã asupra frontului; dupã izgonirea vrãjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însã o informaţie extrem de alarmantã. Pânã acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat cã germanii înşişi pregãteau o ofensivã de mare anvergurã, ca sã lichideze întreaga armatã românã, încã înainte de sosirea iernii, şi cã atacul se va concentra pentru început cu toatã forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii136 , în timp ce o a doua armatã, comandatã de Felmareşalul Makensen, avea sã ne atace dinspre Bulgaria. Nu ştiu cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii137 , dar ştiu cã le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întãriri.
„Nu-ţi dãm nici un om, nici un cal”, i-a rãspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat douã divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lãsându-l sã facã faţã situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa sã devinã catastrofalã, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabã un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului138 , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apãrat, cãci malul stâng al Oltului dominã pe toatã lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijinã pe douã obstacole tari: Carpaţii şi Dunãrea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia; se obţineau astfel posibilitãţi uşoare de contraofensivã în viitor.139
Sunt convins cã aceastã soluţie trebuie sã fi sângerat adânc inima olteanului nostru, nãscut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar rãzboiul nu este o problemã de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevãzuserã în amãnunt, o datã cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei pãrţi însemnate din bogãţiile Olteniei; aceste bogãţii au cãzut apoi toate în mâinile vrãjmaşului.
Comandamentul aliat de pe lângã Marele nostru Cartier General140 , socotind cã o retragere, fie ea şi strategicã, este echivalentã cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilã a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alãturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altãdatã, care ceruserã atât de insistent intrarea noastrã în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trãdãtor, care lãsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor sãi nemţi”.
Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost cã i s-a ridicat comanda armatei I-a. Înainte de o pãrãşi, Culcer a dat succesorului sãu, Generalul Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui sã conducã bãtãlia spre a se putea opri ofensiva germanã. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.141 Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bãtãlia a fost câştigatã, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza cã s-ar fi aprobat planul sãu de evacuare a Olteniei; aşa însã, acest episod eroic, plãtit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, dupã ce am abandonat capitala Ţãrii în mâinile inamicului.
La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat.
℘⇑
Dupã ce a pãrãsit comanda, Generalul Culcer a fost însãrcinat cu conducerea lucrãrilor de fortificaţii ruso-române menite sã opreascã pe vrãjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţã de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperã de 30.000 de oameni, pe 3.000 de cãruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin rãzboi, când jumãtate din ţarã era ocupatã de vrãjmaşi. Planurile au trebuit sã fie în grabã refãcute, dar cu mari greutãţi şi numeroase improvizaţii de ultimã orã, lucrarea a putut fi totuşi dusã la bun sfârşit.
La 1 ianuarie 1917, bãtrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesionalã, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa cã se vãzuse obligat sã semneze revocarea lui; l-a decorat însã „motu proprio”142 cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia; prin acest gest, Suveranul îşi arãta dezacordul faţã de aprecierile acelora care ceruserã suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însã nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrãrilor Publice, dar nici aceastã demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimãnui şi cum sistemul „relaţiilor” continua sã funcţioneze nestânjenit. În epoca aceea, un patron de restaurant i-a pãlmuit ordonanţa. Soldatul, spuind cã va reclama şefului sãu, restauratorul, alegãtor în colegiul 1, i-a rãspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tãu!…”. Generalul a cerut arestarea restauratorului şi judecarea sub regimul stãrii de rãzboi pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme; dosarul ajunge pânã la cabinetul ministrului de rãzboi, care închide acţiunea.
„Astfel înţeleg autoritãţile superioare cã se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria cãtre ţarã?… Respectul de uniformã şi demnitatea soldatului nu înseamnã nimic în faţa cetãţeanului alegãtor?…”, exclamã amãrât bãtrânul ostaş într-una din scrierile sale.143
Cu un asemenea moral, el a gãsit totuşi tãria sufleteascã de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau sã se desfãşoare ostilitãţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniserã favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategicã a acestui front era în avantajul nostru; ajutorul aliat începuse sã ne soseascã: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi; instructori francezi învãţau pe soldatul nostru noile metode de luptã, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, rãbdãtor şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţãran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodatã nu se îndoise de ea. Iatã de ce acelaşi general Culcer, care prevãzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a rãzboiului, avea acuma temeiuri sã creadã ferm în victoria finalã, şi sã o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai nãstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii”144 , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mãrãşti şi Mãrãşeşti vin sã confirme optimismul vederilor sale sãnãtoase.
În ceea ce-l priveşte însã pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodatã optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul sãu modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenã Maria Cincu145 murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat. Bãtrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţã decât niţicã linişte, hotãrât sã-şi trãiascã restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricãrui pensionar cinstit; şirul vexaţiunilor însã nu se terminase. Dupã o victorie atât de scump plãtitã, se dezlãnţuise acuma o campanie istericã pentru cãutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat cã aceastã agitaţie era susţinutã tocmai de cei din a cãror vinã Armata Românã intrase nepregãtitã în rãzboi, şi din a cãror vinã se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau gãsiţi cu orice preţ ţapi ispãşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curatã, şi era normal cã aceştia nu puteau fi gãsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitalã, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trãdare, de cãtre o presã iresponsabilã şi de o clicã de incompetenţi. Cea mai gravã infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însã Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iatã despre ce a fost vorba:
Abia ieşit la pensie în primãvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţã, Culcer a contractat la Banca Generalã a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma sã-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Bãncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, cãci îl ştia cinstit şi solvabil.
În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primã tranşã de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit sã plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitalã în 1919, s-a prezentat la bancã sã-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere cã aceasta fusese integral achitatã încã din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetãţean german, fost director al Bãncii Generale în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispãrut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat cã era la mijloc o înscenare menitã sã-l facã sã aparã ca „omul nemţilor”, manevrã care le-ar fi adus apã la moarã vânãtorilor de „trãdãtori”, adicã de ţapi ispãşitori.
Generalul a luat imediat legãtura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Bãncii Generale a României. Bineînţeles cã Marghiloman s-a grãbit sã protesteze146 , afirmând cã nu avusese cunoştinţã de aceastã „infamie”, menitã sã compromitã prestigiul comandamentului Armatei Române.147 În continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţã, cã nu observase manevra.
Sã nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mã îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins cã realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politicã de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil cã Generalul Culcer, om înaintat în vârstã, s-ar putea sã nu mai revinã din Moldova, unde bântuia tifosul, şi cã în acest caz, datoria Generalului va trebui sã o plãteascã Girantul.
Banca Generalã a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedã fãrã acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti”; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman sã cearã directorului Petersen sã dispunã acoperirea datoriei „prietenului sãu”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit cã prin asta se mãrea rata inflaţiei… Ce conta?…
Ipoteza cã nemţii au fãcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistã criticii.
În 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce sã-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei sã compromiţi pe cineva, faci mare vâlvã şi agitaţie în jurul faptului. Dacã Culcer nu s-ar fi dus la bancã sã-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodatã ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap cã întreaga poveste a fost sforãria lui Marghiloman care, spre a evita urmãrile unui gir, nu se ferea sã compromitã onoarea unui bãtrân cinstit.
Bietul Culcer era furios… Mi-a rãmas de la el un carnet în care comenta cu multã amãrãciune povestea asta (aruncând toatã vina pe Petersen şi nebãnuind pe adevãratul fãptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Pânã la urmã a dat banca în judecatã, obţinând anularea viramentului Petersen148 şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.
℘⇑
În 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat sã vorbeascã în parlament despre trecutul sãu în vederea validãrilor, nu a gãsit decât modestele cuvinte:
„Am ţinut sã mã supun şi sã-mi fac cinstit datoria…” Atât!
„…şi ştie toatã lumea cum şi-a fãcut-o…”, adaugã pe un ton omagial Nicolae Iorga149, remarcând cã acest om, cu toate cã era ferm convins cã, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastrã în rãzboi echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grãbit sã se puie la dispoziţia ţãrii sale fãrã rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, pânã şi convingerile lor.
Gãlãgioasele lupte parlamentare nu erau însã fãcute pentru bãtrânul nostru ostaş, care nu a acceptat sã mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervã şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate moralã, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor sãi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.
℘⇑
În ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoarã şi a suportat-o fãrã greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit sã se cicatrizeze. Nouã luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondã introdusã în vezicã, obligat sã stea numai pe spate. Suferinţa lui se agrava zi de zi şi slãbea vãzând cu ochii. Odatã am fost sã-l vizitez la sanatoriu; ieşisem de curând sublocotenent de artilerie.
– Cum te mai simţi, Nene Iancule?
– Din ce în ce mai rãu, îmi rãspunde el cu un glas aproape rãstit.
– Nu cred, Nene Iancule… la faţã arãţi mult mai bine ca data trecutã, i-am rãspuns eu ca sã-i dau curaj.
– Şi tu mã minţi?… Toţi mã minţiţi când eu simt ce simt!… Credeţi cã am nevoie de linguşelile voastre?… Fã bine, te rog, şi ieşi afarã!…
Şi m-a dat afarã din rezerva lui, fãrã alte formalitãţi. Când a fost însã sã-l vadã bunica mea Netty, i-a spus:
– Adeseori mã gândesc, Netty dragã, cã dacã în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rãmas şi eu un erou… Pentru cã soarta nu a voit însã sã-mi trimeatã atuncea glonţul, a trebuit sã mai îndur aceşti 12 ani de umilinţã şi de vexaţiuni, pe care niciodatã nu am înţeles pentru ce i-am meritat…
A murit într-o zi însoritã de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scãldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniserã din toate colţurile Ţãrii sã aducã un ultim salut acestui cavaler fãrã teamã şi prihanã, şi urmau în tãcere afetul mortuar care parcurgea fãrã grabã strãzile bolovãnoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoanã: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzicã şi drapel, cu baioneta la armã, i-au adus onorurile cuvenite rangului.
„Generale Culcer, ai fost un comandant de armatã în rãzboi, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţãrii şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptãţit, ai fost victima capacitãţii tale însãşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretãiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.
Victima capacitãţii tale:
în aceste cuvinte este rezumatã întreaga carierã a Generalului Culcer Ion.
℘⇑
Trecuserã doi ani… era în ziua de Înãlţare, Ziua Eroilor Neamului.
Toatã Garnizoana Târgu-Jiu, în mare ţinutã, era prezentã la Cimitirul Eroilor. Batalioanele se înşirau unul dupã altul de-a lungul aleilor, în ţinutã de campanie, cu baioneta la armã. Ofiţerii, cu cascã de fier şi fineturi, stãteau nemişcaţi la posturile lor, cu sabia scoasã, fiecare cu unitatea lui. Era o dimineaţã caldã şi veselã de început de iunie. Florile de pe morminte, îngrijite şi udate cu dragoste, îmbãlsãmau aerul cu parfumul lor. Zumzetul bondarilor se îngâna cu glasul preoţilor care citeau slujba morţilor. Pietrişul curat al aleilor scârţâia sub paşii comandanţilor ce-şi treceau unitãţile în revistã.
Se termina de curând splendidul monument de bronz pe care sculptorul Severin îl înãlţase pe mormântul marelui ostaş. Pe un colţ de stâncã, suspendat parcã în gol, cu mâna strânsã pe mânerul sabiei, cu privirea energicã îndreptatã înainte, înainte spre rândurile inamice, vegheazã parcã asupra armatei sale de viteji pe care a comandat-o cu vrednicie în 1916 şi care s-au jertfit eroic pe Straja, pe Muncelu, pe Valea Jiului, la Lainici, la Surduc şi pe Buliga, încrezãtori în victorie şi în viitorul ţãrii lor. Sutele de cruci albe, aliniate în jurul mormântului sãu, constituie cea mai frumoasã gardã de onoare pe care un şef militar şi-ar fi putut-o vreodatã dori.
Crucile soldaţilor inamici, pe care este gravat „das Eiserne Kreuz”, aduc parcã şi ele un omagiu învingãtorilor lor, cu care pãmântul i-a înfrãţit acuma pe vecie. Şi unii şi alţii au fost trimişi sã moarã în numele unui ideal în care – soldaţi umili şi cinstiţi – au crezut mai mult decât în propria lor viaţã.
Slujba religioasã s-a terminat… Muzica Regimentului 18 Gorj intoneazã ultimele note ale „Rugãciunii Soldatului”… Nu se mai aude decât uruitul înfundat al tobei mari, cu care se încheie acest admirabil imn al vitejiei. O loviturã scurtã de tobã… tãcere! Miile de piepturi îşi ţin respiraţia… Comandantul Garnizoanei, grav, solemn, începe apelul morţilor:
– Generalul Culcer Ion!
– Mort pentru Patrie!… rãspunde emoţionat glasul de bariton al comandantului gãrzii drapelului, dupã fiecare nume de erou strigat.
NICU D. CULCERtc „NICU D. CULCER”
1856-1882
Povestea acestui copil nefericit e scurtã şi tristã.
La 15 mai 1856 se naşte la Târgu-Jiu al cincelea bãiat al lui Dimitrie şi al Anicãi şi primeşte la botez numele bunicului sãu, Nicolae. În casa pãrinteascã nu a cunoscut belşugul şi încã de la cinci ani îl vedem suferind de junghi, şi maicã-sa puindu-i lipitori. Mai bine i-ar fi fãcut un foc bun în camerã, cãci era prin luna noiembrie şi ploile reci nu mai conteneau, dar, vezi, stânjenul de lemne costa nouã galbeni… La şapte ani îl vedem din nou bolnav. Era în primãvara lui 1863 şi în Craiova bântuia molima… La 12 ani, iar îl vedem suferind, şi de data asta a fost grav de tot. Boala a început tot cu junghiuri, care însã n-au vrut sã-i treacã nici atunci când i s-au pus tradiţionalele lipitori; în mai puţin de o sãptãmânã a amuţit cu totul şi s-a aşezat pe tãcere. Avea momente când se pierdea şi şedea dus câte un ceas sau douã, de credeau toţi cã moare şi îi ţineau lumânarea… În sfârşit, a început sã vorbeascã şi sã cearã apã… Biata maicã-sa era vãduvã de doi ani de zile şi viaţa în casa ei devenea din zi în zi tot mai grea; alimentaţia era insuficientã, combustibilul lipsea, haine de iarnã nu aveau… Nenumãrate rãceli şi cãderi la pat l-au predispus din timp la tuberculozã şi, din nenorocire, bacilii nu lipseau din casa pãrinteascã. E de mirare cum, din şapte fraţi, au reuşit totuşi trei sã scape teferi, şi a fost mare pãcat cã n-a apucat sã scape şi al patrulea, cãci se pare cã Nicu a fost un copil excepţional; aşa au afirmat toţi cei ce au apucat sã-l cunoascã. Se spunea cã el a fost cel mai inteligent din toţi şapte, cel mai frumos, cel mai bun şi cel mai talentat, ascultãtor, discret, înzestrat cu mult bun-simţ… dacã trãia ar fi ajuns desigur departe.
Avea 15 ani când a murit Anica, şi cei şapte orfani au trecut sub tutela unui oarecare domn Mihali150 , pe care-l vedem foarte des apãrând, nu ştiu în ce calitate, în pensionul din Craiova în care învãţa Nicu şi cu prietenul sãu Mongescu151 . Se pare cã acest domn Mihali nu îi prea iubea pe copii, dacã e sã judecãm dupã culorile în care îi zugrãvea în scrisorile cãtre Maica-Tuşa. Pe Nicu încalte, din „ştrengar” nu-l scotea. Sãrmanul Nicu!… tocmai el, atât de ascultãtor şi de studios!… „Poate sã fiu, dacã zice dumnealui aşa!…”, scria bietul bãiat cu resemnare, fratelui sãu Tache…
Nu ştim ce fel de „pension” o fi fost în care învãţa şi în care toate se petreceau pe dos:
Într-o zi, Nicu a trebuit sã scoatã de la direcţia pensionului un certificat pentru fratele sãu Grigore, dar Domnul Fântânaru, „directorele”, era plecat în concediu pentru şase luni; Domnul Caloianu „pentru-directorele” era plecat la ţarã, iar locţiitorul acestuia, Domnul Grecescu, era bolnav, aşa cã nu a fost nimeni care sã rezolve cererea lui Nicu.
Erau cu toţii numai cinci elevi în clasa celor mari a acestui pension-model, şcolari şi preparatori în acelaşi timp la clasa celor mici: Nicu la matematici, Mongescu de francezã… fiind în plus şi rãspunzãtori cu disciplina, aşa cã toate nãzbâtiile mititeilor în capul lor se rãsfrângeau. Cu banii de buzunar sta mai prost simpaticul nostru elev-preparator-pedagog, şi când a trebuit sã facã o datã o petiţie, nici de hârtie şi de timbru nu a avut.
Peste doi ani îl gãsim împreunã cu fratele sãu, Eugen, şi cu verii lui, Iulian şi Titu Frumuşanu, în alt pension, la Bucureşti, unde n-a reuşit sã lege nici o prietenie cu colegii de acolo, elemente arogante şi înfumurate. „Sunt bãieţi de ţi-e silã sã vorbeşti cu ei…”, scrie bietul copil decepţionat. Ca organizare, noul pension nu era nici el mai grozav ca cel din Craiova, dar bãiatul îşi vedea cu sârg de carte. Era supãrat, sãracul, cã banii de haine primiţi nu-i ajunseserã, şi mai cerea 32 de lei sã aibe şi de pantaloni. În sfârşit, şi-a terminat clasele secundare în condiţiuni aşa de frumoase, încât toatã familia s-a gândit sã-l trimitã la studii în strãinãtate. Banii s-au gãsit mai greu, dar cu ajutorul Maichii-Tuşa îl vedem plecând în 1879 la Paris, unde s-a înscris la Facultatea de Drept.
Parisul era pe vremea aceea farul civilizaţiei mondiale, şi tânãrul nostru oltean nu se mai sãtura de câte îi era dat sã vadã şi sã asculte. Profesorii de la Sorbona îl copleşeau cu erudiţia şi cu verva lor… Nicu nu mai înceta mirându-se de toate progresele ştiinţei şi tehnicii: vaporaşele pe Sena, trenul, maşinile de cusut „care toacã într-una”, fonograful… toate, toate îl interesau. Într-o searã a ascultat spectacolul de operã prin telefon (o anticipaţie a emisiunilor radiofonice). El constatã cã becurile electrice nu sunt încã puse la punct şi cã lumina lor licãreşte într-una obosind ochii; prefera becurile-opal care dãdeau o luminã uniformã. I-a trimis fratelui sãu Tache un catalog cu ultimele realizãri ale tehnicii… din toate scrisorile sale se desprindea o intensã sete de viaţã… nu avea destui ochi şi destule urechi sã tot admire aceste minuni ale ştiinţei…
Lumea asta nouã nu era însã fãcutã ca sã-i priascã… Clima umedã a Parisului era prea diferitã de aerul tare al Dobriţei; munca la facultate îl istovea, hrana nu-i ajungea, şi teribila boalã ce mocnea, încã din copilãrie în pieptul lui, reizbucneşte. La început n-a vrut s-o ia în seamã, dar starea i se agraveazã repede. Maica-Tuşa îl zoreşte sã se întoarcã la ţarã cât mai e încã timp, dar Nicu, cu gândul la fratele sãu Grigore care tot aşa îşi întrerupsese studiile în strãinãtate, fãrã a le mai fi putut relua, nu i-a dat ascultare… mai avea încã atât de multe de învãţat aci în Franţa… Boala însã nu i-a dat rãgaz şi medicii l-au trimis la Montreux, în Elveţia… Aerul tare al Alpilor ar fi sãvârşit minunea dacã s-ar fi putut alimenta normal. Mã gândesc adeseori cu durere la splendidele zile de vacanţã pe care le-am petrecut în vara lui 1938 la Montreux când, trimis de Statul Român în misiune în strãinãtate, nu-mi puneam probleme alimentare… Ce minunaţi erau munţii aceia înzãpeziţi… Lacul Leman!… Nu tot cu aceiaşi ochi cred cã i-a privit însã şi sãrmanul nostru student, chinuit de boalã şi de lipsuri, care, în urmã cu cincizeci şi şase de ani, cred cã se culca de multe ori seara nemâncat, într-o ţarã strãinã unde nu gãsea nici o rudã, nici un prieten, care sã se înduioşeze de soarta lui şi sã poatã sã-l ajute la nevoie… Boala devenea de pe o zi pe alta tot mai gravã şi Nicu, hotãrât în sfârşit sã se reîntoarcã în ţarã, a scris dupã bani de drum… Pânã sã-i soseascã însã mandatul, se îngloda în datorii, şi când veneau banii, în loc sã-şi ia bilet de tren, îşi achita creditorii şi scria imediat în ţarã dupã alţi bani… Vladimir i-a trimis atuncea telegrafic 500 de franci, dar banii au greşit adresa şi au stat o lunã întreagã blocaţi, post-restante, în Elveţia.
Nicu începe sã-şi presimtã sfârşitul; el, care iubise viaţa cu atâta pasiune, îi scria acuma vãrului sãu Titu:
„…nimeni nu poate zice cã nu-i place sã trãiascã!… Îngrijat de starea în care mã gãseam, şi dorind cu toatã forţa unei inimi de 25 de ani sã înlãtur rãul şi sã nu ies aşa de repede dintr-o viaţã în care abia am apucat sã intru…”
Ce tragedie în aceste câteva rânduri!…
Pe atunci circula teoria greşitã cã aerul mãrii face bine în afecţiunile pulmonare, şi medicii l-au trimis la Nissa. Acesta a fost ultimul lui drum, cãci la începutul anului 1882, într-o zi ceţoasã şi rece de iarnã mediteraneanã, cu vânt umed şi sãrat, într-o modestã camerã de la periferia oraşului, şi-a dat obştescul sfârşit un biet student român necunoscut, ros de boalã şi de datorii, fãrã nimeni la cãpãtâi… Ulterior, fraţii i-au fãcut un frumos mormânt în cimitirul de la Nissa, care, desigur, s-a pãrãginit de mult.
CÃPITAN COSTICÃ D. CULCERtc „CÃPITAN COSTICÃ D. CULCER”
1858-1886
„De când eşti, drac mort ai vãzut?”, aceasta era vorba favoritã a lui Costicã Culcer, zis „Gologan” (poate unde nu avea niciodatã) şi totuşi, acest „drac” a murit la 28 de ani, cãci era de o imprudenţã ce friza temeritatea şi a bãut apã rece de izvor la Fântâna Plaiului, încãlzit şi transpirat dupã o vânãtoare…
Din viaţa lui, aproape cã nu ne-a rãmas nici un amãnunt… Aşa se întâmplã când eşti leneş la scris şi nici o grijã n-ai sã laşi dupã tine o posteritate care sã-ţi perpetueze memoria.
Ştim cã acest al şaselea fiu al lui Dimitrie şi al Anicãi s-a nãscut la 17 iunie 1858, cã la 5 ani, când bântuia în Craiova o molimã, s-a îmbolnãvit împreunã cu fratele sãu, Nicu, cã la vârsta de 7 ani, într-o zi rece de martie a venit de la şcoalã, şi gãsind pe mama sa plecatã, s-a trântit pe patul neaşternut numai în cãmaşã, cã s-a acoperit doar cu mantaua şi cã în urma acestei imprudenţe a rãcit.
Verişoara sa, Constanţa Frumuşanu, povestea adeseori despre imprudenţele sale:
La Dobriţa îşi fãcuse împreunã cu vãrul sãu, Titu, o arbaletã, şi Costicã l-a provocat, oferindu-se chiar el ca ţintã. Titu l-a luat la ochi, şi prima sãgeatã a scãpat-o.
– Ei, vezi, cã nu ştii sã ocheşti?… Mai trage una; a doua sãgeatã l-a lovit în cap, şi sângele a început sã curgã şiroaie…
– Mã lovişi, mã… a exclamat Costicã, fãrã pic de emoţie sau teamã în glas, şi fãrã a da vreun semn de durere.
Altãdatã, vizitând laboratorul doctorului Urbeanu, vede pe masã o sticlã de creolinã, consideratã pe atunci ca un dezinfectant universal…
– Ce e asta?
– Nu pune mâna!… E creolinã… Dacã bei, mori…
– Eu sã mor?… De când eşti, drac mort ai vãzut?… a exclamat el trãgând o duşcã zdravãnã şi e o minune cã n-a avut nimic.
A fost ofiţer de geniu în garnizoana Calafat şi a ajuns cãpitan… Se pare cã era foarte bine apreciat în carierã, deşi se şoptea cã ar fi umblat cu sabia ruptã în teacã şi cã sub tunicã nu ar fi avut cãmaşã, ci numai guler alb la gât… dar astea numai el le ştia…
Mai ştiu despre el cã a fost un bãiat extrem de vesel…
Atâta tot!
EUGEN D. CULCERtc „EUGEN D. CULCER”
1864-1924
Trecem, în sfârşit, la ultimul dintre fiii lui Dimitrie şi ai Anicãi, un sãrman copil al lui Dumnezeu, aşa cum sunt consideraţi cei slabi de minte, care a trecut modest prin viaţa asta, fãrã a face atâta umbrã pãmântului câtã facem noi ceştãlalţi, care ne pretindem normali.
Acest copil al bãtrâneţii s-a nãscut la 16 februarie 1864, dintr-un tatã de cincizeci şi şapte de ani, strivit de lipsuri şi necazuri, şi dintr-o mamã de patruzeci, minatã de tuberculozã şi de hidropizie. În prima lui copilãrie pãrea totuşi destul de vioi; nu avea încã cinci ani când îi fãcuse mama lui o hainã dintr-o tunicã militarã a lui Vladimir şi atunci un unchi, Sava Şomãnescu152 i-a dãruit de Anul Nou o sãbiuţã. Erau cu toţii la masã când a primit-o, şi bucuria mititelului a fost atât de mare, încât de fericire nici n-a mai putut mânca… a început sã strige şi sã alerge în jurul mesii cu sabia scoasã, sub ochiul indulgent al bietei mame, care de mult nu mai avea vlaga necesarã ca sã-şi poatã struni aceşti şapte cârlani nestãpâniţi. Norocul ei cã îi dãduse Dumnezeu copii buni.
Pe mãsurã ce creştea, Eugen devenea însã tot mai tãcut, şi în fotografii apare mereu cu capul într-o parte, din cauza scrofulozei.
A studiat câţiva ani dreptul în Belgia şi a revenit în ţarã fãrã a-l termina, ocupând funcţia de subprefect al plãsii Brãdiceni din Gorj.
Îi plãcea viaţa solitarã şi citea mult. Din cauza firii lui posace, puţinã lume i-a putut aprecia inteligenţa, care se pare cã ar fi fost destul de ascuţitã, dacã e sã ascultãm pe bunicã-mea, Netty, femeie de o deşteptãciune şi o culturã remarcabilã. Netty şi-a însemnat într-un caiet o serie de dialoguri avute cu cumnatul ei, Eugen. O interesase atât de mult felul cum gândea şi cum îşi susţinea ideile, structura sistemelor sale logice, încât simţise nevoia sã şi le noteze cuvânt cu cuvânt.
Într-o zi însã, Eugen a cãzu de pe cal, a fãcut o fracturã cranianã urmatã de o meningitã care l-a ţinut câteva luni la pat, între viaţã şi moarte; când şi-a revenit, avea o surzenie foarte pronunţatã şi o otitã purulentã cronicã… Noua lui infirmitate l-a îndepãrtat şi mai mult de lume şi l-a împins la melancolie şi mizantropie… Cucãia mai tot timpul singur, fãrã a schimba o vorbã cu nimeni. La început nu s-au observat şi alte simptome, dar într-o searã, la masã, Eugen a scos brusc un cuţit de sub hainã şi a sãrit s-o omoare pe Maica-Tuşa. Noroc cu ochiul vigilent al lui Tache, care remarcase încã de la începutul mesii ceva bizar în comportamentul fratelui sãu şi nu l-a scãpat o clipã din vedere. Când s-a repezit la mãtuşã-sa, Tache a fost cu o singurã sãriturã asupra lui, şi dupã o luptã scurtã l-a dezarmat şi l-a imobilizat.
Din ziua aceea n-a mai avut niciodatã ieşiri violente, dar a fost totuşi mulţi ani ţinut departe de casã, locuind la Madam Mari, pe strada Transilvaniei. Dupã rãzboi a revenit acasã, şi era din zi în zi tot mai tãcut, tot mai absent, timid şi melancolic.153 Pânã la sfârşitul vieţii a trãit în umbra fratelui sãu Tache, şi aşa l-am apucat şi eu. Ore întregi sta pe un scaun în faţa sobei, cu uşiţa deschisã. Privea fix la spuza dinãuntru şi trãgea maşinal din ţigaret, fãrã a spune o vorbã. Vara, la Dobriţa şedea toatã ziua pe banca din faţa casei, cu picioarele ce nu atingeau pãmântul, cu mâna atârnând printre genunchi, ţigara stinsã între degete, capul lãsat uşor pe dreapta şi privirea stinsã, pierdutã în gol. Oamenii care treceau îi dedeau bineţe, şi el le rãspundea moţãind automat din cap şi mormãind ceva ininteligibil.
În valea Burşuga creşte şi astãzi un nuc bãtrân, care umbreşte cu coroana lui o mare parte din loc. În zilele când nu şedea în faţa porţii, Nenea Eugen mergea acolo în Burşuga, se aşeza pe iarbã, sub nuc, şi stãtea câte o dupã-masã întreagã pe gânduri… O fi gândit el chiar la ceva?… Pomul se numeşte şi astãzi în familia noastrã „Nucul lui Nenea Eugen”.
Dupã plecarea ocupanţilor germani, în toamna lui 1918, a urmat o iarnã excepţional de geroasã. Eu aveam pe atunci 11 ani: stam cu Nenea Eugen în faţa sobei, eu citind o carte şi el privind în foc.
– Straşnic ger, Nenea Eugene!… întrerup eu la un moment tãcerea, strigându-i tare la ureche ca sã mã audã.
Pentru prima oarã l-am vãzut eu atunci ieşind din mutismul lui şi explicându-mi o teorie lungã, cã armata de ocupaţie germanã, care nu înţelesese sã renunţe aşa uşor la bogãţiile României, sãpase pãmântul patriei noastre pe dedesupt şi ne suise pe nişte şlepuri, transportând întreaga ţarã undeva prin nordul Sileziei, şi cã aceastã schimbare de latitudine explica vigoarea iernii.
Mi-a fost greu sã admit cã divaga şi mã uitam atent la el sã vãd dacã nu glumeşte… Din nenorocire, starea lui era mai gravã decât avusesem impresia… Dupã ce a terminat aceastã expunere savantã, Nenea Eugen a revenit la mutismul sãu… tãcut şi posac, extrem de timid, gata sã cearã scuze oricui: rude, trecãtori, personal de seviciu, copii… Se aşeza întotdeauna în coada mesei, printre cei mici, şi cum bea unul o înghiţiturã de apã, el lua imediat carafa şi îi umplea paharul la loc. Nu vorbea niciodatã cu nimeni la masã. De câte ori îi da fratele sãu bani de ţigãri, se confunda în mulţumiri şi plecãciuni, şi trebuia Tache sã se lupte cu el ca sã nu-i sãrute mâna.
Îi revãd aşa de bine capul de bãtrân, tuns scurt, cu tenul puternic bronzat, sprâncenele arcuite, nasul foarte coroiat, barba cãruntã, veşnic nerasã, şi cãmaşa murdarã.
Peste câţiva ani, la Dobriţa, l-au luat odatã nepoţii la o plimbare pe munte. Deodatã se opreşte pa marginea unui pripor şi începe sã arata în jos:
– Vedeţi voi aceste douã vãgãuni?… Acolo sunt sãpate o mulţime de galerii, şi acolo stau înlãnţuiţi câinele-taur şi câinele-balaur, pe care i-au închis Nemţii de plãcere…
Era clar cã nu inventa basme pentru a distra copiii, ci divaga cu convingere.
Pe mãsurã ce îmbãtrânea, îi plãcea sã consume cantitãţi tot mai mari de piper şi de ardei, pe care le punea în toate mâncãrurile, pânã şi în desert şi în ceai. Pe noi, ne amuza nebuneşte pasiunea lui pentru iute, mai ales când vedeam împerecheri din acestea, nepotrivite. Într-o searã s-a servit la masã o cremã de ciocolatã, şi unul dintre noi i-a întins în glumã solniţa cu ardei pisat; Nenea Eugen a mulţumit politicos şi a rãsturnat foarte calm jumãtate din conţinutul solniţei în porţia lui de cremã, a mestecat cu linguriţa şi a mâncat-o apoi toatã, dând semne vãdite de satisfacţie.
Eram toatã familia la Dobriţa în vara anului 1924. Într-o zi, vãrul meu, Radu Voiculescu, care împlinise de curând zece ani, a descoperit, în grãdina bunicului sãu de la Frãteşti, o varietate de ardei mic şi roşu, de o iuţealã extraordinarã. Era o specie ungureascã de paprika, renumitã pentru puterea ei. Un singur vârf de ardei era suficient pentru o rainã întreagã de papricaş.
Foarte încântat, micuţul Radu a cules un buchet impresionant din acest preţios condiment, sã i-l ducã unchiului cadou. Seara la cinã, Nenea Eugen consuma un ardei dupã celãlalt, când numai mâna dacã o puneai pe el, nu mai puteai mânca de usturime.
Tache şi cu ginerii sãi, doctorii Adrian Poenaru şi Toma Voiculescu, îl priveau pe sãrmanul infirm cum se regala cu lãcomie cu acest jãratec vegetal şi se stricau de râs… Trei medici, care uitaserã cã sunt medici şi priveau veseli aceastã sinucidere comicã, fãrã a se gândi la primejdie…
Peste noapte s-au declanşat durerile, şi toate spãlãturile stomacale, toate calmantele, n-au mai ajutat la nimic. A doua zi, la ora trei şi jumãtate dupã masã, bietul Nenea Eugen şi-a dat obştescul sfârşit, cu stomacul perforat în mai multe locuri.
A avut o înmormântare simplã şi decentã în cimitirul din Dobriţa, o înmormântare ţãrãneascã… Locul mormântului sãu nu se mai cunoaşte astãzi…
Sub salteaua lui s-au gãsit mai multe sute de lei, strânse ban cu ban, din mãrunţişul pe care-l primea de la fratele sãu pentru tutun.
℘⇑
Sfârşitul pãrţii I
PARTEA A II-A TC „PARTEA A II-A ”
BUNICÃ-MEA NETTY CULCERtc „BUNICÃ-MEA NETTY CULCER”
ŞI FAMILIA EItc „ŞI FAMILIA EI”
BUNICÃ-MEA ANA BÃLCESCU-CULCER ŞI NEAMUL EItc „BUNICÃ-MEA ANA BÃLCESCU-CULCER ŞI NEAMUL EI”
I. PITARUL BARBU PETRESCUtc „I. PITARUL BARBU PETRESCU”
1770-1825
Prea puţine date ne-au mai rãmas despre acest modest strãmoş; logofãtul şi apoi pitarul154 Barbu Petrescu155 s-a nãscut la 10 mai 1770 şi a fost fiul lui Petre, cãpitan de seimeni156 şi al Marioarei, fiica lui Popa Dima zugravul; acest popã, artist înzestrat, a pictat prin 1752 schitul Balamuci157 şi biserica din Micşuneşti, ambele în judeţul Ilfov. Petre cãpitanul, calificat în 1794 drept „boiernaş mazil”158 , obţinuse la vârsta de 70 de ani „iertare de dajdie şi de scuteala bucatelor”, fiind considerat „sãrac lipit, cu casã grea şi fatã în vârstã”159 . Ştim cã poseda o vie la Urlaţi-Prahova, care, fiind cotropitã de boierul Stan Urlãţianu, a generat un proces ce a durat cu totul vreo 50 de ani şi care, dupã nevasta lui Petre, s-a judecat în continuare între urmaşii acestuia şi urmaşii Urlãţianului. Petre mai poseda şi o casã în Bucureşti, la poarta de jos a curţii celei vechi, pe care a vândut-o la mezat (licitaţie) prin 1796.
Petre Cãpitanul a avut trei copii:
1. Pe Barbu Petrescu, cel de care ne vom ocupa mai jos;
2. Pe Iliuţa Petrescu, care a ajuns sameş160 al judeţului Gorj;
3. Pe Stãncuţa, copil de bãtrâneţe, mãritatã cu Gheorghe Mora din mahalaua bucureşteanã a Negustorilor.
℘⇑
Barbu Petrescu s-a cãsãtorit în 1811 cu fiica lui Tãnase Bãlcescu, Zinca sau Zoe, care i-a adus ca zestre moşia Bãlceştii pe Topolog din Argeş161 şi un rând de case în mahalaua Boteanului, în Bucureşti, unde a locuit cu întreaga sa familie pânã prin 1811. Acolo i s-au nãscut patru copii: Costache, Marghioala, Sevastiţa şi Nicolae. În acel an a pus pe un Anastase, calfã de dulgheri162, sã-i ridice o casã nouã, la nivelul celor ale unor boieri mijlocaşi. Aceastã casã urma sã cuprindã cinci odãi şi o cãmarã, o salã mare la mijloc şi în faţã o galerie cu „stâlpi chemerlii” (susţinãtori de arcade), iar la subsol, o vãrzãrie şi un beci sãpate în pãmânt. Casa urma sã se ridice în mahalaua Boteanului, peste drum de casa cea veche (care a fost apoi vândutã), în locul în care se aflã astãzi Biserica Italianã pe bulevardul Bãlcescu (ce coincidenţã!), şi trebuia sã coste în jur de 10.000 de taleri, dar cheltuielile au depãşit cu vreo 2.000 de taleri devizul iniţial, aşa cã, o datã cu mutarea în noua locuinţã, au început pentru Barbu şi familia lui supãrãrile financiare; dar acesta a fost numai începutul.
Prin 1821, când a izbucnit rãscoala lui Tudor, Barbu se afla sameş în judeţul Dolj, şi din cauza evenimentelor a trebuit sã se refugieze cu întreaga familie la Sibiu, peste munţi; în lipsa lui însã, ispravnicii şi zapcii di subordinea sa au delapidat toţi banii pentru lefuri, precum şi cei strânşi din dãjdii (total 16.143,30 taleri) şi bietul Barbu a fost apoi nevoit sã rãspundã de aceastã lipsã din averea soţiei sale. A urmat un şir de procese fãrã nici un rezultat, şi, dupã moartea lui Barbu, acestea au fost continuate de Zinca pânã în 1846, când s-a stins acţiunea.
În 1824, Barbu şi Zinca au mai avut un ultim copil, pe Barbu Bãlcescu163 strãbunicul meu.
Pitarul Barbu Petrescu a avut şi preocupãri intelectuale, posedând un codice copiat în cea mai mare mãsurã de el. Acest codice cuprindea fragmente din cronografe şi cronici, precum şi adnotãri referitoare la evenimentele contemporane.
Prin 1825, ştim cã murise, fãrã a fi reuşit sã-şi rezolve problemele financiare; greutãţile materiale au apãsat apoi, zeci de ani, asupra vãduvei şi copiilor sãi.
II. PITÃREASA ZINCA BÃLCEASCAtc „II. PITÃREASA ZINCA BÃLCEASCA”
1788-1862
Graţie cercetãrilor istoricului Paul Cernovodeanu, deţinem astãzi numeroase date privind moşia Bãlceştii de pe apa Topologului din judeţul Argeş.164 Între anii 1620-1630, aceasta aparţinuse unui oarecare Tudor Clucerul şi e manţionatã în diata (testamentul) din 10 octombrie 1652 a lui Arsenie Cãpitanul, nepotul Clucerului. În aceastã diatã se menţioneazã cã moşia îi aparţinuse lui şi fratelui sãu mai mare, Lãudat Comisul, şi cã o lãsa lui Stepan postelnicul Stoiceanul, un frate mai mic care, la rândul sãu, a lãsat-o celor doi fii ai sãi: Tãnase şi Stroe.
În 1690, Matei şi Arsenie, fiii lui Tãnase Stoiceanul, vând partea lor de moşie ftori-spãtarului Diicu Buicescu165 , iar în 1701, aceiaşi Matei şi Arsenie cumpãrã şi restul moşiei de la vara lor Ancuţa, fiica lui Stroe, spre a o revinde tot lui Diicu Buicescu.
La 1756, Diicu se stinge fãrã urmaşi direcţi şi lasã moşia nepoatei sale de sorã, Ancuţa, care a fost mãritatã cu vel-postelnicul Gavrilaşco; dupã moartea ei, acest Gavrilaşco, neavând nici el urmaşi direcţi, a lãsat moşia nepoatei sale, Maria, soţia serdarului Canache… La 1666, Maria Canache vinde întreaga moşie unui Popa Necula, care a fost strãmoşul neamului Bãlcescu.
℘⇑
Nu ştim de unde sã fi avut acest preot de ţarã atâţia bani (880 de taleri) ca sã poatã achiziţiona o moşie de 1760 de stânjeni; fapt este cã de la 20 aprilie 1766 moşia a intrat în posesia familiei Bãlcescu, ultimul ei proprietar fiind Radu Mandrea, strãnepotul Zincãi.
Tãnase Bãlcescu, fiul Popii Necula, a ajuns postelnicel şi a fost zapciu (subprefect) în plasa Topologului. Ştim despre el cã în 1778 s-a împrumutat de la unul Radu Pîrcãlabul, din Izbãşeşti, cu 80 de taleri166 pe care i-a dat apoi cu împrumut sãtenilor din Bãlceşti, pierzând mai mult de jumãtate din aceastã tranzacţie, al cãrei singur rezultat a fost un proces cu Pârcalabul. Cum vedem, strãbunicul nostru Tãnase nu prea trãgea a mare afacerist… Tot în 1778 apare ca polcovnic al sud. Saac (judeţul Prahova) şi acolo probabil cã s-a împrietenit el cu Petre Cãpitanul, cu care apoi s-a încuscrit.
Cam prin 1790, un oarecare Vintilã Prejbeanul, care cotropise nişte vii din Tîrgovişte aparţinând mãnãstirii Hurez, a încheiat o învoialã foarte ciudatã cu egumenul mãnãstirii, pãrintele Rafail, cãruia îi oferea cu multã complezenţã în compensaţie moşia Bãlceşti, proprietatea legitimã a lui Tãnase Bãlcescu, sub pretextul cã stãpânul acesteia nu locuia pe pãmânturile sale, ci la Bucureşti; aceastã poveste sui-generis i-a produs multã bãtaie de cap lui bietul Tãnase, pânã ce şi-a putut valorifica drepturile sale legitime.
Tãnase Bãlcescu a fost cununat cu Catrina Bãbeanu, fiica Bãlaşei Bãbeanu şi a logofãtului de visterie Stoian Pavel; Bãlaşa a fost ea însãşi fiica lui Panait Bãbeanu (1732), al cãrui tatã, Toma din Bãbeni, a trãit pe la 1700.
Logofãtul Soian Pavel figureazã pe peretele ctitoricesc din dreapta al Bisericii Icoanei din Bucureşti, împreunã cu cele patru fiice ale sale, zise „Cele frumoase”, în pitorescul lor costum de epocã. Este bine sã le cunoaştem şi numele, cãci prea au fost frumoase:
1. Pãuna, mãritatã cu Lãmotescu;
2. Elena, cununatã cu C. Darvari;
3. Maria, mãritatã cu Predescu şi, în fine,
4. Catrina, mãritatã cu Tãnase Bãlcescu (ultima din dreapta picturii).
Numele de „Tãnase i Catrina” figureazã şi pe pomelnicul ctitorilor Bãbeni, înscris pe ferecãturea icoanei de hram a Bisericii Icoanei (o icoanã de argint a Maicii Domnului „fãcãtoare de minuni” şi datând probabil din 1780).
Tãnase Bãlcescu şi Catrina Bãbeanu au avut patru copii:
1. Maria (Uţa), nãscutã la 1778 şi mãritatã cu paharnicul Dinu Tãtãranu, din care descind familiile Arion, Tãtãranu, Estiotti, Buescu şi Esaxcu.
2. Pe Iancu Bãlcescu (1779-1851);
3. Pe Zinca Bãlcescu (1788-1862), mãritatã cu pitarul Barbu Petrescu;
4. Pe Safta, nãscutã la 1793, şi cununata cu Grigore Argetoianu (sau Argintoianul).
A fost cam plicticoasã (şi probabil şi inutilã) aceastã înşiruire de moşi, strãmoşi şi paramoşi,dar ce sã-i faci?… aşa este ştiinţa genealogiei (sau „moşologiei” dacã vreţi); de acum înainte vã fãgãduiesc însã cã nu mã voi mai ocupa în acest capitol decât de strã-strãbunica noastrã Zinca (Zoi, Zoiţa sau Joiţa), mama celor cinci fraţi Bãlceşti: Costache, Marghioala, Sevastiţa, Nicolae şi Barbu.
℘⇑
De la bãtrâna Zinca ne-au rãmas doar câteva scrisori şi un singur portret foarte expresiv, pictat în acuarelã de nepoata ei, Siţa Cociu; în schimb, ne-au rãmas de la ea foarte numeroase dosare cu procese, şi asta nu pentru cã Bãlceasca noastrã ar fi fost o procesomanã, ci pentru cã aceasta este soarta vãduvelor cu copii mulţi, mai ales în perioada marilor schimbãri politice. Despre personalitatea, demnitatea şi dârzenia ei de matroanã romanã s-au povestit foarte multe, iar aceia care au comparat-o cu Cornelia-mama-Grachilor (sã nu uitãm cã secolul XIX a fost veacul romantismului) nu au exagerat prea mult.
Figura ei oacheşã, cu privirea puţin mongolã, sprâncenele arcuite, ochii întrebãtori, dar mai ales distanţa aceea mare de la pleoape la sprâncene, îi dãdeau un aer atât de straniu, încât cine i-a vãzut o datã chipul, cu greu i-l mai poate uita… De la ce strãmoş misterios sã fi moştenit ea expresia aceea asiaticã aşa de tulburãtoare? De unde voinţa aceea de fier pe care au moştenit-o întru totul Sevastiţa şi Nicolae, şi pe care n-au moştenit-o deloc Costache şi Barbu? De unde sã fi deprins aceastã Zinca din Bãlceşti meşteşugul tãmãduitului, pe care l-au învãţat apoi de la ea Sevastiţa şi Barbu? Da, a fost renumitã doftoroaie la vremea ei pitãreasa noastrã, şi uneori era poftitã chiar şi la palatul lui Vodã… Nu o vindecase oare pe Doamna Mariţa Bibescu de albeaţã cu o alifie specialã, pregãtitã din coajã pisatã de ouã de barzã şi cu buruieni numai de ea ştiute? Dar ce ceaiuri şi ce fierturi nu se pricepea sã facã coana Zinca!…
S-a nãscut prin anul 1788, s-a cãsãtorit la 1 noiembrie 1811 cu Barbu Petrescu şi va locui împreunã cu acesta în casele moştenite de la tatãl ei, Tãnase, la colţul dintre strada Colţii (azi Bulevardul Bãlcescu) şi strada Vãmii (azi Strada Oneşti). A avut şi o zestre frumuşicã Zinca: 900 de stânjeni167 (adicã jumãtate) din moşia Bãlceştii pe Topolog, cam la vreo 12 pogoane de vie şi 200 stânjeni reprezentând jumãtate din moşia Gâltofani, nord Bãlceşti, plus scule, argintãrie şi haine în valoare de 5500 de taleri, 5 ţigani robi, precum şi altele trebuincioase în casã şi pe lângã casã. Viaţa le surâdea, nu duceau lipsuri şi nici urmaşii nu au întârziat sã aparã: în 1813, au avut un bãiat, pe Costache (lucrurile începeau bine), apoi, în 1817 pe Marghioala, în 1818 pe Sevastiţa şi, în fine, la 29 iunie 1919, pe acela care urma sã devinã marele Nicolae Bãlcescu.
Traiul lor îndestulãtor şi cu perspective materiale care ar fi putut atrage dupã sine şi perspective sociale i-a fãcut sã atingã maxima bunãstãrii lor, dar asta tocmai în ajunul rãscoalei lui Tudor; Pitarul Barbu Petrescu se hotãrãşte sã investeascã 9350 de taleri pentru o construcţie în mahalaua Boteanului şi în aprilie 1820 casele erau gata; doar exteriorul se mai afla încã roşu, dar cheltuielile depãşeau deja cu vreo 2000 de taleri devizul iniţial, diferenţa era cam mare; banii totuşi s-ar fi putut acoperi dacã în anul urmãtor n-ar fi izbucnit evenimentele din 1821 şi dacã Barbu, sameş la Craiova,168 nu ar fi avut nefericita inspiraţie de a fugi cu familia în Ardeal… De atunci a început pentru soţii Bãlcescu şirul marilor supãrãri. Am vãzut cum subordonaţii lui Barbu au delapidat 16.143 de taleri, şi ce necazuri au mai urmat.
Soţii Bãlcescu n-au mai avut mulţumirea de a se bucura în tihnã de noua lor locuinţã; în ianuarie 1829 au mai avut un ultim urmaş, cel care avea sã devinã strãbunicul meu: Barbu Bãlcescu. Bãtrânul Barbu Petrescu, hãrţuit din toate pãrţile de creditori, nu şi-a mai putut niciodatã reface situaţia, şi în martie anul urmãtor, aflãm despre el cã nu mai era în viaţã.
Zinca, rãmasã vãduvã cu cinci copii, ar fi putut totuşi trãi în condiţii mulţumitoare, dacã nu ar fi fost încurcãtura financiarã de care am pomenit. Faptele se desfãşuraserã precum urmeazã:
În ianuarie 1821, toatã administraţia ţãrii a fost cuprinsã de panicã faţã de mişcarea eteristã şi de rãscoala lui Tudor ce se pregãtea. Ca sã poatã achita dãrile cãtre stat şi salariile personalului în acele vremuri nesigure, Barbu s-a împrumutat de la diverşi creditori, garantând împrumutul din zestrea soţiei. El socotea cã, dupã ce se vor fi liniştit lucrurile, va putea restitui sumele din impozitele strânse de la populaţie.
În timp ce se refugiase însã la Sibiu, ispravnicii şi zapciii din subordinea lui au încasat ei acele impozite şi şi le-au însuşit. Întors din refugiu, nu a mai avut de unde sã strângã banii şi creditorii îl presau.
A dat pe foştii lui subordonaţi în judecatã, dar abia a putut recupera vreo 2000 de taleri, şi dupã moartea sa Zinca a continuat sã se judece cu aceştia pânã în 1843, când acţiunea s-a stins, fãrã a mai putea dobândi un singur creiţar.
Dificultãţile materiale rezultate din aceastã poveste nu au putut fi rezolvate nici pe calea justiţiei, nici din ce producea moşia, şi i-au generat în continuare un şir interminabil de încurcãturi şi de procese; astfel, când a mãritat-o în 1836 pe Marghioala cu Scarlat Geanoglu, nu i-a putut întregi zestrea fãgãduitã, cãci contase pe câştigarea proceselor cu delapidatorii din 1821; de aci, o serie nenumãratã de procese cu propriul ei ginere Scarlat, care a urmãrit-o în justiţie pânã în pânzele albe… Datoria Zincãi creştea mereu, şi an de an îşi preschimba poliţele, dobânzile adãugându-se la capete; astfel, de la 2000 de galbeni169 în 1836, aceastã datorie devenise 2450 în 1837, 3200 în 1838 şi 3630 în 1839, când s-a vãzut nevoitã sã-şi ipotecheze moşia.
Sã nu uitãm apoi procesul început în 1732 de socrul ei, Petre cãpitanul, împotriva lui Stan Urlãţianu care îi cotropise o vie în Prahova. Procesul s-a judecat în continuare de Zinca cu urmaşii Urlãţianului, pânã în 1851.
A mai avut şi un proces cu nişte preoţi din satele Corbi şi Izbãşeşti care îi încãlcaserã moşia; procesul a durat din 1831 pânã în 1840.
Un proces cu Anastase, calfã de dulgheri, cel care îi construise lui Barbu casa din mahalaua Boteanului în 1820 şi care acuma pretindea achitarea unor lucrãri pe care nici o datã nu le executase.
Un proces cu un oarecare Toma Serghiade din Vâlcea, care refuzã sã-i achite o datorie…
Spre a-şi reface banii, Zinca a avut ideea nãstruşnicã de a achiziţiona o cârciumã; a angajat şi o cârciumãreasã, dar aceasta şi-a însuşit marfa, i-a închis localul şi i-a ocupat camerele, refuzând sã plãteascã chiria; alt proces etc.
Este greu sã fii vãduvã!… Sã fi fost Bãlceasca noastrã o procesomanã?… Ce pãrere aveţi?…
Şi ca şi cum toate aceste strâmtori nu ar fi fost de ajuns, Municipiul a obligat-o sã contribuie la numeroase cheltuieli edilitare, printre care şi pavarea uliţii Biserica Enii.
Cheltuieli, cheltuieli, datorii, procese… iatã bilanţul unei vãduve cu cinci copii, iatã „huzurul” unei boieroaice cu moşie…
În 1836 a dat ca zestre Marghioalei casa din mahalaua Boteanului (pe cea veche din strada Vãmii o vânduse de mult) şi şi-a cumpãrat alta mai modestã în mahalaua Visarionului, lângã biserica Clopotarii Vechi.
Verile şi le petrecea la Bãlceşti, moşie pe care o stãpânea în parte cu fratele ei Iancu, iar dupã moartea acestuia, în 1851, a rãmas singura stãpânã pe moşie, o moşie grevatã de ipoteci… Acolo îngrijea ea pe sãtenii bolnavi, mergând din casã în casã cu ceaiurile şi buruienile ei. Pe mulţi a tãmãduit doftoroaia noastrã cu priceperea şi buruienile ei.
Îşi iubea mult copiii, dar cel mai drag i-a fost Nicu, în care ochiul ei de mamã vãzuse din timp pe supraomul acela despre care avea sã vorbeascã într-o zi o ţarã întreagã; pe ea nu o impresionase însã nici darul sãu scriitoricesc, nici capacitãţile sale de istoric, şi nici chiar dârzenia sa de patriot, de luptãtor; ceea ce o neliniştea pe biata mamã şi o împiedica sã doarmã era teribila boalã de piept ce-i consuma copilul, erau multiplele primejdii legate de activitatea sa politicã curajoasã.
Pãrul sãrmanei femei încãrunţise înainte de vreme… ficatul o supãra tot mai tare… şi doftoroaia noastrã, care ştiuse sã gãseascã atâtea buruieni de leac pentru alţii, nu gãsea acum nici una pentru ea, care sã-i asigure liniştea sufleteascã de care fiinţa ei truditã avea atâta nevoie.
La douãzeci de ani, Nicu, implicat într-un complot împotriva regimului, a fost judecat şi condamnat la închisoare, unde a stat aproape doi ani. În 1846, a plecat în Franţa sã se documenteze în vederea lucrãrilor sale istorice, dar acesta a fost numai unul din motive… Astãzi se ştie precis cã studiile sale cu privire la puterea armatã la români şi la starea socialã a muncitorilor plugari, indispuseserã pe anumiţi puternici ai zilei, şi cã era mai prudent, pentru câtva timp, sã stea departe de ţarã şi, în fine, fapt despre care s-a vorbit mai puţin, era necesar ca acei care pregãteau revoluţia de la 1848 în Principate sã ia neapãrat legãtura cu aceia care o pregãteau în celelalte ţãri ale Europei. Pe scurt, Nicu trebuia sã plece peste hotare. De unde a mai gãsit oare Zinca, strâmtoratã cum era, banii necesari ca sã-l poatã trimite la Paris şi apoi sã-l ţinã acolo doi ani de zile?… Nu ştim.
Literatul Camil Petrescu, în romanul sãu Un om între oameni susţine cã a fost vorba de banii strânşi pentru zestrea Sevastiţii, sora lui Nicu, care nu s-a mãritat niciodatã, deşi, din lipsã de probe documentare, aceastã ipotezã, deşi foarte plauzibilã, rãmâne totuşi în domeniul aserţiunilor.
Vin evenimentele din 1848; cei trei fraţi Bãlcescu apar în fruntea mişcãrii, alãturi de Goleşti, Roseteşti, Brãtieni şi ceilalţi, iar dupã înfrângerea acesteia iau toţi trei calea surghiunului spre meleaguri strãine… Biata bãtrâna se zbãtea deznãdãjduitã sã facã rost de bani sã le poatã trimite şi, cu toate cã o mare parte din datorii fuseserã achitate pânã la acea datã, pe veniturile moşiei se putea pune prea puţin temei. Zinca încearcã sã o vândã, dar nu gãseşte cumpãrãtori. Sãnãtatea lui Nicu se şubrezeşte în aşa mãsura, încât în 1851 a trebuit sã plece şi Sevastiţa în Franţa ca sã-l poatã îngriji.
Nicu vrea sã-i îmbrãţişeze încã o datã pe ai sãi înainte de a muri, ajunge cu vaporul pânã la Nicopole, dar nu i se permite sã intre în ţarã… Zinca şi fetele trec Dunãrea sã-l vadã, şi a doua zi, nu se ştie cum a fãcut Nicu, cã a reuşit sã treacã la rândul lui spre Turnu Mãgurele, dar numai pentru o orã. Dupã aceea a reluat definitiv drumul pribegiei pânã la Palermo, unde a închis pentru totdeauna ochii, singur şi necunoscut, într-o zi mohorâtã de noiembrie a anului 1852.
Sãrmana Zinca a mai trãit încã zece ani şi a avut mulţumirea de a-i vedea pe Costache şi pe Barbu reîntorşi în ţarã, amândoi cu situaţii frumoase, cãsãtoriţi şi cu copii, dar gândul ei, sunt sigur, tot la nefericitul Nicu era.
Într-o scrisoare din 7 mai 1862, Frosa Florescu anunţa pe sora ei, Luxiţa, despre moartea Zincãi.Cred cã a fost probabil înmormântatã la Biserica Icoanei din Bucureşti, dar locul mormântului nu se cunoaşte,
La moartea ei, moşia a rãmas lui Costache şi Sevastiţei, care au gospodãrit-o cu chibzuinţã şi au ferit-o de noi datorii. Sevastiţa a murit în 1883, fãrã testament, şi partea ei a fost moştenitã de Costache, Marghioala şi Barbu, rãmânând sã o administreze Costache. Acesta s-a înglodat însã în datorii, aşa cã în 1890, moşia a fost scoasã la vânzare şi au cumpãrat-o fiicele lui Barbu: Olga Gigustu şi Zoe Mandrea; mai târziu, Zoe a cumpãrat şi partea surorii sale, iar în 1904 a donat moşia, reîntregitã, fiului ei Radu Mandre, care a reuşit într-un singur an sã achite toate datoriile cu care era grevatã.
În 1918, Radu Mandrea a parcelat moşia în 170 de loturi a 2,5 la 5 pogoane, pe care le-a vândut ţãranilor, pãstrând pentru sine doar conacul. Este de notat cã, din aceste 170 de loturi, a împãrţit gratuit 23 de parcele (totalizând 100 de pogoane) la 23 capi de familie dintre cei mai sãraci, demobilizaţi din rãzboiul 1916-1918.
Conacul a fost, pânã în 1907, o clãdire dreptunghiularã fãrã etaj, de 10x30m.
Radu Mandrea a modernizat clãdirea în mai multe rânduri, ultimul proiect fiind executat în 1936 de unchiul meu, arhitectul Radu Culcer, fiul lui Vladimir. Construcţia are astãzi 14 camere de locuit, 3 sãli de baie, 2 saloane, o sufragerie, un drawing room, plus bucãtãria, oficiul, spãlãtoria, uzina electricã şi dependinţele. În 1947, Radu Mandrea a donat conacul Statului Român, „spre a servi ca loc de reculegere, de studiu, şi de însãnãtoşire a cãrturarilor care, prin activitatea lor culturalã, contribuie la propãşirea poporului nostru”. Acest aşezãmânt va purta denumirea de Cãminul Nicolae Bãlcescu.
Actul de donaţie stipuleazã clauze ca în conac sã se rezerve un apartament pentru folosinţa lui Radu Mandrea şi a soţiei sale. Astãzi sunt amândoi morţi.
Cãminul a fost transformat în 1968 în „Muzeul Memorial Nicolae Bãlcescu” şi este administrat cu multã energie şi competenţã de istoricul Horia Nestorescu-Bãlceşti.
III. COSTACHE BÃLCESCU tc „III. COSTACHE BÃLCESCU ”
1813-1902
Om capabil, vrednic şi corect în treburile publice şi finanţele ţãrii, a fost mai puţin vrednic şi capabil în problemele sale personale şi în finanţele proprii.
Costache Bãlcescu, cel mai mare dintre copiii pitarului Barbu Petrescu şi ai Zincãi Bãlcescu, s-a nãscut la via mamei sale de la Valea Doliţei, la 21 noiembrie 1813, aşa cã, în 1821, când s-a refugiat cu pãrinţii sãi în Ardeal, era destul de mare ca sã-şi poatã aminti destul de bine acele vremuri. Era un tânãr brun, frumos, şi mai ales foarte elegant. Ochii sãi negri şi lucioşi aruncau parcã scântei de sub sprâncenele stufoase şi severe. Fruntea înaltã a intelectualului, mustaţa deasã, figura slabã, toate erau parcã dinadins fãcute ca sã te ţinã la respect. La douãzeci de ani reuşise sã capete o slujbã de calemgiu (şef de cãlimare, impiegat) la Vistierie şi ar fi putut ajuta la greutãţile casei, dar tot ce câştiga se ducea pe lux. Când îl vedeai trecând aşa înalt, în redingota cenuşie, cilindrul scãmos şi pelerina neagrã azvârlitã cu un gest neglijent peste umeri, învârtindu-şi bastonul cu mâner de argint170 în mâinile sale înmãnuşate, ai fi zis cã trece cel puţin un prinţ. „Le prince noir” îl şi porecleau acei ce nu-i spuneau „baronul”. Din birjã nu se dãdea jos, şi trebuie notat cã era şi un excelent dansator; slab, suplu, elegant… Tânãrul Bãlcescu era o figurã printre „lionii” Bucureştiului.
Acest aparent exterior, care absorbea întreaga sa leafã de slujbaş, drapa însã ambiţii mari, mai mari în orice caz decât viaţa lui. Deşi nu avea deocamdatã nici o perspectivã de avansare, el studia atent toate rotiţele maşinãriei financiare de stat şi cerceta asiduu toate descoperirile din ţãrile civilizate apusene, cu gândul cã va veni o zi când şi la noi se vor putea introduce. Îl preocupa mai ales ideea înfiinţãrii unei case de depuneri, care ar fi permis acumularea de capitaluri mari, într-o vreme când erau necesare atâtea înfãptuiri costisitoare în ţara noastrã… şi astfel îl vedem tipãrind, în 1845, o broşurã foarte documentatã despre o Casã de pãstrare şi împrumutare171 … Era prima lucrare de acest gen de la noi, remarcabilã prin concepţiile avansate şi prin sugestiile ei utile; când s-a înfiinţat în 1881 Casa de depuneri (actualul C.E.C.), s-a ţinut în mare mãsurã seama şi de sugestiile din broşura lui Bãlcescu, tipãritã cu 36 de ani înainte. Pe coperta broşurii scria: „Se împarte gratuit”.
Tineretul din vremea lui pregãtea lucruri mari şi Costache nu a fost strãin de lupta lor; astfel, în iunie 1848 a colaborat cu fratele sãu, Nicolae, la redactarea celebrei „Proclamaţii” (prefãcutã ulterior în tipografia lui Eliad). În august 1848 e pe punctul de a pleca în Polonia cu un agent a lui Czartoviski172 ca sã aţâţe rãscoala, dar e trimis în Serbia; evenimentele de la 13 septembrie 1848 îl surprind în ţarã şi este arestat de Fuad Paşa împreunã cu ceilalţi cãuzaşi, trimis la Giurgiu, suit pe o ghimie173 turceascã, şi pornit pe Dunãre în sus pânã la Orşova, de unde reuşeşte sã evadeze. De la Orşova a ajuns la Sibiu, unde a comis marea greşealã de a remite, fãrã nici o chitanţã, foştilor locotenenţi domneşti Eliade şi Tell, cei 3000 de galbeni salvaţi de el din fondurile Revoluţiei, greşealã cu atât mai condamnabilã, cu cât cunoştinţele şi simţul sãu financiar ar fi trebuit sã-l opreascã de la asemenea imprudenţe174 .
Fratele sãu Nicolae era furios: „El trebuie sã înţeleagã cã, deoarece am fost atât de nenorociţi, trebuie sã nu ne poatã imputa nimeni cea mai micã vinã sau greşealã… N-ar fi bine ca un Bãlcescu sã poatã fi învinovãţit cã a întrebuinţat în folosul lui nişte bani publici 175 .”
Avea dreptate!… Orişicine i-ar fi putut arunca aceastã învinuire, fãrã ca Costache sã fi putut dovedi cã nu era aşa.
Zece ani a trãit Costache la Paris, în exil. Acolo a furnizat el, din memorie, lui A. G. Golescu, toate clipele de care a avut nevoie în memoriul sãu adresat Ministerului de Externe al Franţei privind evenimentele din 1848. Acest memoriu a servit ca bazã de informare marilor puteri occidentale care au intervenit câţiva ani mai târziu pentru eliberarea noastrã176 .
Împreunã cu Nicolae, Costache s-a redactat manifestul din numãrul 1 al revistei „România Viitoare”177 , editatã de românii emigraţi în Franţa; manifestul purta titlul de „Popolul Român”.
Din nenorocire, emigratul nostru ducea în acest timp o viaţã care nu-i prea fãcea cinste. În timp ce bietul Nicolae se lupta cu disperare cu sãrãcia şi cu boala, activând neobosit pentru susţinerea cauzei româneşti în faţa marilor puteri occidentale ori sacrificându-şi nopţile spre a putea sã termine a sa Istoria Românilor sub Mihai Vodã Viteazul (ştiind cã zilele îi erau numãrate), şi cheltuindu-şi ultimul bãnuţ pentru aceste scopuri, fratele sãu Costache încetase lupta şi ducea o viaţã de petreceri prin café-concerturile pariziene; nu se mai ocupa de problemele economice şi politice ale sãrmanei noastre ţãri ocupate de trupele vrãşmaşe, ci-şi pierdea nopţile prin cabinete cu Rose Pompon178 şi Cora Pearl… Bineînţeles cã aşa o viaţã cere şi bani de cheltuialã, şi iatã ce scrie bietul Nicolae lui A. G. Goldeanu la 5. IV. 1854: „Am aflat de acasã cã cere bani. Sãrmana mumã-mea, bolnavã şi strâmtoratã, de unde sã-i mai trimitã şi lui?… Nu-ţi poţi închipui cum toate acestea mã fac nenorocit!… Îmi vine sã plâng ca un copil…”
Întors din surghiun, Costache Bãlcescu ajunge în 1861 ministru de finanţe, sub Cuza-Vodã, şi, apoi, chiar preşedinte al consiliului de miniştri, iar dupã abdicarea lui Cuza se retrage definitiv din viaţa politicã.
În 1861, prin grija lui Costache Bãlcescu, Alexandru Odobescu coordoneazã şi publicã manuscrisele Istoriei Românilor sub Mihai Vodã Viteazul, rãmase de la Nicolae…
Am spus cã în afacerile sale personale, Costache nu a dat dovadã de acelaşi talent financiar ca în treburile statului. Partea de moşie din Bãlceşti i-a îngrijit-o soru-sa, Sevastiţa, iar dupã moartea acesteia a gospodãrit-o aşa de prost, încât a fost nevoitã sã o vândã, ca sã poatã achita datoriile ce o gravau. Moşia a fost cumparatã de cele douã fiice ale lui Barbu Bãlcescu, Olga şi Zoe. Cu formalitãţile cumpãrãtoarei s-a ocupat soţul lui Zoe, Nicolae Mandrea, iar Costache doar a semnat. Se zice însã cã, cu rudele, nu trebuie niciodatã sã faci afaceri, cãci rãmâi întotdeauna cu impresia cã ai fost tras pe sfoarã… Aşa a fost şi cazul acestei vânzãri care, deşi efectuatã în condiţiunile cele mai corecte, a creat totuşi o serie de suspiciuni ce s-au tradus printr-o vrajbã regretabilã în familie, transmisã atât urmaşilor lui Costache, cât şi celor a lui Mandrea… mai rãu ca în vendettele siciliene.
Ultimii ani de existenţã ş-i i-a petrecut aşa ca mai toţi pensionarii bucureşteni care se respectã, în faţa unei mãsuţe la Capşa, sorbându-şi tacticos cafeluţa sau jucând table cu alţi pensionari venerabili. Era tot elegant, tot corect îmbrãcat, tot zvelt, în redingota lui cenuşie, cu cilindrul lui scãmoşat şi faimosul lui baston cu mãciulie de argint; sprâncenele sale stufoase parcã deveniserã şi mai severe, favoriţii încãrunţiserã bine, dar tot „le prince noir” rãmãsese.
Într-o zi a anului 1902, aflând cã nepoatã-sa Zoe, cea care îi cumpãrase moşia, era grav bolnavã, şi-a cãlcat pe inimã şi, într-o zi, nonagenarul nostru a sunat la casa Mandrea, pe strada Fântânii179 şi a strâns emoţionat în mâinile sale uscate mâna arzând de febrã a nepoatei; aşa e viaţa!… Cu anii bãtrâneţii vine şi înţelepciunea; aversiunile se sting, iar înţelegerea şi împãcarea le iau locul.
Nu mult dupã aceea, la 1 aprilie 1902, s-a stins şi el, încãrcat de ani şi experienţã, un unchiaş care trãise aproape un secol şi asistase la cele mai epocale prefaceri din istoria ţãrii noastre; trãise zilele din 1821, 1848, 1859, 1877… avea ce povesti prietenilor lui de table de la Capşa!…
Costache a fost cãsãtorit o primã datã cu Elena Nãcescu (Eleni), cu care nu a avut urmaşi. În timpul exilului de la Paris a lãsat-o în ţarã. A doua oarã a fost cununat cu o morşandã (modistã), Agata Berechet, cu care a avut patru copii: Costache, Emilia, Noni şi Barbu. Nici unul dintre ei nu a avut urmaşi, niciunul nu a lãsat urme în viaţã. Dupã moartea lui, fiicã-sa Noni a beneficiat de o pensie pânã în 1942, când a murit şi ea. Vãduva lui Barbu a trãit pânã în 1962; dintr-o primã cãsãtorie, cu Ştefan Dumitrescu Brãila, avusese un bãiat, Georgicã, care trãieşte şi astãzi şi cu care sunt bun prieten (este vãr cu fraţii mei Dan şi Adina)…
IV. MARIA GEANOGLUtc „IV. MARIA GEANOGLU”
1817-1882
Nãscutã în casa mamei ei din Bucureşti, la colţul dintre Strada Colţii şi Strada Vãmii, Marghioala a fost al doilea copil al pitãresii Zinca Bãlcescu şi al lui Barbu Petrescu; despre prima ei tinereţe nu ştim nimic; avea 19 ani când s-a mãritat cu Scarlat Geanoglu, pe care am vãzut ce urât s-a purtat cu soacra-sa, sãrmana Zinca, în legãturã cu zestrea soţiei. Ca zestre, Marghioala a primit şi casa pãrinteascã ridicatã în 1819 de Anastase, calfã de dukgheri, pe locul unde se aflã astãzi Biserica Italianã, pe Bulevardul Bãlcescu. Cãtre sfârşitul vieţii, Marghioala a vândut aceste case greu de întreţinut, mutându-se în Strada Modei (astãzi Strada Pictor Grigorescu), colţ cu Calea Victoriei.
Îi privesc portretul, şi nu ajung sã hotãrãsc dacã a fost frumoasã sau ba, cu expresia ei mongoloidã, comunã tuturor Bãlceştilor, pomeţii proeminenţi, tenul oacheş, ochii puţin înclinaţi, pleoapele grele, şi mai ales distanţa aceea dintre ochi şi sprâncene, care dã figurii o expresie atât de enigmaticã… Înaltã, bine fãcutã, strânsã în talia elegantã a rochiei grele de catifea neagrã, frumoasã sau ba, e hotãrât cã avea o figurã care te urmãrea.
Stãpâna acestui chip neliniştitor a fost totuşi o fiinţã dintre cele mai liniştite; suflet cinstit, mamã de familie exemplarã, şi-a iubit copiii mai presus de orice, şi preferatul ei a fost bineînţeles Gogu, bãiatul, cu toate cã nici pe Siţa, nici pe Eliza, niciodatã nu le-a nedreptãţit. A fost un exemplu de mamã imparţialã şi în micile lor neînţelegeri s-a arãtat întotdeauna dreaptã. Gogu a fost cununat cu Victoria Caramzulea, Siţa, mãritatã Cociu, a avut o fiicã, Maria, şi un bãiat, Constantin, care a ajuns colonel. Eliza a fost mãritatã Deleanu.
Ştim cã la 25 august 1852, când Nicolae a venit pe Dunãre pânã la Nicopole, dorind sã-şi sfârşeascã zilele pe pãmântul patriei, nu i s-a permis sã debarce în ţarã şi atuncea, sora sa Marghioala a trecut ea Dunãrea pe la Turnu-Mãgurele, apoi, douã zile mai târziu, prin mijlocirea lui Scarlat Geanoglu, care era ispravnic de Teleorman, a reuşit sã-l aducã în tainã pe Nicolae pânã la Turnu unde a stat de vorbã o orã întreagã (numai o orã), cu mama sa, cu Sevastiţa şi cu Barbu, apoi l-a însoţit din nou pânã la Nicopole şi a stat cu el pânã la sosirea vaporului care avea sã-l ducã pentru totdeauna pe drumul exilãrii şi al moştii. În aceste zile s-a sfãtuit cu el cum s-ar fi putut interveni pe lângã Domnitor ca sã-i dea învoirea de a reveni în ţarã în primãvara viitoare, dar nu a mai fost nevoie, cãci în noiembrie, sãrmanul ei frate a murit la Palermo.
De la Marghioala ne-au rãmas câteva scrisori cãtre Gogu şi Victoria180 . E drept cã nici stilul acestor scrisori, nici caligrafia, şi nici chiar ortografia nu denotã o fiinţã de prea multã culturã, dar în schimb sunt pline de viaţã şi culoare, dovedind multã inteligenţã şi un dezvoltat simţ al humorului, în special la „cronica faptelor diverse” pe care le povestea cu multã vervã.
Cãtre sfârşitul vieţii a avut destule greutãţi; pensia se micşorase, viaţa se scumpea de pe o zi pe alta, şi sãnãtatea o lãsa. Avea tot mai dese dureri şi i se umflau degetele, iar în ultimii doi ani a zãcut paralizatã.
A murit la 30 august 1882 şi este înmormântatã în Bucureşti, la cimitirul Belu.
V. SEVASTIŢA BÃLCESCUtc „V. SEVASTIŢA BÃLCESCU”
1818-1883
„…acest nume nu l-am auzit niciodatã fãrã sã fi fost însoţit de un calificativ elogios:
Vrednicã întocmai ca Sevastiţa, deşteaptã, energicã, devotatã ca Sevastiţa… toate însuşirile cele mai admirabile le poseda aceastã tanti Sevastie…”, în aceşti termeni se exprimã despre Sevastiţa Bãlcescu, nepoata ei, Olga181 . Cealaltã nepoatã, Zoe, nu e mai puţin darnicã în aprecierile ei182 : „…Tanti Sevastie era o femeie de o deşteptãciune rarã; cultã, energicã şi îndemânaticã la toate, ca şi fratele ei. În curent cu politica la care o iniţiase acesta, ea se pricepea şi la mode, şi la multe altele, întrunind însuşiri ce rar se vãd împreunate la femei.”
Nu este om pe lume, orişicât de nefericit ar fi, sã nu aibã în viaţã şi un geniu bun, un înger pãzitor care sã vegheze asupra lui şi sã-i netezeascã calea. Geniul bun a lui Nicolae Bãlcescu a fost, fãrã îndoialã sora sa, Tiţa, şi ne este cu neputinţã sã evocãm figura Marelui Român, fãrã a zãri în spatele sãu şi pe acest înger pãzitor, care şi-a sacrificat viitorul pentru el. Cu mintea ei agerã şi cu sufletul ei simţitor, a intuit de timpuriu genialitatea acestui „om între oameni”, şi marea ei fericire a fost sã-l poatã scoate din umbrã.
Cum arãta oare la chip?… Unchiul meu, Radu Mandrea, afirma cã, din modestie, Sevastiţa a refuzat o viaţã întreagã sã pozeze în faţa unui pictor sau a unui fotograf, şi trebuie sã ne mulţumim cu descrierile fãcute de nepoatele ei.
Olga o descrie astfel: „…de talie mijlocie, pãrând mai înaltã decât era, cu nişte ochi mari, cãprui «à fleur de tête», o figurã ovalã, tenul colorat – poate de aerul iute de la ţarã –, o ţinutã mãreaţã, mersul maestos, o mânã şi un picior ce fãceau mândria ei…” şi mai departe:
„În tinereţe fusese recunoscutã prin baluri mascate, dupã mânã şi dupã picior, atât erau de fine… Asta nu poate fi decât mâna Sevastiţei… Cine mai are o astfel de mânã şi un astfel de picior?…”
Convingerea cã de la Sevastiţa Bãlcescu nu ne-a rãmas nici o fotografie, nici un tablou, a persistat pânã în 1962, când domnul Georgicã Demetrescu-Brãila, vãr cu fratele meu Dan, a cãrui mamã a fost remãritatã cu Barbu C. Bãlcescu, fiul lui Costache, mi-a dãruit o fotografie de-a Sevastiţei din 1881.
Autenticitatea acestei fotografii a fost însã contestatã de antropologul Panait I. Panait183 , care, în octombrie 1969, a deshumat osemintele Sevastiţei, afirmând cã imaginea din fotografie nu are nimic comun cu parametrii craniului deshumat. Cu toatã autoritatea ştiinţificã a acestui eminent cercetãtor, îl rog sã mã ierte dacã nu pot fi de acord cu el, din urmãtoarele motive:
1. Fotografia dateazã din 1881, când Sevastiţa avea 63 de ani. Este vârsta pe care o aratã şi pe fotografie.
2. Fotografia a fost fãcutã la Piteşti, oraşul cel mai apropiat de comuna Bãlceşti.
3. Asemãnarea cu fratele ei Costache e frapantã.
4. Personajul din fotografie are o privire inteligentã, o frunte înaltã ca toţi Bãlceştii, dar e departe de a fi o femeie frumoasã. De notat cã şi Olga şi Zoe, amândouã foarte darnice când e vorba de aprecieri elogoase, vorbesc despre mâna ei, de piciorul ei, dar nu de frumuseţea ei… aşadar nu modestia a fãcut-o o viaţã întreagã sã refuze sã se lase fotografiatã, ci o apreciere criticã obiectivã a propriei ei înfãţişãri. De fapt, domnul G. Demetrescu-Brãila mi-a comunicat cã fotografia fusese fãcutã pentru un paşaport, adicã dintr-o necesitate administrativã, şi nu din cochetãrie.
5. Domnul G. D. Brãila mi-a povestit cã dupã moartea tatãlui sãu vitreg, Barbu C. Bãlcescu, fiul lui Costache, Noni, sora lui Barbu, a venit la vãduva acesteia şi a revendicat fotografia, spunând cã Sevastiţa nu era ruda ei de sânge, şi cã nu avea ce sã caute la vãduva lui Barbu. Aceasta a refuzat-o însã, spunând cã o avea ca amintire de la soţul ei rãposat şi cã nu renunţã la ea. De notat cã Dl. G. D. Brãila nu o cunoscuse pe Sevastiţa, moartã în 1883, dar cã cele douã femei o cunoşteau bine, şi deci nu putea fi vorba de o confuzie.
6. În fine, sã nu uitãm cã, în stadiul actual, tehnica corelãrii dintre figura unei persoane şi parametrii antropometrici ai oaselor craniene încã nu prezintã o suficientã fiabilitate, cu atât mai mult, cu cât craniul Sevastiţei s-a gãsit în groapã sfãrâmat, din cauzã greutãţii capacului sicriului, ceea ce trebuie sã fi îngreunat reconstituirea.
℘⇑
Nãscutã la 18 februarie 1818, Sevastiţa, cel de-al treilea copil al pitarului Barbu Petrescu şi al Zincãi Bãlcescu, şi-a petrecut copilãria ca şi fraţii ei, iarna, la Bucureşti, în casa cu stâlpi chemirlii, şi vara, la Bãlceşti. Carte a învãţat, desigur, în casã împreunã cu Marghioala, şi nu este exclus sã fi primit lecţii chiar de la fratele ei Nicolae, care învãţa la şcoala de la Sfântul Sava.
A fost inexplicabilã hotãrârea îndârjitã a Sevastiţei de a nu se mãrita toatã viaţa… În familie s-a şoptit toatã viaţa despre un „secret” pe care nu l-a putut nimeni niciodatã afla… şi totuşi, e foarte explicabil: avere nu, frumoasã nu, numai probleme în familie, probleme care toate necesitau intervenţia unei mâini energice… Este clar, nu? Secret?… de acord!… Care fatã nu are un of la inimioarã? De ce sã nu fi avut şi Sevastiţa noastrã?… Sentimentul care a învins a fost însã spiritul ei de sacrificiu. Devotându-se pentru fratele ei Nicolae, devotându-se pentru mama ei Zinca, devotându-se pentru sora ei Marghioala care paralizase la bãtrâneţe, pentru fetiţele fratelui ei Barbu, rãmase orfane de mici, pentru toţi sãtenii din Bãlceşti pe care îi ajuta la boalã sau la necaz… când sã mai fi avut ea timp sã se devoteze propriei ei fericiri?…
Dupã ce a ieşit Nicolae din închisoare, în 1842, ea l-a îngrijit la boalã şi tot ea l-a ajutat la lucrãrile sale de istoriografie, clasându-i fişele şi materialul documentar şi însoţindu-l în mai multe cãlãtorii în Ardeal şi Moldova.
În 1846, când a hotãrât familia sã-l trimitã pe Nicu în Franţa spre a se documenta184 , Sevastiţa nu a fãcut nici o obiecţiune, deşi îşi dãdea bine seama cã fondurile necesare acestei cãlãtorii proveneau din slabele economii ale mamei ei, îndatoratã pânã în gât, şi o lãsau pentru totdeauna fãrã zestre; şi totuşi, Sevastiţa a consimţit, cãci ştia cã opera acestui „om între oameni”185 va conta mai mult pentru posteritate, decât zestrea şi viitorul unei modeste femei între femei.
Scrisorile din ţarã, pe care i le trimite în acest timp lui Nicu, sunt remarcabile prin luciditatea lor, stilul simplu şi natural şi claritatea fondului. Nu existã nici o dovadã cã Sevastiţa ar fi fost amestecatã în evenimentele de la 1848. Este însã mai mult ca sigur cã aceastã patrioatã energicã şi capabilã, prietenã de aproape cu Zinca Golescu, Luxiţa Florescu şi Ana Ipãtescu, primind în casa pãrinteascã pe toţi copiii mişcãrii, cu care era bunã prietenã: Ion Ghica, Alecu Golescu şi alţii, nu a putut rãmâne simplã spectatoare la evenimentele epocale ce se desfãşurau sub ochii ei, evenimente în care iubitul sãu frate a jucat un rol atât de important.186
Mai târziu mult, Sevastiţa Bãlcescu, întotdeauna la curent cu situaţia politicã, întotdeauna viu interesatã când era vorba de soarta ţãrii ei, judecând cu multã claritate, bun-simţ şi competenţã evenimentele politice prezente şi trecute, tãcea brusc când era vorba de 1848. Nici un cuvânt nu puteai smulge de la ea. Revoluţia de la patruşopt era pentru Sevastiţa un subiect tabu… Este incontestabil cã aceastã mişcare a avut multe dedesubturi ce nu se vor afla niciodatã, şi sunt convins cã Sevastiţa Bãlcescu trebuie sã fi ştiut câteva dintre ele, şi nu din cele mai mãrunte.
Dupã înãbuşirea revoluţiei, cei trei fraţi Bãlcescu au luat calea pribegiei şi Sevastiţa a rãmas singurã cu muma ei, al cãrei moral trebuia susţinut şi a cãrei sãnãtate începuse sã nu mai reziste. În toamna lui 1851, aflând însã cã boala lui Nicu s-a agravat, a pãrãsit-o pe Zinca şi a plecat sã-l îngrijeascã în Franţa. L-a scos din aerul îmbâcsit al Parisului şi l-a instalat într-o suburbie la Ville d’Avray; starea lui însã nu s-a ameliorat, şi atunci a plecat în toamnã cu el la Hyères, pe Coasta de Azur. Sãnãtatea i s-a îndreptat pentru moment, dar aflând despre lovitura de stat a lui Louis Bonaparte care s-a proclamat împãrat sub numele de Napoleon al III-lea, emoţia şi indignarea lui au fost aşa puternice, încât boala iar i s-a agravat. În urma revoluţiei din 1848, tineretul democrat din toate ţãrile oprimate vedea în Franţa un far al libertãţii popoarelor, şi acuma toate speranţele se nãruiau. „Blestem pe capul tiranului omenirii, pe care dracul îl împinse acum sã facã aceastã faptã!…”, exclamã deznãdãjduitã Sevastiţa.
Simţindu-se pierdut, Nicolae s-a îmbarcat împreunã cu sora sa, cu gândul de a reveni sã moarã în ţarã. Au ajuns cu bine la Nicopole, dar atât în Muntenia, cât şi în Moldova i s-a refuzat acest ultim azil şi bietul bolnav a trebuit sã reia drumul pribegiei singur, cãci Sevastiţa rãmãsese sã îngrijeascã de mama ei, din ce în ce mai bolnavã şi ea… Nu şi-a putut niciodatã ierta aceastã pãrãsire şi faptul cã l-a lãsat pe fratele ei sã moarã singur printre strãini.
Pânã la întoarcerea lui Costache din exil, a trãit singurã cu sora ei Marghioala. Barbu, care venise nu de mult, s-a cãsãtorit curând cu o fatã bogatã din Craiova, renunţând la drepturile sale de moştenire asupra Bãlceştilor, care au rãmas lui Costache şi Sevastiţei. Acolo, la Bãlceşti, a trãit ea retrasã pânã la finele vieţii, îngrijind singurã de moşie şi pãstrând cu sfinţenie toate documentele şi lucrãrile scrise rãmase de la Nicolae.187
Sevastiţa învãţase de la mama ei cum sã îngrijeascã pe bolnavi, şi mergea din casã în casã, dându-le sãtenilor sfaturi, asistenţã medicalã şi doctorii; la nunţi, ea cununa; la botezuri, ea boteza… nu se mişca ceva în sat fãrã a fi întrebatã domnişoara Sevastiţa. Viaţa şi-o dãruia tuturor, şi pentru ea nu-şi oprea nimica… Când a murit soţia fratelui sãu Barbu, s-a grãbit sã-l aducã la ea la Bãlceşti împreunã cu cele trei fetiţe orfane, ca sã-şi mai aline suferinţele. Când s-a îmbolnãvit Barbu, peste câţiva ani, tot ea a venit la Craiova sã-l îngrijeascã; când au murit bunicii celor trei fetiţe, care fuseserã pentru ele adevãraţi pãrinţi, a venit sã stea câtva timp cu ele la Craiova şi apoi le-a luat cu ea la Bucureşti, pânã în primãvarã, şi le-a scos în lume. Era pentru prima oarã, şi fetele se cam sfiau la început de ea, dar „Tanti Sevastie” a reuşit sã le cucereascã rapid inimile cu firea ei energicã dar blândã, cu inteligenţa şi cultura ei vastã, cu naturalul ei vesel. Când s-au mãritat fetele188 , tot Sevastiţa şi-a asumat atuncea prerogativele de mamã. La nunta Olgãi, cea mai mare, i-a spus: „Ai totul spre a fi fericitã. Sã ştii numai sã-ţi preţuieşti şi sã-ţi cultivi norocul… Chiar şi în condiţii mai puţin favorabile, cãsãtoria este un noroc pentru o femeie, cãci în ea îşi gãseşte adãpostul şi mijlocul de a-şi îndeplini menirea de soţie şi de mamã! Nu ştii ce grea este viaţa de singurãtate, mai cu seamã pentru o femeie!… Eşti a tuturor, şi nimeni nu-i al tãu… alergi la toţi şi eşti întotdeauna cel din urmã, în inimile celorlalţi!…”
Niciodatã nu avusese Sevastiţa Bãlcescu accente atât de sincere… ea, care nu s-a plâns niciodatã nimãnui în viaţã… ea, care nu şi-a destãinuit niciodatã altuia grijile proprii!…
Şi avea dreptate Sevastiţa. Din lipsã de copii, îşi concentrase atenţia asupra nepoatei şi finei ei Siţa (Sevastiţa) Cociu, fiica Marghioalei, şi era decisã sã o lase moştenitoare, ca sã aibe şi ea un sprijin la bãtrâneţe, dar Siţa s-a strãmutat cu copiii la Paris, uitând cu desãvârşire cã undeva, printre dealurile Argeşului, mai existã şi o bãtrânã tanti Sevastie.
Decepţiile personale nu i-au strãmutat însã firea. Olga, fata mai mare a lui Barbu, a avut o fetiţã, Giulia, pe care a pierdut-o când avea numai trei anişori… Durerea sãrmanei mame a fost cumplitã, şi atunci tot bãtrâna tanti Sevastie a luat-o la ea ca sã-i aline suferinţele.
„Ea venea şi dispãrea, lãsând întotdeauna în urma ei, ca o cometã binefãcãtoare, o razã de luminã, semn de trecerea ei, fie sub forma unei împãcãri, a unui bolnav pe care-l îngrijise, sau a unei dureri sufleteşti… întotdeauna discretã, veselã şi impunãtoare…”189
℘⇑
În toamna anului 1882, Sevastiţa a fost o datã invitatã într-o familie, când cineva a observat cã erau 13 la masã. O credinţã neîntemeiatã voieşte ca atunci când mãnâncã 13 la masã, unul dintre ei va muri chiar în cursul anului.190 Vãzând cum se scuturau toţi impresionaţi, Sevastiţa a început sã râdã: „Bine, iertaţi-mã, dar cum se poate ca nişte oameni inteligenţi şi culţi sã ţinã la astfel de prejudecãţi şi superstiţii înapoiate… !” O tristã coincidenţã a vrut însã ca tocmai de date aceasta, superstiţia sã se adevereascã.191
Puţin dupã aceea, murind mama lui Nicolae Mandrea, Sevastiţa, care de obicei era chematã la toate evenimentele grave ca sã ajute, rãmase la înmormântare, îngrijind de toate şi organizând în amãnunţime trista ceremonie. În timp ce se întorceau de la cimitir, mai lãmuri o datã nepoatelor ei rostul parastaselor şi al pomenilor, adãogând apoi cu un glas impresionant: „Însemnaţi-vi-le bine, cãci ni se ştie dacã voi mai fi multã vreme printre voi!… Dacã aş fi superstiţioasã, aş zice cã mi s-a arãtat un semn. Pierdui galoşul drept la cimitir, rãmas în zãpadã… se zice cã e semn rãu, cã te cheamã cel de sus… cã îl vei urma în curând…” apoi, râse singurã de cele spuse… O tristã fatalitate a venit însã ca şi aceastã superstiţie sã se adevereascã.
Nu trecuserã nici trei luni… Era la finele anului 1882… un an cu iarnã grea şi asprã, cu zãpadã pânã în brâu… Sevastiţa, singurã la Bãlceşti, contractase o congestie pulmonarã care a doborât-o în numai câteva zile, şi la 2 ianuarie 1883 s-au închis pentru totdeauna ochii aceia ageri şi buni, care vegheaserã asupra fericirii tuturor celor din jur, dar asupra cãrora nimeni nu avusese timp sã vegheze.
A fost înmormântatã în cimitirul din Bãlceşti, în spatele conacului, şi din cauza gerului nãpraznic şi al zãpezii, aproape nimeni nu a putut veni la înmormântare, ca şi cum soarta ar fi vrut sã pecetluiascã cu tot dinadinsul spusele ei: „Eşti al tuturora, şi nimeni nu-i al tãu!” Numai fratele ei Costache şi nepotul Nicolae Mandrea au reuşit sã înfrunte viscolul şi au venit sã o petreacã la ultimul ei locaş.
VI. NICOLAE BÃLCESCUtc „VI. NICOLAE BÃLCESCU”
1819-1852
nicolae Bãlcescu a fost un mare istoric!, ne-a învãţat în liceu profesorul de istorie;
Nicolae Bãlcescu a fost un mare scriitor!, ne-a învãţat profesorul de limba românã;
Nici unul, nici celãlalt nu ne-au prea fãcut însã sã înţelegem de ce a fost Bãlcescu un istoric sau un scriitor aşa de mare, şi nici nu ne-au arãtat prea mare lucru din opera lui istoricã sau literarã.
Nicolae Bãlcescu a fost un mare revoluţionar!, ne-a învãţat cu ani mai târziu lectorul de la învãţãmântul politic, şi de astã datã ne-a arãtat şi de ce a fost Bãlcescu un revoluţionar aşa de mare, dar mãrturisesc cã nici el nu ne-a prea fãcut sã înţelegem cum se face cã a fost Bãlcescu un aşa mare revoluţionar…
Prin 1950, s-a prezentat la Teatrul Comedia o piesã destul de bunã, şi mai ales admirabil jucatã192 , în care apare un Nicolae Bãlcescu ce cunoştea pe degete toatã doctrina revoluţionarã, cristalizatã în forma ei de astãzi. Mi-am zis cã, desigur, autorul piesei a sãrit puţin peste cal, cãci principiile fundamentale ale acestei doctrine nu putuserã în nici un caz fi formulate de românul Nicolae Bãlcescu cu şase decenii înainte de a fi elaboratã de autorii ei consacraţi.
În ziua când m-am hotãrât sã cercetez viaţa celor din neamul meu, am început sã mã documentez mai de aproape şi asupra lui Bãlcescu193 , şi care nu mi-a fost emoţia când, pe mãsurã ce mã documentam, vedeam desprinzându-se dintre filele textelor şi conturându-se cu tot mai multã precizie o figurã aşa de nobilã, un suflet atât de înalt, o gândire de o superioritate aşa de copleşitoare, încât m-am simţit pe deplin îndreptãţit sã adaog şi eu la rândul meu: Nicolae Bãlcescu a fost un mare român!, un foarte mare român, un erou nefericit care a jertfit totul, totul, idealului sãu patriotic, dar care nu a avut mulţumirea de a putea culege mãcar o fãrâmã din rodul jertfei sale, rod din care s-au înfruptat apoi atâtea generaţii, dintre care mulţi nu ştiu mãcar cine a fost acest Bãlcescu cu care li s-au împuiat atâţia ani urechile.
Pe vremuri nu era recomandat sã se facã atâta caz de acest revoluţionar subversiv cu ideile sale avansate, şi o tãcere complice se aşternuse asupra memoriei sale; în şcoli a fost prezentat mai mult ca literat, deşi prea puţin caz s-a fãcut şi de opera lui literarã.
Într-o zi apoi, toatã lumea nu a mai început sã vorbeascã decât de Nicolae Bãlcescu. Numeroase comune pe întinsul ţãrii, numeroase strãzi, numeroase întreprinderi au fost botezate „Nicolae Bãlcescu”… chipul lui te priveşte de pe toate bancnotele de 100 de lei; au apãrut cooperative agricole de producţie, magazine, cooperative meşteşugãreşti, cluburi etc… purtând numele sãrmanului erou care, nu ştiu zãu ce ar fi avut de spus dacã ar fi înviat… tocmai el, care fusese modestia personificatã… Omul de pe stradã s-a simţit nãucit, copleşit, exasperat… Acest nume, care în cele mai multe cazuri lui nu-i spuneau nimic, devenise pentru el o obsesie, un stress… dar sã lãsãm excesele şi sã revenim la adevãratul Nicolae Bãlcescu, omul, românul, patriotul.
Cele ce urmeazã nu le-am scris în vederea publicãrii; nu am intenţionat sã fac nici operã istoricã, nici literaturã… Prin librãrii se gãsesc numeroase studii istorice, piese de teatru, nuvele, romane şi poezii despre Nicolae Bãlcescu, destinate în general tineretului; atunci când sunt bine scrise, ele realizeazã un scop pozitiv, acela de informare asupra istoriei României, de omagiere a eroilor patriei.
Cele de mai jos le-am destinat însã urmaşilor; chiar dacã prin venele lor n-a mai rãmas decât o singurã picãturã din sângele marelui înaintaş, ei au totuşi datoria de a cunoaşte la ce culmi sublime se poate ridica un caracter, o voinţã, o credinţã, atunci când sunt puse cu totul şi cu totul în slujba unui ideal nobil… au datoria de a reflecta câte obligaţiuni le poate impune acest sânge, chiar dacã în venele lor n-a mai rãmas decât o singurã picãturã.
Aduc pe calea aceasta un pios omagiu memoriei marelui român Ion Ghica, cel mai devotat dintre puţinii prieteni ce i-a avut nefericitul erou; dacã Ion Ghica nu ar fi salvat de la un incendiu, catalogat şi dat publicitãţii întreaga corespondenţã cu şi despre Nicolae Bãlcescu, posteritatea nu ar fi cunoscut niciodatã adevãratul chip al acestui Prometeu al românismului.
℘⇑
În ziua de 19 iunie 1919 se nãştea la Bucureşti, pe strada care-i poartã astãzi numele, în locul unde se ridicã în prezent Biserica Italianã, un copil slãbuţ şi negricios, cu corpul lunguieţ şi cu doi ochi negri strãlucitori care semãnau mult cu maicã-sa, pitãreasa Zinca.
În anul rãscoalei cu Tudor, tatãl sãu, pitarul Barbu Petrescu şi-a luat soţia şi copiii şi a fugit cu o cãruţã în Ardeal, fãrã a bãnui cã, fugind din calea revoluţionarului de la 1821, îl ţinea pe genunchi pe cel care avea sã devinã revoluţionarul de la 1848.
Convingerile sale profund democratice, respectul faţã de om, oricare ar fi el, ura faţã de nedreptãţile sociale, credinţa într-un viitor strãlucit al ţãrii sale, Nicolae le-a avut în sânge… Le învãţase de la copiii de ţãrani din Bãlceşti cu care se jucase în frageda copilãrie şi a cãror condiţie mizerã nu putuse sã nu o remarce; le învãţase de la greutãţile materiale în care se zbãtea mama lui, victima unor nedreptãţi juridice evidente; le învãţase de la autoritãţile administrative înfeodate unor mari puteri strãine, şi care cãlcau ostentativ în picioare libertãţile cetãţeneşti şi libertatea de om a românilor pãmânteni… Boier a fost, dar huzurul boieresc nu l-a cunoscut.
La vârsta de şapte ani a început sã înveţe carte greceascã dupã obiceiul timpului de la un arhimandrit grec, care venea acasã sã-i predea lecţiuni. Primii cinci ani s-au desfãşurat în cadrul familial, sub oblãduirea directã a Zincãi. Vasta lui erudiţie de mai târziu se va baza în special pe aceşti primi ani de şcolarizare. În 1832 mama lui l-a înscris la Colegiul de la Sfântul Sava în clasa întâia a ciclului de umanioare, la gramaticã şi caligrafie, iar în ultima clasã la limba francezã, cãci atestaturile de învãţãturã se eliberau pentru fiecare obiect de studiu în parte, iar la examenul de absolvire, în august, a obţinut un „accesit” (o menţiune) la „gramatica limbii franţozeşti”. În afarã de gramaticã, caligrafie şi francezã, se mai învãţa istorie universalã, aritmetica raţionalã, retorica, compunerea în limba românã şi desenul. În anii urmãtori a mai învãţat şi geometria, algebra şi trigonometria, filozofia formalã, dreptul civil, elineasca şi latineasca.
În 1832 a avut loc în faţa şcolii faimosul incident Sotea, care zugrãveşte admirabil firea tânãrului Nicu Bãlcescu… dar sã lãsãm mai bine pe Ion Ghica sã povesteascã el întâmplarea:194
„…Poarta şcoalei era la câţiva paşi de uşa bisericii, cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazãr. Acolo se aşezau pe vine, în şir unul lângã altul, morari, simigii şi bragagii, cu tablalele şi panerele lor.
Un gãligan de şcolar cât un bivol de mare, tãbãrâse pe un bãiat slab şi pirpiriu, îl trântise la pãmânt şi-i cãra la pumni, cãutând sã-i ia din mânã o bucatã de halviţã.
Goliatul, cãruia toţi îi ziceau Sotea (…) îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei, între plãcintari şi salepcii, decât în clasã. Îndatã ce cumpãra cineva un covrig sau un mãr, el se repezea ca un erete şi i-l smulgea din mânã; graţie puternicilor sãi pumni, rãspândise o aşa groazã printre bãieţi, încât mulţi îi plãteau tribut în naturã sau în parale, ca sã nu-i batã sau sã-i protege împotriva celorlalţi camarazi.
De data asta însã gãsise împotrivire; bãiatul, deşi trântit la pãmânt, dar nu lãsa sã-i scape halviţa; o apãra din mâini şi din picioare, cu dinţii şi cu unghiile.
Fie din indignaţiune, fie cã puteam conta pe camarazii care veneau din urmã, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit.
Cea dintâi grijã a bãiatului când s-a ridicat de la pãmânt, a fost sã-şi ridice de pe jos foile caietului sãu, zdrenţuite şi risipite în luptã, operaţie lungã şi migãloasã, la care i-am dat şi eu o mânã de ajutor.
A doua zi când m-am dus la şcoalã, l-am gãsit în uşa clasei a patra de umanioare; cum m-a vãzut, şi-a scos şapca, arãtându-mi cu mulţumire caietul şi zicându-mi: „Uite cum l-am dres de bine… noroc, zãu, de dumneata, cã mi se pierdea, pãcat, o grãmadã de muncã!…”
Foile rupte erau lipite şi cârpite, fiecare la locul ei, cu o minuţioasã îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult, a fost sã vãz pe unele pagini, scris cu litere majuscule, fraze ca acestea:
„Petru Maior spune…”,
„Fotino zice…”,
„Din Constantin Cãpitanul …”
„Dupã logofãtul Radu Grecianu…”
Aceasta m-a mirat cu atât mai mult, cã pe atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţionalã (…)
Nicu Bãlcescu avea o mare dorinţã de a învãţa; dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, atent şi entuziast, predilecţiunea lui era mai cu seamã pentru studiile istorice, şi mai ales, partea militarã a istoriei. Din copilãrie citise cu afecţiune Vieţile Oamenilor de Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Rãzboiul Pelopoleziac a lui Tucidid… Citise şi recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile lui Napoleon şi ale lui Frederic cel Mare, şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierile ganeralului Jomigny asupra strategiei. Avea credinţa cã România nu se va putea ridica decât prin arme şi cã românii trebuie cu orice preţ sã se arate pe un câmp de bãtaie, sã dea dovezi de vitejie, sã se afirme ca naţiune: idee pe care o vedem dominând de-a lungul în toate scrierile sale.
La etatea de douãzeci de ani, citise tot ce putuse gãsi pe ici, pe colea despre istoria noastrã naţionalã; petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor (…).
Nicu Bãlcescu era de o modestie rarã; anevoie îl fãceai sã-ţi citeascã câte ceva din cele ce scrie…”
Prietenul sãu Ioan Voinescu II, scria despre Bãlcescu cã: „…fu înzestrat de naturã cu o inteligenţã întinsã, cu o imaginaţie bogatã, cu o memorie rarã (…). L-am auzit noi înşine în mai multe rânduri recitând sute de versuri, ca şi când ar fi citit într-o carte…”
Greutãţile materiale ale familiei l-au determinat sã renunţe pentru un timp la preocupãrile lui ştiinţifice şi, dând urmare la stãruitoarele cereri ale mamei sale Zinca, a solicitat angajarea în oştire… Pe de altã parte, deplin conştient de situaţia poporului şi ţãrii sale, el acorda o deosebitã însemnãtate factorului militar în problema redresãrii noastre economice şi eliberãrii politice, şi astfel, îl vedem, în iulie 1838, înscris în oştire, în arma cavaleriei, cu gradul de iuncãr.
Preocuparea sa de cãpetenie a fost ridicarea capacitãţii de înţelegere a ostaşilor, spre a înlesni pãtrunderea ideilor înnoitoare în rândurile tinerei noastre armate. În primele zile de august a luat fiinţã, în clãdirea cazãrmii de la Dudeşti, cea dintâi şcoalã din ţarã destinatã ostaşilor; predarea cursurilor a fost încredinţatã la trei iuncheri dovediţi mai cu ştiinţã de carte; unul din ei, bineînţeles cã a fost tânãrul Bãlcescu, însãrcinat sã predea citirea şi geografia. El nu s-a mãrginit însã numai la predarea de cursuri, ci s-a strãduit pe toate cãile sã propage printre elevii sãi dragostea de patrie şi de trecutul de luptã al poporului nostru.
În orele de recreaţie aduna în jurul sãu mai mulţi soldaţi şi gradaţi, cãrora le povestea despre vitejia românilor în luptele cu turcii, cu tãtarii, cu ungurii şi cu lehii, despre zilele lui Mircea, Vlad Ţepeş, Ştefan şi Mihai… Tinerii ostaşi urmãreau cu viu interes aceste prelegeri, dar ofiţerii mai vechi, elemente ignorante şi reacţionare în majoritatea lor, nu prea priveau cu ochi buni aceste prelegeri; de fapt, pânã într-un an, Şcoala Ostãşeascã a şi încetat sã funcţioneze.
La 23 mai 1839, ştim cã Bãlcescu a intervenit sã i se acorde un concediu spre a merge la bãi la Mehadia, aflatã pe atunci în statul Austro-Ungar. Oare numai pentru bãi sã fi cerut el acest concediu? Dacã notãm cã în acea epocã întâlnim acolo, la Mehadia, numeroase elemente naţionaliste româneşti din Ardeal, Banat şi Bucovina, cã tot acolo veniserã şi alţi fruntaşi ai vieţii intelectuale din ţara Româneascã: Eliade, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Cezar Boliac şi alţii, ne vine greu sã credem cã toţi aceştia nu urmãreau decât sã facã o curã de ape…
Cam pe atunci începea sã se înfiinţeze „o junã partidã naţionalã” (sunt chiar cuvintele lui Bãlcescu), care îşi luase ca obiectiv continuarea programei revoluţionare de la 1821, surpând rãmãşiţele ciocoeşti şi fanariote, şi înãlţând la putere românismul. Tot ca şi la 1821, aceastã partidã naţionalã care nu era numeroasã, dar era junã şi înfocatã, urmãrea „a se mântui poporul prin popor”, ori, aceasta este chiar definiţia unei revoluţii. Mişcarea îşi propusese sã lichideze vechile relaţii feudale, desfiinţând claca şi recunoscând drepturile individuale ale cetãţeanului, obţinerea independenţei naţionale şi construirea unei puternice armate române, cu un ideal revoluţionar.
Timpul unei asemenea mişcãri însã nu sosise, şi abia dacã au reuşit sã recruteze vreo 15 membri, cât despre o mobilizare a maselor nici vorbã nu putea fi. Nu este deci de mirare cã acest complot a fost repede descoperit. Împricinaţii au suferit un proces foarte dur, cu o anchetã asprã şi abuzivã, iar judecarea cazului nu a fost decât o grosolanã înscenare judiciarã. Sentinţa, care s-a dat la 11 aprilie 1841, cu o majoritate de un vot, a condamnat pe patru dintre inculpaţi la câte 10 ani de ocnã, iar pe alţi patru, printre care şi organizatorul mişcãrii, Mitiţã Filipescu, au fost osândiţi la 8 ani recluziune în închisoarea mãnãstirii Snagov. Bãnãţeanul Eftimie Murgu, şi francezul J. A. Vaillant, fiind cetãţeni strãini, au fost expulzaţi, iar Nicolae Bãlcescu, considerat minor (era înscris în acte cã avea numai 19 ani), a fost condamnat la trei ani recluziune în mãnãstirea Mãrgineni. Un singur inculpat a fost achitat.
Bãlcescu fusese arestat în octombrie 1840 şi depus în arestul militar al dejunstvei (corpului de gardã) în mahalaua Gorgani, unde a stat deţinut pânã la sfârşitul lui februarie 1841, când a fost scos din cadrele armatei şi dat pe seama Agiei (poliţiei). Ion Ghica descrie în termeni foarte vii o vizitã la Dejunstvã, unde se dusese sã-l vadã pe poetul Grigore Alexandrescu, deţinut şi el pentru o poezie irevenţioasã la adresa stãpânirii: când am ieşit (de la Gr. Alexandrescu), ofiţerul de pazã, dupã ce închide uşa bine, şi bagã cheia în buzunar, îmi zice:
„Vrei sã te duc şi la Nicu Bãlcescu?… nu ne vede nimeni, c-au plecat toţi de la cancelarie; numai sã nu spui la nimeni, cã dau de belea…”
În camera unde am intrat, un tânãr, cãruia d’abia îi mijea mustaţa pe buze, şedea pe marginea unui pãtucean de scânduri, fãrã alt aşternut decât o manta soldãţeascã ghemuitã la cãpãtâi, şi o lumânare de seu într-un sfeşnic de pãmânt, care lumina un ceaslov, singura carte ce-i fusese permisã…”
Dupã pronunţarea sentinţei, la 7 iulie 1841, cãtre orele opt seara, Bãlcescu a fost pornit de la agie spre mãnãstirea Mãrgineanu, unde a fost înaintat egumenului, însoţit de o adresã în care se arãta cã „fostul iuncãr” fusese condamnat „pentru împãrtãşirea ce a avut cu tulburãtorii liniştei obşeşti” … pe fişa lui personalã i se dãdeau şi semnalmentele: „…înãlţimea, doi coţi şi şapte verste (?), pãrul castaniu, sprâncenele castanii, ochii cãprui, la faţã smead, mustãţile castanii, la chip prelung, nasul lung.”
În timpul acestei detenţiuni, Bãlcescu s-a documentat în arhiva mãnãstirii, unde a putut gãsi numeroase cãrţi şi manuscrise ale lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, şi tot acolo a dispus şi de liniştea necesarã studiului, în vederea viitoarelor sale lucrãri.
La 18 aprilie 1842, a fost graţiat de restul pedepsei. Anii de detenţie îl maturizaserã însã mult în raport cu vârsta lui fragedã, şi iatã ce îi scrie el însuşi lui A. C. Golescu, opt ani mai târziu (4.III.1850): „…în ceea ce mã priveşte pe mine, eram oarecum silit sã ajung revoluţionar. Mi-am început viaţa, fãcând sã fiu trimis la închisoare pentru revoluţie… şi prison oblige”195 Detenţiunea lui Bãlcescu l-a cãlit mult, fãcând din el un luptãtor şi mai hotãrât pentru cauza progresului.196
Repus în libertate, Bãlcescu începe sã ia parte activã la viaţa socialã a Capitalei; în aceastã perioadã şi-a fãcut numeroşi prieteni cu care mergea la spectacole şi la petreceri, dar cu care se gãsise şi tovarãş de idei. Atunci a cunoscut-o el pe femeia vieţii sale, Luţica (Luxiţa) Florescu; chiar şi dupã încetarea legãturii lor sentimentale, a continuat sã rãmânã legat de ea pe plan spiritual, pânã la finele tragicei sale existenţe.
Aceastã Luxiţa (Alexandra) a fost al treilea dintre cei zece copii ai marelui agã Iordache Florescu şi era cu trei ani mai mare decât Nicolae. La vârsta de 15-16 ani fusese mãritatã cu locotenentul rus Filip Krijanovski cu care, încã de la bun început, nu s-a înţeles, şi peste câţiva ani au reuşit, la cererea ambelor pãrţi, sã obţinã desfacerea cãsãtoriei.
Luxiţa l-a înţeles din primul moment pe Nicolae şi a vãzut în inteligenţa, patriotismul, entuziasmul şi generozitatea lui pe bãrbatul superior, pe luptãtorul pentru idealurile nobile ale patriei, idealuri care şi pe ea au entuziasmat-o în aceeaşi mãsurã; comunitatea lor de sentimente197 a mers mânã în mânã cu comunitatea lor de idealuri. De altfel, patriotismul Floreştilor era cunoscut, şi Nicolae a fost bun prieten şi cu fraţii Luxiţei198 . Ea l-a însoţit în cãlãtoriile sale de studiu şi conspirative din Ardeal (1874) şi apoi în Franţa (1846). „Este neîndoielnic cã aceastã prezenţã femininã, care a reprezentat un element component în viaţa şi în activitatea lui, a adus o contribuţie pozitivã în desãvârşirea personalitãţii sale.”
În aceastã vreme, Bãlcescu a strâns legãturile de prietenie cu Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Al. G. Golescu (Arãpilã) şi alţii, toţi tineri cu vederi înaintate. La început – cel puţin fãţiş – Bãlcescu a militat exclusiv pe tãrâmul cultural; în 1843 îl vedem membru în Societatea Literarã şi în Societatea Filarmonicã; în principiu, la şedinţele sãptãmânale ale acestei societãţi, se discutau subiecte literare, muzicale şi lingvistice, dar se mai discutau şi probleme de istorie, de artã militarã, agrare şi economice… ori asemenea subiecte prezintã întotdeauna contingenţe şi cu problemele politice.
Cercetãrile sale istorice urmãreau sã reconstituiascã – la un nivel ştiinţific modern – trecutul eroic al patriei şi drepturile istorice ale poporului nostru; cercetãrile agrare şi politice urmãreau, în fond, sã scoatã în evidenţã drepturile clasei noastre ţãrãneşti; cele militare, urmãreau sã sublinieze eroismul şi capacitatea combativã a românului… Este greu sã abordezi toate aceste probleme, strecurându-te în acelaşi timp cu abilitate printre ochiurile reţelei cenzurii.
În 1844 a editat la Iaşi o broşurã despre Puterea armatã la români şi tot la Iaşi a colaborat activ la Propãşirea199 El a întreţinut o corespondenţã strânsã cu Mihail Kogãlniceanu, a cãrui erudiţie, sentimente patriotice şi putere de pãtrundere a fenomenelor istorice le aprecia din tot sufletul. În 1845 a cãlãtorit în Moldova şi a întreţinut un imens schimb de informaţii cu tinerele vârfuri ale intelectualitãţii moldovene. Bãlcescu a colaborat, de asemenea, la Gazeta de Transilvania şi la Foaia pentru Inimã, Minte şi Literaturã, a lui George Bariţiu. În 1844 a vizitat şi Ardealul, deşi ar fi de bãnuit cã el cunoştea deja Transilvania încã din 1839, de când fusese la bãile Mehadia.
Dar sã revenim la lucrarea lui de cãpetenie din acea epocã, Puterea armatã, sau cu titlul ei complet Puterea Armatã şi Arta Militarã de la întemeierea Principatelor Valahiei şi pânã acum. Apariţia acestei broşuri a constituit la vremea ei un eveniment, şi contimporanii au apreciat-o ca pe o operã de înaltã ţinutã ştiinţificã, bazatã pe o amplã documentaţie; Bãlcescu scria lesne, stilul sãu este limpede, strâns, nervos şi elegant. Lucrarea se remarcã mai ales prin caracterul ei militant, pledând pentru reorganizarea armatei noastre pe baze largi şi temeinice; o armatã popularã, cu ostaşi ridicaţi din pãtura de jos, vizând pregãtirea militarã a întregii naţiuni, în vederea unirii tuturor românilor. Lucrarea este ilustratã cu numeroase exemple din epoca eroicã a istoriei noastre.
Cu toate cã redacţia Propãşirii respecta întocmai dispoziţiile primite de la şeful cenzurii moldovene, „de a nu cuprinde nimic atingãtori de politicã, sau de lucrãrile Cârmuirii Dinlãuntru…”, pentru cel ce ştia sã citeascã printre rânduri, nu se putea sã nu remarce rolul acestei reviste în propagarea ideilor înnoitoare; de altfel, a şi fost suspendatã dupã numai câteva numere.
Dispariţia Foii ştiinţifice a impus oamenilor din Principate sã lupte pentru apariţia unei noi publicaţii periodice, care sã rãspândeascã ideile pe care le slujeau… şi atunci îl vedem pe Bãlcescu începând, împreunã cu profesorul transilvãnean August Treboniu Laurian, publicarea unui periodic cu caracter istoric, pe care l-a intitulat Magazin Istoric pentru Dacia. Faptul cã cei doi redactori erau, unul muntean şi celãlalt transilvãnean, cât şi cuvântul Dacia din titlu, sugereazã clar sentimentele naţionale ale românilor de pretutindeni. Primul numãr a apãrut la 19 aprilie 1845 în 1000 de exemplare, dar în curând, tirajul s-a mãrit la 1500… Revista, tipãritã la Eforia Şcoalelor din Bucureşti, s-a difuzat atât în Muntenia, cât şi în Moldova şi Transilvania, şi apariţia ei a fost salutatã cu viu entuziasm, în rândul tuturor claselor sociale. În prospectul noii publicaţii, Bãlcescu îşi definea astfel ideile: „…Istoria este cea dintâi carte a unei naţii; într-însa îşi vede prezentul, trecutul şi viitorul (…) O naţie fãrã istorie este un popor încã barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor…”
Publicaţia era destinatã sã tipãreascã cronici, scrieri referitoare la Dacia, inscripţii vechi, documente din perioada feudalã, studii istorice şi informaţii bibliografice… Bãlcescu sublinia cu predilecţie rolul istoriei în procesul de reafirmare a unui popor îngenuncheat de veacuri. Cu ajutorul istoriei, el spera sã trezeascã conştiinţele adormite ale poporului nostru. Istoria, afirma el, era menitã a demonstra românilor cã „o naţie care, în mijlocul atâtor nevoi, şi-a pãstrat naţionalitatea ei în curgere de 18 veacuri, nu mai poate pieri”. Istoria trebuia sã reprezinte un îndemn pentru toţi românii ca ei sã acţioneze „cu mai multã inimã la o reformã politicã şi socialã”, care sã-i facã „vrednici” de a-şi lua „rangul” ce li se cuvenea „în marea familie a naţiunilor europene”… şi mai departe: „…Dar ca o istorie sã poatã aduce aceste foloase, nu trebuie sã fie numai ca un şir de întâmplãri politice sau militare uscate, fãrã nici o culoare, fãrã nici un adevãr local; nu trebuie sã se ocupe numai de oarecari persoane privilegiate, dar sã ne arate Poporul Român, cu instituţiile, ideile, simţimintele şi obiceiurile lui în diferite veacuri…”.
Ce sintezã admirabilã a celor trei ipostaze: Bãlcescu Românul, patriotul înfocat; Bãlcescu Istoricul, omul de ştiinţã şi Bãlcescu Literatul, visãtorul generos! Şi Bãlcescu nu s-a dezminţit niciodatã faţã de acest triplu program prezentat în proiectul noii publicaţii, care a continuat sã aparã pânã în 1848.
Tot în acea perioadã apare şi splendidul poem Cântarea României redactat în stil biblic, în genul Cântãrii Cântãrilor. Paternitatea lui este încã şi astãzi discutatã; Bãlcescu pretindea cã-l gãsise în manuscript la un cãlugãr; Alecsandri susţinea cã fusese compus în limba francezã de Alecu Russo şi tradus în româneşte de Bãlcescu, iar Ion Ghica era de pãrere cã poemul fusese redactat în colaborare de Russo şi de Bãlcescu… Indiferent însã de paternitatea realã a lucrãrii, aceastã „Cântare”, remarcabilã realizare pe tãrâmul literaturii patriotice româneşti, este cotatã ca unul din cele mai frumoase poeme scrise în limba noastrã.
În mai 1845, Bãlcescu a fost invitat de Sf. Constantin şi Elena – onomastica lui Costache Negri şi a surorii sale Elena – la moşia acestuia, la Mânjina, în judeţul Galaţi. Profund mişcat de înfãţişarea mândrã a flãcãilor din sat, ce jucau voiniceşte hora noastrã româneascã, nu s-a putut sã nu exclame: „O!… Mândrã oaste va mai avea România când îi va veni rândul pe lume!…”
Cu ocazia acestei vizite la Mânjina, Bãlcescu a luat legãtura cu tinerii patrioţi moldoveni, în frunte cu Vasile Alecsandri, cu care a purtat îndelungi discuţii privitoare la viitorul stat unitar românesc, cuprinzând Moldova, Muntenia şi Ardealul.
Dar sã ne întoarcem deocamdatã în 1843, când Bãlcescu, proaspãt graţiat din închisoare, începe sã lege prietenii proaspete cu tineretul din generaţia sa, şi mai ales sã cultive în continuare prieteniile cele vechi, în primul rând cu Ion Ghica, cel care-l scãpase pe vremuri din ghiarele uriaşului Sotea. Cei doi amici îşi petreceau serile împreunã cu alţi prieteni pânã pe la orele unsprezece sau douãsprezece, când porneau amândoi pe jos pânã dincolo de Malmoison, unde petreceau pânã la patru sau cinci dimineaţa şi se întorceau acasã pe luminã, stârnind toţi câinii din mahalale. Aceste plimbãri nocturne pe strãzile pustii ale Capitalei nu erau doar prilej de distracţie, ci totodatã îşi trasau acum planuri grandioase pentru realizarea concretã a unui stat român modern, democrat, unitar şi independent, cãci viitorul ţãrii şi al poporului erau pentru ei un subiect permanent de discuţie care avea sã se coacã în minţile lor entuziaste şi sã prindã formã… şi astfel, într-o noapte de toamnã a anului 1843, cam pe la culesul viilor, cei doi prieteni, împreunã cu cãpitanul Cristian Tell, au fondat o societate secretã, Frãţia. La fondare nu a numãrat decât trei membri, dar avea sã cuprindã, în numai câţiva ani, întreg tineretul progresist din ţarã. Experienţa eşecului mişcãrii de la 1840 îi învãţase sã fie prudenţi şi discreţi. Organizarea societãţii lor prezenta multã asemãnare cu aceea a lojilor masonice din accident, în primul rând, conspirativitatea. Mişcarea din 1840 nu-şi avusese rãdãcinile în masele largi; acuma, societãţile Literarã şi Filarmonicã, care activau fãţiş, afişând exclusiv scopuri culturale şi negând orice veleitãţi politice, erau, în fond, controlate pe sub mânã de Frãţia; ele reuşiserã sã creeze un larg curent de opinii în toate straturile populaţiei. În seara când s-au pus bazele Frãţiei, cei trei fondatori s-au legat fraţi de cruce şi s-au jurat sã se dedice Patriei cu trupul şi cu sufletul, şi fiecare dintre ei sã se supuie, cu pericolul vieţii, hotãrârii celorlalţi doi. Lozinca lor era: „Dreptate, Frãţie.”
℘⇑
Aceste aspecte ne vor permite acuma sã analizãm dedesupturile plecãrii precipitate a lui Bãlcescu la Paris în 1846, deşi, din pãcate, trebuie sã rãmânem tot în domeniul presupunerilor.
Nici unul din pretextele invocate de el nu ne poate convinge; nici cã pleca în strãinãtate pentru bãi, nici cã venise la Paris pentru a rezolva neînţelegerile dintre conducãtorii tineretului progresist român (care „ca din întâmplare se aflau cu toţii în acel moment în capitala Franţei), nici cã fugise peste hotare de frica sancţiunilor în urma unui articol privitor la starea ţãrãnimii… Mai convingãtor pare argumentul cã Bãlcescu venise la Paris sã se documenteze în vederea studiilor sale istorice… de acord, deşi atunci când ţi-ai ales cariera de istoric, nu se poate sã nu ajungi într-o metropolã ca Parisul, şi sã nu te şi documentezi, indiferent de scopul real cu care ai fost trimis acolo.
Este interesant de remarcat cã în acelaşi moment întâlnim la Paris pe toţi conducãtorii luptei noastre de emancipare: Nicolae Bãlcescu, Ion Ghica, Al. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brãtianu, C. A. Rosetti, Costache Negri, C. Filipescu etc… ba şi pe Luxiţa Florescu (care nu cred cã numai din motive sentimentale îl însoţise pe Nicu Bãlcescu în capitala Franţei). Trebuie apoi notat cã la Paris veniserã şi numeroşi tineri moldoveni, ca Mihail Kogãlniceanu, Scarlat Vârnov şi alţii, şi cã au fost semnalate multiple luãri de contact cu viitorii capi francezi ai revoluţiei de la 1848, ca Paul Bataillard, şi Alphonse de Lamartine, cu revoluţionarul polonez, prinţul Adam Czartoviski, şi alte vârfuri ale viitoarei mişcãri paşoptiste… iatã de ce suntem înclinaţi sã credem cã adevãratul motiv al prezenţei lui Bãlcescu la Paris a fost o cercetare asupra planului viitoarei revoluţii care mocnea deja în aer200 . Atunci, în 1846, s-a înfiinţat la Paris Societatea Studenţilor Români pusã sub înaltul patronaj a lui Lamartine, societate cuprinzând români din toate trei provinciile, cu scopul mãrturisit de a încuraja la studii pe tinerii români fãrã mijloace bãneşti. Bãlcescu a devenit imediat membru al acestei societãţi, al cãrei preşedinte a fost ales Ion Ghica, iar, dupã plecarea acestuia din ţarã, a preluat el conducerea201 .
Acolo, la Paris, Bãlcescu a publicat numeroase articole în Revue de l’Orient, privind problemele economice, administrative şi culturale din principate. În paralel, se documenta intens în vederea operei sale de cãpetenie, Istoria Romãnilor sub Mihai Vodã Viteazul, copiind uneori cãrţi întregi din bibliotecile oraşului şi însemnându-şi tot ceea ce gãsea relativ la istoria românilor202 şi continuând sã colaboreze la Magazinul Istoric ce apãrea în ţarã sub îngrijirea lui Laurian.
De la Paris, Bãlcescu a plecat apoi în Italia spre a se documenta în continuare şi spre a gãsi o climã mai dulce, cãci boala de piept care avea sã-l rãpunã, începuse sã-şi arate primele simptome. Pe drum s-a certat cu un medic napolitan, care nu a scãpat de duel decât prezentând scuze focosului nostru român. La Neapole l-a întâlnit pe Vasile Alecsandri, care venise cu Elena Negri, bolnavã şi ea de piept. S-au stabilit cu toţii la Palermo, unde au stat pânã în martie 1847. Dimineţile şi le petreceau studiind diferite texte vechi sau citind pe o bancã la soare, iar dupã-amiezile se ducea în vizitã la prietenul lui şi îi citea din lucrãrile sale, sau îl asculta pe Alecsadri citindu-i ultimele lui poezii. La întoarcerea din Palermo, a trecut prin Roma, „acest oraş pe care îl iubesc aşa de mult, dar unde nu mai pot merge din cauza temniţelor şi a mizerabililor de cãlugãri…”, îi scria el lui Bataillard.
La Paris, unde şi-a reluat cercetãrile istorice, a avut marea satisfacţie de a descoperi, în biblioteca naţionalã, portretul lui Mihai Viteazul executat de Sadeler, portret devenit de atunci celebru.
La 24 februarie 1848, Bãlcescu a participat la Revoluţia din Paris; a pãtruns şi el în palatul regal şi a tãiat o bucatã de catifea roşie din tronul lui Ludovic Filip, pe care a trimis-o prietenului sãu, Alecsandri, plângându-l cã n-a vãzut „minunata revoluţie ce va schimba faţa lumii”… Scrisoarea era datatã „Prima zi a republicii”.
În aprilie 1848, la sugestia lui Lamartine, Bãlcescu şi cu prietenul sãu Al. G. Golescu (Arãpilã) revin în ţarã, unde au gãsit spiritele foarte agitate; revoluţia bãtea la uşã. Ei au luat imediat legãtura cu elementele avansate de la noi: Pleşoianu, Magheru, Tell, Eliade, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Fraţii Goleşti, Ion Voinescu II şi alţii. Bãlcescu socotea atmosfera pregãtitã pentru începerea imediatã a mişcãrii, dar fraţii Ion şi Dumitru Brãtianu, şi în special Eliade, erau pentru amânarea ei, în scopul unei coordonãri cu mişcarea ce se pregãtea în Ardeal, şi mai ales pentru a aştepta un sfat concret din partea lui Lamartine, aşa cã, în final, s-a votat pentru amânare… Bãlcescu, a cãrui sãnãtate se zdruncinase mult în ultimul timp, a fost foarte afectat de aceastã tergiversare.
℘⇑
În mai, Luxiţa Florescu, aflatã la Pesta, a nãscut un bãieţaş cãruia i-a pus numele Bonifaciu (se nãscuse în ziua de Sf. Bonifaciu). Nefiind mãritatã, Luxiţa a camuflat faptul, declarând copilul pe numele unei unguroaice, care acceptase sã joace acest rol; mai târziu însã, regretând aceastã eschivare, l-a recunoscut şi l-a înfiat. Nicolae nu a ştiut multã vreme de existenţa copilului, pe care niciodatã nu a apucat sã-l vadã.
℘⇑
La începutul lui iunie, Comitetul executiv al Revoluţiei, compus din fraţii Nicolae şi Alexandru C. Golescu (Albu), Ion Eliade Rãdulescu, poet talentat dar plin de el203 , Bãlcescu, Ghica şi Al. G. Golescu (Arãpilã), a socotit terminate pregãtirile; Bãlcescu a cãpãtat sarcina de a redacta Proclamaţia Revoluţionarã. A fost o declaraţie scurtã, rãspicatã, bogatã în idei, exprimatã clar şi categoric. El a dictat aceastã declaraţie lui Eliade spre a o imprima în tipografia sa, dar din aceastã colaborare a rezultat un text mai mult literar decât politic, plin de poezie şi de misticism, un stil dulceag şi cu tendinţe împãciuitoriste… Exemplarele tipãrite s-au pãstrat ascunse pânã în ziua hotãrâtã pentru izbucnirea mişcãrii, într-o claie de fân. Comitetul hotãrâse ca mişcarea sã se declanşeze simultan în mai multe regiuni ale ţãrii: Vâlcea, Izlazul, Bucureştii şi jud. Prahova, unde ar fi trebuit condusã chiar de Bãlcescu. La Izlaz, revoluţia a izbucnit la 9 iunie; la Bucureşti a trebuit amânatã cu douã zile din cauza mãsurilor represive luate de autoritãţi, iar în Prahova, unde controlul autoritãţilor a fost cel mai activ, nu s-a putut declanşa deloc. Nicolae Bãlcescu, urmãrit de poterele colonelului Banov, a trebuit sã se ascundã câteva zile prin pãduri, unde Elena Filipescu (sora lui Costache Filipescu) i-a trimis haine de schimb prin cumnata lui Ion Ghica, Dna Maria Cantacuzino. Cu toate aceste mãsuri, Bãlcescu a reuşit totuşi sã ridice pe ciocãnaşii de la salinele din Telega.
Dupã reuşita mişcãrii în Capitalã, s-a format un nou guvern revoluţionar, în care Bãlcescu a fost numit Secretar de Stat şi Ministru de Externe. La 13 Iunie şi-a luat postul în primire şi a emis o circularã cãtre toţi agenţii şi consulii strãini, anunţând schimbãrile produse în conducerea ţãrii. El a ţinut sã sublinieze în textul notei „dreptul de administrare internã independentã a ţãrii”, în conformitate cu capitulaţiile semnate pe vremuri cu turcii de Mircea cel Bãtrân…
Forţat de masele rãsculate, Bibescu Vodã sancţionase cu semnãtura sa programul prezentat de Comitetul Revoluţionar, dar peste numai douã zile, terorizat de reprezentanţii Împãrãţiei ţariste, a abdicat şi a pãrãsit ţara, iar în capul statului s-a format o Locotenenţã Domneascã, compusã din Eliade Rãdulescu, Cristian Tell şi Nicolae C. Golescu.
Bãlcescu a demisionat din funcţia de ministru de externe, justificând astfel aceastã demisie:204 „…la 11 iunie, în lipsa mea, Poporul m-a numit ministru; trei zile dupã asta, sosind la Bucureşti, am vãzut cã postul meu era invidiat, cã din nou eram bãnuit, şi mi-am dat demisia…”; şi mai departe: „…Când a fost sã fie numitã Locotenenţa, au venit sã-mi spunã sã fiu [şi eu] numit; aşa fusese hotãrât de unul din cluburi…”; din nou scrupule!… nu voia sã fie bãnuit cã se cramponeazã de putere, aşa cã el, Nicolae Bãlcescu, fondatorul Frãţiei, organizatorul, iniţiatorul şi spiritul revoluţiei de la 1848, s-a mulţumit cu postul modest de secretar de stat… iar dacã l-a acceptat, a fãcut-o numai cu intenţia de a forţa Guvernul şi Locotenenţa „sã facã cât mai puţin rãu Patriei”.
A fãcut un bine refuzând?… Dupã mine unul, asemenea scrupule nu reprezintã un merit… E drept cã un conducãtor puternic este în permanent pericol de a se transforma în tiran, dar Bãlcescu nu era omul acesta. Când e vorba de binele celor mulţi, laşi modestia la o parte. Îi considera oare Bãlcescu mai capabili decât pe el pe cei care-i invidiau postul?… mai cinstiţi decât pe el pe cei care-l bãnuiau de incorectitudine?… Cu ce şi-a servit el patria lipsind-o de ajutorul sãu competent, abandonând frâiele puterii în mâinile unei clici care a acumulat greşeli peste greşeli, culminând cu actul ruşinos din August remis lui Soliman Paşa şi prin care se sacrifica în mod josnic autonomia ţãrii. Sunt convins cã dacã Bãlcescu ar fi acceptat responsabilitãţile oferite, nu am fi avut un 13 Septembrie. El recunoaşte aceste scrupule ca o slãbiciune personalã… „dar nu am fost susţinut şi nu am avut destulã popularitate, şi apoi eram prea mândru ca s-o cerşesc ca ceilalţi, şi insuficient de comediant ca s-o obţin pe alte cãi…” Aceastã delicateţe sufleteascã face desigur cinste lui Nicolae Bãlcescu, omul, dar rãmâne nu mai puţin o slãbiciune a lui Nicolae Bãlcescu, omul de stat.
Schema politicii sale era clarã; el vedea în revoluţia de la 1848 o continuare a celei de la 1821, cu acelaşi program ca şi atunci: organizarea democraţiei şi eliberarea ţãranului prin desfiinţarea clãcii şi prin împroprietãrire… Era deci un program democratic şi social. O datã fãcut acest pas, mai rãmânea de efectuat o revoluţie de unitate naţionalã, şi mai târziu, una pentru independenţa ţãrii. Simplu!
Pornind de la principiul cã o revoluţie nu o fac conducãtorii ei, ci masele largi, cãci ele sunt acelea care au revendicãri de formulat, primul punct din programul lui Bãlcescu era lãmurirea acestor mase şi formarea de cadre politice care sã fie mai întâi instruite şi apoi trimise pentru propagandã în mijlocul populaţiei, arãtând fiecãruia ce drepturi are, dar şi ce datorii vor rezulta faţã de patrie. Misiunea unui guvern revoluţionar va fi, aşadar, foarte simplã: a vãrsa Revoluţia ca o convingere în sufletul poporului, a-i pune apoi arma în mânã şi a-i spune: „Acuma, cã ai o credinţã, fii gata sã mori pentru ea!”
Bãlcescu era convins cã numai prin luptã şi nu prin negocieri îşi va putea poporul obţine drepturile sale. Le roi ne lâche que ce que le peuple arrache.205
Au fost sociologi care au considerat programul lui Bãlcescu ca marxist206 . Sã nu uitãm însã cã doctrina marxistã a fost elaboratã pentru societãţile industrializate din ţãrile apusene, în timp ce statele sud-est europene erau încã cufundate în plin feudalism. Nu trebuie fãcutã confuzia, şi confirmarea ne-o dã însuşi Bãlcescu207 : „Comuniştii noştri de aci sunt nemulţumiţi cã n-am cerut aboliţia proprietãţii, a rentei etc… Noi, care am atacat privilegiul monopolul proprietãţii, vom fi nevoiţi a lupta o datã spre a apãra proprietatea de comunism.” Rezultã de aci cã Bãlcescu a fost un reacţionar, un adversar al socialismului?… Nicidecum! El nu înţelegea, în programul sãu economic, sã nu depãşeascã prima etapã, înainte de realizarea şi consolidarea ei. Pentru moment, vom lupta contra moşierilor, contra clãcii, contra regimului de iobãgie… Când vom avea un stat puternic, independent şi unificat, cu o populaţie liberã, când vom dispune de un puternic aparat industrial, vom ajunge în mod automat şi la etapele urmãtoare.
Sã revenim deocamdatã la cea de a doua revoluţie anticipatã de Bãlcescu, cea de unitate naţionalã, şi sã-i dãm din nou cuvântul: „Problema unitãţii a fãcut mari progrese şi s-a simplificat mult. Unirea Valahiei cu a Moldovei este un fapt câştigat pentru toatã lumea, chiar şi în ochii ruşilor, şi realizarea ei nu mai poate întârzia. Românii din Austria, bazaţi pe constituţia din 4 Martie şi pe promisiunile fãcute, cer într-un glas, şi foarte insistent, sã fie constituiţi într-un singur corp de naţiuni de trei miliioane şi jumãtate, şi vor sfârşi prin a obţine acest deziderat.
Aşadar, atunci când douã grupe mari de români, una de patru milioane, iar cealaltã de trei milioane şi jumãtate vor fi constituite una alãturi de cealaltã, cine le va putea împiedica sã se uneascã?… România noastrã deci va exista! Am o credinţã intimã şi e orb cine nu o vede!…” Se poate o viziune profeticã mai clarã?
℘⇑
Dar sã revenim la evenimente. Suntem, aşadar, imediat dupã 11 Iunie, cu un guvern provizoriu, o locotenenţã domneascã, şi Bãlcescu secretar de stat; guvernanţii guvernau mai mult prin discuţii decât prin mãsuri concrete, acele interminabile discuţii care au pricinuit atâta pierdere de timp şi au fãcut atâta rãu ţãrii.
În ziua de 19 Iunie, o delegaţie de ofiţeri, în frunte cu Colonelul Odobescu, capul oştirii, şi cu Colonelul Solomon, se prezintã la Palat pentru a omagia noul guvern, dar o datã ajunşi în salã, au scos sãbiile din teacã şi au arestat pe toţi membrii guvernului şi ai Locotenenţei; pânã seara însã, aceştia au şi fost eliberaţi de populaţia rãsculatã, strânsã în grabã de Ana Ipãtescu, de Ion Brãtianu şi de Popa Tun.208
Colonelul Solomon, care trãsese în populaţie şi lãsase 13 morţi pe teren, a fost prins de mulţimea înfuriatã şi închis în cazarma lui, dar guvernul provizoriu, repus în funcţiunile sale, a ordonat sã fie eliberat. Populaţia a refuzat, şi atunci s-a spus cã era dispoziţia lui Bãlcescu. Acest cuvânt magic şi-a fãcut pe loc efectul şi colonelul trãdãtor a fost imediat pus în libertate. Nu era adevãrat; Bãlcescu nu dãduse nici o dispoziţie, dar faptul este semnificativ. În momentele grele se fãcea uz de numele lui… rezultã clar de aci cine a fost adevãratul cap al mişcãrii, şi atunci stau şi mã întreb: Nu s-a înşelat oare Bãlcescu atunci când a afirmat cã nu a avut destulã popularitate?…209 ce bine ar fi fost pentru toţi dacã ar fi fãcut uz de ea!…
Marea primejdie pentru guvernul revoluţionar era însã eventualitatea unei intervenţii armate strãine; chestiunea s-a pus de mai multe ori în discuţie, şi guvernanţii noştri nu vedeau salvarea decât într-o retragere în munţi (aşa ca pe vremea lui Vlad Ţepeş), în timp ce numai Bãlcescu preconiza crearea unor forţe de rezistenţã proprii, cãci, din scânteia aprinsã la noi, toate puterile democratice din lume ar fi putut lua, desigur, poziţie; în acest scop, se crease tabãra de la Troian (Râureni) din Vâlcea, organizatã şi instruitã de Magheru, dar Bãlcescu nu a fost ascultat…
Pe plan diplomatic, conducãtorii ţãrii, invocând principiul autonomiei politice menţionat în vechile capitulaţiuni, s-au strãduit sã obţinã din partea Porţii o recunoaştere a stãrii de fapt; acesta ar fi dat mişcãrii noastre un caracter legitim, fãrã ca prin asta Imperiului Otoman sã fi fost frustrat în vreun fel. În schimb, nici Austria Habsburgicã şi nici Imperiul Ţarist, nu ar mai fi avut motiv sã facã vreo obiecţiune. Stambulul însã, timorat de ameninţãrile ambasadorului ţarist Wladimir Titoff, s-a ferit ca de foc sã ia în considerare problemele legate de mişcarea de la Bucureşti; când a primit Bãlcescu sarcina de a lua legãtura cu comisarul otoman Toalat-Efendi, i-a fost cu neputinţã sã stabileascã vreun contact cu acesta; turcul se sustrãgea sistematic.
℘⇑
La finele lunii iunie, s-a rãspândit în Capitalã zvonul neverificat cã trupele ţarului Nicolae ar fi pãtruns în Moldova şi cã ar fi ajuns pânã la Focşani. Guvernul Provizoriu, cuprins de panicã, s-a grãbit sã fugã în munţi, lãsând Bucureştiul pe mâinile câtorva boieri reacţionari;210 singur Bãlcescu şi-a pãstrat tot sângele rece, opunându-se acestei dezertãri şi preconizând, dacã va fi necesar, o ridicare în masã, dar nici aci nu a fost ascultat…
Aflându-se mai apoi cã vestea fusese neîntemeiatã, membrii Guvernului au revenit în Capitalã şi a fost nevoie ca Strada sã se ridice a treia oarã spre a-i repune pe scaunele lor.
Pe la începutul lui august a sosit la Bucureşti comisarul otoman Soleiman-Paşa, trimis sã se informeze de starea de lucruri de la noi. Bucureştenii i-au fãcut o primire triumfalã, în scopul de a sublinia cã mişcarea românilor nu afecta cu nimic angajamentele noastre de fidelitate faţã de Sultan. De fapt, Soleiman a şi recunoscut noul nostru regim politic, dar el nu ştia cã era lucrat pe sub mânã de propriul sãu guvern care, la presiunile ambasadorului Titoff, poruncise lui Omer-Paşa sã treacã Dunãrea; Guvernul de la St. Petersburg atâta ar fi aşteptat, ca sã intre apoi în ţarã sã ne „elibereze”. Singur Bãlcescu a vãzut clar dedesubturile acestei ingerinţe a turcilor în politica noastrã, şi iatã ce scria el în Popolul Suveran din 2 august: „Noi am respectat drepturile turcilor. Turcia trebuie sã respecte drepturile noastre… Dacã ei vor sã intre înlãuntrul ţãrii cu gând rãu, atunci sã treacã peste piepturile noastre!…”
Între timp, Soleiman-Paşa, primit în ţarã cu flori, cântece şi serbãri, afirmând cã are de la guvernul sãu instrucţiuni împãciuitoare şi binevoitoare, a reuşit sã obţinã din partea Locotenenţei211 o declaraţie scrisã de supunere totalã faţã de Sultan, act care anula dintr-un singur condei toatã autonomia statului românesc, autonomie consfinţitã de patru secole şi mai bine prin capitulaţiile lui Mircea şi Vlad Ţepeş.
Revoluţia încetase sã mai existe!
„Acuma cã v-aţi supus, nu mai puteţi cere nimic în numele revoluţiei; nu mai puteţi vorbi în numele dreptului revoluţionar şi, potrivit chiar declaraţiei guvernului vostru, trebuie acuma sã aşteptaţi totul din partea bunãvoinţei sultanului…”, aceste cuvinte i le-a spus lui Nicolae Bãlcescu primul dragoman al ambasadei franceze, Mathurin-Joseph Cor. Bãlcescu fusese trimis în august la Constantinopole ca sã obţinã din partea Porţii recunoaşterea oficialã a stãrii din ţara noastrã, şi acum revenea cu mâna goalã.
Şi stau şi mã întreb iarãşi: A fãcut bine Bãlcescu, refuzând din modestie sã intre în compunerea Locotenenţei Domneşti?… Ar fi existat oare acest act ruşinos de supunere dacã printre locotenenţi ar fi figurat şi Bãlcescu?…
Insistenţle ambasadorului Titoff pe lângã Poartã devin tot mai presante, iar tonul prin care cerea luarea imediatã de mãsuri, devine tot mai categoric. Bãlcescu revine fãrã întârziere la Bucureşti şi propune o rezistenţã disperatã cu armele în munţi, fãcând joncţiunea cu trupele lui Avram Iancu din Ardeal, dar iarãşi nu este ascultat…
La 13 septembrie, Fuad Paşa intrã în Bucureşti în fruntea unei armate… bãtãlia eroicã cu pompierii din Dealul Spirei nu-l poate opri şi Fuad aresteazã pe toţi capii mişcãrii212 , pe care-i trimite sub escortã la Giurgiu şi de acolo îi trece Dunãrea la Rusciuc. Prizonierii noştri sunt îmbarcaţi pe douã ghimii turceşti213 şi peste unsprezece zile ajung la Vidin, unde au fost vizitaţi de credincioşii lor prieteni, pictorul Daniel Rosenthal şi Maria Rosetti214 , care veniserã special de la Bucureşti ca sã-i întâmpine. De la Vidin în sus, aceşti prieteni au însoţit de pe mal cele douã ambarcaţiuni pânã la Orşova, unde au ajuns dupã alte zece zile. Acolo, paznicii turci, influenţaţi de „dãrnicia” doamnei Rosetti, i-au fãcut scãpaţi pe teritoriul austriac. Aceste trei sãptãmâni de navigaţie într-o poziţie incomodã şi pe o ploaie ce nu se mai oprea, au avut o influenţã serioasã asupra sãnãtãţii prizonierilor, mai ales a lui Bãlcescu. Foştii conducãtori ai revoluţiei de la ’48 erau acuma liberi, dar în patrie nu se mai puteau întoarce. De acum înainte va începe pentru ei o lungã pribegie printre strãini, care avea sã dureze ani de zile.
De la Orşova, Bãlcescu a plecat la Sibiu, unde s-a întâlnit cu cei trei foşti locotenenţi, fugiţi din ţarã pe la Turnu Roşu. Primul gest al acestora a fost ca sã-l someze sã le predea toate fondurile Guvernului Provizoriu aflate asupra sa; spre deosebire de fratele sãu Costache, Nicolae a refuzat categoric, afirmând cã banii erau pentru Patrie şi nu pentru Patrioţi, dar cã era dispus sã se descarce pânã la ultimul bãnuţ şi cu forme în regulã, în faţa unei comisiuni.
Dupã ce s-a informat de mişcãrile revoluţionarilor maghiari ai lui Kossuth şi ale revoluţionarilor români ai lui Iancu, Bãlcescu a trecut la Constantinopole, unde a aflat cu durere cã trupele Sultanului şi ale Ţarului ocupaserã cele douã principate, şi cã în toate porturile-cheie fuseserã numiţi boieri reacţionari credincioşi celor doi împãraţi, şi care, prin propaganda lor, susţineau cã masele largi populare fuseserã tot timpul alãturi de ei. Se reînfiinţaserã toate clãcile şi podvezile dinainte de revoluţie, iar peste toate aceste angarale ţara trebuie sã mai verse lunar şi un milion de piaştri pentru întreţinerea pe teritoriul românesc a unor forţe de ocupaţie strãine pe care nimeni nu le chemase.
În ce priveşte evenimentele din Ardeal, Bãlcescu nu vedea decât o singurã ieşire: unirea într-un singur mãnunchi a revoluţionarilor români ai lui Iancu cu revoluţionarii maghiari ai lui Kossuth care, deşi luptau ei înşişi pentru libertate, continuau sã împileze pe români, pe care îi considerau ca pe o rasã inferioarã. Aceastã contradicţie motiva de fapt mişcarea lui Avram Iancu. „Miscarea românilor este dreaptã”, scrie Bãlcescu215 , „cãci ungurii sunt ciocoii lor şi le refuzã naţionalitatea.(…) Sunt într-o poziţie echivocã: iubesc pe români şi mi-ar pãrea rãu sã se stingã, dar simt cã e necesar, pentru toţi cei ce iubesc libertatea, sã susţinã pe maghiari, singurul popor care este înarmat şi care, în acelaşi timp, combate pe ţar şi pe aliaţii sãi despoţii…”
Bãlcescu era disperat vãzând duşmãnia de moarte dintre unguri şi români, duşmãnie care de aproape un mileniu distruge energia ambelor naţiuni, deşi sunt încolţite din toate pãrţile de mari puteri imperialiste. Dacã ungurii s-ar fi înţeles cu românii şi şi-ar fi respectat reciproc drepturile şi energia naţionalã, ar fi putut forma împreunã un bloc tare, inexpugnabil din cetatea munţilor Transilvaniei, şi ar fi putut rezista foarte multã vreme în calea tuturor puhoaielor… „dacã…” dar ungurii nu puteau, nu voiau sã priceapã… aceastã urã îi orbea, şi din cauza asta au pierdut revoluţia.
Bãlcescu îşi impune misiunea aproape utopicã de a împãca pe Kossuth cu Avram Iancu şi apoi, cot la cot, sã reziste atât împãratului de la Viena, cât şi celui de la Petersburg.
El ajunge în Ardeal în ziua de Paşte a anului 1849 şi e îngrozit de starea de lucruri pe care o gãseşte acolo; ungurii şi românii se mãcelãreau între ei cu o cruzime înfiorãtoare; ura atavicã dintre cele douã popoare nu cunoştea nici o oprelişte. Dacã Avram Iancu pricepe foloasele unei federalizãri româno-maghiare, apoi luptãtorul pentru „libertate” Laioş Kossuth nici nu vrea sã audã de o colaborare cu „împuţiţii de români”, cãci libertatea pentru care lupta el era rezervatã exclusiv elementului maghiar, rasã superioarã216 . Ungurii lui Kossuth continuau sã împuşte oameni neînarmaţi şi sã incendieze satele româneşti, iar furia românilor nu cunoaşte margini. În bãtãlie deveneau la fel de fioroşi şi unii şi alţii.
Bãlcescu totuşi nu se descurajeazã şi pledeazã cu atâta convingere avantajele colaborãrii într-o revoluţie comunã, precum şi riscurile rezultând pentru ambele popoare dintr-o dezbinare, încât îl lasã fãrã argumente pe Kossuth, şi-l câştigã total pe generalul Bem, capul secuilor, cu atât mai mult, cu cât românii nu cereau decât recunoaşterea naţionalitãţii şi egalitate în drepturi cu ungurii, saşii şi secuii. El plãnuieşte, de asemenea, formarea unei legiuni de voluntari, dintre românii revoluţionari, fugiţi din ţara Româneascã.217
Totuşi, de la argumente şi pânã la fapte, mai e încã cale lungã, iar prejudecãţile şovine nu sunt chiar aşa uşor de învins.
În iunie, trupele ţarului Nicolae pãtrund în Ardeal, iar Bãlcescu, complectamente demoralizat, îşi vede cu durere toate idealurile spulberate… Ultima lui dorinţã în faţa dezastrului iminent fusese sã moarã în acea legiune de voluntari, luptând pentru libertate… acuma, şi aceastã dorinţã rãmãsese sortitã sã rãmânã un simplu vis…” Sã n-ai norocul nici sã mori cu cinste… nu cunosc nimic mai crud!…”, scrie el.218
În caz cã s-ar fi putut realiza împãcarea ungurilor cu românii, rãzboiul de hãrţuialã în munţi s-ar fi putut prelungi la infinit, dar ungurii nu vruseserã sã înţeleagã… totuşi, soarta pare a le surâde din nou… ploile de toamnã, drumurile desfundate, epidemia de holerã, au oprit înaintarea oştilor ţarului… ungurii scapã de agresorii împãrãteşti, iar Kossuth, forţat de evenimente, primeşte şi semneazã un proiect de pacificare cu românii lui Iancu, precum şi un proiect de organizare a legiunii de voluntari… Succesul diplomatic e total, dar vine prea târziu… Revoluţia izbucneşte şi în Viena, împãratul Ferdinand abdicã, şi coroana habsburgicã trecea asupra tânãrului Franz-Joseph219 , care cade la înţelegere cu rãsculaţii maghiari… ostilitãţile înceteazã şi statutul românilor ardeleni rãmâne tot cel de dinainte.
Faţã de eşecul total al acţiunii sale, faţã de dezbinãrile dintre revoluţionarii români emigraţi, care paralizau orice tentativã de cooperare, oricare altul s-ar fi lãsat pradã deznãdejdii, nu însã şi Bãlcescu, omul cu sufletul de fier. „…şi chiar când toţi ne-or lãsa”, îi scrie el lui Arãpilã, „ne-om rãzema unul pe braţul altuia şi vom merge împreunã pe calea cea dreaptã, chiar dacã aceasta ne-ar apropia de mormânt…”
Bãlcescu scapã cu mare greutate din Ardealul „pacificat”, e prins de cazacii Ţarului, reuşeşte sã fugã de sub escortã şi se refugiazã la Câmpeni, la Avram Iancu, unde a stat o lunã întreagã într-o colibã în pãdure… Acolo şi-a refãcut şi sãnãtatea şi moralul, puternic zdruncinate încã de când cu ghimia de pe Dunãre. Aceastã şedere în mijlocul Moţilor i-a redat şi energia şi speranţele. Oamenii lui Iancu îl ascultau seara povestind la lumina focului despre trecutul de mãrire al neamului nostru, iar el le admira jocurile care-i aminteau de hora flãcãilor de la Mânjina, sau îi asculta cântând „Deşteaptã-te Române”. Le admira preoţii şi teologii ce nu se sfiau sã încingã sabia de comandanţi de oşti, femeile ce luptau în munţi alãturi de soţii lor şi fetele care cântau pe ruinele lãsate de valurile rãzboiului220 … Când a pãrãsit tabãra, era complet refãcut… Iancu îi dãduse straie ţãrãneşti şi trei cãruţe cu doniţe şi ciubere, ca sã nu fie recunoscut. În echipamentul acesta, cu barba rasã, Bãlcescu a strãbãtut tot Ardealul pe jos, vânzându-şi marfa din sat în sat, din oraş în oraş… „Am trãit rãu, dormind mereu pe iarba umedã, în ploaie, fãrã foc, hrãnit rãu, dar viaţa asta câineascã m-a fãcut sãnãtos (…) la Panciova am petrecut o zi întreagã în piaţã, pe o ploaie straşnicã, vânzând ciubere şi certându-mã cu babele câte un ceas pentru un crãiţar”221 … În sfârşit, dupã zece zile de perindãri ajunge la Semlin, unde consulul francez din Belgrad i-a eliberat un paşaport pe numele Alexandru Ionescu.
O laturã mai puţin cunoscutã a misiunii sale în Ungaria a fost problema confederaţiei popoarelor democratice din Orient. Nicolae Bãlcescu a acţionat intens pentru crearea unei confederaţii a „Statelor Unite Dunãrene” cuprinzând pe români, pe unguri şi pe slavii de Sud (bulgari şi sârbi); un stat federal puternic, cu parlament comun şi ministere de rãzboi, finanţe, comerţ şi comunicaţii comune; un stat capabil sã se mãsoare cu cele trei mari împãrãţii din vremea aceea. Ideea a fost salutatã de toate elementele progresiste ale vremii, români, maghiari şi slavi.
Din Semlin, Bãlcescu a ajuns la Pesta şi apoi la Viena, unde s-a dat drept un om al lui Iancu. Funcţionarul austriac de la paşapoarte era însã cam bãnuitor şi nu mai termina descusându-l, pânã ce Bãlcescu a izbucnit furios: „Vasãzicã asta e rãsplata cã ne-am bãtut pentru împãratul vostru, ca sã ne interogaţi acuma ca pe criminali?…” Graţie îndrãznelii sale, a obţinut viza paşaportului, a trecut prin Berlin şi, în fine, la 22 decembrie 1949, îl vedem ajuns la Paris.
℘⇑
De aci încolo, viaţa lui Nicolae Bãlcescu devine tot mai grea, tot mai tristã; bolnav, zbãtându-se într-o mizerie cumplitã, bãnuit de incorectitudine, tracasat … ultimii ani ai scurtei sale existenţe au fost un adevãrat infern…
Când fosta locotenenţã l-a acuzat cã şi-ar fi însuşit banul public, Bãlcescu a cerut imediat convocarea unei comisiuni în faţa cãreia a justificat leu cu leu toate sumele ce-i fuseserã încredinţate, şi apoi l-a provocat pe Tell la duel, dar acesta a refuzat sã se batã; „…i-a fost fricã sã nu-i facã vreun glonţ bubã…”222 . E profund decepţionat de atmosfera urâtã ce domneşte în grupul de emigranţi români de la Paris… „Pe de o parte se bat cu pumnul în piept în numele Patriei, iar pe de alta se sfâşie între ei ca lupii, acuzându-se unul pe altul.(…) Nu cunosc în toatã lumea o fiarã mai fioroasã decât un compatriot patriot.”… şi, într-o asemenea atmosferã, Nicolae Bãlcescu gãseşte totuşi energia necesarã pentru a reîncepe lupta.
El începe prin a redacta un memoriu foarte documentat223, pe care-l remite guvernelor de la Paris şi de la Londra, şi în care protesteazã contra ocupaţiei militare abuzive din Principate, denunţând toate samavolniciile forţelor de ocupaţie şi semnalând pericolul rezultând pentru securitatea europeanã dacã aceastã ocupaţie se va permanentiza… Este de remarcat spiritul realist în care a ştiut sã abordeze problemele. El cerea evacuarea imediatã a Munteniei şi Moldovei şi convocarea unei adunãri naţionale care sã examineze dezideratele populaţiei…
Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Bãlcescu a plecat personal la Londra unde a solicitat o audienţã ministrului britanic de externe224 , hotãrât sã-l informeze în detaliu asupra realitãţilor economice şi politice din ţãrile noastre şi asupra consecinţelor ce ar rezulta pentru Puterile Europene dintr-o astfel de stare de lucruri. Toate aceste cãlãtorii Bãlcescu le fãcea pe cont propriu, şi sãrãcia în care trãieşte, acolo la Londra, e cumplitã. „…cinci franci mai puţin, şi nu mai pot pleca”, îi scrie el lui Arãpilã.
Bãlcescu remite lordului Palmerston un exemplar din broşura sa Questions Economiques des Principates Danubiannes, care va furniza diplomaţiei britanice o preţioasã documentare pentru hotãrârile ce se vor lua în 1856 la Congresul din Paris… dar în 1856, Bãlcescu nu va mai trãi.
Lucrarea aceasta, vie şi spontanã, este un lung strigãt de durere pentru ţãranul român, împilat din toate timpurile; istoricul Jules Michelet225 o calificã astfel: „chestiunea este prezentatã din profil, dar cu o limpezime neobişnuitã. Bãlcescu este un erudit de prim ordin, şi totuşi un spirit practic, clar şi luminos. Ar fi putut fi marele istoric al ţãrii sale, şi fãrã nici o îndoialã, unul din cei mai înţelepţi şefi al ei…”
Deocamdatã însã, demersurile sale diplomatice au rãmas fãrã efect, chestiunea unei intervenţii în Orient fiind pentru moment inoportunã. Roadele luptei sale se vor vedea într-o zi, dar în ziua aceea, Bãlcescu nu va mai trãi… Zãdãrnicia eforturilor sale pe lângã guvernele de la Paris şi Londra îl exaspereazã. „Forţa nu simte atracţie decât pentru forţã”, scrie el mâhnit.226
În cele tei sãptãmâni cât a stat la Londra, Bãlcescu a reuşit sã organizeze un comitet internaţional, compus din români, unguri, polonezi, ruşi, cehi şi moravi, cu scopul de a crea o confederaţie democraticã a acestor şase naţiuni.
Acţiunea lui Ion Ghica pe lângã guvernul din Constantinopole, el o vede cu ochi pesimişti; pe politicienii turci nu se poate conta; prea sunt corupţi şi venali… nişte adevãrate marionete în mâna diplomaţiei ţarului!… „Toatã nãdejdea noastrã e în noi înşine”, afirmã el în repetate rânduri.
Este impresionant cum, în momente atât de grele, se mai gãseşte loc şi pentru sentimente gingaşe în sufletul oţelit al acestui dârz luptãtor; dragostea sa fanaticã pentru patrie nu reuşeşte sã eclipseze dragostea pentru mamã; citãm: „…Biata mamã-mea, singura dragoste şi adoraţie a mea!… e aşa de nenorocitã!… Totdeauna am sacrificat-o datoriei mele cãtre ţarã… de zece ani de când o tot fac sã sufere pe dânsa, care nu poate gãsi mângâierea în convicţii aşa de puternice ca ale noastre… Imaginea mumã-mii, bãtrânã, bolnavã, nenorocitã… ea, care e aşa de bunã… care a jertfit atâta pentru noi şi care acuma suferã atâta, e neîncetat înaintea ochilor mei…”
Bãlcescu a încetat sã lupte şi lucreazã… lucreazã la opera vieţii sale, Istoria Românilor sub Mihai Vodã Viteazul227 , „piatra de temelie a Unitãţii Naţionale” cum o considerã el. Lucreazã la un proiect de confederaţie a unor State Unite ale Dunãrii, stat federal organizat dupã modelul Elveţiei şi cuprinzând România (Muntenia, Ardealul, Moldova şi Bucovina), Ungaria şi Iugoslavia (Serbia, Croaţia, Slovenia şi Bulgaria), stat în care s-ar respecta principiul egalitãţii naţiunilor. El nu se lasã ademenit de nici una din formulele politice fluturate de diferitele grupãri în care se divizaserã emigranţii români. Îl exaspereazã în aceeaşi mãsurã atât împãciuitorismul de dreapte al grupului Eliade, cât şi stângismul zgomotos al gruppului Rosetti.
Lipsa de bani o resimte din ce în ce mai dureros. Mama lui vrea sã vândã pãmântul şi casele, dar nu gãseşte cumpãrãtor; e hotãrât ca, imediat ce va termina lucrarea sa istoricã, sã cumpere un teren agricol în Dobrogea şi sã înfiinţeze acolo o fermã model… El totuşi nu se considera retras definitiv de pe arena politicã şi continua sã ţinã legãtura cu Mazzini, care pregãtea revoluţia în Italia. Când a auzit cã în ţara noastrã s-ar fi pregãtit o nouã revoluţie, a refuzat sã creadã cã se va face ceva… „Când o fi sã se scoale, tot noi om scula-o”228 … Combate pe prietenul sãu Ghica, care vedea salvarea prin turci: „Salvarea noastrã nu poate veni de la turci, care mereu ne-au sacrificat Ţarului.(…) Trebuie oare (…) a ne tot târî la picioarele ei, când ea ne dã cu piciorul?… Facã-şi datoria cãtre noi, şi noi ne-o vom face cãtre ea…”229 Bãlcescu nu mai crede cã drepturile se pot obţine prin altã cale decât prin forţã „Le roi ne lâche que ce que la peuple arrache”230 .
Emigranţii români de la Paris organizeazã un comitet de propagandã şi primesc şi adeziunea lui Bãlcescu… Îl supãrã însã popularitatea sa şi-l înconjoarã de suspiciuni. Bãlcescu demisioneazã scârbit: „Aicea nu facem nimic. Eu i-am dat dracului pe compatrioţi şi nu mã mai amestec cu dânşii231 …” şi insistã cã se ocupã de „vitejiile strãmoşilor, cãci pe contimporanii mei i-am dat dracului…”232
Boala face progrese rapide. Ghica reuşeşte sã-i gãseascã un post cu leafã în Turcia, dar el refuzã: „nu poci primi nimic de la turci, când îi vãd nu numai nefolositori ţãrii, dar încã ostili, când îi vãd cum s-au purtat ca nişte c…”233 , şi astea, el le scria în nişte momente când, mai mult ca oricând, situaţia lui materialã nenorocitã reclama o soluţie.
În mai 1851, vine din ţarã sora sa Sevastiţa şi îl mutã în împrejurimile Parisului, la Ville d’Avrey, cãci plamânii sãi nu mai pot suporta aerul îmbâcsit al capitalei franceze… îmbâcsit la propriu şi la figurat: „Parisul e plin de reacţionari români”, scrie el „dar toţi spun cã sunt revoluţionari. Eu am dat comision la Paris, cã de se va gãsi printre dânşii vreunul care sã mãrturiseascã cã e reacţionar, sã mi-l aducã sã-l vãd şi eu, cã mi s-a greţuit foarte, atât de revoluţionarii revoluţionari, cât şi de reacţionarii revoluţionari.”234
În octombrie, Sevastiţa îl mutã la Hyéres, pe Coasta de Azur, sperând cã clima dulce de acolo îl va ajuta sã-şi poatã duce boala; el continuã sã munceascã febril la Mihai Viteazul, cãci îşi simţea sfârşitul aproape şi ţinea sã-şi termine lucrarea înainte de a muri. Prietenul sãu Arãpilã vine sã stea cu el şi-l ajutã la fişele sale documentare. Crizele şi hemoragiile se ţin lanţ235 . „…de când a sosit aci a avut trei crize, trei hemoragii, care l-au adus în aşa hal de slãbiciune, cã nu mai poate nici sã vorbeascã, nici sã scrie, nici sã citeascã. Nici noi nu-i mai putem vorbi cu voce tare sau sã-i comunicãm vreo veste care sã-l impresioneze; într-un cuvânt, îl ţinem ca la serã…”, scrie Arãpilã lui Paul Bataillard, la 21 ianuarie 1852. În primãvarã începe sã se simtã mai bine şi-şi reia lucrul. Cumnata lui Ion Ghica, Maria Cantacuzino, vine sã-l viziteze, şi într-o scrisoare cãtre Alecsandri (noiembrie 1850) îl descrie ca pe „un spirit just şi penetrant, o imaginaţie arzãtoare şi un suflet entuziast şi iubitor”. Optimismul politic al acestui muribund care eşuase în toate acţiunile sale, renegat de proprii sãi partizani, distrus de boalã şi doborât de sãrãcie, nu-l pãrãseşte nici în aceste momente tragice, şi îi scrie lui Ghica cã ţara trebuie pregãtitã prin ea însãşi „fãrã a ne mai pierde vremea stând în genunchi înainte-le şi cerându-le în zadar sã ne dea de pomanã drepturile noastre.”236
În conversaţiile sale cu Maria Cantacuzino, îşi exprimã regretul cã nu i-a fost dat şi lui sã-şi întemeieze o familie; cã misiunea sa politicã a eşuat pe toatã linia; cã moare fãrã a-şi fi putut încheia opera sa istoricã… pentru a exclama în final: „…Ce importã la urma urmei?… Sã trãiascã ţara noastrã!…” Aceastã urare exprimã toatã cariera lui237 .
Aflând despre încoronarea lui Ludovic Bonaparte ca împãrat al Franţei sub numele de Napoleon al lll-lea, el vede pierdute toate nãdejdile românilor în protecţia unei mari puteri democrate, o protecţie de la care aşteptase atâţia ani în şir un gest salvator pentru ţara noastrã… Bãlcescu se simte aşa de demobilizat, încât boala i se agraveazã brusc.
Dorind sã-şi revadã o ultimã datã patria şi sã-şi îmbrãţişeze mama înainte de a muri, el se îmbarcã pe un vapor cu destinaţia Galaţi, în aprilie 1852, împreunã cu Sevastiţa, convins fiind cã, în starea în care se gãsea, nu i se va refuza dreptul de a închide ochii pe pãmânt românesc. Ajuns în portul Galaţi, atât guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Iaşi îi refuzã acest ultim privilegiu. Vechiul şi bunul sãu prieten Vasile Alecsandri a venit sã-l viziteze pe vapor şi a fost îngrozit de starea în care l-a gãsit… Neputând coborî pe meleaguri româneşti, Nicolae şi-a continuat drumul pe Dunãre în sus, iar, joi 21 August, a debarcat împreunã cu Sevastiţa la Nicopole, pe malul turcesc. Familia fusese înştiinţatã, şi bãtrâna Zinca, împreunã cu Marghioala şi Scarlat Geanoglu, cu Barbu repatriat de curând şi cu Eleni, soţia lui Costache, aflat încã în exil la Paris, s-au deplasat la Turnu Mãgurele pe malul românesc. Luni 25 august stil vechi, Marghioala a trecut Dunãrea şi a stat cu Nicolae pânã în dimineaţa de miercuri 27 august când, la ora 1030, au trecut amândoi în tainã spre Ţara Româneascã. Nicolae Bãlcescu şi-a vãzut astfel visul cu ochii, de a mai pune o ultimã datã piciorul pe pãmântul Patriei.238 Nu i s-a permis însã sã-şi prelungeascã şederea în Ţara Româneascã mai mult de o orã, şi din cauza carantinei a trebuit sã discute cu ai sãi de la distanţã. Dupã trecerea celor 60 de minute îngãduite, Nicolae s-a suit cu Marghioala în barca cu care veniserã, pãrãsind pentru totdeauna pãmântul ţãrii. A doua zi au trecut însã Zinca, Sevastiţa, Barbu şi Eleni la Nicopole, şi s-au putut în sfârşit îmbrãţişa. Au rãmas acolo pânã la sosirea vaporului austriac, care avea sã-l ducã înapoi pe drumul pribegiei şi al morţii, singur şi pãrãsit, cãci chiar şi Sevastiţa cea credincioasã a trebuit sã rãmânã în ţarã, s-o îngrijeascã pe bãtrâna ei mamã, care se simţea din ce în ce mai slãbitã.
Sãrmanul Nicolae a ajuns în septembrie la Constantinopole, apoi în octombrie la Malta, şi dupã aceea la Neapole, de unde i-a scris lui Ion Ghica ca sã-i cearã o recomandare sã i se vizeze paşaportul pentru Sicilia, în al cãrei aer sãnãtos trãgea nãdejde sã se mai poatã întrema. În noiembrie a ajuns la Palermo unde s-a instalat în hotelul Ala Trinacria, o clãdire sinistrã cu aspect de închisoare… Nimic nu-i mai amintea de zilele fericite şi însorite din primãvara 1847 petrecute pe aceste meleaguri cu prietenii sãi Vasile Alecsandri şi Elena Negri… Acuma trãia cu desãvârşire singur, într-o mizerie cumplitã. Pânã în ultimele zile a lucrat la a sa Istorie a românilor, cãci ţinea sã nu moarã pânã nu va apuca sã o termine, dar şi aci, Soarta a voit altfel.
Când ş-a simţit sfârşitul aproape, a cerut sã i se aducã un preot grec, care l-a spovedit şi l-a împãrtãşit dupã ritualul nostru ortodox, apoi şi-a inventariat manuscrisele, le-a fãcut pachet, le-a sigilat şi le-a trimis consulului otoman din Palermo, cu rugãmintea de a fi remise la Constantinopole lui Ion Ghica. Cartea lui Bãlcescu s-a întrerupt la al 33-lea capitol – la bãtãlia de la Mirãslãu –, iar existenţa sa, la al 33-lea an de viaţã. Manuscrisele au fost predate ulterior lui Costache Bãlcescu, care le-a tipãrit cu vreo 30 de ani mai târziu sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu.
În sfârşit, în ziua de sâmbãtã 29 noiembrie 1852, Marele Român NICOLAE BÃLCESCU a închis pentru totdeauna ochii sãi osteniţi dupã o viaţã de lupte şi suferinţe, o viaţã scurtã în ani, dar mare în fapte. Nu s-au gãsit asupra lui decât 30 de franci. Locul groapei sale a fost obiect de numeroase controverse; multã vreme s-a crezut cã este înhumat în groapa sãracilor din Cimitirul Rottoli din Palermo, şi în 1921 s-a deplasat chiar o comisie acolo spre a-i identifica osemintele, dar a fost cu neputinţã de gãsit printre miile de schelete îngropate acolo. Pe groapa lui prezumtivã, Statul nostru a ridicat un monument pe care a sãpat cuvintele extrase din scrisoarea lui Bãlcescu cãtre Maria Cantacuzino, din 17 decembrie 1851:
„Cel din urmã al meu cuvânt va fi încã numai ţie, ţara mea mult dragã!”
şi mai jos:
„Nella fossa comune No. 15 giace Nicola Bãlcescu strico e patriote Romeno, morto în esilio, il 29 Novembre 1852”239
Poetul Vasile Alecsandri, bunul sãu prieten, a înţeles sã omagieze tragica dispariţie al acestui titan al românismului scriind o poezioarã sentimentalã cu o „Pãsãricã trecãtoare”… alt omagiu, la vremea lui, nu a avut.
Pe Locanda Trinacria din Palermo, Via Buttero No. 24, s-a pus o placã:
„In questa casa mori în esilio, solo e sconosciuto, il 29 Novembre 1852, Nicola Balcescu, insigne storico e fervido patriota, combatente par il risveglio della Romania moderne”240
Astãzi este însã dovedit cã Bãlcescu nu a fost înhumat în Cimitirul Rottoli. Profesorul Gaetano Falzone a descoperit în arhivele Cimitirului Capucinilor din Palermo documentele de atestare cã Nicolae Bãlcescu, Valah, de ani 33, a fost înhumat în acel cimitir la 30 noiembrie 1852. În primãvara lui 1977 s-a deplasat la Palermo o comisie compusã din profesorul Dr. Dan Berindei, muzeograful Horia Nestorescu-Bãlceşti şi antropologul doctor Riocuţia spre a încerca sã identifice osemintele lui Nicolae Bãlcescu şi a le aduce în ţarã. S-a stabilit cã, dupã un numãr de ani, fuseserã deshumate şi azvârlite într-un osuar comun, printre alte câteva zeci de mii de schelete; identificarea lor a fost cu neputiinţã. Rãmãşiţele pãmânteşti ale lui Nicolae Bãlcescu sunt astãzi definitiv pierdute pentru posteritate, dar moştenirea sa spiritualã, amintirea lui, faptele lui, exemplul lui, acelea, ne-au rãmas.
Mai trebuie menţionat un fapt, pentru a spulbera definitiv o iluzie care poate risca sã provoace confuzii în minţile multora: în nr. 11/1977 al Magazinului Istoric, a apãrut un articol semnat de cãpitanul de marinã Şerban Gheorghiu, susţinând cã trupul lui Bãlcescu ar fi fost mumificat241 şi depus în catacombele Cimitirului Capucinilor. Autorul afirmã cã, printre cele cinci mumii îmbãlsãmate în 1852, s-ar afla una, despre care personalul cimitirului susţine cã ar fi a lui Bãlcescu. Comisia din Aprilie 1977 a cercetat şi aceastã mumie, care nu aduce cu nici una din cele şapte fotografii rãmase de la Bãlcescu242 . Antropologul a stabilit cã mumia aceea a aparţinut unui tânãr de 22 de ani, şi cã nu prezenta nici unul din indicii antropometrici de pe fotografii. De notat cã mumia în cauzã era coafatã cu o cãciula de oaie. Nu mi-l pot imagina pe Bãlcescu prin ţãrile occidentale şi la latitudinea Siciliei, în noiembrie, purtând o asemenea cãciulã, şi nu înţeleg nici grija mumificatorilor de a i-o pune. Se vede clar intenţia sicilienilor de a extorca bani frumoşi în schimbul „cadavrului lui Bãlcescu”. Repet: cea mai frumoasã moştenire rãmasã de la Bãlcescu, pilda lui de patriotism a fost, şi nu rãmãşiţele sale pãmânteşti.
℘⇑
Sãmânţa aruncatã de Bãlcescu şi de generaţia lui a dat roade. Transcriu textual din Grand Memento Encyclopedique Larousse, 1936 vol.l, pag.85:
„La crise orientale est provoquée par la décomposition de l’Empire Turc et l’effort d’emancipation d’un peuple chretien: Les Roumains (…) Elle est precipitée par le revolution de 1848” (Este vorba de rãzboiul Crimeei 1854-1856)243 .
Mişcãrile de trupe din sud-estul european şi consecinţele lor ar fi rãmas, desigur, neobservate fãrã memoriul epocal redactat de Nicolae Bãlcescu la 26 decembrie 1849, fãrã broşura atât de documentatã despre Problemele Economice ale Principatelor Dunãrene şi fãrã stãruitoarele sale intervenţii diplomatice la Constantinopol, Paris şi Londra… Fãrã aceastã acţiune susţinutã de revendicare, nu se ştie dacã Congresul de la Paris din 1856 ne-ar fi repus în drepturile noastre istorice dupã opt ani de împilare şi de ocupaţie militarã strãinã.
Bãlcescu nu a mai trãit însã sã vadã acel congres şi nici eliberarea Pãmântului Românesc de trupele de ocupaţie; el nu a mai apucat sã se bucure de autonomia Patriei şi de reîntoarcerea emigranţilor din pribegie; nu a fost vina lor dacã fiecare şi-a iubit ţara aşa cum a înţeles el… fapt este cã toţi şi-au iubit-o.
Unirea Principatelor din 1859, îndrãzneţele reforme democratice ale lui Cuza, rãzboiul din 1877 pentru Independenţã, Marea Unire din 1918… toate aceste fapte, prezise de Nicolae Bãlcescu cu atâta precizie, s-au desfãşurat ca dupã program… Autorul programului însã, zace într-un colţ uitat de pãmânt strãin, şi prea puţin caz s-a fãcut în trecut de numele şi de opera sa.
Autorul Puterii Armate la Români, care a admirat cu atâta dragoste frumoasa horã a flãcãilor de la Mânjina, „ostaşii noştri de mâine”, nu a trãit ca sã-i vadã acoperindu-se de glorie la Griviţa, Plevna şi Smârdan, la Oituz, Mãrãşti şi Mãrãşeşti, la Debreţin şi în munţii Tatra… şi pe atâtea şi atâtea alte câmpuri de onoare…
Tovarãşii sãi de suferinţã, dintre care mulţi s-au pierdut cu firea atunci când au fost depãşiţi de evenimente, s-au reîntors mai toţi din pribegie şi au fost încãrcaţi cu slujbe şi onoruri, în timp ce EL, eroul principal, întemeietorul Frãţiei din 1843, eruditul, organizatorul, îndrumãtorul, diplomatul, agitatorul luptãtorul, martirul, el singur a avut parte numai de calvar, nu şi de apoteozã.
„Însumi eu, cu o inimã sfâşiatã de durere, mã lupt cu o boalã crudã şi neîmblânzitã, caut a câştiga timp asuprã-i şi a o întrece în iuţealã, ca sã pot lãsa fraţilor mei aceste pagine din viaţa pãrinţilor noştri244 şi cad sleit de puteri, mistuit prin silinţele ce fac… Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slãveşte încã, înzeitã Libertate, şi deşi oamenii sângiuirilor au acoperit cu maramã neagrã dulce faţa ta, cred cã va veni ziua fericitã, ziua izbândirii, când omenirea întreagã se va scula spre a sfâşia acest vãl, şi duşmanii tãi se vor împietri la vederea soarelui tãu de luminã; atunci nu va mai fi nici om rob, nici naţie roabã, nici om stãpân peste altul, ci domnia Dreptãţii şi Frãţiei! Aceste cuvinte, ce o datã am dat ca devizã naţiei mele, vor domni lumea; atunci, aşteptarea, visarea vieţii mele se vor împlini; atunci, toţi românii vor fi una, liberi şi fraţi! Vai!… Nu voi mai avea noroc a vedea aceastã zi, deşi eu asemeni om muncit şi om pãtimit pentru dreptate, şi cel din urma al meu cuvânt va fi încã un imn ţie, ţara mea mult dragã!…”
Hyeres, Decembrie în 17, anul 1851
℘⇑
BONIFACIU FLORESCUtc „BONIFACIU FLORESCU”
1848-1899
Despre acest fiu natural al lui Nicolae Bãlcescu şi al Luxiţei Florescu nu sunt prea multe de spus; s-a nãscut la Pesta în luna mai 1848, în ziua de Sf. Bonifaciu. Pe atunci, copiii din flori erau consideraţi ca o mare ruşine a familiei, aşa cã mama, ca sã salveze aparenţele, a aranjat cu o unguroaicã ca sã-l declare ca pe copilul ei şi al lui Bãlcescu, care, sãracul, nu a apucat niciodatã sã-l vadã. Mai târziu, când copilul împlinise patru ani, mama a regretat acest alibiu şi l-a înfiat.
În 1858 l-a înscris la liceul Louis le Grand din Paris, şi în continuare a fãcut studii de limbã şi literaturã francezã şi de criticã literarã. La terminarea facultãţii a ocupat o catedrã de limba francezã la un liceu din Bucureşti, iar în 1873 a ocupat pentru câtva timp şi catedra de Istorie Universalã Criticã la Facultatea de Litere din Iaşi. Bonifaciu Florescu este autorul unui curs de limba şi literatura francezã (1890), un volumaş de versuri intitulat Ritmuri şi rime; a tradus din Musset, plus diverse studii critice. A colaborat la revistele Pruncul Român a lui Haşdeu şi Literatorul lui Macedonski, ducând o dârzã luptã cu Junimea, unde i se zicea Homuncul245 , iar Eminescu i-a dedicat nişte strofe nu prea curtenitoare:
„Azi, venind în întâmplare şi sub ochii noştri «Pruncul»
Am citit critic-adânc-a renumitului Homuncul.
El, cu mintea sa câlţoasã, şi cu stil greoi, bombastic,
Ce vrea sã ne-arate nouã ce-i frumos şi ce e plastic.
Întinzând pe-a noastre versuri, greaua minţii sale labã
El ne spune cum se cade sã rimeze-un om de treabã…”
G. Cãlinescu calificã lecţiile sale ca o „batere de câmpi”, iar Gh. Crutzescu descrie foarte colorat traiul sãu boem:246
„…într-o camerã întunecoasã, murdarã, iar drept pat era într-un colţ o grãmadã de paie acoperitã cu o velinţã murdarã, pe care dormea el şi soţia sa, o franţuzoaicã tot aşa boemã ca şi el.247 Drept mobilã era o masa de lemn, douã sau trei scaune, iar într-un alt colţ al camerii, un maldãr de cãrţi aruncate una peste alta.
Bonifaciu era întotdeauna nepieptenat, şi cred cã nu se spãla pe figurã de trei ori pe an.
La şcoalã, pe fiecare sãptãmânã cerea la şcolari câte trei lei, ca abonament la o carte pe care avea sã o tipãreascã, dar care nu se mai tipãrea niciodatã.
Când întâlnea vreun cunoscut, cerea sã-l împrumute cu 3-4 lei, sub cuvânt cã avea douã menajuri… Când se îmbrãca, nu deosebea hainele lui de ale nevestii, ba încã l-au vãzut prietenii cu o gheatã a lui şi a nevestii; mai niciodatã nu-şi curãţa ghetele de noroi. Iarna, pe când ningea, îl vedeam adesea cu umbreluţa de varã a nevestii.
Când primea leafa lunarã, el se urca într-o birjã, nevasta într-alta, şi, când aveau servitoare, lua şi ea o birjã, şi plecau cu toţii la târguialã pânã se terminau banii…”
Acest portret mi se pare cam tras de pãr şi cu puternic iz junimist, plus mai multe inadvertenţe: cum îi încãpea în picior gheata nevestii?… De unde aveau bani de servitoare?… Unde o culcau?…
Totuşi, trebuie sã fi avut şi un fond de adevãr, şi marele Bãlcescu, dacã ar mai fi trãit, cred cã nu ar fi fost prea mândru de aşa urmaş…
Bunica mea mi-a povestit cã Bonifaciu era extrem de distrat… Îi spunea soţiei sã-l aştepte pe o bancã în Cişmigiu cã are niţicã treabã vizavi la Minister… Acolo se întâlnea cu un prieten şi plecau împreunã în alt colţ al Bucureştiului… de acolo pleca în altã parte, pânã când, într-un târziu, îşi amintea şi de soţie…
„Tiens!… Mais ou ais-je laissé Rose?… Mais ou diable l’ais-je laiseé?…” (Ei ! … dar unde am lãsat-o pe Roza?.. Dar unde dracu oi fi lãsat-o?…)
Vll. BARBU BÃLCESCU tc „Vll. BARBU BÃLCESCU ”
1824-1884
„…Înzestrat cu toate darurile, se pricepea la toate (…) Însã pe lângã multe calitãţi avea şi un mare cusur: slãbiciunea (…) Idealul lui era întotdeauna sublim, dar nu avea puterea a-l îndeplini, astfel cã rãmânea veşnic numai un vis…”
În aceşti termeni ni-l prezintã fiica sa, Zoe Mandrea.
Nu am cãderea sã-l judec pe strãbunicul meu Barbu, dar cred cã am dreptul, ba chiar datoria, sã-i cercetez viaţa şi firea, cãci multe din calitãţile şi defectele sale ne-au rãmas şi nouã moştenire… Puţini oameni au avut darul de a imprima cu atâta putere urmaşilor caracterele lor şi de a le transmite apoi pânã în ziua de astãzi, din generaţie în generaţie.
Om de gust, iubind binele şi frumosul, admirator al idealurilor nobile, patriot fanatic, om cult, îndemânatic, talentat… scria uşor în versuri şi în prozã, avea cunoştinţe solide de desen şi de picturã, bun logist, avocat neîntrecut, excelent administrator… nimeni nu se pricepea ca el la decorarea unei case, în arta culinarã, ba chiar şi la croitorie248 , dansa perfect, se pricepea la cai, dar… repezit, pãtimaş, egocentric, slab, afemeiat şi violent… deci, „atenţie urmaşi!…”
S-a nãscut la Bucureşti în 1824 din Zinca Bãlcescu şi din pitarul Barbu Petrescu249 … Copilãria şi-a petrecut-o în casa pãrinţilor de la Bucureşti, iar verile îl luau pãrinţii la Bãlceşti cu fraţii mai mari… Judecând dupã cultura lui, a învãţat desigur tot la şcoala de la Sfântul Sava, ca şi Nicolae… apoi a urmat dreptul.
Era un bãrbat frumos, înalt şi zvelt, cu obrajii osoşi, o frunte largã şi boltitã, semn al unei inteligenţe superioare, doi ochi negri, mici şi sfredelitori, sprâncenele încruntate şi un nas subţire, acvilin, a cãrui linie s-a transmis neschimbatã generaţiilor de nepoţi şi strãnepoţilor, din tatã-n fiu.
În zilele care au precedat mişcarea de la 1848, îl vedem cutreierând ţara în secret, împãrţind la Buzãu ziare şi manifeste şi informând pe fratele sãu Nicolae asupra stãrii de spirit din provincie şi a gradului de pregãtire al rãsculaţilor. Dupã izbucnirea revoluţiei, îl aflãm plecat cu o misiune în tabãra de la Traian a armatei revoluţionare a lui Gheorghe Magheru. Se pare cã aceastã misiune ar fi constat dintr-un mesaj secret a lui Nicolae cãtre Magheru, ca în cazul în care regimul de la Bucureşti va fi rãsturnat, el sã continue rezistenţa în tabãrã, şi cã Barbu s-ar fi achitat cu succes de ea. La 8 sept. 1848 a scris de acolo: „Magheru va scãpa cauza noastrã!… Oh!… Dacã ai vedea tu tabãra sa!… (…) Daţi-i, zic, numai mijloacele de a îndeplini acest bãrbat misia!…”
Pe timpul cât a absentat Nicolae din Bucureşti, l-a propus chiar ca înlocuitor al sãu în funcţia de secretar al Locotenenţei.
Dupã zãdãrnicia mişcãrii, la 13 septembrie, Barbu a fost silit sã fugã la Constantinopole de teama represaliilor, şi Nicolae îl recomandã în aproape toate scrisorile cãtre Ion Ghica, rugându-l stãruitor sã-l ia pe lângã el şi sã-i dea cãrţi bune de citit ca sã nu stea neocupat, şi mai ales sã-i dea de lucru… Când s-a pus la cale formarea unei legiuni de voluntari români care sã lupte în Ardeal, Nicolae aranjase sã fie şi Barbu înrolat… din nefericire, aceastã legiune nu a mai luat fiinţã.
Emigranţii români din Turcia au fost mai întâi cazaţi la Brusa în Anatolia, dar, în curând, fiecare a avut voie sã se instaleze unde a vrut, ba guvernul turc le acordase şi o pensioarã, din care trimiteau o subvenţie la Paris pentru fostul guvern provizoriu şi fosta Locotenenţã… Cum, în aceste condiţii banii nu îi ajungeau, Barbu, aflat acuma la Constantinopole, şi-a reamintit de meşteşugul doftoricesc pe care îl deprinsese pe vremuri de la mumã-sa Zinca, şi a început sã dea îngrijiri populaţiei nevoiaşe din oraş, pe câteva parale consultaţia… Într-o noapte, însã, s-a trezit cu doi ieniceri intrând buluc la el şi întrebând de „Hechim Hristian”, „Tabib Ghiaur” (Medicul creştin, vraciul ghiaur), l-au ridicat pe sus şi l-au dus drept la paşã… îngheţase inima în bietul Barbu… sã ştii cã l-au arestat pentru practicarea ilegalã a medicinii în Ţara Turceascã!… Cine ştie ce pedeapsã îi vor da!… De fapt, Paşa, care suferea cumplit de dizenterie, aflase de talentele doftoriceşti ale „vraciului ghiaur” şi trimisese sã fie ridicat din pat, aşa, à la turca lere… Bãlcescu îl examineazã cu grijã, îi pregãteşte câteva fierturi şi nişte prafuri, îi prescrie un regim alimentar, şi pleacã acasã fericit cã scãpase aşa uşor… Peste câteva zile, din nou cei doi ieniceri… iar îl umflã pe sus… iar îl duc la Serai… „Ei, acu-i acu… sã ştii cã a murit Paşa şi m-au ridicat ca sã-mi taie capul…” Când colo, Paşa înzdrãvenit îl primeşte vesel din capul scãrii şi-l dãruieşte cu un cal de rasã, cu un iatagan şi cu douã pistoale cu mânerele cu plãsele de sidef, bãtute în pietre scumpe. N-am încercat niciodatã sã mi-l reprezint pe Barbu plimbându-se pe uliţele Stambulului cãlare pe armãsarul lui, încins cu preţiosul sãu iatagan şi cu cele douã pistoale la brâu, şi cred cã nici n-a apãrut vreodatã în aceastã posturã250… Banii pe cal, cred cã i-au ajuns sã-şi rotunjeascã binişor bugetul, iar pistoalele şi iataganul le-a adus în ţarã ca amintire251 .
Acolo, la Ţarigrad se îndrãgostise într-o vreme de o fatã, nu ştiu cine a fost (Barbu se îndrãgostea foarte uşor) şi era cât pe ce sã revinã însurat din exil… Nicolae, la Paris, e tare mâhnit şi îi scrie disperat lui Ion Ghica252 : „…cheamã-l şi fã-l sã înţeleagã de nebunia ce am auzit cã voeşte a face (…) Eu sunt aşa de supãrat asuprã-i, încât nici nu-i poci scrie; sã se gândeascã la biata mumã-mea, atât de necãjitã, şi cât o sã sufere când va afla…” Aproape nu-i scrisoare în care Nicolae sã nu stãruie pe lângã Ghica sã-l trimitã pe Barbu în ţarã.
În urma cercetãrilor profesorului Cornelia Bodea, s-a stabilit cã Barbu Bãlcescu ar fi reuşit sã revinã în ţarã în vara lui 1852, graţie intervenţiei Paşei din Vidin, Ahmed Wefik, comandantul trupelor de ocupaţie turceşti. Barbu ajunge chiar prefect de Dolj, dar în noiembrie-decembrie 1853 a fost implicat într-o nouã mişcare subversivã, care a fost însã zãdãrnicitã la timp de autoritãţi. Barbu a fost arestat şi a stat mai multe luni în închisoare, ceea ce l-a fãcut pe Wefik Paşa sã-şi regrete intervenţia.
Ion Heliade-Rãdulescu povesteşte într-un stil foarte colorat scena arestãrii complotiştilor de la Craiova: Barbu primeşte o scrisoare de la sora sa Marghioale: „citeşte aceste rânduri la cãldura sufletului tãu…” El pricepe, încãlzeşte hârtia şi apar adevãratele rânduri scrise cu cernealã simpaticã şi îndrumându-i sã fugã în grabã, complotul fiind descoperit. Din nefericire, misiva Marghioalei fusese tardivã, totuşi nu s-au putut strânge dovezi şi, pânã în final, complotiştii au trebuit sã fie eliberaţi.
La începutul anului 1854 îl vedem din nou fãcându-şi apariţia la Craiova… de data aceasta însã nu cu intenţii subversive; venise „la o vedere”. Nişte prieteni aranjaserã sã-l cãpãtuiascã cu o fatã cum nu mai era alta… numai calitãţi: frumoasã, bogatã, de familie, talentatã, blândã, cultã… ce calitãţi nu avea fata noastrã, cã era renumitã Capitala Banilor Olteniei pentru partidele ei strãlucite, de aci cântecul:
– Unde-ai plecat, Petrişor?
– La Craiova, sã mã-nsor.
Barbu e încântat de „vedere”, cãsãtoria este un fapt gata hotãrât… În cele câteva zile cât avea sã mai rãmânã la Craiova, face vizite diferitelor feţe simandicoase pe care le cunoscuse încã din 1822 şi astfel, într-o casã, a întâlnit-o pe respectabila cucoanã Mariţa Orãscu, una din cele mai bogate şi mai bine vãzute femei din oraş; coana Mariţa era însoţitã de fiica ei, Leana, care de curând împlinise 16 ani, şi Bãlcescu cade ca lovit de trãznet… Fetiţa aceasta modestã, blândã şi cuminte îl vrãjeşte prin dulceaţa şi frumuseţea ei… Barbu uitã şi de „vedere”, şi de proiectele sale matrimoniale, şi de tot, şi îi cere pe loc mâna micuţei Leana… Mama, la început, nici nu vrea sã audã… Cum sã-şi mãrite ea fiica cu un necunoscut, care apoi mai avea şi dublul vârstei ei… iar avere… ioc. Bãlcescu ştie însã sã-şi pledeze cauza cu atâta cãldurã, încât pânã la urmã a câştigat inima cucoanei Mariţa. Dupã cununie, se instaleazã ca avocat în Craiova, cedându-şi partea de moştenire de la Bãlceşti lui Costache şi Sevastiţei. El locuia acuma în casa socrilor de pe strada Unirii de azi, şi-şi înconjurase soţia cu un lux la înãlţimea situaţiei ei, oferindu-i un echipaj din cele mai moderne, cu o trãsurã elegantã „în spiralã”, doi armãsari negri şi focoşi şi vizitiu în livrea; îi comanda direct de la Viena sau din Paris toalete scumpe, mobilã frumoasã… tot ce-i dorea inimioara… O scotea la toate balurile… aveau tot ce le trebuia ca sã fie fericiţi şi cãsnicia lor a fost şi rodnicã, cãci Leana îi nãscuse, una dupã alta, trei fetiţe voinice şi sãnãtoase, pe Olga, pe Zoe şi pe Netty (Ana).
Dar fericirea lui Barbu avea sã fie de scurtã duratã… Peste numai câţiva ani, Leana cade pe o scarã, îşi fractureazã genunchiul, piciorul se gangreneazã şi în februarie 1860 l-a pãrãsit şi pe el şi pe cele trei micuţe. Soţul era nemângâiat… a îngropat-o în curtea Bisericii Mântuleasa, iar pe piatrã i-a aşezat un înger de marmurã cu aripile desfãcute253 . Pe monument sãpase în versuri durerea lui cea „grozavã şi eternã”254 , ceea ce nu l-a împiedicat ca peste numai doi ani sã cazã în vrejele unei frumoase vãduve moldovence, Maria Langi255 , de care s-a îndrãgostit nebuneşte. N-ar fi fost nimic anormal într-un astfel de sentiment, dacã frumoasa lui sirenã nu ar fi fost un model de desfrâu şi de cinism, de ale cãrei purtãri scandaloase vorbea mai toatã Craiova. Ieşea în parcul Bibescu cu capul gol şi fãrã malacov, ceea ce pe vremea aceea era strigãtor la cer, aşa cum este astãzi un comportament huliganic. Alerga cu trena rochiei târâş peste nisipul aleilor, urmatã de o droaie de cãţei frezaţi şi împopoţonaţi; cãlãrea pe şa bãrbãteascã, sãrea noaptea pe geam îmbrãcatã bãieţeşte, era cu barca pe lac cântând cu glas tare, şocând pe toatã lumea… Nu i-a fost greu sã îmbrobodeascã pe bietul Barbu aşa cum i-a plãcut, sã-l facã sã-şi uite poziţia lui socialã şi îndatoririle de pãrinte; fãrã a se gândi la viaţa nenorocitã pe care le-o pregãtea micuţelor orfane, orbit de fericire, a luat-o de soţie.
Cãsnicia lui, alãturi de aceastã fiinţã depravatã, a fost un adevãrat infern. În faţã îl dezmierda şi-l linguşea, dar când rãmânea singurã cu prietenii şi prietenele ei îşi da arama pe faţã: „Bãtrânul, urâtul, nesuferitul!… De ce mi-oi fi legat eu tinereţea mea de bãtrâneţele lui!…” Faţã de ceilalţi poza în victimã, silitã de împrejurãri sã se mãrite cu el, dar în realitate se rãsfãţa într-un lux nebun din banii rãmaşi de la nenorocita Elena şi care, de fapt, aparţineau celor trei fetiţe orfane şi nu lui Barbu.
Într-o bunã zi, Maria şi-a mutat soţul într-o camerã rece şi întunecoasã din fund, iar ea s-a instalat în apartamentul din faţã, în cele mai bune odãi, cu cãţeluşii şi cu papagalul ei; primea zi de zi musafiri, şi organiza noapte de noapte partide de cãrţi. Este lesne de înţeles cã bunicii fetiţelor, pãrinţii bietei Elena, se opuseserã din rãsputeri acestui dezmãţ care mãcina averea micuţelor orfane, dar cu Barbu cel orbit nu mai era rost sã te înţelegi. Bãtrânii l-au dat atunci în judecatã, iar mama vitregã s-a rãzbunat atunci persecutând crunt fetiţele. Nu e mizerie imaginabilã pe care sã nu le-o fi fãcut, iar tatãl, legat parcã la ochi, nu vedea nimica. De toatã lumea bunã din oraş, care pânã atunci îl stimase şi-l simpatizase, reuşise sã-l îndepãrteze cu comportamentul sãu deşãnţat. Într-o zi, insultând armata în prezenţa unui ofiţer, acesta a ripostat, iar Maria Bãlcescu l-a pãlmuit; ofiţerul bineînţeles cã l-a provocat pe Barbu la duel. În nenumãrate feluri a reuşit ea sã-l compromitã şi sã-l umileascã pe bietul soţ, care slãbea vãzând cu ochii; atmosfera infernalã din casã îi mãcina nervii şi sãnãtatea; o tuse seacã îl chinuia zi şi noapte, dar Maria lui petrecea nestingheritã, plecând adeseori cu clica ei de acasã în câte douã, trei birji, în zori de zi la parcul Bibescu. În curând, sãrmanul Barbu a cãzut la pat, dar singura grijã a ei era sã nu moarã fãrã a-i face testament256 . Tãvãlea fãrã milã prin iarbã hainele scumpe ce le avea de la el, şi când i se atrãgea atenţia, doar o auzeai: „Bãlcescu sã trãiascã, cã are el de unde sã-mi facã altele!…”
Odatã, pãrãsind-o amantul, s-a otrãvit cu arsenic257 şi cu mare greutate au reuşit doctorii s-o scape. Bietul Barbu era prãpãdit: „…Aceastã nenorocitã femeie este urmãritã de o soartã nemiloasã, şi este de datoria mea sã o scap…” Se pare totuşi cã, încetul cu încetul, orbirea lui pãtimaşã a început sã se topeascã, dar chiar dacã nu o mai iubea, se temea aşa de tare de intrigile ei, cã nu îndrãznea sã deschidã gura în faţa soţiei.
A trebuit însã sã vinã momentul sã se spargã buba; într-o zi a primit o scrisoare anonimã care-l înştiinţa cã soţia, plecatã la Calafat „sã îngrijeascã o prietenã bolnavã”, se întâlnea de fapt acolo cu drãguţul ei. Barbu a pornit neîntârziat la Calafat, unde a gãsit-o pe prietenã perfect sãnãtoasã, iar soţioara, petrecând în voie cu iubitul… Atunci i s-a ridicat în sfârşit vãlul de pe ochi şi a alungat-o fãrã alte formalitãţi, cu cãţei, cu papagal, cu otrãvuri cu tot, şi în câteva sãptãmâni, divorţul a şi fost judecat.258
Întreaga casã a rãsuflat uşuratã, începând cu cele trei orfane persecutate, cu slugile… şi pânã la bãtrânul câine de vânãtoare, Milord, bucuros cã scãpase de hãrmãlaia cea scârboasã de cãţeluşi zgomotoşi şi antipatici.
Din ziua aceea, Barbu a redevenit omul de altãdatã: serios, afabil, generos, afectuos… nu i-a fost greu, cu calitãţile sale, sã cucereascã inimile tuturora. A început sã se ocupe personal de educaţia fetelor, pe care atâţia ani le neglijase… Le-a angajat pe cei mai buni profesori de literaturã, muzicã şi desen din Craiova, iar pânã la gãsirea acestora le-a predat personal lecţia de desen şi literaturã românã, pe care o stãpânea în chip magistral.259
Sãnãtatea lui Barbu nu a rezistat însã traiului dezordonat şi emoţiilor din ultimii ani, şi în iarna aceea (1869-1870) a cãzut greu bolnav. S-a îngrijit cu medicii cei mai renumiţi care i-au prescris reţetã dupã reţetã, încât la un moment dat ajunsese sã ia pânã la 35 de medicamente pe zi, dar fãrã nici un rezultat. Toatã lumea îl socotea pierdut. Cu avocatura nu mai putea câştiga, cheltuielile casei se îngramãdeau… ajunsese grozav de nervos; nu mai putea auzi un obiect cãzând, o filã de carte întoarsã, cã imediat se mânia… Nu tolera sã se vorbeascã lângã patul lui şi fetiţele învãţaserã alfabetul surdo-muţilor ca sã se înţeleagã prin semne când erau în camera lui… Atunci s-au împãcat cu el şi foştii lui socri Mariţa şi Costache Orãscu, uitând toate jignirile din ultimii ani, şi au adus pe doctorul Fabriţius260 , pe care Barbu îl scãpase de la moarte pe vremea revoluţiei. Acesta a încercat cu el o curã nouã: a oprit brusc toate medicamentele, l-a obligat sã doarmã cu geamul deschis, l-a pus pe supã de pâine şi pe iaurt… şi pânã în primãvarã l-a fãcut bine.
În anul urmãtor s-a îmbolnãvit Costache Orãscu şi Barbu l-a îngrijit cu un devotament demn de toatã lauda, iar în 1873, când s-a îmbolnãvit Mariţa, a însoţit-o împreunã cu Costache şi cu fetele la Viena, crezând cã va gãsi acolo îngrijirile medicale competente, dar a fost zadarnic… Costache s-a îmbolnãvit şi el, şi Barbu i-a ajutat pânã în ultimul moment, iar dupã moartea lor a îngrijit sã fie aduşi şi îngropaţi în ţarã.
Barbu s-a mutat apoi cu fetele în strada Unirii-Craiova, unde locuiserã pe vremuri, înainte de a se prãpãdi Elena. Casa existã şi astãzi, peste drum de oficiul P.T.T.R., alãturi de biserica Mântuleasa. S-a ocupat fãrã întrerupere de educaţia fetelor care crescuserã mari, şi atunci s-a gândit sã le scoatã în lume în condiţiuni vrednice de neamul lor… Casele, renovate din temelie, deveniserã locul de întâlnire a celor mai alese spirite din inteligenţa Olteniei, iar în saloanele sale se dãdeau adeseori fastuoase serate. În ziua de 4 decembrie, de Sfânta Barbara, ziua lui onomasticã, venea încã de dimineaţã fanfara regimentului sã-i cânte sub fereastrã, iar seara avea loc un bal la care întreaga elitã craioveanã ţinea sã fie invitatã: uniforme încãrcate cu fireturi şi decoraţii, fracuri, toalete vaporoase se amestecau într-o vâltoare ameţitoare sub luminile sclipitoare ale candelabrelor masive de cristal, în sunetele unui vals de Strauss; lacheii, în livrelele lor albastre cu fireturi de argint261 , cu eghileţi, mãnuşi şi ciorapii albi, pãreau turnaţi în bronz de-o parte şi de alta a uşii celei mari cu patru canaturi.
Era considerat ca unul din avocaţii de frunte al Baroului Craiovean; un proces pledat de Barbu Bãlcescu era, prin definiţie, un proces câştigat; mai apoi a intrat în magistraturã, avansând pânã la gradul de preşedinte de curte; în 1874 a fost ales primar al Craiovei, preocupându-se permanent de progresul urbanistic al oraşului; a pavat numeroase strãzi, a amenajat un numãr de scuaruri, între care şi grãdina Mihai Bravul în strada Traian şi încã una la colţul dintre strada Unirii şi strada Gheorghe Chiţu; a bordat un numãr de şosele cu gard viu, a aşezat bãnci pe sub pomi şi a sãpat mai multe fântâni de fier şi numeroase alte realizãri edilitare262 … În fine, menţionãm şi faptul cã pe vremea lui Cuza a fost ales deputat.
℘⇑
Pe mãsurã ce îmbãtrânea, omul acesta, în care generozitatea şi egoismul s-au luptat o viaţã întreagã fãrã a se putea dovedi unul pe celãlalt, devenea tot mai lacom, tot mai tiranic, tot mai greu de suportat… Violenţele sale nestãpânite şi absurde l-au îndepãrtat, pe rând, de toţi prietenii; singurã guvernanta fetelor îndrãznea sã-i ţinã piept şi sã înfrunte ieşirile lui violente… discuţiunile nesfârşite ce izbucneau la masã, transformaserã casa într-un adevãrat infern.
Din lãcomie şi din egoism a amânat cât a putut cãsãtoria fetelor… pânã la urmã a trebuit totuşi sã le mãrite… Ele s-au învoit atunci sã-i serveascã o pensie lunarã destul de frumoasã dar, nechibzuit cum era, Bãlcescu nu avea niciodatã bani, şi atunci începeau nesfârşite scene, cu reproşuri şi imputãri, în care nu-şi cruţa fiicele şi ginerii de cele mai nedrepte acuzãri.
Este de mirare cã, aşa cum a fost, a putut totuşi sã pãstreze neştirbitã dragostea fetelor! Ce calitãţi sã fi avut el oare ca, având atâtea scãderi, sã-şi fi conservat intact locul în inima lor?… Prin ce a reuşit el sã se impunã?…
Orişicât a fost de nedrept cu fetele sale, niciodatã nu au vorbit cu resentimente despre el… „Ne-a iubit în felul sãu”, explicã înţelegãtoare Olga… Figura aceea severã, cu trãsãturi austere, cu buzele subţiri şi nasul acvilin, m-a privit întreaga mea copilãrie din rama ei auritã; ochii lui penetranţi, puţin oblici, parcã aruncau sãgeţi de sub sprâncenele sale dese… Niciodatã nu m-au privit cu bunãvoinţã, dar nu ştiu de ce, mi-a fost întotdeauna drag.
În toamna lui 1883, s-a certat din nou, prin scrisori, cu Olga şi cu Zoe, mãritate amândouã la Bucureşti… Era vorba, ca de obicei, de chestiuni bãneşti, şi, tot ca de obicei, Barbu fusese violent şi nedrept. „Boala te face adeseori nedrept…”, noteazã Olga în jurnalul ei, ceea ce nu a împiedicat-o, la 4 decembrie, sã-l felicite telegrafic de ziua lui, trecând şi numele copiilor în telegramã. Pe cât se pare, bãtrânul Barbu s-a simţit foarte afectat şi şi-a regretat ieşirea… dar nu a revenit.
În jurul Crãciunului 1883, a rãcit şi a fãcut o congestie pulmonarã, iar la 12 ianuarie 1884 şi-a dat obştescul sfârşit în braţele fiicei sale Netty Culcer, bunica mea, şi a ginerelui sãu Tache, care locuiau împreunã cu el la Craiova.
„Nu se poate descrie ce simte omul, când priveşte trupul neînsufleţit al unei fiinţe pe care a iubit-o atât de mult; când îşi spune cã totul s-a sfârşit pentru totdeauna, cã nu se mai poate face nimic… ţi-ai da o parte din propria ta viaţã, sã-l vezi deschizând ochii mãcar o singurã datã… dar e în zadar!… Ce s-a sfârşit s-a sfârşit!…”, noteazã în jurnalul ei Olga, chematã în grabã de la Bucureşti. Oare în astfel de termeni se poate descrie moartea unui om rãu, egoist şi fãrã suflet?… chiar şi dacã ţi-a fost pãrinte… Eu unul nu cred! Mai departe, tot Olga noteazã:
„..Era atât de frumos, atât de nobil… Faţa lui zâmbea, şi aveam impresia cã ne iertase… ştiu bine cât îl iubeam de mult… ştiu bine cã fusese nedrept în furia lui, şi sunt sigurã cã-şi recunoscuse greşeala…”, iar sora ei, Zoe, adaogã: „…Dumnezeu sã-l ierte, cãci a fost bun şi darnic!… A înţeles viaţa şi a gustat dintr-însa tot ce poate da: şi fericirile şi amãrãciunile ei!…”
„Dumnezeu sã-l ierte!…”, adaogãm şi noi în glas cu Zoe, aşa cum l-au iertat şi acelea care l-au iubit şi pe care le-a iubit şi el, acelea care au înţeles cã slãbiciunile firii noastre ne fac în primul rând sã suferim noi înşine, sã suferim cu atât mai mult, cu cât aspiraţiunile noastre intime sunt mai nobile, şi elanurile mai generoase…
A fost îngropat în cimitirul Sineasca din Craiova, în acelaş mormânt cu Costache şi Maria Orãscu; mormântul sãu este surmontat de o placã de marmurã neagrã în formã de obelisc.
VIII. VEL-SERDARUL DIMITRIE AMAN 263 tc „VIII. VEL-SERDARUL DIMITRIE AMAN 263 ”
+1834
Cam prin 1784 a venit la Craiova un negustor, român macedonean, pe numele de Dimitrie Mihail Dinu, sau cum îşi spunea el pe greceşte, Kir Mihailis Dimo. Tatãl sãu murise, şi Dimitrie locuia împreunã cu mama lui; mai avea o sorã mãritatã cu un grec, Kaludis, un frate, Mihail A. Mammos, şi probabil încã un frate, care prin 1822 era vameş la Câineni.
Negustorul nostru se însurase prin 1800 cu o fatã de 14-15 ani, Zamfiriţa, cu care a avut un fiu, pe Costake, tatãl Elenii Aman, soţia lui Barbu Bãlcescu. Zamfiriţa aceasta a murit foarte tânãrã, în 1812, şi fratele lui, Mammos, i-a propus pe rând trei partide, cu una, Diamandiţa, alta Zmãrãndiţa şi alta Zamfiriţa, tot ca şi rãposata lui nevastã. Cu gândul însã la rãposata lui Zamfiriţa nr.1, inconsolabilul Kir Mihalis Dimo nu reuşeşte sã se hotãrascã pentru nici una.
Prin 1814 îl vedem însãrcinat cu strângerea zaherelii (aprovizionãrii) pentru trupele turceşti din Cetatea Dinului (Vidinului), pe care eram datori s-o vãrsãm în baza vechilor capitulaţiuni cu Poarta.
Mihail Dini a cãutat sã se achite cu multã omenie de aceastã sarcinã, neluând nici un dram peste cantitãţile hotãrâte, iar acolo unde nu gãsea un anumit produs (unt, de exemplu), primea sã fie înlocuit cu alte produse, pe care apoi le preschimba el pe unt în alte localitãţi. Din aceastã cauzã locuitorii îi puseserã numele Aman, care pe turceşte însemneazã „iertare”. Lui Mihail Dinu i-a plãcut aceastã poreclã, şi de la o vreme nu-l mai vedeam apãrând în corespondenţa sa decât sub numele de Dimitrie Aman. Tot astfel este denumit şi într-o carte domneascã a lui Caragea Vodã, şi mai târziu în altã carte a lui Alexandru Vodã Suţu, prin care i se prelungeşte misiunea şi unde este lãudat pentru „buna orânduire cu care s-a purtat asupra zaherelilor de unt, miere şi seu, ce este ţara Domniei Mele îndatoratã din vechime prin împãrãteştile fermanuri a rãspunde la Cetatea Dinului…”; şi mai departe: „…Ca unul ce s-a arãtat cu slujbã dreaptã şi mulţumitã lãcuitorilor, dupã cum întocmai este râvna şi voinţa Domniei Mele…”264
Dimitrie Aman era foarte sever cu magazierii, cantaragii şi chirigii care strângeau zahereaua. El pretindea de la colaboratorii sãi ţinerea de socoteli exacte şi a avut mari necazuri cu acei care l-au încurcat.265
Activitatea sa nu se mãrginea numai la aprovizionarea garnizoanei Dinului; el a mai importat din Ţara Tãtãreascã unt, pe care-l exporta apoi la Rusciuc, şi tot de acolo aducea el lânã bârsanã, stogoşã266 şi ţigae pe care o urca pe Dunãre în sus sau prin Turnu Roşu cãtre „Evropie”. Negustoria în vremea aceea nu era lucru uşor. Paşalele turceşti puneau fel de fel de oprelişti, drumurile erau nesigure şi prost întreţinute; iarna se înfundau de tot; cãrãuşii (tot ca şi astãzi) nu se ţineau de cuvânt, dar pânã la urmã carele lui Aman tot ajungeau la timp, şi numele lui începuse sã fie cunoscut în toatã ţara, ba chiar şi peste hotare, şi vedem firme serioase, cum era Casa Poschari din Viena267 , însãrcinându-l sã urmãreascã în ţarã procesele întreprinderii lor cu diferiţi rãi-platnici.
Prin 1818 îl vedem urmãrind arenda vânãriciului pentru mãnãstirea româneascã Vlah-Serai din Constantinopole; tot cam pe atunci preluase şi oieritul din Oltenia268 , iar în anul urmãtor preia ocnele din Vâlcea, vãmile Craiovei, Piteştilor şi Câinenilor, vãmile vadurilor şi ale judeţelor, care încãpuserã toate pe mâna lui. Tot el primeşte şi sarcina de a pune bunã orânduialã în starea „ticãloşilor ţigani domneşti” şi ia legãtura cu bulibaşii lingurarilor, lãeşilor şi ursarilor, constatând cã cele mai multe dezertãri peste graniţã se datorau în primul rând rãului tratament şi abuzurilor armãşiei.
Rãsplata ostenelilor sale o avu, cãci pe lângã marea avere pe care reuşise s-a agoniseascã, negustorul, vameşul, magazionerul Kir Dimitrie Amanos, a fost îmbrãcat cu caftan boieresc, primind rangul de vel-serdar, ba îl vedem chiar avându-şi proprii sãi scutelnici269 , la fel ca ceilalţi boieri veliţi.
Dimitrie Aman avea douã vii (Drumtiş şi Drãgãşani) pe care şi le îngrijea singur, şi moşii la Corlãţel, Zãnoaga şi Broscani; avea casã la Craiova şi era epitrop la biserica Sfânta Troiţã din Craiova; avea fini prin numeroase sate şi relaţii în toate pãrţile prin ţarã şi strãinãtate. În cartografia din 1829 figura cu un venit de 8000 de lei.
În 1818 se recãsãtoreşte cu o grecoaicã cochetã, Despina Paris, cãreia i se zicea Pipica, şi cu care a mai avut cinci copii: Iorgu, Alexandru, Luxiţa, Sevastiţa şi Theodor.
Când au intrat turcii în ţarã la 1821, a trebuit sã fugã cu fratele sãu din Sibiu împreunã cu Pipica, cu Costake, Iorgu şi Alexandru270 . Când s-au întors, în luna august a anului urmãtor, şi-au gãsit bunurile prãdate şi risipite; Craiova era pustie, administraţia nu mai exista… telelii strigaserã prin oraş cã nu se va mai lua vamã… Paşa din Vidin nu-şi plãtea datoriile pe unt… afacerile mergeau greu de tot, dar, încetul cu încetul, Aman a reuşit totuşi sã-şi refacã starea prãpãditã.
Prin 1826 a mai avut o fatã pe care a botezat-o Luxiţa, la fel ca pe soacrã-sa Luxandra Paris la care locuia. Pe Costake îl trimisese în vremea aceea în Franţa la studii.
În 1828 a trebuit sã fugã din nou cu familia, de frica ocupaţiei armate şi a epidemiei de ciumã. Aman s-a refugiat cu ai sãi la Câmpulung şi acolo Pipica l-a nãscut pe ultimul din copiii lor, pe acela care a devenit renumitul pictor Theodor Aman… „Theo-dor” însemneazã „Dãruitul de Dumnezeu”, şi aşa a şi fost.
În fine, dintr-un document de la 1834 aflãm cã la acea vreme Dimitrie Aman nu mai trãia şi cã vãduva sa, Pipica, continua sã se judece cu urmaşii lui Mihale Coca, acela care în 1821 murise, lãsând toate socotelile încurcate.
În muzeul judeţean din Craiova se pãstreazã un tablou al vel-serdarului Dimitrie Aman, pictat de C. Lecca271 . Portretul ni-l înfãţişeazã în tradiţionalul costum boieresc al epocii, cu anteriu şi cu giubea, cu brâu de şal, şi cu işlic în cap, ţinând în mânã o panã; pare sã fi fost un bãrbat bine fãcut, nu prea înalt, brunet, cu ochii mari şi negri, nasul subţire şi mustãţile lungi. Pare cu gândul dus departe, desigur la socotelile sale negustoreşti.
Prin 1883 a murit şi Pipica.
De la Dimitrie Aman ne-a rãmas în familie un serviciu de ceai din argint, aflat astãzi în posesia surorii mele, doctor Ana Culcer, şi o tavã de argint lucratã de mânã cu ciocanul, pe care scrie D. A. 1810, aflatã în posesia mea.
Mihail A. Mammostc „Mihail A. Mammos”
+1830
Serdarul Dimitrie Aman a mai avut un frate, tot negustor, a cãrui origine macedoneanã este confirmatã de documentele vremii. Dupã ce a locuit mai întâi la Craiova şi apoi la Viena, Mammos s-a statornicit la Sibiu, în Oraşul de Jos. Este de bãnuit cã a luat parte, ca ofiţer, în rãzboaiele napoleoniene, cãci în inventarul întocmit la moartea lui figureazã o sabie, o hartã şi un ochean; în acelaşi inventar gãsim şi un numãr de obiecte de îmbrãcãminte femeieşti, aşa cã, desigur, a fost într-o vreme însurat. Rãmânând vãduv şi fãrã urmaşi, s-a legat sufleteşte de nepotul sãu Costake, fiul lui Dimitrie Aman; s-a ocupat îndeaproape de el în tot timpul cât a stat la învãţãturã în Ţara Nemţeascã, întâi la Sibiu şi apoi la Viena. I-a procurat cãrţi, i-a tocmit dascãli şi i-a dat sfaturi.
Am vãzut cum a cãutat el, fãrã succes, sã-l cãsãtoreascã, cu diferite Diamande, Zmarande şi Zamfire, tot pietre nestemate, apoi cum, în timpul evenimentelor din 1821, l-a adãpostit la Sibiu, împreunã cu familia.
În 1830, Mammos se sinucide la Sibiu, pentru motive ce s-au uitat de mult, lãsându-l moştenitor pe fratele sãu şi pe fiul acestuia, Costake. Este interesant inventarul obiectelor gãsite în casa sa, dintre care se poate vedea cum se îmbrãca, ce mobilã se folosea pe atunci prin casele burgheze mijlocii, ce bibelouri, veselã şi lucruri de birou se foloseau… toate acestea trãdeazã destul bun gust, dar nu destul simţ artistic sau culturã. Reţinem cã în acest inventar nu figureazã nici o carte.
Subliniem faptul cã Mammos s-a omorât cu o puşcã. Se povestea în familia noastrã cã în clipa când Mammos se împuşca la Sibiu, nepotul sãu Costake, aflat la Viena, tocmai umbla cu o puşcã. Deodatã, nu ştiu cum, puşca s-a descãrcat tocmai în tabloul din perete al unchiului Mammos… Cunosc povestea asta de la bunicul meu, al cãrui bunic fusese Costache Aman, pe care însã nu l-a cunoscut. Bunica mea nu mai cunoştea nici numele acestui unchi sinucigaş, de la care ne rãmãseserã nişte linguriţe de argint marcate M. M… Când eram copil îl tot sâcâiam pe bunicul meu sã-mi spunã cine a fost acest misterios M. M.
– Marin Mihalache, mi-a rãspuns el într-o zi enervat, ca sã o scurteze.
Despre Mihail Mammos vorbeşte Nicolae Iorga în lucrarea sa menţionatã la nota nr. 110.
IX. ZAMFIRIŢA AMAN 272 tc „IX. ZAMFIRIŢA AMAN 272 ”
1785(?)-1812
În casa noastrã s-a pãstrat pânã în 1946 un portret al acestei strã-strã-strãbunici, datând din 1807 şi datorat probabil unui pictor vienez273 … Ore întregi, când eram copil, stãteam sã-i privesc chipul blând, cu gura aceea micã şi ochii dulci şi misterioşi tãiaţi în migdalã, care te puneau pe gânduri. Bogãţia costumului ei grecesc încãrcat de blãnuri şi bijuterii, fesuleţul alb de herminã din creştetul capului, fuliul de diamante prin care i se prelungeau peste piept cerceii grei din aur, inelele cu pietre mari, ceasornicul bãtut cu briliante, prins ca o broşã în piept, denotã clar bogãţia şi bunul gust al acestei prime soţii a lui Dimitrie Aman, despre care nu ştim nici cine a fost, nici de unde a venit. Pe cât reiese din socotelile mele, s-a nãscut probabil prin 1785 şi se pare cã s-a mãritat pe la 1800; în anul urmãtor l-a avut pe Costake, de a cãrui educaţie s-a ocupat ea însãşi cu multã tragere de inimã. Prin 1812 o aflãm cu Costake la Viena, îngrijindu-se ca sã înveţe cu cei mai buni dascãli din împãrãţia Neamţului. Austria se afla pe atunci în rãzboi cu Franţuzul, dar viaţa mondenã îşi urma cursul şi Zamfiriţa noastrã îşi cãuta un dascãl de limbã franţuzeascã şi unul de clavir… îi scrie soţului la Craiova cã se aflã în bunã sãnãtate dar… peste numai câteva luni aflãm despre ea cã era moartã şi cã soţul nu-şi gãsea în nici un fel mângâiere.
Din ce sã fi murit aceastã femeie tânãrã, frumoasã şi aşa de îndrãgostitã de viaţã, care, abia cu câteva luni în urmã, se afla „în bunã sãnãtate”?… Nu mai poate nimeni şti astãzi… dar din ce nu poate muri o femeie tânãrã?… Marea ei avere a cheltuit-o Costake care, pânã la vârsta de treizeci de ani, a colindat toate capitalele „Evropiei”… Bietul Dimitrie nu putea s-o uite… Cred şi eu, cu aşa un zâmbet… Îi sunt recunoscãtor cã ne-a lãsat mãcar chipul ei… dupã un veac şi jumãtate de când a încetat Zamfiriţa sã mai zâmbeascã, zâmbetul ei tot mai continuã sã ne urmãreascã, şi ochii sã ne farmece cu dulceaţa expresiei lor.
X. COSTAKE AMANtc „X. COSTAKE AMAN”
1801-1836
Mare a fost bucuria lui Dimitrie Aman şi a Zamfiriţii, la naşterea primului lor vlãstar… Era prin anul 1801. Bãiatul creştea voinic şi sãnãtos, brunet, cu ochii negri, mari şi frumoşi, mâinile albe, isteţ, foc de deştept… cucerea repede toate inimile; tatãl sãu, bãtrânul serdar, hotãrâse sã-l facã cãrturar, sã nu-şi mai iroseascã zilele vânzând unt şi lânã; sã înveţe carte multã, multã… nimeni sã nu-l întreacã!…
Şi astfel, la zece ani, îşi trimite copilul la Viena, împreunã cu mumã-sa. Acolo predau pe atunci cei mai renumiţi dascãli ai vremii; pe lângã obişnuita carte greceascã274 , bãiatul va mai învãţa şi nemţeşte, franţuzeşte şi multe alte limbi (şapte limbi cu totul ajunsese sã vorbeascã)… A mai învãţat şi socotealã, istorie, geografie şi alte ştiinţe folositoare… A mai învãţat sa deseneze, sã scrie frumos275 , sã cânte la vioarã… şi la toate a dovedit pricepere şi talent.
Din nenorocire, biata mumã-sa nu a mai apucat sã-l vadã ajuns mare, cãci în curând a murit, lãsându-l la 12 ani neîmpliniţi, în ţarã strãinã. Copilul a rãmas sub îngrijirea unchiului Mammos, care l-a iubit ca un al doilea pãrinte şi l-a ajutat cât a putut sã-şi continue studiile.
La 15 ani, tatãl sãu l-a înscris la o şcoalã de medicinã, dar bãiatul nu s-a simţit atras cãtre meşteşugul doftoricesc; ar fi voit cu tot dinadinsul sã ajungã şi el negustor, aşa ca tatãl şi ca unchiul sãu, şi-l vedem scriind serdarului cã s-a înscris la Real Akademic, cãci simţea cã nu are aplecare cãtre medicinã, şi în loc sã-i facã cinste, l-ar fi fãcut de ruşine.
La 19 ani, Costake s-a reîntors în ţarã şi s-a asociat tatãlui sãu în afaceri, dovedindu-se la fel de priceput ca acesta276 . În curând o porneşte însã din nou peste hotare, colindând pe rând capitalele Europei, pânã în ziua când a dat de fundul bogatei moşteniri rãmase de la rãposata Zamfiriţa; zece ani au durat toate aceste cãlãtorii. Cu multiplele sale talente, cu toatã cartea pe care o învãţase, cu toate ţãrile pe care le vizitase, Costake ar fi putut fi de un mare folos Patriei. Serdarul avea exact atâta culturã câtã fusese necesarã activitãţii sale negustoreşti, şi chiar dacã în aparenţã a lucrat pentru bunãstarea lui personalã, în fond, el a dat un puternic avânt economiei din Ţara Româneascã şi a contribuit activ la buna gospodãrire a Principatelor şi la circulaţia mãrfurilor în patria lui. Costake, în schimb, se trezise cu prea mulţi bani pe mânã, la o vârstã prea fragedã şi, dupã ce i-a cheltuit pe toţi277 , la fel ca atâţia alţi feciori de oameni bogaţi din generaţia sa, a revenit în patrie ruinat, pasiv şi blazat.
Ne aflãm prin anul 1831. Costake Aman trecuse de curând de treizeci de ani; era o frumuseţe de bãrbat; înalt ca bradul, foarte brun, dar cu mâinile albe şi fine, şi mai ales cu ochii aceia de jãratec, fãcuţi parcã dinadins sã aprindã inimile femeilor. Serdarul Dimitrie se gândea tot mai mult sã-şi însoare bãiatul… doar doar va izbuti sã-l ţinã mai aproape de casã… Pânã la urmã şi-a fãcut vorbele cu Serdarul Panait Dãlgeanu din Craiova, sã-i deie pe fiicã-sa cea micã, Mariţa, o fetiţã foarte vioaie şi deşteaptã, şi mai ales foarte bogatã; era încã un copil… abia împlinise 15 ani, şi niciodatã pânã atunci nu ieşise din Craiova… Costache avea dublul vârstei ei şi a iubit-o mult, deşi mai degrabã ca pe un copil decât ca pe o soţie, tovarãşã de viaţã.
Abia cununat, şi-a luat nevestica şi s-a pornit din nou pe drumurile „evropeneşti”. Mai întâi au plecat la Viena, unde i-a arãtat toate locurile copilãriei şi adolescenţei sale; a dus-o, desigur, şi la mormântul nefericitei Zamfiriţa şi au aprins câte o lumânare… Au fãcut probabil şi o serie de vizite în familiile cunoscute de el pe vremuri. Sunt convins cã Mariţa s-a simţit de la început în apele ei acolo, la Viena, indiferent câtã deosebire era faţã de patriarhala Craiovã. Au fost apoi la Sibiu unde locuia unchiul Mammos şi unde au stat mai mult, cãci Costache se înscrisese la o şcoalã de contabilitate. Acolo i-a nãscut Mariţa un bãieţel, pe care l-au botezat Dimitrache, ca pe bunicul. Se topeau amândoi de dragul lui, şi aveau şi de ce: era o minune de copil; începuse sã poatã sta aşezat, le înţelegea pe toate, îi cunoştea pe toţi, râdea şi gungurea de-ţi era mai mare dragul… Prietenii lor din Sibiu, greci şi nemţi, se bucurau cu toţii sã se poatã juca cu el, atât era de drãgãlaş… „sã mi-l ţinã Sfântul Dumitru şi Sfânta Maria… singura noastrã bucurie, el este…”278 Soarta nu a vrut însã ca aceastã bucurie sã ţinã prea mult şi micuţul Dimitrache s-a suit la cer cu îngerii, încã înainte de a împlini anul. Au mai avut ei încã doi copii, dar unul dupã altul s-au prãpãdit la cea mai fragedã vârstã.
Dupã terminarea şcolii de la Sibiu, tinerii soţi au plecat la Paris şi de acolo au revenit în ţarã. Ca atâţia alţi tineri, pentru care Apusul, în loc sã fie un stimulent care sã-i îndemne la acţiune, le-a fost ca opiumul de care nu te poţi dezobişnui, Costache tânjea tot mai mult dupã marile metropole ale Europei, şi viaţa patriarhalã din capitala Banilor Olteniei ajunge pentru el un chin; tare ar mai fi vrut s-o hotãrascã pe Mariţa lui sã-şi vândã moşiile, şi apoi sã plece definitiv prin cele strãinãtãţuri. Mariţa era mai tânãrã ca el, dar ştia de la tatãl ei cã pãmântul nu se vinde. Uneori, rãzbitã de stãruinţele soţului, apuca sã zicã „hai”, dar o spunea tot cu fricã şi cu jumãtate gurã, şi atunci Costake cãdea pe gânduri şi-i da cuvântul înapoi.
…„Pentru dumneata ar fi un mare noroc când aşi muri!”, spunea el sãrutând-o, cu ochii înlãcrimaţi. Un demon al neliniştii îl tortura… Uneori pleca de acasã, şi când îl credea abia ajuns, se pomenea cu el întorcându-se: „Mi-a fost dor de dumneata!” şi iarãşi o sãruta cu ochii plini de lacrimi şi pleca din nou. Poate, dacã i-ar fi trãit copiii, nu s-ar fi chinuit atâta. Într-o toamnã, pe când se afla la Floreşti, a rãcit, dar a mers mai departe la un bâlci în vecinãtate. Întors la Craiova a cãzut la pat şi dupã câteva zile de zãcere a murit de congestie pulmonarã. Era în Noembrie 1836 şi Costake abia împlinise 35 de ani. A fost înmormântat la biserica din Floreşti, şi la numai trei luni de la moartea sa a nãscut Mariţa o fatã care avea sã fie strãbunica mea, Elena Bãlcescu, dar sãrmanul Costake nu a mai apucat sã se bucure de acest singur copil care i-a trãit…
XI. CEILALŢI URMAŞI AI SERDARULUI DIMITRIE AMANtc „XI. CEILALŢI URMAŞI AI SERDARULUI DIMITRIE AMAN”
Aşa cum am vãzut, Dimitrie Aman s-a recãsãtorit dupã şase ani de vãduvie cu o grecoaicã, Pipica Paris. Cu Zamfiriţa nu avusese decât un singur copil, pe Costake. Cu Pipica în schimb a avut cinci: Iorgu, Alexandru, Luxiţa, Sevastiţa şi Theodor.
1. Iorgu Aman
S-a nãscut la Craiova în 1819. Chipul lui se vede în tabloul Fraţii Aman, pictat de Theodor pe la 1885 (Aflat astãzi la muzeul Aman din Bucureşti). În acest tablou ne apare ca un bãrbat voinic, cu o barbã neagrã şi stufoasã, încadrat în stânga de Theodor şi în dreapta de Alexandru.
Iorgu Aman a fost cãsãtorit cu Masinca Poenaru şi a avut trei copii:
– Pe Alexandrina, mãritatã cu Ulise Boldescu, avocat, fost primar al Craiovei;
– Pe Maria, mãritatã cu cãpitanul Gheorghe Bãicoianu, cu care a avut un fiu, Gogu;
– Pe Alexandru, cununat cu Zoe Butculescu; au avut un fiu, Grigore, ultimul purtãtor al numelui Aman.
2. Alexandru Aman
S-a nãscut la 1821 şi a ajuns preşedinte al Curţii de Apel din Craiova.
Era un bãrbat înalt, subţire, cu o figurã finã, o frunte frumoasã, buze subţiri, ţinuta distinsã şi elegantã.
Pe lângã portretul sãu din tabloul Fraţii Aman, îl mai putem vedea într-un tablou pãstrat la Muzeul Judeţean din Craiova.
Alexandru a fost cãsãtorit cu Arista Lãcescu, o femeie frumoasã, dar distantã, rece.
Ne-a rãmas de la el o bogatã şi foarte interesantã corespondenţã cu fratele lui Theodor.
A murit subit, la 26 septembrie 1885 la Paris, şi a fost adus în ţarã şi înmormântat la cimitirul Sineasa din Craiova.
Averea şi-a lãsat-o municipiului Craiova pentru întemeierea unui spital şi a unei instituţii culturale, Fundaţia Aman, contopitã astãzi cu muzeul judeţean Craiova, în palatul lui Jean Mihail de pe Calea Unirii.
3. Luxiţa Urdãreanu
(Ţaţa Luţa)
În satul Urdarii din Gorj se poate vedea încã o culã ruinatã, ridicatã pe vremuri de Domniţa Ilânca, fiica lui Şerban-Vodã-Cantacuzino, care s-a mãritat prin 1699 cu Istratie Urdãreanu. Se mai cânta pe acolo, pânã de curând, un cântec despre domniţa „Lina-Bobolina”, deşi nimeni nu mai ştie astãzi cine a fost aceastã Bobolinã.
Iatã de ce „soarelele” din casa Ţaţei Luţa, soţia lui Iancu Urdãreanu, coborâtor din Istratie şi Ilânca, erau denumite în glumã, Clubul Bobolin.
Luţa Aman s-a nãscut prin 1826 şi a fost botezatã Luxiţa, aşa ca bunica ei Luxandra Paris, mama Pipicãi. Boierul Iancu era mult mai în vârstã ca ea, dar au trãit amândoi în bunã înţelegere şi au avut cu totul cinci copii:
– Pe Pandele, bãiatul ei favorit, care a fost ofiţer;
– Pe Mariţa – frumoasa Mariţa –, mama marelui om de stat Nicolae Titulescu. Ţaţa Luţa o iubea cu o dragoste tiranicã;
– Pe Elena, mãritatã Morocneanu, mama Marioarei Pop, o înfocatã activistã feministã dintre cele douã rãzboaie mondiale, o femeie foarte frumoasã;
– Pe Nicolae, colonel.
Ţaţa Luţa a murit în 1906, înconjuratã de copii, nepoţei şi nepoţele. „Avusese darul acela pe care nu-l au decât oamenii buni, de a simţi bucurie când veneai la ea, şi de a ţi-o arãta…”, scrie nepoata ei Olga Bãlcescu.
4. Sevastiţa Socoteanu
cununatã cu Ion Socoteanu şi mama Pepiţei (tot Pipica), mãritatã Nicolae Racoviţã.
5. Theodor Aman
pictorul culorilor calde
1831-1891
S-a nãscut la 20 III 1831 la Câmpulung, unde se refugiaserã pãrinţii sãi de frica ocupaţiei armate, şi i s-a pus numele Theodor, adicã „Dãruitul de Dumnezeu”. Nici nu se putea un nume mai potrivit!… De timpuriu s-a vãdit la el înclinaţia pentru artã… Se retrãgea singur în pod şi modela diferite chipuri de oameni şi de animale sau picta în acuarelã. Ca sã-şi poatã cumpãra culori, cutreiera bãlţile împreunã cu copii de ţigani şi prindea lipitori, pe care apoi le vindea în târg.
Avea 12 ani când a murit bunicã-sa Luxandra Paris şi a pictat-o moartã pe catafalc. Terminând culoarea verde, a continuat sã picteze frunzele de la ficuşi cu albastru.
Theodor a învãţat la Şcoala de la Sfântul Sava, iar de la pictorul Constantin Lecca a cãpãtat primele noţiuni de picturã precum şi preferinţa pentru zugrãvirea subiectelor istorice. Din 1848 dateazã probabil o acuarela destul de stângace, conceputã în spirit romantic, dar cu multã viaţã în mişcãri: Eliberarea ţiganilor. Între 1848 şi 1850 a trãit la Craiova. Lucrãrile sale din acea vreme sunt naive, dar pline de gingãşie; se întrevede deja maestrul sigur de arta lui.
În 1850 a plecat în Franţa, unde i-a avut profesori pe Drolling şi pe Picot. Acolo s-a împrietenit el cu Iscovescu, Bolintineanu, Bolliac, Bãlcescu şi alţi revoluţionari aflaţi în exil. De Iscovescu a rãmas legat pânã la sfârşitul vieţii.
La îndemnul lui Bãlcescu, Aman şi cu Iscovescu au copiat, la Biblioteca Naţionalã din Paris, portretele gravate ale vechilor domni români, precum şi modelele de costume şi arme folosite de ostaşii turci din epoca lui Mihai Viteazul. Tot de atunci ne-a rãmas şi o acuarelã reprezentând un colonist roman în Dacia. În 1852 a pictat Cea din urmã noapte a lui Mihai Viteazul inspiratã de versurile lui Bolintineanu. Este primul sãu tablou istoric, o operã de tinereţe, încã foarte declamatorie, inspiratã de suflul romantic al epocii şi vibrând de avânt patriotic. El a reprodus în cromolitografii toate compoziţiile sale istorice din acea vreme şi le-a trimis în ţarã Eforiei Şcoalelor, care i-a rãspuns cu o scrisoare „plinã de laude şi de sãrãcie”, cum spunea el, cãci nu s-au gãsit în buget banii necesari litografierii, care s-a executat pe cheltuiala artistului. Aman era convins de rolul educativ şi patriotic al acestor planşe, dar acuma era furios, hotãrât sã nu mai trimitã nimic în ţarã, care „nu este fãcutã sã încurajeze artele”, scria el.279
În 1853 a expus pentru prima oarã, şi Autoportretul sãu a fost admis la Salonul Oficial. Imaginea simplã, coloritul sobru, nobleţea liniilor, chipul şi mâna sigurã a cestui tânãr de 22 de ani, lumina puternicã pe fond obscur, punerea în paginã echilibratã, toate denotã o stãpânire temeinicã a artei sale. Opera ne izbeşte prin realismul ei. Este interesantã viziunea pe care o are artistul despre el însuşi. În privirea sa semeaţã, în energia şi nobleţea chipului distingem de pe atunci pe magistrul de mai târziu, care, cu prestigiul, energia şi perseverenţa sa, va contribui într-o mãsurã atât de mare la dezvoltarea plasticii române… Prezintã lucrãri din ce în ce mai bune: o Sfântã Fecioarã pentru Capela Românã din Paris, Bãtãlia de la Olteniţa, Mihai Viteazul pornind la luptã şi o serie de desene inspirate din povestirea Balta Albã a lui Alecsandri şi publicatã în l’Illustration…
În 1854, Aman întreprinde o cãlãtorie la Constantinopole ca sã prezinte sultanului Bãtãlia de la Olteniţa. A fost un minunat prilej ca sã zugrãveascã peisajiile Mediteranei şi ale Constantinopolului. Acolo l-a întâlnit pentru ultima oarã pe Barbu Iscovescu, care se afla pe moarte. Acesta i-a remis toatã colecţia lui de tablouri, pe care Aman le-a adus apoi în ţarã. De la Constantinopole a plecat în Crimeia unde rãzboiul era în toi, ceea ce i-a permis sa se documenteze asupra modului cum aratã o luptã. Acolo dormea în mijlocul zuavilor francezi şi între altele a pictat Bãtãlia de la Alma.
În 1856 revine, în sfârşit, în ţarã. Domnitorul Barbu Ştirbey îl înalţã la rangul de pictor, dar îl sfãtuieşte sã-şi continue studiile la Paris, în Principate „nefiind încã timpul pentru el”. Iatã-l deci din nou pe drumuri… Aman începe sã se afirme în plinã maturitate; stãpân pe penel şi pe compoziţie, ştiind bine ce vrea şi atacând orice subiect: portret, picturã istoricã, interioruri, peisaje… Redarea ideii se remarcã în cele mai multe detalii; viaţa, mişcarea, fineţea, siguranţa liniilor şi mai ales felul cum ştie sã foloseascã jocul luminii şi clar-obscurul, toate atrag privirea asupra ideii principale.
În toamna lui 1858 revine definitiv şi îşi închiriazã un atelier la capãtul Podului Mogoşoaiei. La început a avut puţine comenzi, şi nici Statul nu se grãbea sã-l încurajeze. El muncea totuşi cu râvnã, şi în epoca aceea a dat tablouri de mare valoare: O scenã de familie în casa Otetelişanu, dar mai ales Portretul Principesei Zoe Brâncoveanu, care te frapeazã prin nobleţea şi austeritatea trãsãturilor, prin tonurile calde şi apele costumului de catifea vişinie şi moar, dar mai ales prin fineţea şi expresivitatea mâinilor.
În octombrie 1864, dupã cinci ani de lupte şi de stãruinţe, Aman reuşeşte, împreunã cu pictorul G.Tãtãrescu, sã deschidã o Şcoalã de Arte Frumoase, cãreia îi va închina de acum înainte toatã activitatea. El revine între timp la temele sale favorite, subiectele istorice: Bãtãlia de la Plonin, Vlad Ţepeş şi solii turci, Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Báthori… şi atâtea altele, în care nu ştii ce sã admiri mai întâi: coloritul cald, jocul de umbre şi lumini, grija detaliilor, compoziţia, studiul expresiilor sau ideea patrioticã ce se degajã din întregul tablou. Aceste lucrãri i-au adus autorului lor Medalia Clasa l-a la „Expoziţia Artiştilor în Viaţã” din 1865.
În acelaşi an, Aman se cãsãtoreşte cu Ana-Niculescu Dorobanţu, o femeie de o frumuseţe remarcabilã, dupã o idilã romanticã ce dura de patru ani. Portretele admirabile ale tinerei sale soţii sunt pline de gingãşie şi de farmec.
La 1 august 1866, Şcoala de Arte Frumoase a fost suprimatã sub pretext de „economii bugetare”, dar Aman a întreţinut-o timp de opt luni din veniturile sale proprii, contribuind la bursele elevilor sãraci şi convingând pe profesori sã predea cursurile fãrã platã. Protestele sale susţinute şi înflãcãrate au sfârşit prin a convinge guvernul sã redeschidã şcoala la 31.III.1867.
În anul urmãtor ia din nou Medalia de Onoare la „Expoziţia artiştilor în viaţã”… Din ce în ce mai mult avea sã-l preocupe lumea ţãranilor, deschizând astfel o cale pe care, mai târziu, Grigorescu avea sã se ridice pe culmi nebãnuite. Tot în 1868 a pornit sã-şi construiascã o nouã locuinţã, care este în întregime opera sa: planurile casei, statuetele din nişe, basoreliefurile, freştele, vitraliurile, mobilierul sculptat în lemn, totul se datoreşte mâinilor iscusite ale acestui om universal. În aceastã locuinţã-atelier-muzeu280 , avea sã-şi trãiascã tot restul vieţii, alãturi de tânãra-i soţie; aici va locui, aici va lucra, aici va da baluri la care va participa întreaga intelligenzia Bucureştiului, şi tot aci, în serile de linişte, vor rãsuna şi coardele violoncelului sub degetele mãiestre ale acestui artist multilateral, menit parcã sã ne reaminteascã de vremurile Renaşterii.
Începând din 1870 intrãm în perioada de apogeu a artistului care, pãrãsind ultimele rigiditãţi, devine şi mai viu, şi mai firesc… Imaginile sale sunt tot mai aerate, tot mai libere, peisajul capãtã tot mai multã importanţã în cadrul compoziţiei, teatralismul convenţional dispare definitiv din picturile sale istorice; astfel, în Izgonirea turcilor la Cãlugãreni, privitorul are senzaţia unei participãri directe la acţiune; un dinamism strãbate pânza de la un capãt la altul; tumultul goanei rãzboinice e cavaleria, mişcarea convulsivã a cailor înfierbântaţi, marea aceea de braţe care agitã iatagane, arme şi steaguri… toate contribuie ca sã dea viaţã compoziţiei281 . La fel de realã este şi Moartea Lãpuşneanului. Ambele pânze au fost premiate mai târziu la Viena.
Între timp, Şcoala de Arte Frumoase începe sã-şi dea roadele; pictori tineri ca Ştefãnescu, Heunţia, Dan şi alţii continuã opera maestrului lor.
Prin 1870, Aman atacã o nouã laturã a artei; gravarea în apã-tare, pe care a învãţat-o singur, ajungând repede sã o stãpâneascã cu aceeaşi mãiestrie… Cel mai mult îl preocupã acuma subiectele ţãrãneşti: În faţa casei, Ţãranul cu cãciula-n mânã, Înjugatul boilor şi atâtea altele din care se desprinde o atmosferã tot mai pronunţat revoluţionarã. Deşi personal nu a fãcut nici un fel de politicã, resentimentele sale faţã de regimul sub care trãia rãzbat foarte vizibil în opera lui; chiar şi preamãrirea trecutului, la fel ca şi contimporanul sãu Eminescu, constituie de fapt un act de acuzare al prezentului.
Ca sã trãiascã este obligat sã picteze portrete, cãci tablourile sale istorice nu aveau cãutare… Dupã 19 ani de muncã şi strãdanii se vede ameninţat ca şcoala lui sã fie asimilatã cu o şcoalã profesionalã obişnuitã, iar salariul sã i se reducã de la 314 la 250 lei pe lunã. El refuzã însã sã demisioneze, ca sã nu se rupã de tinerele generaţii pe care le plãmãdise.
La 23 martie 1884, şcoala este distrusã de un incendiu; nimic nu a putut fi salvat: arhivã, studii, colecţii de gravuri, statui, tablouri… totul a fost înghiţit de flãcãri. Aman se vede silit sã o ia de la început şi reuşeşte în scurt timp sã-şi repunã şcoala pe picioare, menţinând astfel continuitatea învãţãmântului.
Din ultimii ani de viaţã, Aman ne-a lãsat pânze de o mare valoare; scene din înalta societate, pe de o parte (Portret de femeie, Bal costumat în atelier, Pe terasa de la Sinaia, Petrecere cu lãutari, Jocul de cãrţi…), şi scene din viaţa ţãrãneascã, pe de alta (Brâuleţul, Hora de la Aninoasa, Glume de peste Olt…) şi, bineînţeles, îşi continuã şi seria de tablouri istorice (Boerii surprinşi de ospãţ de trimişii lui Vlad Ţepeş282 , Masacrarea Bulgarilor de cãtre Turci…) şi altele.
La 19 august 1891 Aman se stinge dupã o lungã zãcere la pat şi pânã în ultima zi s-a interesat de şcoala şi de elevii sãi, majoritatea devenind apoi pictori celebri (Grigorescu, Andreescu, Luchian şi alţii).
Arta lui Aman, conceputã ca o manifestare a dragostei de ţarã, a fost dintotdeauna accesibilã maselor largi. Ca pictor de subiecte istorice, el a preamãrit trecutul nostru istoric şi virtuţile poporului român, mãrind astfel încrederea tinerilor în propriile sale forţe şi contribuind la formarea conştiinţei patriotice a Naţiunii. Ca portretist, Aman a ridicat arta interpretãrii figurii şi mâinilor umane, la nivelul unei pãtrunzãtoare analize psihologice; ca pictor de peisaje, a înţeles sã exprime frumuseţile Patriei, şi mai presus de toate omul, în mijlocul lor. Întreaga artã a lui Aman poartã amprenta unui patriotism consecvent. Theodor Aman constituie tipul artistului întreg şi multilateral, iscoditor şi cult, receptiv şi fecund. Aproape toate ramurile artelor plastice l-au preocupat: desenul, acuarelele, pictura, sculptura, gravura, arhitectura, decoraţiunea ornamentalã şi figurativã, vitraliul… Toate genurile picturii: compoziţia istoricã, genul, portretul, peisajul, nudul, natura moartã… Acest om cu spirit universal, renascentist, s-a dovedit totodatã un organizator temeinic şi constructiv, punând bazele unei dezvoltãri sistematice a artelor plastice în ţara noastrã. Iniţiativa şi energia sa creatoare, mintea sa agerã şi echilibratã, puterea sa de muncã neistovitã, entuziasmul şi patriotismul sãu, l-au fãcut sã îmbogãţeascã patrimoniul nostru cultural, cu o moştenire din cele mai bogate: şcoli, muzee, expoziţii, asociaţii pentru încurajarea artei, toate acestea, împreunã cu numeroasele creaţii plastice, au fãcut ca artistul Theodor Aman prin activitatea sa neobositã de pionierat, sã dea un avânt fãrã asemãnare renaşterii noastre artistice din secolul trecut.
Iubite cititor, spre a te convinge tu însuţi de valoarea acelui ce a fost Theodor Aman, du-te într-o zi în strada C. A. Rosetti din Bucureşti sã vizitezi Muzeul Aman, sã vezi singur ce poate da un mare artist, atunci când muza lui se numeşte „Dragostea de Ţarã”.
XII. SERDARUL PANAIT DÃLGEANUtc „XII. SERDARUL PANAIT DÃLGEANU”
1780 (?)-1832
Acest respectabil strãmoş a trãit prin Craiova pe la începutul veacului trecut, iar despre înaintaşii lui nu ştim nimic. Vãrul meu Petrişor Chiru m-a informat cã prin secolul XVII a existat un oarecare Stãnciu, postelnic at Dâlgag, care a avut trei feciori: Mihai, postelnic, mort în 1644, Amza, postelnic, mort în 1871, şi care a avut un fiu, Dumitru, şi Barbu, comis, mort în 1653. Prin 1845 auzim din nou de un pârcãlab numit Stoica Dâlgeanu, dar toate aceste date nu ne spun nimic. Pe vremea aceea, numele se lua de la moşie, şi când îţi luai altã moşie îţi schimbai şi numele. (Abia prin Regulamentul Organic a fost legiferatã obligativitatea numelui de familie, transmis din tatã-n fiu.)
Theodorian Carada283 afirmã sã fi ştiut de la fosta soţie a lui Alecu Dãlgeanu, Anita Urdãreanu, cã Dãlgenii au fost de origine greci. Este posibil şi asta; Carada nu precizeazã dacã erau greci dupã tatã sau dupã mamã.
Serdarul Panait Dãlgeanu s-a nãscut în jurul anului 1780, dar nu ştim unde şi nici din cine. Ştim cã avea o moşioarã modestã, o casã în Craiova în strada Unirii de astãzi, vizavi de poştã, cã a fost ctitor la Biserica Maica Precista Mântuleasa, vecinã cu casa lui, şi cã a ţinut trei soţii. Prima pare sã fi fost foarte frumoasã, dar nu a avut copii, şi nici nu ştiu cum s-a numit. A doua a fost sora caimacanului Craiovei, aşa cã s-a numit probabil Scanavi sau Suţu. Aceasta i-a lãsat lui Panait patru urmaşi: Pe Alecu, cel pe care l-a iubit cel mai mult, şi care a avut numeroase calitãţi, dar din pãcate, un singur defect: a fost uşuratic; pe Marghioala, mãritatã cu Viişoreanu, pe Zinca, cea frumoasã şi rea, şi pe Iancu cel slab de minte.
Cea de a treia soţie a lui Panait s-a numit Joiţa şi era o femeie frumoasã de pica, şi numai vlagã în ea, dar rãutãcioasã din fire, şi mai ales, zgârcitã foc, cã nu lãsa sã se strecoare nici o para din mânã fãrã trebuinţã…
Când pleca Serdarul dupã trebi sau judecãţi la Bucureşti, lãsa copiii în seama Joiţii… Era pe vremea când nu se spunea ca astãzi „Aşa e modern”, ci „aşa am apucat din bãtrâni”. Pe atunci nu existau nici drumuri de fier, nici şosele asfaltate, şi omul pornea cu cãruţa cu caii de poştã pe drumuri desfundate, cu hârtoape şi noroaie ce ajungeau uneori pânã la osia roţii… Când se porneau ploile de toamnã sau era dezgheţ, se înãmoleau uneori bieţii cai, de trebuiau scoşi din ham, iar cãruţa trasã afarã din noroi cu câte patru boi…
Când trebuia, aşadar, sã plece serdarul la Bucureşti, o pornea la drum cu câte o sãptãmânã înainte, ba uneori, iarna, chiar cu câte douã, şi, pânã a nu pleca, o chema pe serdãreasã şi îi lãsa bani de cheltuialã pentru tot timpul cât socotea el cã avea sã lipseascã de acasã… Başca de asta, îi mai lãsa şi ceva pãrãluţe ca sã aibe copiii de alviţã, dar ea, nici gând nu avea sã dea banii pe mofturile copiilor… strângea Joiţa noastrã, strângea… de te mirai ce face cu banii… Degeaba îi tot spunea serdarul, cã ea tãcea… şi tot cum ştia mai bine fãcea…
În vremea aceea – era prin 1814 – a avut serdarul Panait o mare pricinã de judecatã cu moşnenii din satul Puţuri… Despre ce era vorba? Cu mai mulţi ani înainte, cumpãrase de la ei nişte pãmânt; de la unul doi stânjeni284 , de la altul şase, de la altul zece, de-şi înjghebase mai multe pogoane pe care pusese pruni şi alţi pomi roditori şi-şi fãcuse şi o gospodãrie cu vite şi cu oi… Între timp, preţul pãmântului crescuse, şi atunci, vechii proprietari s-au gândit cã „rãu am fãcut cã am vândut acei stânjeni peste drepturile lor de moştenire”, şi au cerut la Cinstitul Divan sã-şi rãscumpere stânjenii cu drept de protimisis (precãdere), şi Mãria sa Vodã a hotãrât cã Serdarul Panait sã dea stânjenii înapoi, cu tot ce pusese pe ei, pe vechiul preţ al cumpãrãtoarei de atunci…
În orice caz, judecând dupã prostul chilipir cu care s-a ales din aceastã cumpãrãtoare rãscumpãratã, nu-mi prea vine sã-l cred pe Theodorian Carada, cã Panait Dãlgeanu ar fi fost grec…
Serdarul Panait intrase în anii tomnateci, când s-a îndrãgostit nebuneşte de o vãduvã bogatã din Craiova, Safta Poenaru Verdeş, şi când ai intrat în a doua tinereţe, dragostea te înjunghie la inimã, mai rãu ca la douãzeci de ani. Serdãreasa Joiţa o fi fost ea frumoasã de pica, dar inimioara lui, tot dupã aceastã Saftã se perpelea. Câteodatã îl întreba vãrul sãu Mãcescu:
– Pãi bine, mãi… cum ţi-o fi plãcând ţie Verdeşoaia ceia, când ai aşa frumuseţe de nevastã?…
– Vãd şi eu vere cã Joiţa e mai frumoasã, dar când se uitã Safta la mine, simt cã mã bagã în boalã!… rãspundea Panait.
Bucuros ar fi lãsat-o el pe Joiţa lui, dar pe vremea ceea, când puseseşi de trei ori pirostiile pe cap, nu-ţi mai da voie episcopul sã te cununi a patra oarã. Focul Joiţii era cã nu avusese copii, şi era încredinţatã cã dacã i-ar fi dat Dumnezeu urmaşi, ar fi iubit-o bãrbatul mai mult… era însã prea mândrã ca sã-şi arate supãrarea şi se fãcea cã nu-i pasã de nimic.
Searã de searã o pornea Serdarul din casele lui şi trecea prin curtea bisericii, cãci pe acolo era drumul cel mai scurt la casele Saftei. Popa Ioniţã de la Mântuleasa îl privea din cerdacul arhandericului, cum trecea fãrã sã se grãbeascã, lipãindu-şi papucii, cu işlicul pe cap şi anteriul descheiat, cu mâinile la spate, jucându-se cu mãtãniile de odogaciu285 , ca şi cum de nimica nu i-ar fi pãsat.
– Dar mult îţi mai place sã treci pe la mine Arhon Panaite!… îl necãjea popa. Serdarul râdea şi trecea înainte.
Datoria Sf. Sale ar fi fost poate sã-l aducã pe calea cea dreaptã, dar bãtrânul popã vãzuse prea multe în viaţã şi ştia bine cã pârdalnicei de inimi nu-i poţi face nimica, mai ales cã de curând îi fãcuse Safta şi o fetiţã, pe Mariţa. Din ziua aceea, Panait nu se mai urnea din casa ei.
Nu i-a fost însã dat sã se bucure prea multã vreme de aceastã dragoste, cãci într-o zi a cãzut Safta la pat, şi nimic nu a putut ajuta; un an s-a luptat ea cu boala, şi tot ce s-a putut încerca, s-a încercat, dar în zadar… Pânã la urmã, aceastã femeie a vieţii lui, ultima lui dragoste, a închis ochii pentru totdeauna… Pierderea Saftei l-a îmbãtrânit dintr-o datã, şi mult a mai plâns-o, cãci mult a mai iubit-o. Un singur gând îl frãmânta acuma: cum s-o aducã în casã pe micuţa orfanã… Rãposata, prin diata (testamentul) ei, îl lãsase epitrop pe Panait. Micuţa Mariţa, (care avea sã fie bunica bunicii mele, Ana Bãlcescu-Culcer) avea pe atunci vreo patru ani. Popa Ioniţã a fãgãduit cã o va îndupleca pe trufaşa Cucoana Joiţa… şi s-a ţinut de fãgãduialã. Mariţa a fost adusã în casa Serdarului şi crescutã împreunã cu ceilalţi copii, dar el tot pe ea a iubit-o cel mai mult.
Se fãcuse mare, ba se şi mãritase, şi el tot o mai juca pe genunchi ca pe un copil, iar când se uita la dânsa, i se umpleau ochii de lacrãmi şi ofta, cu gândul mereu la cea din urmã a lui dragoste, la Safta.
Prin 1832 a închis şi el ochii, fericit cã se va reîntoarce la draga lui, de care nimeni şi nimic nu-l va mai putea de acuma despãrţi. A fost înmormântat în naosul bisericii Mântuleasa din Craiova, ctitoria sa. Biserica a fost de atunci renovatã şi aşternutã cu mozaic; locul lui de odihnã nu e marcat şi nimeni nu mai poate şti unde, sub acel mozaic, se vor fi odihnind oasele unui bãtrân serdar îndrãgostit. Casele din strada Unirii, au rãmas fiului sãu Alecu.
XIII. URMAŞII LUI PANAIT DÃLGEANUtc „XIII. URMAŞII LUI PANAIT DÃLGEANU”
1. Alecu Dãlgeanutc „1. Alecu Dãlgeanu”
1810-1873
„A iubit trei lucruri în viaţã: femeile, cãrţile şi pe Marie. Pe el l-au sãrãcit femeile şi cãrţile, iar el a sãrãcit-o pe Marie.”
În aceste douã fraze ale lui Zoe Mandrea (Icoane din trecut) este rezumatã întreaga existenţã a acestui bãrbat uşuratic şi sentimental, dar totuşi atât de inimos şi de generos. A fost tipul reprezentativ al unei societãţi în descompunere, societate care-şi avusese pe vremuri opera ei de aur.
Nãscut în 1810, acest fiu al lui Panait Dãlgeanu şi al surorii caimacanului, era un om cult şi umblat. De la mama lui moştenise moşia Calopãrul, din Dolj; în catagrafia din 1829 figureazã cu un venit de 2000 de lei, iar pe un afiş electoral din 1862 îl vedem proprietarul moşiei Steleajenul. Pentru vremurile acelea nu era o avere chiar aşa grozavã, dar sunt unii înţelepţi care susţin cã bogãţia unui om nu se mãsoarã prin ceea ce câştigã, ci prin ceea ce cheltuieşte. Alecu Dãlgeanu era luxos şi cheltuitor nevoie mare, iar veniturile de la moşie niciodatã nu i-au ajuns. Casele din Str. Unirii, moştenite de la bãtrânul serdar, fuseserã renovate, pus geamlâc colorat, remobilate cu numeroase obiecte de lux. Negustorii lipscani din oraş, când le sosea câte o marfã mai ceva, la Conu Alecu alergau mai întâi. În grajdurile sale ţinea armãsari, roibi, murgi, cu nãrile largi şi cozile pânã la pãmânt. În şopron avea trãsurã, caleaşcã, cupeu, sanie, cabrioletã… te pierdeai în grãdinile sale cele mari cu arbori seculari… Simţeai belşugul plutind în jurul tãu!… A fost în repetate rânduri sameş (poliţai) al Craiovei, primar, deputat… În funcţiunile sale publice s-a arãtat un minunat organizator şi un patriot entuziast… Nu tot atât de bun gospodar s-a arãtat Alecu cu averea sa personalã.
La fel ca şi tatãl sãu, serdarul Panait, a fost şi el cãsãtorit de trei ori, şi tot ca şi Panait a avut şi el o legãturã extraconjugalã, din care a rezultat o fatã, care şi ea s-a numit tot Maria.
Prima datã a fost cãsãtorit cu o femeie frumoasã, dar nimeni nu mai ştie astãzi nici cine era, nici cum se numea; nu a avut urmaşi cu ea. Marea pasiune a vieţii sale a fost însã soţia a doua, Anica Urdãreanu, tipul femeii înţelepte şi virtuoase; avea un umblet liniştit şi majestuos şi un caracter hotãrât. Nu era prea înaltã, dar avea darul de a te captiva. Marele farmec al Anicãi consta însã în zâmbetul sãu mândru şi fin, cu care te cucerea şi în care se ascundea parcã şi o nuanţã de ironie. Când zâmbea, i se ridica puţin colţul buzelor într-o parte, iar aluniţa din dreapta gurii accentua şi mai mult aceastã particularitate a surâsului ei graţios. „Privirea rece şi impunãtoare era îndulcitã de razele luminoase ce izvorau din ochii ei limpezi şi albaştri printre genele îmbinate, de te fãceau sã te gândeşti la apariţia soarelui în zilele de iarnã… Vorbea de obicei puţin şi parcã mereu urmãrea un gând lãuntric”. În aceşti termeni o descrie nepoata ei Olga286 , încât ai impresia cã o vezi aievea în faţa ta, şi te simţi şi tu fermecat de farmecele ei.
Îl iubea mult pe Alecu, cu o dragoste sincerã, şi credea în el aşa cum credea şi în curãţenia simţãmintelor ei (Olga).
Luaţi din dragoste, stãpâni peste o avere frumoasã, viaţa li s-ar fi putut desfãşura ca într-un basm dacã (şi aici a fost un „dacã”), dacã ar fi avut copii. Lipsa de copii, pe de o parte, lipsa lui de seriozitate pe de alta, a dezlãnţuit o dramã care avea sã le distrugã existenţa la amândoi, şi care nici pe fiinţa nevinovatã care, fãrã voinţa ei, a fost pricina acestei drame, nu a fãcut-o fericitã.
Pe atunci se lucra mult în casã, mai cu seamã broderii la gherghef, şi, în afarã de roabe, mai veneau în casa lor şi lucrãtoare cu ziua; printre acestea era şi o oarecare Lisaveta, fatã sãracã, de care Coana Anica prinsese milã şi simpatie: îi fãcea daruri, o oprea la masã şi o copleşea cu multe atenţii. Prietenele îi spuneau sã se fereascã de dânsa, dar Anica nu vedea nici o primejdie. Deşi era fatã frumuşicã, Lisaveta asta rãmânea departe de frumuseţea ei, ca pãmântul de cer.
Faptele au dovedit însã cã prietenele avuseserã dreptate. De la o vreme, Lisaveta începu sã calce tot mai rar în casa lor, pânã când n-a mai venit deloc. Rãmãsese însãrcinatã şi Alecu îi luase o casã în mahala, unde a nãscut-o pe Maria. Tatãl era fericit: în sfârşit, avea şi el moştenitor!… Dar vezi, nu tot aşa vedea lucrurile şi soţia ultragiatã. Pe Alecu, un singur gând îl stãpânea: cum sã aducã fetiţa în casã. Anica fusese însã atât de lovitã în mândria ei de soţie, atât de lovitã în dragostea ei neprecupeţitã, atât de dezamãgitã în încrederea ei oarbã, încât nu a fost chip sã se poatã trece peste orgoliul ei. Zadarnic a pus Alecu pe toate rudele lui şi pe ale ei sã stãruie pe lângã Anica şi sã caute s-o înduplece… Nu se mai putea face nimic.
– „Ori eu, ori copila!” rãspundea ea cu dârzenie. Lui Alecu nu-i venea sã creadã în atâta îndârjire, şi continua sã stãruie. Atunci, indignatã, cu inima sfâşiatã dar cu fruntea sus, Anica a pãrãsit casa aceea în care ani de zile fusese mai fericitã decât o reginã. Alecu nu putea crede în divorţ… Lovitura fusese prea cruntã ca sã poatã admite cã era adevãratã, şi mereu nãdãjduia cã pânã la urmã se va rãzgândi, dar Anica nu s-a rãzgândit. A fãcut tot ce a putut ca sã lungeascã procesul, dar pânã în final despãrţirea tot s-a sãvârşit.
Bietul Alecu nu şi-a mai revenit niciodatã din aceastã loviturã. A adus fetiţa în casa lui şi peste zece ani s-a cãsãtorit cu o grecoaicã cam trecutã în vârstã, tot Lisaveta. În dimineaţa nunţii au venit neamurile sã o vadã pe mireasã, şi au gãsit-o la bucãtãrie plãmãdind cozonaci, cu ochelarii de sârmã ridicaţi pe frunte şi cu pãrul încãrunţit la tâmple. Mâinile ei pline de fãinã, albe şi grase, rotunde ca nişte gogoşi, pãreau parcã şi ele pregãtite sã treacã prin cuptor odatã cu cozonacii. Scurtã şi grasã, vorbea iute şi tare, şi o da când pe greceşte, când pe româneşte, cu un puternic accent elen.
Anica povestea amuzatã cum s-a nimerit sã fie odatã toate trei pe acelaşi vapor: ea, Lisaveta, mama Mariei, şi Lisaveta grecoaica.
– „Vedeţi cum s-a strâns aci tot haremul lui Dãlgeanu?…”, a auzit ea remarcând, pe un cãlãtor maliţios.
„…iar eu eram cea dintâi dintre ele; eram baş-cadâna”, îşi încheia Anica povestirea.
Cu toate cã o avea acuma cu el pe Maria, cu toate cã acum se recãsãtorise, buna-dispoziţie niciodatã nu i-a mai revenit. Ca sã-i treacã urâtul, obişnuia sã dea mese mari, la care întâlneai cea mai feluritã lume, începând cu cele douã fiice ale soţiei sale; Elena Braboveanu, frumoasã şi rece, şi Afina, o zãpãcitã veşnic amorezatã; apoi nepoata lui Alecu, Marghioliţa, cea care fusese nebunã, şi Alexandru, fiul ei, un ratat; Lefticã, fiul prietenei casei, Zinca Viişoreanu, alt ratat… nenumãraţi greci, neamuri şi prieteni de-ai Lisavetei, care se invitau singuri, aproape zilnic, la masa lui Dãlgeanu, unde mâncau şi beau de stingeau pãmântul… Apoi mai era şi fratele sãu Iancu, cel slab de minţi, care continua sã poarte vechiul costum boieresc cu giubea şi cu işlic, Popa Porumb287 de la Mântuleasa, ale cãrui anecdote piperate nu se potriveau nici cu potcapul, nici cu barba lui… vestitul Poet Basma288 , a cãrui foame îi inspira versuri ciudate şi caraghioase spre a înveseli pe boieri, ca sã fie poftit pe la mesele lor; Banco ciungul, profesorul de francezã care fãcea pe caraghiosul, ca sã fie invitat pe la mesele altora; Briaschi, şeful de orchestrã de la Teatrul Teodorini, un italian mãrunţel cu tenul negru şi lucios ca o mãslinã, cu plete lungi şi dese ce-i cãdeau peste umeri, cu o pãlãrie calabrezã cu boruri mari înfundate pânã peste ochi, şi care umbla întotdeauna însoţit de o droaie de cãţei lãţoşi ca şi stãpânul lor, cãrora le vorbea ca la nişte copii… În fine, mai era şi bãtrânul Moangã din Târgu-Jiu, cãzut în doaga copilãriei, veşnic amorezat, cãutând într-una vreo fetiţã din lumea mare.
În mijlocul acestui anturaj vesel, Alecu rãnea tot posomorât. Se înconjurase de atâţia caraghioşi, doar, doar va reuşi sã-şi izgoneascã urâtul, dar în zadar. Fruntea tot încruntatã îi era, nu râdea niciodatã, nu glumea cu nimeni, şi, de câte ori îl tulbura vreun necaz sau vreo nenorocire, ofta adânc: „Pãcatul meu cu Anica!…”
Alecu era un bãrbat înalt şi slab, dar cu ochii mici sub o pereche de sprâncene stufoase şi cu nişte mâini lungi şi slabe, uscate ca nişte vreascuri, şi acoperite cu pete de ficat, care pãreau a nu fi fost fãcute spre a putea mângâia… Rãmãsese totuşi acelaşi om generos; punga îi era mereu deschisã tuturor şi ajuta întotdeauna pe cei sãraci; pe fratele sãu Iancu, cel slab de minte, el îl întreţinea; tot el o crescuse şi pe nepoatã-sa Marghioliţa, rãmasã orfanã de micã; iar pe fiul acesteia, Alexandru, el îl botezase şi-l crescuse… cât priveşte pe grecii din jurul Lisavetei, ori de câte ori aveau nevoie de bani, la punga lui apelau.
O iubea pãtimaş pe Marie a lui; nu-i arãta dragostea prin cuvinte, dar o lua pe genunchi, strângând-o cu durere la piept şi mângâindu-i pãrul cu degetele sale uscate, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Marie era o fetiţã frumuşicã, cu un cãpşor drãguţ în care luceau doi ochi mari şi negri, dar era foarte timidã şi toatã copilãria ei a fost bolnãvicioasã.
Alecu îi fãcuse testament, şi asta a supãrat-o foc atât pe Lisaveta, cât şi pe nepoata Marghioliţa, cãci fiecare din ele nãdãjduise sã-l moşteneascã ea pe Dãlgeanu. Nu mai ştiau cum sã o scoatã pe Marie de la sufletul tatãlui ei, şi se luau amândouã la întrecere, care s-o defãimeze şi s-o ponegrascã mai mult, iar ea sãraca, timidã cum era, nu a fost niciodatã în stare sã le ţinã piept, şi a îndurat multe nedreptãţi, fãrã a se împotrivi. Şi totuşi, Alecu se gândise şi la soţia sa, cãci îi lãsase fetei prin testament obligaţia de a-i servi o pensie fixã. Acest testament a fost nenorocirea Mariei, aşa cum vom vedea mai jos.
Averea lui Alecu se topea vãzând cu ochii; veniturile ce realiza nu puteau face faţã luxului nebun, jocului de cãrţi şi hoardei de greci a Lisavetei.
În vara lui 1873, Mariţa şi Costache Orãscu, sora şi cumnatul lui Alecu, au murit la Viena în împrejurãri tragice. Aceastã loviturã l-a afectat puternic, şi cãtre Sfântu Nicolae a cãzut şi el greu bolnav. Simţind cã i se apropie sfârşitul, a trimis sã o cheme pe Anica. Lisaveta a primit-o frumos şi cu demnitate, a introdus-o chiar ea în camera bolnavului şi s-a retras, lãsându-i singuri. Nimeni nu va şti niciodatã ce şi-au spus unul altuia, dar ştiu cã el îi sãruta mâinile şi cã ea pãrea tare mişcatã, deşi încerca sã-i zâmbeascã, vorbindu-i încet şi blând. Când a ieşit de la el, arãta liniştitã, dar ochii îi erau împãienjeniţi de lacrimi.
Pânã în ultimul moment, Alecu şi-a pãstrat deplina conştiinţã de sine, şi când a simţit cã moare şi-a fãcut cruce şi s-a întors spre perete, zicând: „Acum spuneţi: Dumnezeu sã-l ierte!”
Anica a mai trãit vreo zece ani dupã dânsul… Nu s-a remãritat niciodatã, iar cãtre sfârşitul vieţii a mãrturisit cã regreta cã n-o primise pe Maria în casã. Orgoliul îi zdrobise sufletul şi viaţa.
Alecu îşi ştia averea compromisã, şi pânã la urmã şi-a dat seama cã Maria nu ar fi avut de unde plãti pensia Lisavetei. A vrut sã-şi refacã testamentul, dar tot amâna din zi în zi. Când a simţit cã se prãpãdeşte, a trimis sã-l cheme pe ruda şi prietenul sãu, avocatul Barbu Bãlcescu, dar Lisaveta a aranjat de aşa manierã încât Barbu sã nu fie anunţat. Când a aflat de moartea bãtrânului a fost foarte supãrat cã nu-l anunţase nimeni, dar acum era prea târziu.
Maria fusese educatã cu guvernantã elveţianã şi primise o culturã aleasã, dar împrejurãrile în care a crescut şi sãnãtatea ei şubredã fãcuserã din ea o timidã, lipsitã de încrederea în sine. Un an dupã moartea tatãlui ei, a fost mãritatã cu Nicolae Semizianu, directorul oficiului P.T.T. din Craiova. Semizianu era cu douãzeci de ani mai în vârstã decât tânãra lui soţie. Peste câţiva ani a fost avansat Preşedinte al Curţii de Apel din Constanţa, oraş în devenire, de curând anexat la ţara noastrã. Datoritã însuşirilor ei naturale şi a educaţiei primite, a cucerit repede stima şi simpatia societãţii constãnţene, tocmai ea, care primise atâtea lecţii de modestie în casa pãrinteascã şi pe care tot luxul zgomotos de acasã o obosise aşa de mult şi o fãcuse sã se simtã atât de singurã şi de umilitã.
Dupã moartea vârstnicului ei soţ, Maria Semizeanu a continuat sã locuiascã la Constanţa, unde a activat intens în lucrãri de binefacere289 . A murit în 1939, în vârstã de 83 de ani, regretatã de toate rudele, prietenii şi concetãţenii ei. Nu a avut copii.
2. Marghioala Viişoreanutc „2. Marghioala Viişoreanu”
Despre acest al doilea copil al Serdarului Panait Dãlgeanu şi al surorii caimacanului, nu mai ştim astãzi decât cã a existat.
3. Iancu Dãlgeanutc „3. Iancu Dãlgeanu”
Prea multe nu avem de spus despre acest nenorocit slab de minte… Nenorocit?… Noi le spunem nenorociţi pentru cã trec prin viaţã fãrã a-şi pune probleme, fãrã a se uza în lupte şi fãrã a face atâta gãlãgie ca noi. În fond, cred cã sunt mai fericiţi, iar poporul spune cã îi iubeşte Dumnezeu, cã sunt copiii lui.tc „Prea multe nu avem de spus despre acest nenorocit slab de minte… Nenorocit?… Noi le spunem nenorociţi pentru cã trec prin viaţã fãrã a-şi pune probleme, fãrã a se uza în lupte şi fãrã a face atâta gãlãgie ca noi. În fond, cred cã sunt mai fericiţi, iar poporul spune cã îi iubeşte Dumnezeu, cã sunt copiii lui.”
Iancu Dãlgeanu290 a fost al treilea copil al serdarului Panait şi al surorii caimacanului, cum s-o fi numind ea!… În tinereţe fusese un flãcãu frumos, înalt şi bine legat, iar serdarul punea mare temei pe el. O singurã meteahnã avea pe atunci, cã tot ce avea, da la sãraci, dar nimeni nu i-o lua în seamã. În curând a început însã sã se dovedeascã slab de minte, şi fratele sãu Alecu s-a vãzut nevoit sã-l ia sub epitropia lui.
Iancu Dãlgeanu a purtat toatã viaţa vechiul costum boieresc, aşa cum apucase din copilãrie (foarte probabil, hainele rãmase de la bãtrânul serdar)… Pânã în 1873, când toatã lumea nu mai umbla decât în haine europene, el tot cu anticul anteriu din mãtase vişinie de Constantinopole apãrea pe strãzi, cu brâul (sau taclitul) din şal de India (sau giar)291 , cu giubeaua de postav fin cãptuşitã cu sangeap (jder), iar în cap, işlicul acela caraghios în formã de balon, pe care trebuiai sã-l ridici cu amândouã mâinile când salutai şi al cãrui diametru era proporţional cu gradul de boierie a celui care-l purta, cum spune Alecsandri:
„Ciocoiaşul, boier mic,
Poartã şlic cât un mirtic.
Evghenistul, oboroacã
Unde şoarecii se joacã292 ”
Nu ştiu cât va fi fost de mare işlicul lui Iancu, dar ştim, în schimb, cã, prin 1870, numai ţiganii lãutari continuau sã mai poarte straie boiereşti primite în dar de la foştii lor stãpâni, care, toţi, adaptaserã îmbrãcãmintea occidentalã.
Iancu venea destul de des în vizitã la nepoatele sale Olga, Zoe şi Netty şi le aducea întotdeauna batiste la tivit. De fapt, aceste „batiste, erau nişte basmale uriaşe din pânzã cadrilatã; fetele le tiveau cu plãcere, şi „Nenea Iancu” scotea din buzunarele adânci ale anteriului sãu o mânã de gologani şi de nuci pe care le dãdea în schimbul muncii lor, apoi pleca mulţumit şi râzând. În mânã purta întotdeauna un şirag de mãtãnii, jucându-se fãrã întrerupere cu mãrgelele de chihlimbar, care lunecau una câte una printre degetele sale uscãţive. Seara se aşeza de obicei într-un jilţ, totalmente absent la conversaţia celor din jur, şi numai ţãcãnitul monoton şi continuu al mãrgelelor de chihlimbar se mai auzea din colţul lui. Alecu se purta bine cu el şi Iancu, în rãtãcirea lui, se simţea fericit… Frumoase vremi, când, chiar şi pentru cei lipsiţi de busolã, încã se mai putea gãsi pe planeta asta un colţ care sã le asigure tihna!…
În tristul an 1873, dupã moartea surorii sale Mariţa şi a soţului ei Costache, dupã moartea fratelui sãu Alecu, sãrmanul Iancu, singur, amãrât şi descurajat, nu a putut supravieţui şi pânã la finele anului s-a dus şi el dupã fratele şi protectorul sãu iubit.
4. Zina Dãlgeanu
„Pe cât era de frumoasã, pe atât era de rea … numai fiere are în ea!…”, povesteşte Mama Dãscãlitza, care a apucat-o în copilãrie293 .
Ultimul copil pe care l-a avut Serdarul Panait Dãlgeanu, cu sora caimacamului, a fost o fatã: Zina. Era frumoasã de ziceai „Doamne, ce-i asta!…”, cu ochii mari şi verzi, pãrul şi sprâncenele negre ca pana corbului, dar mai ales pieliţa ceia albã ca zãpada… nu-ţi mai luai ochii de la ea… Ce folos însã de atâta frumuseţe la aşa rãutate!… Mai ales pe surioara ei vitregã, Mariţa, nu ştia ce sã mai nãscoceascã ca s-o poatã chinui… Cum în vremea aceea era obiceiul ca copiii cei mici sã se ia dupã cei mari, Zina, tot timpul cât ţinea cina, nu lua bucatã în gurã ca sã o lase nemâncatã şi pe sãrmana Mariţa.
Împlinise de curând şaptesprezece ani, şi pe atunci la vârsta aceea se chema cã erai fatã bãtrânã; cu toatã frumuseţea ei, nu nu se gãsise încã nimeni sã o cearã, cãci în acele vremuri, ochii frumoşi singuri nu serveau la mare lucru dacã nu erau acoperiţi şi cu ceva zestre. Moşia rãmasã de la mamã-sa revenea pe drept bãieţilor, iar averea serdarului era aproape toatã bãgatã în pãmânturi… Ofta biata fatã vãzând cum i se trec tinereţile, dar ce putea face?…
Era prin 1829, pe vremea când tãbãrâserã muscalii la noi în ţarã… De la o vreme, frumoasa Zina pãrea cã se gândeşte tot aiurea… O vedeai când veselã, când tristã, când dusã pe gânduri… sau o prindeai şoptind prin colţuri cu Rada ţiganca, bãtrâna roabã care o dãdãcise de micã…
Într-o searã dupã ce plecaserã copiii la culcare, se auzi deodatã zgomot mare prin casã; uşi trântite, ţipete, plânsete… roabele alergau de colo pânã colo pe scãri în jos şi-n sus… Ce se întâmplase?…
Iaca despre ce era vorba: De la o vreme începuse sã cam treacã pe sub fereastra Zinei un colonel de muscali, blond şi bine fãcut… ba cãlare rãsucindu-şi mustaţa, ba pe jos zdrãngãnindu-şi sabia şi zornãind din pinteni… pânã l-a bãgat şi fata în seamã şi pesemne cã i-a plãcut rusul. Nu i-a fost greu sã se punã în legãturã cu el prin Rada ţiganca, şi Muscalul, la rândul lui, cu câteva bacşişuri grase cumpãrã tãcerea roabei, şi mai cu vorba, mai cu rãvaşele, puserã la cale sã fure fata. Zina nu se împotrivi la planul rusului, cãci tot nu se putea înţelege ea cu maicã-sa vitregã, Joiţa cea frumoasã şi dârzã.
În seara rãpirii o apucã deodatã pe ţigancã o fricã cumplitã şi, deşi fusese totul pregãtit, se duse de se aruncã la picioarele serdarului, şi zmulgându-şi pãrul, drãcuindu-se, fãcând cruci şi jurând pe Dumnezeul ei cã nu era vinovatã cu nimic, îi destãinui tot planul… Serdarul, sã cadã din picioare… numai la una ca asta nu s-ar fi aşteptat… O chemã în grabã pe Zina, o cercetã, o ameninţã cu bãtaia, pânã aflã tot adevãrul; apoi o închise cu zãvorul în casã şi trecu la mãsuri.
La ceasul vorbit, ofiţerul nostru descãlecã la locul hotãrât şi începu sã se plimbe nerãbdãtor în sus şi în jos, aşteptând sã audã pe nisip pasul porumbiţei sale… Aşteptã el ce aşteptã, şi, când simţi el cã i se face frig, începu sã bãnuiascã cã s-o fi întâmplat ceva, şi atunci luã hotãrârea îndrãzneaţã de a pãtrunde cu de-a sila în casa boierului sã-şi rãpeascã iubita. Când se apropie însã de poartã, dete cu ochii de o ceatã de ţigani negri şi spãtoşi, înarmaţi cu ciomege şi gârbace, care strãjuiau intrarea casei, ţinând cu greutate în lanţ o haitã de zãvozi fioroşi, ce rânjeau şi mârâiau, gata sã sarã asupra cui va fi…
Ce putea sã mai facã colonelul nostru?… Cât era el de viteaz, câţi duşmani înfruntase el în rãzboaie, dar bãtaie de la ţigani încã nu mâncase, şi nici sã înceapã în seara asta nu avea chef… A fãcut binişor calea întoarsã, şi de atunci nu s-a mai auzit nimica despre el…
Ce te faci acuma cu Zina? De data asta scãpaserã cu obrazul curat… Dar dacã i-o da prin gând sã mai încerce şi alte isprãvi?… Un singur lucru le rãmânea de fãcut: sã o mãrite, sã o mãrite cât mai degrabã… Uşor de spus, dar cine o va lua?…
Printre cei ce oftau dupã fatã era şi unul, Scarlat Popescu294 cu slujbã la episcopie. Avea un glas frumos, şi Duminica şi la zile mari cânta psaltire la bisericã, cãci era obiceiul ca şi enoriaşii care aveau glas sã cânte în stranã. Nu era el prea de neam şi nici avere nu avea, dar de însurãtoare fãrã zestre tot nu voia sã audã. Se tocmi el ce se tocmi cu pãrinţii fetii, dar pânã la urmã ajunseserã sã se înţeleagã din şapte mii de lei. Serdarul nu avea de unde sã-i scoatã… creşterea bãieţilor cerea bani… şi apoi Alecu era atât de cheltuitor!… Popescu o ţinea însã pe a lui, şi cât pe aci sã se strice învoiala pentru acei şapte mii de lei, când deodatã se pomenirã cu serdãreasa cã se scoalã binişor, şi fãrã a zice nimic, trage nişte chei de la brâu, merge la un sipet îmbrãcat în piele cu pãr şi legat în benzi de fier ce-l avea în iatacul ei, şi scoate de acolo o bisactea; toţi se uitau la ea şi nu ştiau ce tot catã acolo, când din fundul bisactelei a tras un ciorap doldora de bani… şi unde începu a scoate din el lei vechi, parale, icosari, lire turceşti, galbeni împãrãteşti… şi îi aşezã pe masã grãmezi, grãmezi, pânã se pomenirã cu zestrea împlinitã.
De unde sã fi avut serdãreasa Joiţa atâta bãnet?… Am spus cã, de câte ori pleca serdarul dupã treburi la Bucureşti, avea grijã sã-i lase destui bani de cheltuialã ca sã le ajungã; Joiţa însã abia se atingea de ei, cãci era tare zgârcitã… Nimeni nu ştia ce fãcea ea cu banii aceia, dar sunt sigur cã, atunci când îi pusese deoparte, numai la zestrea Zinei nu-i fusese gândul, iar acum îi da pe toţi, doar-doar o da Dumnezeu şi o urni piatra din casã. Nu e vorba, cã fata s-ar fi lipsit bucuros şi de zestre, şi mai ales de aşa bãrbat, dar n-a avut încotro.
Nu trecu iarna, şi Zina se pomeni mãritatã, şi pânã la sfârşitul anului a fãcut şi o fatã, pe Marghioliţa. Din nenorocire, la numai câteva sãptãmâni dupã naştere s-a prãpãdit şi ea. Numai optsprezece ani avea… şi era frumoasã, frumoasã de-ţi lua vãzul… de când se mãritase nu-i mai vãzuse însã nimeni zâmbetul pe buze. Sãrmana Zina!… o fi fost ea rea, dar tot îţi pare rãu de tinereţele ei şi de aşa frumuseţe!…
Bietul Scarlat Popescu!..Nici înainte nu fusese el prea tare de minţi, dar din ziua în care şi-a pierdut soţia s-a preclintit de tot. Toatã zia plângea, iar când se mai potolea, doar îl auzeai strigând: „Aduceţi apã caldã şi bãiatul sã-l scald!” Degeaba îi dãdeau ţigãncile cu gura cã Marghioliţa era fatã, nu bãiat, el din „bãiat” n-o scotea. Degeaba strigau ele cã au scãldat-o, Scarlat nu voia sã audã nimica pânã nu aduceau apã caldã şi turnau peste ea în albie… e de mirare cum de n-a omorât-o tot opãrind-o într-una, dar asta nu a ţinut mult, şi în curând şi-a dat şi el dumnezeiescul sfârşit, tot oftând dupã Zinişoara lui, ceea ce dovedeşte cã nu va fi fost ea chiar atât de rea, pe cât i-a mers vorba.
℘⇑
Pe micuţa Marghioliţa a crescut-o o prietenã a mamei ei, Zinca Mãcescu Viişoreanu, iar averea i-a ţinut-o sub epitropie unchiul Alecu Dãlgeanu. Era o fetiţã drãguţã, totul la ea era gingaş, şi avea ca şi mamã-sa o pieliţã albã ca spuma laptelui. La 16 ani au mãritat-o cu un oarecare Viişorenu (probabil fiul Zinchii), care a murit de tânãr, lãsând-o vãduvã cu un copil, Alexandru.
O prietenã invidioasã pe nurii Marghioliţei, şi mai ales pe pieliţa ei cea albã şi catifelatã, i-a oferit într-o zi o sticluţã cu „apã de frumuseţe”, lãudând-o cã ar fi minunatã. Abia a dat însã Marghioliţa cu ea pe obraz, cã a aruncat sticla strigând şi umplând casa cu ţipetele ei sfâşietoare. Vestita apã de frumuseţe fusese de fapt un lichid corosiv, şi, din ziua aceea, sãrmana femeie a rãmas desfiguratã, cu faţa brãzdatã de rãni lungi şi cu numeroase pete.
Pasiunea Marghioliţei era pianul. Dacã ar fi avut tot atâta pregãtire muzicalã, cât talent avea, ar fi ajuns desigur celebrã; repertoriul ei se reducea însã doar la câteva arii naţionale (cântate şi acelea fals) şi la Carnavalul din Veneţia cu variaţiuni, calul ei de bãtaie. Prindea totuşi orişice melodie dupã ureche, şi de sub degetele ei iscusite ieşeau sunete fermecãtoare, executate cu un brio neobişnuit. Nepoatele ei, Olga, Zoe şi Netty, şi-o reamintesc ca pe o femeie scundã, grãsulie, cu un mers legãnat, obişnuitã sã-şi pocneascã oasele de la degete, şi cu tocurile veşnic scâlciate. Cãlãtorise şi prin strãinãtate, la Paris şi la Londra, de unde s-a întors în ţarã cu un streoscop; fusese şi la Roma, unde îl vãzuse şi pe Papa Pius al IX-lea ieşind cu alai în piaţa Sf. Petru… „Toatã lumea a îngenuncheat în stradã, dar eu n-am vrut sã mã las în genunchi, nefiind catolicã”… povestea ea mai târziu nepoatelor, foarte mândrã de aceastã „vitejie”.
Nu avea încã treizeci de ani, când s-a îndrãgostit de un vãduv care, dupã ce i-a fãgãduit cã o va lua de soţie, s-a cãsãtorit cu o negustoreasã bogatã. Cu inima zdrobitã de focul vãduvului, Marghioliţa a fost cuprinsã de un acces de nebunie şi a plecat noaptea la bisericã. Cu timpul, criza i-a trecut, dar rãmãsese cu un tic nervos; clipea des şi avea o bruscheţe anormalã în mişcãri.
Marea dragoste a Marghioliţei a fost fiul ei, Alexandru, care fusese botezat de unchiul Alecu Dãlgeanu, a cãrui avere nãdãjduia sã o moşteneascã. Când a apãrut însã micuţa Maria în casa lui Alecu, teama de a pierde moştenirea a fãcut-o sã dezlãnţuiascã împotriva sãrmanei copile cea mai perfidã campanie de intrigi şi de calomnii, doar-doar l-o face s-o repudieze şi sã-l adopte pe Alexandru al ei. „De la mamã-sa a moştenit rãutatea, şi de la tatã-sãu nebunia”, scrie Netty Culcer.295
Într-o zi… avea vreo 36 de ani pe atunci… a fost cuprinsã de un nou acces de nebunie; se bãga toatã ziua cu capul în sobã de fricã sã n-o omoare cineva, şi nu mânca decât din mâna lui Alexandru. Odatã şi-a dat toate bijuteriile unui birjar, şi noroc de acesta, om cinstit, a venit şi le-a adus înapoi lui Alecu Dãlgeanu… toate îngrijirile medicale nu au dus la nici un rezultat; atunci au adus pe un ţãran, Preda Roşu, renumit în tot judeţul pentru talentele sale doftoriceşti, şi ce n-a reuşit sã facã ştiinţa a reuşit acest Roşu; i-a lãsat sânge, i-a fãcut un fel de operaţie, i-a tras o panglicã dupã cap… fapt e cã a fãcut-o bine (sau poate sã fi fost evoluţia normalã… cine ştie?…) Marghioliţa a rãmas totuşi pânã la sfârşitul vieţii cu ceva straniu în privire, ceva fix, care inspira nepoatelor ei o fricã teribilã.
Era grãsuţã şi rotofeicã şi-şi lua nişte aere majestuoase cu un mers impunãtor ce nu se potrivea nici cu fãptura ei în miniaturã, nici cu tocurile ei scâlciate. „Regina regentã a Spaniei”, îi spunea în glumã mãtuşa ei Mariţa Orãscu… „ochii stranii ai Tantii Merghioliţei… de câte ori nu m-au urmãrit şi în vis…” scria nepoata ei, Zoe Mandrea.
Alexandru, „Frumosul Alexandru” cum îl supranumeau verişoarele sale, crescuse mare, şi, cu toate cã nu avea decât 17 ani, purta deja barbã… Era mic de staturã şi lat în umeri, cu trãsãturile regulate şi nişte ochi mari, verzi şi limpezi ca ai bunicii sale Zina, dar cu privirea tot rãtãcitã ca şi ai mamei sale… apoi umbla mereu tãcut şi posomorât. Unchiul Alecu plãnuia sã-l cãsãtoreascã cu fiica lui, cu Marie, şi sã le lase amândurora averea sa… Acest Alexandru era o enigmã pentru întreaga familie… Genial pentru unii, ratat pentru alţii, era, în fond, o fire primejdioasã, ascuns şi tãcut.
Ca sã se cultive, l-au trimis la Viena într-un institut cu renume, dar dupã vreo trei ani, vãzând cã nu face nici o ispravã, s-a hotãrât mama lui sã plece în Austria şi sã-l aducã înapoi în ţarã… Vãzând acolo rezultatele lui catastrofale la studii, a început sã-l ocãrascã cu glas tare în faţa directorului.
„Nu o luaţi în seamã… e nebunã!”, i-a spus foarte calm Alexandru directorului, pe nemţeşte, limbã pe care Marghioliţa nu o înţelegea…
Când a ajuns înapoi în ţarã, s-a dovedit o decepţie pentru toatã lumea… Vorbea binişor germana, scria caligrafic, executa la pian câteva bucãţi uşoare, povestea cu talent despre spectacolele şi baletele de la opera din Viena, dar atâta tot.
L-au trimis la Bucureşti unde a stat la o rudã, dar acolo s-a încurcat cu soţia gazdei şi a fugit cu ea, aducând-o la Craiova în casa mamei lui… Sãrmana Marghioliţa se opunea din rãsputeri la legãtura lor, dar nu le putea face nimica.
Marghioliţa se simţea din ce în ce mai obositã… venea seara în vizitã la mãtuşa ei Mariţa, la Zinca Viişoreanu sau la unchiul Alecu şi picotea într-un fotoliu, în timp ce ceilalţi discutau. Doar pianul o mai trezea la viaţã. Când se apuca sã cânte Hora Nebuniei, te apucau fiorii, aşa de bine simţeai vântul şuerând printre frunzele de toamnã ale pomilor… Degetele ei nervoase alergau cu atâta mãiestrie peste clapele îngãlbenite ale pianului ei vechi cu patru pedale, cã te simţeai şi tu prins în vârtejul notelor, şi fãrã voie te trezeai plângând. Opinia ei muzicalã era nediscutatã în cercul familiei, şi dacã spunea Marghioliţa despre o guvernantã nou venitã de la Viena sau de la Paris cã „cântã bine”, toţi o aprobau, iar dacã spunea cã „nu are metodã”, iarãşi, nu mai sta nimeni la îndoialã.
A sosit şi nenorocitul an 1873. În varã, au murit în strãinãtate Mariţa Orãscu şi soţul ei Costache, apoi cãtre Sfântul Nicolae a murit Alecu, şi dupã el a urmat sãrmanul Iancu cel slab de minţi… dupã sãrbãtorile Crãciunului, Marghioliţa s-a simţit brusc cuprinsã de arsuri şi junghiuri la stomac, de greţuri şi vãrsãturi ce nu mai conteneau, şi în mai puţin de douã zile a fost gata… În clipa morţii n-a avut-o lângã ea decât pe Marie, aceea împotriva cãreia intrigase o viaţã întreagã… Atâta bunãtate a dezarmat-o pe biata muribundã.
„Cum!… Tocmai tu eşti, Maria!”… a strigat ea şi a privit-o cu lacrimi în ochi pânã în clipa din urmã.
În jurul morţii Marghioliţei a plutit un mare mister… Se poate sã fi fost un simplu ulcer perforant… Se şoptea însã cã femeia cu care trãia Alexandru în casa maicã-si i-ar fi pus otravã în mâncare, pentru cã se opusese la cãsãtoria lor şi se împotrivise sã-i primeascã sub acoperişul ei. Mai poate şti azi cineva?… Nu s-a putut dovedi nimica şi nici nu s-a fãcut vreo cercetare… Fapt este cã, atunci când au apucat-o pe Marghioliţa durerile, femeia aceea n-a vrut în ruptul capului sã trimitã dupã doctor, spunând cã nu era nimica grav şi cã va trece… Sã fi avut cunoştinţã Alexandru despre aceastã crimã, dacã crimã a fost, sã fi fost şi el implicat în ea? Cazul va rãmâne încã o enigmã a trecutului.
Dupã înmormântare, casa a fost scoasã la vânzare, şi din ziua aceea nu s-a mai auzit nimic nici despre Alexandru şi nici despre amanta lui… Se pare cã s-au cãsãtorit, cã el şi-a schimbat numele, şi cã a ajuns şef de garã undeva în România…
5. Mariţa Orãscutc „5. Mariţa Orãscu”
Despre acest al cincelea copil al Serdarului Panait, avut cu Safta Poenaru-Verdeş, despre aceastã bunicã a bunicii mele, mã voi ocupa într-un capitol separat.
XIV. POENARII tc „XIV. POENARII ”
Vã reamintiţi, desigur, cum din dragostea serdarului Panait Dãlgeanu cu Safta Poenaru-Verdeş, a rezultat o fetiţã, Mariţa, care a fost bunica bunicii mele, Netty Culcer. Propun acuma sã cercetãm puţin neamul acestei Safte; al tatãlui ei, logofãtul Constantin Poenaru-Verdeş, şi mamii sale, Bãlaşa Locusteanu. Vom începe cu neamul Poenarilor.
Primul Poenar despre care avem de ştire296 a fost un oarecare Nico din Poiana297 care a avut o fiicã, Iana. Nu ştim cu cine a fost mãritatã aceastã Iana, dar ştim cã a avut trei fii: pe Drãghici, pe Neagoe şi pe Barbu.
Barbu a fost cãsãtorit pentru prima datã cu Anca lui Grama care a pierit în 1634 ucisã de tâlhari; a doua oarã a fost cununat cu Voichiţa, cu care a avut patru feciori: Vasile, Dragotã, Preda şi Dumitraşcu.
Dumitraşcu Poenaru a fost logofãt la 1648, clucer la 1671, vel pitar la 1688; la 1699 mai trãia încã, dar la 1705 ştim cã era mort şi îngropat la Motru. Dumitraşcu a fost cãsãtorit cu Catinca sau Cârstina Bengescu din Belcin, cãlugãritã mai târziu sub numele de Calinia298 … Dumitraşcu şi Cârstina au avut şi ei tot patru copii: Matei, Voichiţa, Constandin şi Vasile. Voichiţa a fost mãritatã cu Istrate Florescu, strãmoşul Floreştilor de astãzi. Istrate şi Voichiţa au fost strãbunicii lui Ion Florescu, care a fost bunicul Luxiţei Florescu, marea dragoste a lui Nicolae Bãlcescu şi mama lui Bonifaciu Florescu.
Vasile, cel de-al 4-lea copil al lui Dumitraşcu şi al Cârstinei, a fost cãsãtorit mai târziu cu Maria şi apoi cu Stanca Grecianu. Cu Maria l-a avut pe Dumitraşcu, zis Belcãneanu, şi pe Constandin; cu Stanca Grecianu l-a avut pe Matei Poenaru, zis Viardeş, sau Verdeş, care a fost paharnic şi s-a cãsãtorit cu o oarecare Safta. Matei şi Safta au avut un fiu, Constantin Poenaru-Verdeş, care era paharnic în 1763, logofãt la 1785, iar la 10 iunie 1799, când se face o catagrafiere (inventar) cu toatã perensia (averea) casei sale, vedem cã nu mai trãia. Constandin a fost cãsãtorit întâia oarã cu Zoiţa, cu care a avut un fiu, Ioniţã Poenaru-Verdeş, cununat cu Elenca zisã Verdeşoaia. A fost cãsãtorit şi a doua oarã cu Bãlaşa Locusteanu, cu care a avut o fatã, pe Safta, cea care ne intereseazã pe noi, strãbunica bunicii mele Netty Culcer.
Am spus-o eu cã genealogia este o îndeletnicire tare plicticoasã.
XV. LOCUSTENIItc „XV. LOCUSTENII”
O fi ea genealogia o îndeletnicire tare plicticoasã, dar nu am încotro; dacã am vãzut cine a fost tatãl Saftei Poenaru-Verdeş, cea care l-a iubit pe serdarul Panait Dãlgeanu, iubire din care a rezultat bunica bunicii mele, Mariţa, apoi va trebui acuma sã ne ocupãm şi de mama ei, Bãlaşa Locusteanu, strã-strã-strã-strã-bunicã-mea, cãci şi ei îi datorãm o pãrticicã din viaţa noastrã, câteva gene dezoxiribonucleice cât o mai fi rãmas…
Din capul locului trebuie sã arãtãm cã în satul cu acest nume299 au existat douã viţe de Locusteni, pe care genealogiştii le-au confundat adeseori între ele.
O primã viţã coboarã din Dumitru zugravul (pictorul) din Locusteni, care în 1575 era postelnic. Un strãnepot al acestui Dumitru este cumnatul meu, doctorul Nelu Locusteanu. De notat cã şi Nelu, şi fiul sãu Gore, au amândoi foarte mult talent la picturã.
A doua viţã apare la începutul veacului al 17-lea, când aflãm de existenţa a doi fraţi, Barbu şi Stoian Locusteanu.
Barbu are un fiu, Stan, care prin 1642 era postelnic, şi pe care un document din 1655 îl numeşte nepot dupã mamã a lui Dabu Spãtaru (habar nu am cine a fost acest Dabu).
Stan Locusteanu a avut şi el doi fii, Badea şi Irimia. Irimia Locusteanu, zis şi Udrişte, era logofãt prin 1694; este înmormântat la mãnãstirea Sadova. A avut la rândul sãu trei feciori: Tãnase, Ghiure şi Radu.
Radu Locusteanu, ctitorul bisericii din Locusteni, a avut şi el doi fii: Constandin şi Radu.
Radu II Locusteanu era logofãt la 1784; a fost cãsãtorit cu Maria şi au avut amândoi o fiicã, Bãlaşa. La 1790, Radu era mort, cãci o vedem pe vãduva sa, care se intituleazã Maria Logofeteasa Locusteanca, întocmind singurã foaia de zestre a Bãlaşei, când a mãritat-o cu logofãtul Constandin Poenaru-Verdeş. Pe aceastã foaie figureazã moşiile Locusteni, Predeşti şi Urecheşti, plus casele din Craiova, plus via din Locusteni, plus vite mari, haine scumpe înflorate cu fir de aur şi cãptuşite cu blãnuri de preţ, plus ţigani robi, plus câte şi mai câte… Nu o ducea greu strã-strã-strã-strã-bunicã-mea Bãlaşa!… Şi când mã gândesc la un document din vremea ocupaţiei austriace, care vorbeşte despre un „Locustani ex familiae Bojarines sed ferma pauper et inter Milites”300 stau şi eu şi cuget la viaţa asta, cum din Locusteni cel „pauper” s-a ajuns la Bãlaşa cea bogatã, şi apoi din nou la Gabriel cel „pauper”… Oare şi pe lumea cealaltã tot aşa sã fie?…
În foaia de zestre menţionatã se prevedea şi „al treilea parte (sic) de la rãposatu ginere-meu Nicolae Mãrgãritescu…” de unde am mai putea deduce cã Bãlaşa ar mai fi fost o datã mãritatã, înainte de a-l lua pe Poenaru, cu acest Mãrgãritescu.
Avuţia însã nu e o chezãşie a fericirii, cãci numai peste nouã ani, la 1799, aflãm cã Bãlaşa era moartã, lãsând în urma ei o fetiţã, pe Safta, cea care l-a iubit pe Panait, iubire din care a rezultat… etc.etc.etc. şi nici pe Safta, nici pe Mariţa, fiica acesteia, şi nici pe Leana, fiica Mariţei nu le-a putut ferici avuţia.
Dintr-un document de la 1814, aflãm cã şi bãtrâna logofeteasã Maria nu mai era la acea datã printre cei vii.
XVI. SAFTA POENARU-VERDEŞtc „XVI. SAFTA POENARU-VERDEŞ”
1791-1820
V-aţi plictisit, sunt sigur, de atâtea genealogii pedante şi cred cã ar fi în sfârşit cazul sã începem povestea romanticã a focoasei Safta, cea care l-a iubit pe serdarul Panait.
Am vãzut cum tatãl ei, biv ftori logofãtul301 Constandin Poenaru-Verdeş, rãmânând vãduv de Zoiţa lui şi având şi un copil minor, pe Ioniţã, s-a recãsãtorit cu Bãlaşa Locusteanca, ce se pare cã a mai fost mãritatã înainte cu un oarecare Mãrgãritescu. Iatã cum începe foaia de zestre a Bãlaşii întocmitã la 18 iunie 1785 de mama ei, Logofeteasa Maria Locusteanca302 :
„Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nãdãjduit spre Tine!…
Fãcutu-s-au aceastã foaie de zestre ce s-au dat fiicei mele Bãlaşii, precum scrie mai jos anume: (…)”Urmeazã enumerarea „condeielor” (articolelor) din foaie:
„…– Un rând de haine de atlas cu flori de fir, cu blanã de sangeap (jder).
– Un rând de haine de atlas cu flori de fir, îmblãnite cu cacom (herminã).
– Una giubea de ghermesut (o hainã lungã de mãtasã ce se purta peste anteriu) cu flori de fir, cu blanã de cacom.
– Una rochie de tulpan cu anteriul ei.
– Un rând de haine de şal îmblãnit cu sangeap.
– Una pereche de cercei de aur cu zamfir.
– Un inel de aur cu zamfir.
… … … … … … … … … … … … … etc.”
Cu totul, foaia de zestre înşira vreo patruzeci de astfel de „condeie” (haine, bijuterii, bani, ţigani robi, oiţe, pãmânturi, case etc.…).
Ce frumos trebuie sã-i fi stat Bãlaşei cu giubeaua ei bogatã de ghermesut, îmblãnitã cu cacom, şi cu cerceii de aur cu zamfir în urechi!…
Dar când stai sã te gândeşti,
Toate cele pãmânteşti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor…
şi în iunie 1799, aflãm cã nici Bãlaşa şi nici soţul ei Constandin nu mai erau în viaţã. Cred cã nu avea încã treizeci de ani Bãlaşa noastrã…
Bãlaşa şi Constandin avuseserã împreunã o fetiţã, care a primit din botez numele de Safta, la fel ca mama lui Constandin. La moartea pãrinţilor, sã fi avut cel mult opt ani. S-a fãcut atunci (la 10 iunie 1799) o catagrafie (inventar) de toatã perensia (averea) casei, catagrafie ce se încheia astfel:
„Dumnealui Ioniţã şi Dumneaei Sãftica, fraţi vitregi, fiii rãposatului logofãt Constandin Poenaru, având pricinã de împãrţealã a perensiei pãrinteşti, şi «simfonisindu-se»303 amândoi a nu umbla prin judecãţi, ne-au rugat pe noi, jos-iscãliţii a le «teorisi» pricina şi prigonirile ce au avut între dumnealor… etc”. Vasãzicã simfonie, simfonie, dar şi cu prigonire… Ce sã-i faci?… aşa e la împãrţealã. Şi astfel, Comisia (s-o numim aşa) s-a întrunit, a inventariat toatã „perensia”, a scãzut toate datoriile casei şi lipsele zestrelor celor douã soţii rãposate, şi fãcând douã „comisioane” (loturi), asemenea unul cu altul, „unul la mâna unuia şi altul la mâna altuia” şi-a socotit sarcina îndeplinitã şi au încheiat astfel procesul lor verbal: „…pentru case, rãmânând amândouã pãrţile nemulţumiţi şi odihniţi304 , ne-am iscãlit şi noi… etc.”
În „comisionul” Sãfticãi a cãzut şi o icoanã a Maicii Domnului, ferecatã cu argint, care a trecut apoi în stãpânirea Mariţei, fiica Saftei, apoi în stãpânirea Leanei, fiica Mariţii, apoi într-a Olgãi, fiica Leanãi, apoi într-a Valeriei, fiica Olgãi, iar astãzi se aflã la Petrişor Chiru, fiul Valeriei… şi mã întreb câte generaţii or fi stãpânit-o înaintea Saftei, prin câte mâini va fi trecut… câte mâini credincioase i-or fi aprins candele, câte rugãciuni se vor fi înãlţat spre ea… Ce bine ar fi dacã şi icoanele ar şti sã povesteascã!… Tot în „comisionul” Sãfticãi, a intrat şi un ceasornic franţuzesc, care arãta şi lunile anului… acest ceas se aflã şi el astãzi la vãrul meu Petrişor Chiru. Pãcat cã nu mai merge!
Rãmasã orfanã, Safta a fost luatã şi crescutã de bunicã-sa, logofeteasa Maria Locusteanca, care a mãritat-o în 1806 când avea 15 ani… astãzi nu se mai ştie nici cu cine a fost mãritatã, şi nici cu cine a trãit Safta în noua ei casã… Se pare cã acest soţ nu a trãit mult, cãci în 1814 o ştim vãduva Armaşului Ghiţã Jianu, care se pare cã a fost al doilea soţ.
A treia (?) oarã a fost mãritatã cu pitarul Lambru Villara, dar în 1815, nici peste un an, o vedem din nou vãduvã, locuind în cãsuţa ei din Craiova, lângã Biserica Maicii Preciste Mântuleasa, la o vârstã la care omului îi e mai dragã viaţa… La vremea aceea, când puseseşi pirostiile de trei ori, nu-ţi mai da voie mitropolitul sã te cãsãtoreşti a patra oarã305 , şi vãduvioara noastrã, tânãrã, focoasã, şi mai ales foarte bogatã, era osânditã la singurãtate pe viaţã… La ce puteau sã-i foloseascã tinereţea, frumuseţea, averea, dacã nu e şi dragoste?… şi biserica nu-i mai da dreptul la o dragoste legiuitã… ce vinã a avut atunci sãrmana Safta, dacã aceastã dragoste a gãsit-o în afara legii!… Dintre toţi tinerii ce-i dãdeau târcoale, dupã nici unul nu s-a prãpãdit… În schimb, nu ştiu cum s-a întâmplat cã i s-au aprins cãlcâiele (şi inima) dupã un bãrbat cam trecut, cu argint la tâmple, cu o nevastã frumoasã coz şi cu patru copii… Serdarul Panait Dãlgeanu… Ce voia Safta?… Ce nãdãjduia Safta?… nici ea nu ştia… pârdalnica de dragoste nu alege… Panait ţinuse şi el douã neveste, şi acum era cãsãtorit pentru a treia oarã… Chiar dacã şi-ar fi lãsat nevasta cea de acuma, a patra oarã nici el nu se mai putea cununa… dar inima omului nu e creier sã-şi punã probleme… Ea nu ştie ce e logica şi ce sunt legile… Panait se topea şi el de dragul Saftei… Searã de searã, cum da soarele în scãpãtat, îşi punea giubeaua şi işlicul, îşi lua mãtãniile de odogaciu, îşi vâra picioarele în papuci, şi pornea iaveş-iaveş prin curtea bisericii spre casa iubitei… Se fãcea omul cã se plimbã, dar numai el ştia câtã grabã era în inima lui… Sã te fereascã Dumnezeu de cea de-a doua tinereţe, cã e mai rea decât prima!…
Safta, la rândul ei, parcã de-abia acuma începea sã priceapã cum este când iubeşti, cãci era şi bãrbat frumos Serdarul, înalt şi bine împlinit, cu bãrbuţa lui cea neagrã, cu faţa albã ca laptele, şi nişte ochi negri ce te sãgetau direct la inimã… şi aşa, nici n-a trecut anul, cã i-a şi nãscut o fetiţã drãgãlaşã… leit chipul tatãlui ei, pe micuţa Maria. Mult s-o fi bucurat el de naşterea copiliţei, dar cred cã tot bucuria mamei a fost mai mare, când dupã trei cãsnicii nerodnice auzea în sfârşit gungurit de copil în casa ei.
Tare necãjitã mai era când se fãcea ora şi trebuia sã-i plece iubitul. Tare ar fi vrut sã-l ţinã numai la casa ei, şi-i fãcea fel de fel de farmece serdãresii ca sã moarã, cu toate cã ştia bine cã de soţ tot nu îl va putea lua…
Nu trecu însã multã vreme, cã începu sã simtã cum o pãrãsesc puterile… Se topea din picioare şi slãbea vãzând cu ochii; braţele nu o mai ajutau, şi picioarele nu o mai duceau… Nimeni nu ştia sã spunã ce avea, şi degeaba s-a cãutat ea cu babe, cu descântece şi cu acatiste, cã la nimica nu au folosit. A adus ea şi un doctor neamţ de la Viena, unul Schwab, a cheltuit o grãmadã de bani pe doftorii de la spiţerie (unde a rãmas chiar datoare o sutã de taleri)… dar toate au fost degeaba… Boala i se fãcea de la o zi la alta tot mai rea, şi în curând cãzu la pat… Aşa se chinuia Safta de tare, cã ajunsese sã cheme moartea sã o scape de durere, dar moartea nu voia sã vinã…
Un an încheiat a zãcut sãrmana femeie la pat, şi boala nu i se alegea nici într-un fel, nici în altul, pânã când îi veni în gând cã de asta o chinuieşte Dumnezeu, ca s-o pedepseascã de farmecele ce le fãcuse Serdãresei Joiţa ca sã moarã… Vezi cã unde dorise moartea alteia, acuma nici la ea nu mai voia sã vinã moartea sã o izbãveascã de dureri.
Gândul acesta a fãcut-o de s-a cãit amarnic, şi nu mai avea acuma altã dorinţã decât s-o vadã pe Joiţa venind la patul ei s-o ierte, cãci era încredinţatã cã fãrã iertarea Serdãresei nu va putea ieşi sufletul din ea.
Dar vezi, cã pe Joiţa cea mândrã şi dârzã nu era chiar aşa uşor s-a îndupleci sã pãşeascã în casa potrivnicei ei… prea fusese umilitã… prea mult suferise în mândria ei de femeie!… Nimeni nu îndrãznea sã o roage şi nici sã aducã vorba despre Safta, iar Serdarul mai puţin decât toţi ceilalţi… În sfârşit, se gândirã sã-l roage pe Popa Ioniţã, duhovnicul de la Biserica Mântuleasa, sã mijloceascã el pe lângã serdãreasã. Îi venea cam peste mânã pãrintelui solia asta, cãci dee… dragostea lor nu prea fusese dintre cele binecuvântate de Dumnezeu… dar vezi cã el, ca preot care spovedise atâţia pãcãtoşi, cunoştea mai bine poate decât oricare altul cutele inimii omeneşti, chiar şi cele mai tainice, şi apoi iertarea este doar o virtute creştinã… Nu ştim ce i-o fi spus pãrintele serdãresii, cum i-o fi vorbit306 , dar ştim cã a izbutit s-o înduplece şi s-au înţeles sã meargã amândoi a doua zi pe searã, când va da soarele în asfinţit, sã nu fie prea mare lumina, sã o vadã lumea intrând în casa ibovnicei bãrbatului ei.
În aceeaşi zi a cerut biata Safta sã-şi revadã diata (testamentul) prin care lãsa clironoamã (moştenitoare) pe micuţa ei Maria, „ce din pântecele sale au nãscut-o”, sã fie moştenitoare „pe toate ce se vor gãsi dupã moartea sa, îndatorând pãrinteşte pe copilã sã-i facã îngroparea dupã cinstea neamului sãu şi sã-i caute de suflet cu pomenile cele obişnuite.” Aşa glãsuieşte arãtarea preoţilor de la Biserica Mântuleasa, din 17 iulie 1820 cãtre Galacteonul Râmnicului… şi mai departe, aceeaşi „arãtare” glãsuieşte: „…vãzând cã, prin diata ce au fãcut mai înainte, nu i-au dat prin gând sã-şi lase epitropi pentru chiverniseala avutului sãu pânã la creşterea copilei, au rugat pe Dumnealui Biv-Vel-Serder Panait Dãlgeanu, şi pe Dumnealui Biv-Vel-Medelnicer Dincã Zãtreanu de au binevoit dumnealor a fi epitropi, pânã va fi pronia lui Dumnezeu a se cãsãtori fiicã-sa, plãtind dumnealor şi toate datoriile casei…”
Dacã lãsãm puţin romantismul la o parte, vedem cã dorinţa Saftei de a se împãca cu Joiţa avea şi un substrat, ceva mai realist. Cui i-ar fi putut lãsa aceastã mamã prevãzãtoare pe micuţa Mariţa în grijã, dacã nu tatãlui ei, Panait?… şi ce ar fi putut face Panait în casã, fãrã învoirea soţiei sale legiuite?…
Aceastã completare a testamentului a dictat-o Safta logofãtului Mihail Leoveanu condicerul, şi au adeverit-o Popa Ioniţã, Duhovnicul Saftei, şi diaconul Constantin… Când a apucat Safta condeiul sã iscãleascã, aşa i-a tremurat mâna de slãbiciune, cã nici o slovã nu a putut scrie, şi atuncea, în loc de pecete, şi-a pus degetul.
A doua zi – vineri 4 iunie 1820 – a venit Popa Ioniţã încã de la ora chindiei s-o aducã pe serdãreasã la sãrmana muribundã, dar pânã ce n-a dat soarele în scãpãtat, aşa cum le dusese vorba, nu a plecat Joiţa de acasã… Au strãbãtut împreunã grãdina bisericii, au intrat în curtea Saftei, şi au urcat amândoi scãrile pridvorului pânã la cãmãruţa întunecoasã a bolnavei, care zãcea pe un maldãr de perne, cu fruntea acoperitã de broboane mari de sudoare rece… Deodatã vede uşa cum se deschide mare şi cum, în prag, apare chiar Joiţa, venind spre ea cu braţele întinse a iertare… Era frumoasã ca un înger aducãtor de pace… soarele, care apunea, îşi juca para în pãrul ei auriu, iar focul din vatrã (deşi erau în iunie) îi arunca în obraji o luminã roşiaticã care o îmbujora toatã, fãcând-o parcã şi mai frumoasã… Toatã ura, toatã gelozia serdãresei, toatã mândria ei umilitã şi cãlcatã de atâtea ori în picioare, se topea acuma în faţa suferinţei. Venea cu zâmbetul pe buze, chiar ca un înger care aducea iertarea din cer307 .
– Multumescu-ţi ţie Doamne, acuma pot sã mor!… a strigat o datã Safta cu putere, ridicându-se în pat şi cãzând imediat înapoi între perne.
Ţipãtul acesta, venit parcã de pe alte tãrâmuri, o înspãimântã atâta pe Joiţa, încât a luat-o la fugã, ca gonitã de duh, fãrã aprivi înapoi şi lãsând în urma ei uşa deschisã.
Nici nu a apucat Joiţa sã iasã din curte, cã se şi auzirã ţipetele roabelor din casã, deschizând ferestrele şi jelindu-se cã a murit cucoana.
Mult a mai plâns-o boierul Panait sãracul, cã mult o mai iubise!…
Sã tot fi avut vreo douãzeci şi nouã de ani Safta Poenaru-Verdeş, Mama Mariţei, Mama Leanei, Mama lui Netty, Mama lui Max, tatãl meu…
℘⇑
Discutam într-o zi cu vãrul meu Petrişor Chiru (a cãrui bunicã Olga Gigurtu, a fost sorã cu bunica mea Netty Culcer):
– Nu ştiu, nu pot sã-mi explic – îmi spunea el – de ce, la distanţã de peste un veac şi jumãtate, mã simt atât de atras de aceastã Safta… Nu ştii ce simpatie caldã mã leagã de ea peste atâtea generaţii… Pare a nu fi fost nici prea inteligentã, nici prea cultã308 , nici prea stilatã… o femeie superstiţioasã care umbla cu farmece sã provoace moartea fiinţei cãreia voia sã-i strice casa… şi totuşi, o simt atât de aproape de inima mea!… Crede tu ce vrei, dar eu aşa o simt…
– Şi eu simt la fel – i-am rãspuns eu – şi nu e greu de priceput de ce:
– În primul rând, a fost o fiinţã care a iubit; a iubit cu patimã, sincer şi fãrã rezerve; una la mânã.
– Am putea apoi uita cã tocmai din aceastã dragoste am rezultat noi, strãnepoţii… Dacã ne bucurãm de lumina soarelui, de frumuseţea firii, de bunãtatea celorlalţi, … toate acestea, Saftei le datorãm; douã la mânã.
– Gândeşte-te Petrişor cã nu se poate sã nu te impresioneze lipsa de noroc a acestei fiinţe care nu a putut şi ea avea parte de un cãmin ca atâta altã lume, care ar fi avut şi ea dreptul la o dragoste ca toţi ceilalţi, dar a fost silitã sã şi-o însuşeascã pe furate, iar când şi-a însuşit-o, i-a curmat Dumnezeu şirul zilelor… La ce i-a folosit averea ei cea mare?… trei la mânã.
– Şi fiindcã veni vorba de avere, ar fi putut el, Barbu Bãlcescu, sã asigure fetelor sale o creştere aşa aleasã, dacã n-ar fi dispus de moştenirea rãmasã de la strãbunica lor Safta?… şi dacã n-ar fi primit ele aceastã creştere, ar fi reuşit oare sã ne sãdeascã în inimã toatã comoara sufletului lor distins şi generos, fãcându-ne sã iubim mai presus de orice binele şi frumosul?… Patru! Tu ce zici?…
XVIII. MARIŢA ORÃSCUtc „XVIII. MARIŢA ORÃSCU”
1816-1873
În Craiova Banilor Olteniei, pe strada Unirii de astãzi, se înalţã peste drum de poştã, în rând cu biserica Mântuleasa, o veche casã boiereascã cu etaj, cu camere largi şi luminoase şi cu grãdinã în faţã, iar în fund se zãreşte o cãsuţã învechitã cu pridvor… Multe ar mai şti sã povesteascã aceste case, dacã le-am putea înţelege graiul!…
Locul de casã este pomenit încã din 1806 în foaia de zestre ce i-a fãcut-o Maria Logofeteasa Locusteanca nepoatei sale Safta, care şi-a zidit acolo o cãsuţã dupã ce a rãmas vãduvã pentru a treia oarã… Acolo venea în toatã seara Serdarul Panait sã o vadã… De câte ori nu o fi încremenit Safta cu ochii la icoana iubitului ce întârzia sã vinã… şi cred cã Sfânta îi va fi iertat pãcatul, cãci prea i-a fost mare dragostea…
Acolo s-a nãscut, prin 1816, o fetiţã, rodul acestei dragoste nelegiuite, şi tot acolo s-a prãpãdit patru ani mai apoi biata Safta, dobândind în clipa morţii iertarea de la serdãreasa Joiţa, pe care o înfruntase aşa de crunt în mândria ei de soţie…
Suntem, aşadar, prin iulie 1820… Micuţa Mariţa moştenise de la mama ei aceastã cãsuţã, şi cinzeci de suflete de ţigani robi, şi trei mori, şi numeroase haine scumpe îmblãnite, şi scule, şi nestemate, şi vite… şi pe deasupra şi cinci moşii309 … Dar ce-i putea pãsa de toate aceste averi unei copiliţe de patru ani, rãmasã fãrã mamã, şi care nu mai avea pe nimeni sã-i poarte de grijã?…
Nu mai avea pe nimeni sã-i poarte de grijã?… Dar Serdarul Panait?… Ar fi voit el din toatã inima sã ia copiliţa, sã o creascã la casa lui… dar te puteai pune cu coana Joiţa?… Nici nu voia sã audã de aceastã copilã din flori a soţului ei, şi peste dârzenia frumoasei femei era greu de trecut… şi atunci tot Popa Ioniţã, sãracul, cumintele Popa Ioniţã, a fost rugat sã stãruie pe lângã Serdãreasã… Ce i-o fi spus Pãrintele, ce i-o fi vorbit… n-are sã se ştie niciodatã310 , dar fapt este cã şi de data aceasta a reuşit sã o înduplece, şi astfel, într-o zi, pe la nãmiazã, a trimis Serdãreasa ţigãncile sã o aducã din casa mamã-sii… Cum a zãrit-o sosind, a ieşit cucoana în capul scãrii şi a strigat:
– Dezbrãcaţi-o!… Nu vreau sã intre cu nimic de la mumã-sa în casa mea!… În pielea goalã!… Azvârliţi hainele de pe ea!…
Şi zicând aceasta şi-a desprins giubeaua de samur de pe umeri şi a aruncat-o pe scãri în jos… O prinserã ţigãncile şi învelirã fata de o aduserã sus… Serdãreasa a trimis imediat sã-i cheme croitorul sã-i facã haine, iar ea, cu ajutorul ţigãncilor, se apucã sã croiascã rufe, şi au lucrat toatã ziua, pânã ce seara, vãzurã fetiţa îmbrãcatã.
Oare chiar aşa sã fi fost?… Sã fi pãşit micuţa Mariţa în casa Serdãresii chiar cu nimica de la mumã-sa?… Dar cele cinci moşii, casele, robii, blãnurile, giuvaericalele şi toate celelalte, pe care pânã la mãritişul fetii avea sã le chiverniseascã Serdarul şi Serdãreasa, astea tot nimica erau?… Cum necum, fetiţa a intrat pe uşã în pielea goalã, şi „mândria” Serdãresii fusese împãcatã… ieşise cu obrazul curat…
℘⇑
Micuţa Mariţa nu a fost primitã cu prea multã cãldurã în noul ei cãmin… mai ales sora ei mai mare, frumoasa Zina cea cu ochii verzi, nu ştia ce sã mai nãscoceascã sã o facã sã sufere.
Era cam slãbuţã fata şi tuşea mereu, de se temeau toţi sã nu dea în ofticã, dar încolo, era dracul gol. E de neînchipuit câte nebunii îi dãdeau prin gând sã facã, mai ales când rãmânea singurã cu prietena ei Zinca, fata lui Mãcescu. Zinca învãţa în casã împreunã cu copiii Serdarului, cãci aşa era obiceiul pe atunci, sã se strângã copiii din mai multe familii la un loc şi sã înveţe împreunã în casa unuia dintre ei mai cu dare de mânã. Au avut mai întâi o madamã care îi învãţa nemţeşte şi franţuzeşte, dar nu puteau s-o sufere, cãci era rea nevoie mare, şi într-o zi se luarã dracii de copii cu mãtura aprinsã dupã ea; Madama n-a mai venit şi Serdarul a adus pe bãtrânul dascãl Mitrancu, cu care începurã sã înveţe carte greceascã311 .
Bãtrânul Mãcescu avea vreo douãzeci de copii şi se bucura sã mai scape de ei, aşa cã, atunci când a împlinit Zinca unsprezece ani, s-a şi grãbit sã o mãrite dupã un tânãr, care nici el nu avea încã optsprezece. În ziua cununiei, când s-au întors nuntaşii de la bisericã, au bãgat de seamã cã lipsea mireasa… Au cãutat-o în toate pãrţile, au strigat-o, degeaba… Nici ea, nici Mariţa, prietena ei cea bunã, nu erau de gãsit… Îi apucase grija pe toţi, pânã ce, la urmã, cineva le-a descoperit pe amândouã ascunse într-o putinã…
Dupã nuntã, tot aşa a fost, şi nebuniile se ţineau lanţ. Cum venea Zinca s-o strige la gardul din grãdinã, Mariţa, de unde ar fi fost, venea într-o fugã de nu se vedea, şi ţop, peste gard la joc toţi trei… Când a avut Zinca primul ei copil, a fost o halima… se jucau cu bietul bãieţaş de parcã ar fi fost o pãpuşã… îl îmbrãcau ca pe oamenii mari… îl aşezau rãzimat de perete ca sã stea în picioare… se plimbau pe strada cu el de mânã… vai de nenorocitul copil ce l-au putut chinui… cã de asta nici nu a trãit sãrmanul… !
Când venea Serdarul acasã şi întreba de Mariţa, plecau ţiganii într-un suflet la Zinca s-o caute, dar nimeni nu le gãsea, cãci fetele se ascundeau prin tufe şi tãceau chitic. În cele din urmã pornea chiar Serdarul în cãutarea lor, şi sã fi vãzut râsete şi pufnituri când da de ele… O iubea Panait mai mult decât pe toţi ceilalţi copii, cãci, vezi, îi amintea de Safta lui.
Şi robii din casã o iubeau, cãci o ştiau bunã şi veselã, mai ales cã vedeau cã Serdãreasa nu o prea avea la suflet. Apoi Serdarul, când greşea câte un rob cu ceva, ca sã-i ştie de fricã, obişnuia sã strige: „Aduceţi-l pe ţigan încoace!… şi sã mai vie unul sã-i tragã câteva bice!…” dar avea o inimã bunã şi milostivã, o învãţa pe Mariţa sã-i cadã în genunchi şi sã-l roage sã-l ierte pe rob.
℘⇑
Mariţa crescuse între timp, de se fãcu aşa cum erau fetele când încep a se gândi la mãritiş. Era curãţicã, cu ochii negri şi vioi şi o pieliţã albã, catifelatã ca o petalã de trandafir… Serdarul începuse sã-şi facã vorbele cu Orãscu din Bucureşti, vãrul lui Mãcescu, ce avea un fiu, pe Costache, bãiat tânãr şi frumos, cu nişte ochi verzi, care şi fetii îi cam plãceau. Bãiatul, şi el, de-abia aştepta sã se facã de mãritat, dar Orãscu cel bãtrân tot îşi lua vorba înapoi când o vedea aşa slãbuţã, cãci se temea sã nu dea fata în ofticã şi sã i se molipseascã şi feciorul… Astãzi da, mâine ba… Serdarul începu sã nu mai puie temei pe vorbele Orãscului.
Într-o zi se pomeni Mariţa cã o chemã Serdarul la el şi îi spune:
– Ştii draga mea… Dascãlul Mitrancu a cam îmbãtrânit, şi nu mai poate bietul om sã-şi batã capul cu tine.
– Bine Babacule, îi rãspundea ea (cãci aşa se spunea pe atunci la tatã şi mamã: Babacã şi Nineacã) şi se bucura foarte cã o sã scape de focul cele de învãţãturã; dar Serdarul urmã:
– Am tocmit un altul, mai tânãr şi mai cu carte, care a sosit acuma de prin ţãri strãine. Are sã vinã mâine sã vadã ce ştii, ca sã puteţi pe urmã începe altele.
Mariţa lãsã nasul în jos; cine ştie ce fel de om va mai fi şi dascãlul acesta… Bãtrânul Mitrancu era el cam rãu câteodatã, dar se învãţase cu el…
Când o vãzurã aşa necãjitã, ţiganii robi nu mai puturã ţine ascunse cele ce aflaserã:
– Cuconiţã… dascãlul cel nou nu este dascãl… este peţitor… e Cuconul Costake a lui Aman, care a trãit mulţi ani prin ţãri strãine, pe unde a învãţat multã, multã carte…
Mariţii îi veni atunci inima la loc. Îi era ei cam fricã, dar tot se bucura cã se va mãrita. A doua zi, când veni Serdarul cu noul „dascãl”, Mariţa stãtea cu ochii în jos, dar se uita pe sub gene cât putea.
Pe vremea aceea era obiceiul ca fata sã sãrute mâna ginerelui, dar tânãrul Costake, ce venea de prin ţãrile Apusului, avea alte principii, şi poate de asta se şi prefãcuse cã era dascãl… o întrebã aşa de formã la nemţeşte, la franţuzeşte, ca sã vadã şi el ce ştie fata, iar pânãla trei sãptãmâni se fãcu nunta… Mariţa avea cincnisprezece ani, iar el, de douã ori cât ea… O iubea peste mãsurã Costake, o lua pe genunchi ca pe un copil, o mângâia, o rãsfãţa… dar degeaba… sufletul ei era muncit de o grijã ascunsã, care o împiedica sã se bucure… Care sã fi fost cauza acestei suferinţe tainice?…
Vã aduceţi desigur aminte cum vâra Serdãreasa la ciorap toţi banii pe care îi lãsa Serdarul Panait pentru acadelele copiilor. Mariţa se învãţa atunci sã ia alviţã pe datorie, şi de câte ori o întreba alviţarul când avea de gând sã-i dea banii, ea îi rãspundea mereu: „Las cã îţi plãtesc eu când m-oi mãrita!”
Şi astfel, la o sãptãmânã dupã nuntã, se trezi Mariţa cu alviţarul cã-i aduce o socotealã lungã, care cu totul şi cu totul se ridica la grozava sumã de doisprezece lei şi patruzeci de parale.
Doisprezece lei şi patruzeci de parale!…
Mariţa primise în zestre cele cinci moşii rãmase de la mamã-sa, casele, via, robii312 , averea… şi acuma se da de ceasul morţii pentru aceşti 12 lei şi 40.
L-a amânat ea pe alviţar din duminicã în duminicã, dar nu-l putea tãrãgãni la nesfârşit şi alviţarul începea sã dea semne de nerãbdare. Costake o vedea cum din zi în zi arãta tot mai îngrijoratã şi nu înţelegea ce putea fi cu ea. Într-o zi a întrebat-o:
– Ce e cu tine Mariţo?… Ce ai?… spune-mi… ai fãcut vreun rãu?…
– Da, rãspunse ea cu glasul stins, am fãcut datorii…
El, care mâncase toata averea rãmasã de la maicã-sa Zamfiriţa prin capitalele Europei, şi-a închipuit imediat cã va fi vorba de cine ştie ce sumã grozavã.
– Datorii?… Se înţelege cã e rãu sã ai datorii!… La cine le-ai fãcut şi cât sunt de mari aceste datorii?…
– La alviţar… doisprezece lei şi patruzeci de parale.
Costake îşi stãpâni cu mare greutate râsul, se arãtã foarte îngrijorat şi îi dete banii, sfãtuind-o ca altãdatã sã nu mai ia nimic pe datorie. Râdea Mariţa pânã la bãtrâneţe când povestea întâmplarea asta.
Se bucura Costake de Mariţa lui ca de un copil. În altã zi a încercat sã facã un şerbet, dar nu ştiu cum l-a greşit de se încordase de suceai linguriţa în el. Tocmai atuncea venise de la moşie un arendaş cu treburi, şi Dumnealui Boerul ceru sã i se aducã dulceaţã „din aceea fãcutã de cuconiţa”… şi unde o lãuda cã aşa dulceaţã bunã nu mâncase de când era pe lume, în timp ce bietul arendaş se omora trãgând de linguriţã şi nu reuşea s-o descleşteze dintre dinţi… Mariţii, pe de o parte îi era ruşine vãzând cã o greşise, dar pe de alta, abia se ţinea sã nu pufneascã în râs când vedea cum îi ţinea arendaşul ison boerului, lãudând dulceaţa şi spunând cã era foarte bunã, în timp ce da cu deznãdejde din fãlci, ca sã şi-o dezlipeascã de pe mãsele… într-un sfârşit, boierul Costake porunci feciorului din casã:
– Te rog, borcanul ãsta sã-l pui bine numai pentru mine, cã prea îmi place mult!
Mariţa s-a ruşinat tare şi s-a dus în grabã la soacrã-sa s-o înveţe sã facã dulceţuri.
Soacrã-sa Pipika, mama vitregã a lui Costake, era o grecoaicã cochetã care se roşea şi dãdea cu fel de fel de dresuri pe obraz… îşi fãcea singurã suliman de mãrgãritare şi spunea cã, pânã nu pune femeia ceva mai într-o parte pe ea, nu-l are pe vino-ncoace. Mereu o tot îndemna pe Mariţa sã dea şi ea cu sulimanuri, dar tânãra nevastã se temea sã nu se supere „Dumnealui”… De fapt, obrajii ei catifelaţi, albi şi trandafirii, numai de dresuri nu ar fi avut nevoie… Pipika însã stãruia într-una „Taci, cã nici nu te cunoaşte…” şi într-o dimineaţã pune mâna pe norã, şi mi-o sulemeneşte, şi mi-o vopseşte, şi mi-o drege, fãcând-o şi albã şi roşie, cu buzele cum e carnea vie şi sprâncenele colea ca lipitorile.
Costake, cum dete cu ochii de ea, o luã de sub bãrbie s-o sãrute ca de obicei, dar deodatã se opri:
– Dar ce e astãzi cu tine de eşti aşa murdarã?… Nu te-ai spãlat de dimineaţã?… Du-te şi te spalã mai întâi pe faţã, şi apoi te-oi sãruta!… Mariţa, ruşinatã de nu se mai putea, se duse fuga sã se spele, şi apoi cum veni, roşie de mult ce se frecase pe obraji, Dumnealui o luã drãgãstos în braţe:
– Vezi ce frumoasã te-ai fãcut dacã te-ai spãlat?… Nici cã te puteam sãruta nespãlatã aşa…
La un an dupã mãritişul fetii, muri şi Serdarul Panait… Pânã la sfârşitul vieţii, chiar şi dupã ce se mãritase, obişnuia s-o ia pe genunchi, s-o legene şi s-o sãrute… A fost înmormântat în naosul bisericii Mântuleasa313 şi l-a plâns Mariţa mult dar în curând şi-a şters lacrimile, când a simţit viaţa nouã palpitând în fiinţa ei… Era prin 1832.
Curând dupã moartea Serdarului a plecat Costake cu soţia la Sibiu sã înveţe contabilitatea, şi acolo l-a nãscut ea pe micul Dimitrake… Se bucurau pãrinţii de el ca de un înger, şi pe mãsurã ce creştea copilul, creştea şi bucuria lor… Se topeau de dragul bãiatului, vãzându-l cum începe sã stea aşezat… sã gungureascã… sã-şi cunoascã pãrinţii… Dar se mai întâmplã uneori ca atunci când te bucuri prea mult de odrasla ta, sã nu ai parte de ea, şi aşa s-a şi întâmplat şi cu micuţul Dimitrake… pânã a nu împlini anul, l-au pierdut. Ca sã o mângâie, soţul a pornit cu ea la Viena şi la Paris, dar când s-au vãzut întorşi la Craiova nu şi-au mai gãsit odihnã… Voia sã plece din ţarã, sã plece pentru totdeauna prin ţãri strãine, şi îi tot propunea Mariţii sã vândã toatã averea şi sã se mute la Paris. Ea învãţase însã de la bãtrânul Serdar, cã averea nu trebuie vândutã şi se ţinea dârzã… Uneori, rãzbitã de stãruinţele lui, apuca sã zicã „hai”, dar o spunea tot cu jumãtate gurã, şi atunci el îi da cuvântul înapoi.
– Pentru Dumneata ar fi mare noroc când aş muri, spunea el adeseori sãrutând-o, şi ochii i se umpleau de lacrimi… Alteori pleca de acasã, dar când îl credeai ajuns, se pomenea cu el înapoi:
– Mi-a fost dor de Dumneata!… şi iarãşi o sãruta cu ochii plini de lacrimi şi pleca.
Mariţa a nãscut, unul dupã altul, trei copii, dar nu se fãceau nici de câteva luni şi îi pierdea… Ea plângea de se omora, cãci de cum îi nãştea, îi erau aşa de dragi, cã se deştepta noaptea din somn şi încremenea privind la ei… O învãţarã atunci sã ia un copil de suflet, cãci se credea cã astfel îi va lãsa Dumnezeu şi pe ai tãi, şi aşa a luat în casã o fatã a roabei ei, Uţa Nãroada, de-i zicea Anica314 ; puţin dupã aceea, Mariţa rãmase iarãşi însãrcinatã, şi, de data aceasta, copilul îi va trãi.
Era în luna lui octombrie 1836 şi Costake plecase la moşie, la Floreşti. Acolo a rãcit, şi, în loc sã revinã la Craiova sã se îngrijeascã, a plecat mai departe la un bâlci din vecinãtate… Când s-a vãzut din nou acasã, ardea de friguri şi în numai câteva zile a fãcut o aprindere de plãmâni şi a murit.
Peste patru luni, duminicã 28 februarie 1837, a nãscut Mariţa o fatã şi i-a pus numele Elena315 .
Tânãra vãduvã era tot abãtutã… Prietena ei Zina fãcea tot ce putea sã-i descreţeascã fruntea, dar zadarnic… Atunci i-a venit un gând prin minte; vãrul ei Costache Orãscu, frumosul tânãr cu ochii verzi, care pe vremuri fusese vorba s-o ia pe Mariţa, ajunsese între timp şef de poştã la Craiova, şi era tot neînsurat. Nu i-a fost greu Zincãi sã mijloceascã o întrevedere… pe scurt, în mai puţin de un an, de Sfântã Mãrie-Micã 1839, s-a fãcut şi nunta.
℘⇑
Acuma începe pentru Mariţa o viaţã nouã; Costache Orãscu o iubea mult, şi ea îl iubea la fel; faţã de primul soţ avusese mereu impresia cã era un copil înaintea unei persoane mari, în timp ce Orãscu era de aceeaşi vârstã cu ea, şi dragostea lor era însoţiã de acel sentiment de prietenie, care dã atâta cãldurã unui cãmin…
În curţile rãmase de la Safta, Mariţa şi Costache şi-au ridicat o casã nouã cu etaj, o casã mare şi confortabilã, din al cãrei balcon se putea privi pânã departe spre dealurile viorii de pe malul Jiului; odãile erau înalte şi luminoase, iar din grãdina plinã de flori, cu bãnci umbrite şi cu tufişuri dese, se putea vedea tot ce se petrecea în stradã, fãrã a fi vãzut.
„…La bunici, totul era larg şi frumos ca şi inima lor…”, va scrie mai târziu, în amintirile ei de copilãrie, Zoe Mandrea, fiica Elenii Aman-Bãlcescu316 . Când intrai în casã te îmbãta mireasma florilor de la fereşti; vanilie, roze, zambile… toate la vremea lor, în ghivecele lor, iar în hârdaie impunãtoare creşteau ficuşii, cactuşii, lãmâiţa şi floarea de cearã… Îţi lua auzul cântecul canarilor din colivii, care parcã se luau la întrecere… Fiecare lucru era la locul lui, aşezat ca pentru veci; icoana îmbrãcatã în argint şi ceasornicul nemţesc din lemn negru rãmase de la Safta… un dulap mare de frasin aşezat într-un colţ, plin cu tot felul de bunãtãţi care aveau sã facã mai târziu bucuria nepoţelelor Olga, Zoe şi Netty… şi câte, şi câte alte toate…
Curãţenia în casã o ţineau cele douã roabe, Bãlaşa şi Uţa… Bãlaşa era o spãlãtoreasã neîntrecutã, şi nu era uşor sã speli perdelele acelea de dantelã şi sã le calci apoi în lungul firelor, astfel ca sã iasã bine florile pe faţã, dupã ce ai ştiut sã le potriveşti mai întâi la scrobealã. Apoi Bãlaşa mai era şi chelãreasa casei, cinstitã nevoie mare, un dram nu scotea din cãmarã fãrã rost. Tot ea îngrijea şi de garderoba cocoanei, de rochiile ei de catifea verde ca frunza nucului sau roşietice ca vişina putredã, de rochiile ei de moar antic cafeniu, atât de rigide cã se ţineau singure în picioare… Vara purta un vãl de Chantilly, şi iarna un şal de Ţarigrad.
Când se gãtea în faţa oglinzii celei mari317 , când îşi potrivea gulerul şi mânecuţele de dantelã de Bruxelles sau de valencienã, Bãlaşa o ajuta sã se îmbrace, iar când era gata, se da la spatele ei luminând-o cu douã sfeşnice de argint318 ; Costache venea şi el sã o admire, în timp ce Mariţa zâmbea şireatã vãzându-l mulţumit.
Uţa Nãroada, mama Anichii pe care o luase Mariţa de suflet, se ocupa de croitul rufelor; era frumoasã şi rozulie, şi, cum în vremea aceea se vântura prin ţarã tot felul de oaste strãinã, virtutea ei nu prea rezistase atacurilor focoase ale militarilor de diferite naţii.
Altã roabã de casã era Sultana, ce se socotea ca şi Bãlaşa a face parte din familie, şi era mândrã de obârşia aristocraticã a boierilor ei, ca şi cum ar fi fost vorba de propria ei genealogie.319
Aceasta era atmosfera patriarhalã în care se scurgea în tihnã viaţa Mariţiii… şi totuşi nu era fericitã, cãci, la fel ca şi în prima ei cãsãtorie, copiii nu-i trãiau… trei bãieţi se pare cã a avut ea cu Costache Orãscu320 , dar au murit toţi între patru şi şapte ani… Încetul cu încetul, veselia ei naturalã a fãcut loc melancoliei, şi toatã afecţiunea se revãrsa asupra Elenei Aman, Leana, singurul copil pe care i-l lãsase Dumnezeu în viaţã. Tatãl vitreg al Leanei, sãrmanul Orãscu, începuse sã nu-şi mai poatã reţine un sentiment de gelozie, când vedea cã toţi copiii lui mureau, şi cã numai fata lui Aman trãia… încetul cu încetul, inima lui se rãcea faţã de biata fatã, care nu era vinovatã cu nimica321 .
La 16 ani a mãritat-o dupã avocatul Barbu Bãlcescu, care revenise de curând din exil de la Constantinopole; ca zestre i-a dat moşia Floreşti, şi, între alţi robi, şi pe Sultana. Din aceastã cãsãtorie s-au nãscut trei fetiţe: Olga, Zoe şi bunicã-mea, Netty322 .
Câtva timp dupã cãsãtoria Leanei, a mãritat-o şi pe copila ei de suflet, pe Anica, fata Uţei, care în ultimul timp se fãcuse tare frumuşicã, şi Mariţa, cunoscând firea mamã-sii, se temea sã nu-i rãsuceascã capul vreunul din numeroşii feciori de boieri ce dedeau târcoale casei, aşa cã o ţinea mai mult pe lângã dânsa sau o lãsa în paza Bãlaşei. Deterã aşadar ţigãncile zvon cã vrea cucoana s-o mãrite şi se înfãţişarã o mulţime de peţitori, mai toţi ţigani bineînţeles, cãci pe atunci încã nu se pomenea sã se însoare român cu ţigancã. Dintre toţi, fu ales unul, Ion Bãsaru, lãutar contrabasist, un bãiat chipeş şi tânãr, care câtşiga bani frumoşi cu contrabasul lui. Mariţa le-a dat ca zestre toate cele trebuincioase unei gospodãrii cuviincioase323 .
De Sfânta Maria şi de Sfântul Constantin, cine venea cu taraful de lãutari sã cânte de ziua Cocoanei sau a Conaşului?… Ion Bãsaru, mai încape vorba?…
– Duceţi-vã şi spuneţi cucoanei cã a venit ginerele Dumneaei… trimitea el vorbã sus.
– Poţi sã mai zici ceva când are dreptate?… aşa este, unul boier şi altul ţigan, rãspundea Mariţa râzând.
La douã luni dupã naşterea ultimului ei copil324 , în 7 februarie 1860, Elena face o gangrenã a piciorului şi moare… Nu avea nici 23 de ani… Sã descriem durerea Mariţei? Dar se poate oare descrie durerea unui pãrinte care-şi pierde unicul copil în floarea vârstei?… Nu mã întrebaţi!…
℘⇑
Trecem acum la ultimul capitol din viaţa Mariţei Orãscu. Inima ei cea bunã, care sângerase de atâtea ori, pe mãsurã ce îi mureau copilaşii avuţi cu Aman, şi în continuare pe cei avuţi cu Orãscu, primeşte acuma lovitura hotãrâtoare.
Din ziua aceea, firea ei atât de veselã nu a mai cunoscut veselia, nu a mai pus pe ea haine frumoase, şi n-a înţeles sã mai trãiascã decât pentru cei din jurul ei, rãmânând pânã la sfârşitul vieţii nemângâiatã. Cum era şi firesc, toatã cãldura sufletului ei s-a revãrsat asupra celor trei micuţe orfane, Olga, Zoe şi Netty, iar fetiţele au rãspuns şi ele la acest sentiment, cu toatã tandreţea inimilor lor de copile necãjite. Costache Orãscu şi-a revãrsat şi el asupra lor întreaga sa afecţiune, cãci se socotea aproape vinovat de moartea Leanei, pe care o invidiase pentru faptul cã trãia şi-l chinuiau remuşcãrile… Aşa de tare s-a legat de inimile lor cu dragostea şi vorba lui cea bunã de bãtrân, încât pentru ele a fost un prilej de adâncã întristare în ziua când au aflat cã Orãscu nu era bunicul lor cel adevãrat.
Şi aveau mare nevoie fetiţele de afecţiunea caldã a bunicilor, cãci Barbu Bãlcescu se recãsãtorise cu o fiinţã lipsitã de omenie, care le-a fãcut sãrmanelor orfane o viaţã de infern şi al cãrei lux şi capricii le întreţinea soţul din averea rãmasã de la Elena. Mariţa, scandalizatã, a început atunci sã-şi reclame drepturile, în timp ce noua soţie a lui Barbu fãcea tot ce putea ca sã-l aţâţe împotriva foştilor lui socri, pânã ce s-a certat definitiv cu ei, şi din ziua aceea fetiţele nu au mai avut voie de acasã sã calce în casa bunicilor.
Numai guvernanta lor, Mademoiselle Camille, o franţuzoaicã devotatã, care nu avea nici ea voie sã iasã din casã decât duminica spre a merge la bisericã, fãcea ce fãcea, şi dupã slujbã se strecura pe furiş şi pe la bãtrâni, ca sã le mai aducã veşti despre copii. Mariţa şi Costache o ascultau cu inima strânsã cum le povestea despre suferinţele fetiţelor, iar la plecare aveau întotdeauna grijã sã-i umple manşonul sau umbreluţa cu stafide, curmale, smochine, rahat şi alune pentru bietele copiliţe… Aceastã osândã a ţinut aproape un an. Bãlaşa, care acum era dezrobitã, venea din când în când pe la Mariţa, şi mai turna şi ea gaz peste foc, povestindu-i cât era de frumoasã noua soţie a lui Barbu, pânã o fãcea de se înfuria pe ea şi nu-şi vorbeau mai multe luni… apoi iarãşi se împãcau.
Într-un sfârşit, Mariţa, deznãdãjduitã, recurse la un şiretlic care i-a reuşit de minune… Spunea în gura mare tuturor celor care voiau sã o asculte, cã nemaiavând copii se hotãrâse sã-şi lase întreaga avere unei mãnãstiri… Stratagema a prins, şi într-o zi, Barbu a anunţat fetiţele cã vor putea sã meargã din nou pe la bunici. Vizitele la Muiculina (aşa îi spuneau fetele) erau o adevãratã sãrbãtoare pentru ele. În septembrie le lua cu cãruţa la ţarã la culesul viilor, iar de Anul nou o trimiteau pe Bãlaşa (copilele îi ziceau Mama Bãlaşa) cu un coş mare de rufãrie de olandã împodobitã cu mignardise (gãitane brodate) lucrate de Mariţa cu igliţa, cu paltoane, pãlãriuţe, guleraşe, cravate şi câte şi câte altele. În seara de revelion, le lua şi pe ele la fratele ei Alecu Dãlgeanu. În ajunul Paştelor, dupã ce se spovedeau şi se grijeau la Biserica Mântuleasa, veneau sã ia ceaiul la bunici.
Pentru soţii Orãscu, Paştile nu erau o sãrbãtoare, cãci, atâta vreme cât erau certaţi cu Barbu, nu le da preotul sfânta cuminecãturã, şi pe vremea aceea era un lucru foarte grav sã nu te poţi împãrtãşi.
Bãtrânul Costache le iubea la fel ca şi Mariţa: „Mã umflu în pene”, spunea el, „când aud vorbindu-se despre fetiţele noastre.” Le asculta cântând la pian, şi apoi le cânta şi el cu vocea lui cea caldã de tenor care începuse sã se cam treacã. Le cânta Marsilieza, Hora Unirii, arii din Fra Diavolo… era o fire sãnãtoasã, caldã şi expansivã.
Vara, ca sã le facã sã mai uite coşmarul din casã, bãtrânii luau fetiţele cu ei la bãi la Mehadia. Bunica le-a fost cu atât mai dragã, cu cât afecţiunea ei venea în contrast cu mizeriile de acasã ale mamei vitrege. Dar mai bine sã ascultãm ce spune Zoe în amintirile ei: „Cã Mama Mare ne iubea cu o dragoste nemãrginitã, era lucru firesc, dar ceea ce era mişcãtor era felul în care ne-o arãta. Când ne auzea venind la ea, ieşea în capul scãrii, şi doar îi auzeam glasul plin de bucurie: „Pui, Pui, puilor!…” şi ne ieşea înainte cu braţele întinse sã ne îmbrãţişeze, iar noi o sorbeam din ochi. Curatã ca fulgul, faţa ei ne înveselea cu ochii aceia mici, negri şi sclipitori, cu picioruşele în pantofiori de catifea neagrã, ţinând în mâini mãtãnii de chihlimbar, iar braţele în mitene (mãnuşi lungi pânã la cot, ce lasã libere vârful degetelor) negre de dantelã ce miroseau plãcut… Pe cap purta în zilele obişnuite o boneţicã albã ca zãpada, iar la zile mari se împodobea cu o dantelã de chantilly neagrã…”
Orice rãu are însã şi un sfârşit, şi a venit, în fine, şi o zi de toamnã când ochii lui Barbu s-au deschis şi s-a despãrţit de sirena lui nefastã, spre bucuria micuţelor oropsite. Sãnãtatea lui Barbu, atât de zdruncinatã în ultimul timp de viaţa ce i-o fãcuse soţia, nu a rezistat însã, şi vechea lui boalã de piept l-a doborât din nou la pat… Se simţea tot mai rãu din zi în zi, şi atunci s-au hotãrât bãtrânii Orãscu sã se împace cu fostul lor ginere, aşa cã, într-o seara de februarie, cine a intrat, binişor şi fãrã zgomot, în iatacul bolnavului? Chiar Mariţa, care în acele clipe uitase toate jignirile şi înfruntãrile de pe vremuri. Barbu nu era în stare sã vorbeascã, dar o privea sfios şi i-a întins mâna lui galbenã ca ceara. Ea i-a strâns-o cu milã, fãrã a rosti nici un cuvânt. Împãcarea s-a fãcut în tãcere, fãrã explicaţii, fãrã vorbe… numai din ochi le picau lacrimile. În curând a consimţit şi Costache sã se împace, cu toate ofensele aduse în trecut. Pânã în primãvarã, Barbu s-a întremat şi se pãrea cã toate vor merge, în sfârşit, cum trebuie, dar soarta hotãrâse altfel. Într-o dimineaţã, Costache primeşte o telegramã de la sora lui din Bucureşti, Elena Nicolaide, cã îi murise soţul. În timp ce se pregãtea de plecare, la Bucureşti, drama continua: fiica Elenei Nicolaide, Alexandrina Gugiu, soseşte în Capitalã cu amantul ei şi, în faţa catafalcului, începe sã punã sechestru peste tot ce rãmãsese în casã; între mama îndoliatã şi fiica denaturatã izbucneşte o disputã violentã şi biata vãduvã, în culmea durerii şi a revoltei, cade lovitã de congestie. Pânã seara, Costache primeşte o a doua telegramã, cã murise şi Elena. Lovitura era prea puternicã, şi bãtrânul s-a prãbuşit în nesimţire în braţele soţiei. Boala lui Costache a fost foarte grea, şi purtarea lui Barbu în tot acest timp, precum şi ajutorul pe care i l-a dat, a fost mai presus de orice laudã. Costache nu şi-a mai revenit însã niciodatã complet… Se fãcuse el bine, dar parcã se rupsese ceva într-însul: „Nu mai e dumnealui ce-a fost!…”, spunea adeseori Mariţa cu lacrimi în ochi.
În urma emoţiilor cu boala soţului, a cãzut şi ea la pat, şi tuberculoza, de care suferea încã din copilãrie, a început din nou sã dea semne. În vara aceea au plecat împreunã la bãi la Ischl, în Austria, şi au luat şi fetele cu ei… toamna a revenit întrematã, dar nu vindecatã… Frigurile şi tusea o scuturau tot mai tare şi tot mai des, iar Costache se închidea în camera lui şi se ruga lui Dumnezeu sã închidã el ochii mai întâi, mãcar cu opt zile înaintea ei…
A venit primãvara, a venit şi vara… dar nu le-a adus nici o ameliorare… medicii se declaraserã neputincioşi, şi îi sfãtuiau sã încerce sã plece în strãinãtate… Soţul ajunsese prea demoralizat ca sã mai poatã organiza ceva, şi a trebuit sã meargã Barbu sã-i însoţeascã, şi bineînţeles cã a trebuit sã ia şi fetele cu el. Costache nu simţea nici o tragere de inimã pentru aceastã cãlãtorie şi o stranie presimţire îl apãsa… Stãtea toatã ziua cu ochii pierduţi în vãzduh, cercetând orizontul întunecat ca şi gândurile lui…
– Vremea se stricã… nu putem pleca – spunea el cu sfialã, arãtând câte un nor ameninţãtor la apus.
Cãlãtoria totuşi s-a fãcut… Au plecat de la Craiova la Bechet în trei trãsuri, apoi au luat vaporul pânã la Viena, unde reţinuserã camere la Grand-Hotel. La Viena era expoziţie… veniserã o mulţime de vizitatori din diferite ţãri, şi în curând se declarase în oraş şi o epidemie de holerã.
Au fost consultaţi cei mai buni medici ai epocii, în frunte cu doctorii Skoda şi Rokitanski, dar nu puturã sã-i sfãtuiascã decât sã plece cât mai grabnic la Ischl. Sãnãtatea Mariţei se agravase însã rãu în urma cãlãtoriei şi trebuiau sã amâne plecarea de pe o zi pe alta. La un moment dat, starea ei devenise atât de disperatã, încât se hotãrârã sã se înapoieze neîntârziat în ţarã… Iatã însã cã într-o searã Costache s-a simţit atins de molimã, dar, în loc sã se îngrijeascã, s-a culcat pe canapea în faţa ferestrei deschise prin care pãtrundea vântul rãcoros… Transpiraţia curgea gârlã de pe el, dar se culcase cu pieptul dezvelit, ba mai ceruse şi o limonatã rece… Nu mai încãpea nici o îndoialã… Nenorocitul umbla sã-şi grãbeascã moartea325 , şi aşa a şi fost, cãci în mai puţin de douã zile şi-a dat sfârşitul şi l-au ridicat în mare tainã, în zorii zilei, ca sã nu se afle cã în hotel pãtrunsese epidemia.
Copilele nu au putut însã ascunde crudul adevãr de bunica lor… Când le-a vãzut pe toate trei tãcute şi tremurând de emoţie ca şi când ar fi fost ele vinovate de marea nenorocire, când a vãzut liniştea care a urmat dintr-o datã agitaţiei din ajun, Mariţa şi-a dat imediat seama de realitate:
– A murit Costache!… Simt cã a murit! a strigat ea ridicându-se dintre perne… Fetele s-au aruncat la gâtul ei, şi toate patru şi-au amestecat lacrimile într-un singur plâns.
De teama contagiunii, doctorii au trimis întreaga familie la Voeslau.
„Plecarea se îndeplini în condiţiuni foarte anevoioase”… scria Zoe Mandrea. „Parcã revãd umbra aceea de femeie cernitã ce ajunsese Mama Mare… şedea tãcutã şi aiuritã într-un fotoliu din sala de aşteptare din gara aceea zgomotoasã, iar ea parcã nu mai era din lumea celor vii…”
Ajunsã la Voeslau, Mariţa nu mai avea astâmpãr pânã sã afle ce monument alesese Barbu pentru mormântul scumpului rãposat326 . Bietul Barbu alerga neobosit de la Voeslau la Viena şi înapoi… Peste 20.000 de lei s-au dus atuncea pe îmbãlsãmarea trupului327 , pe hainele de doliu, pe notele de hotel, plus dezinfectarea camerei, plus arderea mobilei… O avere!…
Starea Mariţei devenise aşa de gravã, cã renunţarã la ideea înapoierii în ţarã şi se hotãrârã sã aştepte acolo tristul deznodãmânt. La o sãptãmâna exact dupã Costache, în ziua de vineri 31 august 1873, biata Mariţa închise şi ea ochii… Cele douã trupuri au fost lãsate în Austria pentru îmbãlsãmare, şi familia a pornit înainte în ţarã, pentru pregãtirile de înmormântare. Când au ajuns cele douã sicrie cu vaporul la Bechet, preoţii le aşteptau în port cu douã dricuri. La marginea Craiovei se ridicaserã douã catafalcuri impozante, pe care au fost aşezate cele douã coşciuge grele de plumb… Tot oraşul, de la mic la mare, venise sã-i asiste la serviciul religios şi sã-i asiste apoi pânã la ultimul lor lãcaş… Pe atunci domnea încã obiceiul bocitoarelor de meserie şi al fetelor îmbrãcate în alb, cu cununi de flori pe cap, care ţineau panglicile carului mortuar.
„Când cele douã sicriuri furã coborâte în lãcaşul cel de veci, zgomotul pãmântului aruncat cu lopata cãdea ca o piatrã grea peste inimile noastre aşa de crud încercate… Cum de am putut noi sã ne credem aşa nenorocite atâta vreme, cât îi mai avusesem pe ei?…”
Fie-le ţãrâna uşoarã şi amintirea veşnicã în sufletele noastre…”, scrie Zoe Mandrea. „Şi ale noastre!…”, adaog eu, Gabriel Culcer.
℘⇑
Viaţa îşi cere însã în permanenţã drepturile ei, şi timpul are el grijã sã vindece rãnile pricinuite de dispariţia celor bãtrâni… Barbu Bãlcescu s-a mutat cu fetele în casele rãmase de la Mariţa şi, în curând, aceste case se umplurã din nou de râs şi voioşie… Aşa e când ai trei fete mari de mãritat! Sã vedem ce spune Zoe Mandrea:
„…Tata reparase casele ca sã ne mutãm în ele, şi le schimbase cu totul… doar pereţii dinafarã, antreul şi balconul… atâta mai rãmãsese la fel ca în trecut… chiar şi grãdina se schimbase… Tata pusese sã se facã un pavilion, apoi bãnci, lampioane… Toţi trecãtorii priveau cu plãcere la grãdina noastrã.
Casa se înfãţişa ca nouã, luxoasã şi veselã… sus erau odãile noastre, toate frumos parchetate, douã saloane mari şi un iatac turcesc. Saloanele aveau mobilã de domnesc328 , draperii lungi şi bogate, oglinzi mari şi numeroase, cum era moda pe atunci prin 1875, tablouri cu rame poleite, policandre şi lumânãri, candelabre de bronz, covoare frumoase… în fine, tot ce era mai frumos pe vremea aceea… şi ce vedere frumoasã aveam de pe balconul nostru!… Dominam toatã Strada Mare (Calea Unirii de astãzi, G. C.) în lungul ei, apoi mai departe se zãrea câmpia verde şi voioasã împresuratã de dealurile viorii ce înconjoarã Craiova, având Jiul la poalele lor… apoi grãdina cea mare, şi dincolo de ele, vechea bisericã a Mântulesii cu clopotniţa ei…
La cotul de jos locuia Tata, având iatacul şi salonul lui, şi sufrageria cea mare…
Casa noastrã era locul de întâlnire al societãţii celei mai alese, Tata da prânzuri, serate muzicale, baluri… În anul acela Tata era primar şi punea toatã societatea în mişcare dupã voinţa sa; pe artiştii strãini, care treceau spre Bucureşti, îi aducea şi la Craiova, ba chiar îi poftea şi la noi în casã…”
Casa lui Bãlcescu ajunsese una din cele mai deschise din oraş, cu seri fixe, mese şi petreceri. În fiecare an, de ziua lui Barbu329 , se da un bal mare în saloanele de la etaj.
„…Parcã-i vãd încã pe cãpitanii Lãmotescu şi Theodorini”… scrie Olga în amintirile ei, „…pornind mazurca din salonul cel mare, trecând prin celelalte douã şi prin antreu, şi fãcând astfel înconjurul casei luminatã a giorno… parcã aud încã ţãcãnitul pintenilor lor!… Dar admiraţia generalã o deştepta Ginãreasa Irina Lupu330 , care dansa cu doctorul Roskovsky, polonez de origine… Toţi se opreau din dans ca sã-i admire… avea o graţie înnãscutã de dansatoare pasionatã… Era transfiguratã!…”
Rând pe rând s-au mãritat şi Olga, şi Zoe, şi, în sfârşit, şi Netty, mezina, care s-a cãsãtorit în 1882 cu doctorul Dumitru D. Culcer şi au venit sã locuiascã împreunã la tatãl ei, în casele acelea din Craiova.
La începutul anului 1884, casa s-a îndoliat din nou… Bãtrânul Barbu şi-a sfârşit zilele în braţele fiicei şi ale ginerelui. Moştenirea s-a împãrţit între cele trei fete, şi casa i-a revenit lui Netty, dar doctorul Culcer a fost în curând mutat la Târgu-Jiu, aşa cã au fost siliţi s-o închirieze… Câtãva vreme au locuit-o Olga şi soţul ei, şi pânã la urmã, în 1912, a vândut-o unui oarecare Vrãbiescu, cãci era prea spaţioasã şi greu de întreţinut pentru noile timpuri ce veniserã.
Actualmente, aceste case, ridicate pe locul Logofetesei Maria-Locusteanca, şi care au aparţinut pe rând Saftei, Mariţii, lui Barbu şi lui Netty, adãpostesc o instituţie de stat… Pãcat cã nu ştim sã înţelegem graiul caselor, cãci multe ar avea de povestit!…
℘⇑
Sã nu trecem cu vederea nici fostele roabe de casã ale Mariţii. Mama Bãlaşa a mai trãit ani de zile în casa Olgãi… îmbãtrânise şi slãbise, şi cei din casã o asemuiau cu Papa Leon al VIII-lea (1878-1903). La bãtrâneţe îşi fãcuse o casã în mahalaua Alexandru cel Bun şi era furioasã din cauzã cã trebuie sã plãteascã impozit; le-a fost cu neputinţã fetelor sã o facã sã priceapã rostul acestor impozite. Într-o zi, întorcându-se de acasã, l-a gãsit spânzurat de uşã pe fiul ei Marin, un bãrbat trecut de 40 de ani, care avea patima jocului de cãrţi, şi care mai avea şi un amor nenorocit.
Aceastã loviturã a dat-o gata, şi la puţin timp a fost dusã şi ea.
Uţa Nãroada murise de mult, şi fiica ei, Anica lui Ion Bãsaru (fata de suflet a Mariţii), a trãit pânã în 1916… Era pe vremea ocupaţiei germane, şi populaţiei necãjite numai de chefuri cu lãutari nu-i ardea… Bãrbatul, îmbãtrânit în zile rele, nu mai aducea nici un ban în casã… În iarna aceea a fost un viscol groaznic… zãpada ajunsese pânã sub streşinile caselor. Bãtrâna Anica s-a îmbolnãvit şi a murit, iar la câteva luni dupã ea s-a prãpãdit şi bietul contrabasist.
℘⇑
Aşa e viaţa… Rând pe rând, unii pleacã şi alţii vin… Sã ne gândim puţin la dragostea lui Panait pentru micuţa lui Mariţa rãmasã fãrã mamã… la dragostea Mariţei pentru micuţele Olga, Zoe şi Netty, a cãrei mamã se prãpãdise înainte de a împlini 23 de ani… La dragostea lui Netty pentru mine, care am crescut departe de mama mea… la dragostea mea pentru Ady, fetiţa iubitului meu Mircea, plecat aşa de timpuriu din mijlocul nostru. Nu sunt oare impresionante aceste verigi ale afecţiunii, care se transmit în continuu din generaţie în generaţie?… Cum s-o fi numit oare fiinţa care l-a iubit cel mai mult pe Panait când era mic?… Dar fiinţa pe care Ady o va iubi cel mai mult?…
XVIII. ELENA AMAN-BÃLCESCUtc „XVIII. ELENA AMAN-BÃLCESCU”
1837-1860
Costake Aman era om cãlãtorit şi cu multã ştiinţã de carte. Îl ajutase ani de zile pe tatãl sãu în ale negustoriei, aşa cã mi-l închipui o minte pozitivã, ce n-ar fi fost prea pornit sã creadã în superstiţii… Când s-a hotãrât, aşadar, Mariţa lui sã ia de suflet o fetiţã ca sã nu-i mai moarã copiii de mici, sunt convins ca va fi zâmbit cu îngãduinţã, dar prea mare nãdejde nu cred cã a tras din asta, şi când a simţit cã moare fãrã copii, va fi fost şi mai îndurerat… ştia el cã Mariţa lui va fi mamã în curând, dar nu va muri oare şi copilul acesta de mic, aşa ca Dimitrache şi ca ceilalţi doi?…
…şi a închis ochii Costake într-o zi de noiembrie a anului 1836, când împlinise de curând 35 de ani, iar pe Leana lui, copil postum, nãscutã în ziua de duminicã 28 februarie 1837, nu i-a mai fost dat sã o vadã… şi Leana a trãit!… În schimb, maicã-sa Mariţa cred cã creştea inima în ea când o privea cum se face din an în an tot mai mare şi mai frumoasã.
Mariţa se remãritase cu Costache Orãscu, şi, din nou, toţi copiii pe care îi nãştea îi mureau de mici, la fel ca şi ai lui Aman pe vremuri… Bietul Orãscu era parcã deznãdãjduit, şi se uita parcã cu ciudã la Leana, ca şi cum ar fi avut vreo vinã, sãrãcuţa, din faptul cã trãia.
Ne-a rãmas o scrisoare de la ea, de când avea 15 ani, prin care-l felicita pe Costache Orãscu de ziua lui.331 Am citit-o cu mare atenţie, cãci este tot ce ne-a rãmas de la ea. O scrisoare drãguţã, o compoziţie afectuoasã de şcolar, scrisã într-o francezã stângace, şi compusã într-un stil naiv şi cu fraze convenţionale… Am reţinut însã un fapt semnificativ… Fata nu iscãleşte „Leana” şi nici „Elena Aman”, ci „Elena Orescu”.
Am stat mult şi m-am gândit… De ce fel de copilãrie sã fi avut parte Elena?… A avut un trai uşor, este evident; nu i-au lipsit, desigur, nici guvernantele nemţoaice şi franţuzoaice, nici dascãlii de pian, de picturã, de literaturã… Dar oare numai în atâtea constã fericirea unui copil?… Cã maicã-sa o iubea pãtimaş, nu mã îndoiesc… În scrisoarea cãtre tatãl ei vitreg, Leana îl numeşte „cel mai drag dintre pãrinţi” pe care ar voi sã-l înalţe „pe cel mai ridicat tron din lumea aceasta”… Se vede clar cã fata nu a dus lipsã de nimic, şi, chiar dacã Costache va fi avut ciudã pe ea, a fost totuşi un bãrbat prea delicat ca sã i-o arate în vreun fel.
Şi cu toate acestea, din scrisoarea Leanei lipseşte parcã ceva… lipseşte acea izbucnire spontanã de afecţiune, atât de naturalã la un copil de 15 ani… îndrãgit de un pãrinte drag… Nu… nu a fost scrisã din suflet… Oare lui Costache Aman, dacã ar fi trãit, tot aşa i-ar fi scris?… Sunt convins cã nu i-ar fi scris deloc, dar cã s-ar fi aruncat într-un gest spontan de gâtul lui şi l-ar fi acoperit cu sãrutãri…
Am o vagã impresie cã Elena Aman a râs foarte puţin în viaţã… Tocmai ea, fiica Mariţei, atât de veselã din fire; mama lui Netty, atât de veselã şi ea (nu am cunoscut pe cineva sã ştie sã râdã mai inteligent ca bunicã-mea Netty). Nici din cele douã tablouri rãmase de la ea, nici din scrisoarea cãtre Costache Orãscu, nu se surprinde vreun semn de veselie… Ochii ei frumoşi te privesc cu gravitate, aproape cu tristeţe, aş putea spune…
Cine ar bãnui, citind fraza ei atât de copilãreascã, cã peste numai nouã luni Elena avea sã-şi serbeze nunta, cu un domn grav şi serios, având aproape de douã ori vârsta ei (Elena avea 16 ani şi el douãzeci şi nouã). Nu-l cunoscuse pânã atuncea… Venise o singurã datã la Craiova, o vãzuse, o plãcuse şi o ceruse… Ce sentimente îi putea inspira bãrbatul acesta venit din Ţara Turceascã, slab, încruntat, cu figura osoasã şi barba neagrã? Pe vremea aceea însã nimeni nu le întreba pe fete de sentimentele lor… Elena s-a supus tãcutã şi s-a lãsat docilã dusã în faţa altarului… Este însã bine, cred, sã începi viaţa fãrã iluzii… cã pe urmã toate surprizele ce vin sunt plãcute… şi astfel, Leana noastrã a constatat în curând cã soţul ei, Barbu Bãlcescu, era un om bine fãcut, fin, cult, elegant, dansând minunat, şi priceput la toate… Sunt încredinţat cã a reuşit repede sã-i cucereascã stima şi poate chiar afecţiunea… dar va fi reuşit el oare sã-i aducã şi un zâmbet pe buze?… cine mai poate şti astãzi?…
Barbu Bãlcescu o iubea ca pe un copil şi nu-i refuza nimic… cele mai scumpe toalete, bijuterii, trãsurã de lux, nimica nu era prea scump pentru Elena lui… Mi-o pot închipui foarte bine trecând pe strãzile bolovãnoase ale Craiovei în faetonul elegant, în formã de spiralã, al domnului Barbu Bãlcescu, unul din cele mai marcante personaje ale Craiovei secolului trecut… Zoe Mandrea vorbeşte cu o deosebitã mândrie de faetonul acesta în amintirile ei. Pe caprã, Matiaş vizitiul, în livreaua lui albastru-deschis, reuşea cu mare greutate sã stãpâneascã cei doi armãsari negri şi focoşi… Bãlcescu o scotea în lume, şi Elena, cu frumuseţea şi fineţea ei, cucereşte repede toatã simpatia societãţii craiovene… se pare cã a fost decretatã „cea mai bunã valsatoare” a Craiovei mondene din vremea ei… Fericirea îi surâdea din plin şi cred cã începuse şi ea sã surâdã…
La un an dupã cãsãtorie a avut un bãiat care însã nu i-a trãit, apoi în anul urmãtor pe Olga, apoi pe Zoe, apoi încã doi copii ce n-au trãit, şi, în fine, în noiembrie 1859, pe bunicã-mea Netty. Anul şi sarcina!… Elena nu se bucurase niciodatã de o sãnãtate de fier, şi atâtea naşteri au slãbit-o repede.
Puţin înainte de a rãmâne din nou însãrcinatã cu bunicã-mea, Elena a cãzut pe scarã şi şi-a fracturat un genunchi… Organismul ei decalcifiat de atâtea sarcini nu a rezistat. Dacã mai ţinem seama şi de stadiul primitiv în care se gãsea pe atunci ştiinţa medicalã, e uşor de înţeles cã aceastã banalã fracturã i-a putut fi fatalã. Leziunea i-a degenerat într-o tuberculozã osoasã; biata femeie, din nou gravidã, nu mai putea pãrãsi patul… Genunchiul se umflã şi supureazã într-una… Barbu o îngrijeşte cu un devotament exemplar, dar zadarnic; sãrmana Elena se chinuieşte îngrozitor şi se simte tot mai slãbitã… îşi duce totuşi sarcina pânã la capãt, dar naşterea a anemiat-o şi mai mult şi boala i se agraveazã brusc… Mariţa şi Barbu vegheazã neîntrerupt la patul ei, dar deznãdejdea lor e neputincioasã; piciorul începe sã se gangreneze şi medicii pretind amputarea neîntârziatã, dar Elena nici nu vrea sã audã… Tocmai ea, „cea mai bunã valsatoare a Craiovei?”… Mai bine moartã decât schiloadã!…
…Şi astfel, în ziua de vineri 7 februarie 1860, fetiţa aceasta blândã şi frumoasã, care nici 23 de ani încã nu împlinise, închide ochii pentru totdeauna, lãsând în urma ei o mamã nemângâiatã, un soţ dezolat şi trei fete orfane, a cãror poveste o veţi afla în capitolul urmãtor.
Mormântul ei a fost sãpat în curtea bisericii Mântuleasa, lipit de peretele de sud al acesteia, perete pe care s-a aşezat o placã de marmorã; locul exact al mormântului nu se mai poate identifica astãzi, iar îngerul de marmorã ce veghea asupra mormântului a dispãrut332 .
În conacul de la Bãlceşti se pãstreazã un tablou al Elenii la 16 ani, atribuit, pare-se, lui Lecca. Te frapeazã curãţenia şi frãgezimea acestui chip minunat.
Un al doilea tablou, mult mai reuşit, pictat probabil de unchiul ei, Theodor Aman, prin 1858, s-a pãstrat în casa noastrã din Dobriţa pânã în 1946, când a dispãrut. Bãnuiesc cã cineva a avut nevoie de o ramã pentru fotografiile de familie, şi cã pânza s-a grãbit sã o distrugã. Nu ne-a rãmas decât o fotografie, destul de slab reuşitã a acestui tablou, dar e de ajuns pentru a ne da seama cât a fost de frumoasã tânãra Leana, cu ochii ei migdalaţi, mari şi blânzi, aceiaşi ochi greceşti ca şi ai bunicã-sii Zamfiriţa Aman, moartã şi ea tot în floarea tinereţii, ochii aceştia care te vrãjeau cu dulceaţa lor misterioasã.
Multe ore mi-am petrecut în copilãrie iscodind acest portret cu zâmbetul lui misterios, ovalul acela minunat prin regularitatea lui, tenul alb şi roz ca petala de trandafir (tenul mamã-sii Mariţa), gura micã şi dulce pe care bãnuiai o urmã de surâs, trist şi obosit, pãrul negru şi bogat, despãrţit în douã la mijloc şi care îi dãdea o vagã asemãnare cu Elena Cuza… O fi înţelegând Elena oare, de acolo de unde se va fi aflând astãzi, cât de mult a iubit-o strãnepotul Gabriel, câte ar avea sã-i spunã dacã ar putea vorbi cu ea?…
XIX. COPILÃRIA FETELOR BÃLCESCUtc „XIX. COPILÃRIA FETELOR BÃLCESCU”
Vieţile celor trei fetiţe ale lui Barbu şi ale Elenii sunt atât de strâns împletite între ele, încât nu se poate vorbi despre una fãrã celelalte douã. Au crescut în aceeaşi casã, au primit aceeaşi educaţie, aceeaşi culturã, au împãrtãşit aceleaşi bucurii şi aceleaşi suferinţe, şi de asta s-au iubit aşa de mult şi au trãit aşa de unite pânã la sfârşit.
Copilãria fetelor Bãlcescu s-a desfãşurat într-un cadru în care luxul şi fastul, pe de o parte, privaţiunile şi suferinţele, pe de alta, s-au confruntat în permanenţã, şi din acest clar-obscur, din aceastã izbire de contraste, au rezultat trei caractere diferite, trei mlãdiţe plãpânde, Olga, Zoe şi Netty, din a cãror înmãnunchiere a rezultat o voinţã unicã şi puternicã: Fetele Bãlcescu.
Fastul şi bogãţia le-au dat posibilitatea de a se cultiva, de a cunoaşte şi de a preţui binele şi frumosul, în timp ce lipsurile şi privaţiunile le-au deprins cu renunţarea, le-au dezvoltat energia şi curajul, le-au mãrit rezistenţa la greutãţile vieţii. Dacã mediul luxos le-a stilat, le-a manierat, le-a dezvoltat bunul gust, le-a fãcut sã capete un adevãrat cult pentru politeţe, apoi umilinţele şi mizeriile îndurate le-au fãcut înţelegãtoare la durerile altora, înãbuşind în ele orice tendinţã de trufie, de cochetãrie sau de sfidare, aşa încât clasa socialã cãreia i-au aparţinut le-a creat numai obligaţii, nu şi pretenţii.
Inimile lor de copil au cunoscut, pe de o parte, dragostea fãrã margini a bunicilor, iar, pe de alta, ura şi persecuţiile unei maştere crude, şi astfel au devenit în acelaşi timp receptive la afecţiunea celor buni şi indiferente la ura celor rãi. La o vârstã fragedã, când alţi copii îşi închipuie cã au dreptul la toate, sufletele lor maturizate din timp erau deja cãlite la şcoala înţelepciunii şi, totuşi, entuziasmul şi generozitatea nu le-au pãrãit niciodatã, cãci fetele Bãlcescu n-au cunoscut nici blazarea, nici descurajarea, nici gândurile ascunse.
Atmosfera în care s-a desfãşurat copilãria celor trei fete a fost aşa de viu descrisã de pana talentatã a celei mijlocii, Zoe333 , încât nu mai pot adãuga nimic de la mine, ci mã voi mã voi mãrgini la spicuiri din cartea ei (toate textele între ghilimele sunt citate din aceastã carte).
„…de moartea mamei nu-mi reamintesc decât cã toţi plângeau şi ne compãtimeau pe noi, cele trei fetiţe rãmase atât de tinere fãrã mamã, cãci cea mai mare dintre noi era în vârsta fragedã de cinci ani. Bineînţeles cã pe vremea aceea nu ne dãdeam încã seama de nenorocirea noastrã…”
Încã de când trãia mama lor, avuseserã o guvernantã, Mademoiselle Berta Noel, care la gãtea în zilele de sãrbãtoare:
„…ca pe nişte pãpuşi, urcându-ne pe rând pe un scaun pentru a ne putea dichisi mai uşor, şi-mi aduc aminte cã vedeam cu plãcere cum ieşeau pantalonaşii cu volãnaşe de sub fustioarele scrobite ce stãteau departe de cap, înfoite ca corola unui crin… apoi ghetuţele poloneze înalte şi cu ciucuri, guleraşele de horbotã… parcã revãd trãsura noastrã lungã şi elegantã, care ne aştepta în curte, în faţa scãrii, iar armãsarii negri nechezau şi se zbuciumau cu neastâmpãr, încât cu greutate îi stãpânea vizitiul ungur Matiaş, care stãtea pe caprã mândru ca un rege, ţinând în mânã biciul în locul sceptrului. La zile mari purta livreaua albastrã ca cerul, împodobitã cu nasturi de argint poleit, pantaloni scurţi, jambiere albastre şi cocardã la joben…”
Din nenorocire, echipajul acesta elegant distona cu uliţele mizere ale Craiovei din vremea aceea, cu bolovani ascuţiţi, vara pline de praf şi iarna de noroi. Trãsura ajungea la poarta grãdinii Bibescu, unde pãzeau doi dorobanţi cãlãri; fetiţele coborau cu guvernanta lor şi se plimbau cuminţi pe aleile parcului.
Domnişoara Berthe a fost în curând înlocuitã cu o guvernantã excepţionalã, Mademoisille Camille, o admirabilã pedagogã, cultivatã şi voiajatã, bunã muzicianã, dar mai ales foarte ataşatã, iubind fetiţele ca pe proprii ei copii; caracterul ei frumos le-a prins mult bine fetelor, în zilele triste care au urmat.
Într-o zi s-a auzit vorbindu-se cã Barbu se va recãsãtori… Toatã lumea era revoltatã, pânã şi servitoarele, dar cea mai mâhnitã a fost Mariţa, bunica lor, care le lua pe genunchi şi nu mai contenea plângând şi dezmierdându-le.
În ziua aceea, fetele lui Bãlcescu, în faţa cãrora toatã lumea se dase pânã atunci la o parte când se plimbau în parc, au cãpãtat o lecţie de modestie… Deşi îmbrãcate şi gãtite frumos, nimenea nu le lua în seamã, cãci toate privirile erau aţintite asupra frumoasei mirese334 … Din ziua aceea a început calvarul: uşa spre camera pãrinţilor a fost zãvorâtã; Sultana şi cu Anica nu mai pridideau cu spãlatul şi cãlcatul dantelelor, volanelor şi volãnaşelor noii lor stãpâne, iar copilele rãmâneau uneori neprimenite cu sãptãmânile. Când intra mama vitregã în camera lor, veselã şi zgomotoasã, rãsfãţatã ca un copil, le azvârlea cât colo cãrţile întinse pe masã: „Mai lãsaţi-mã în pace cu atâta învãţãturã, cã doar n-o sã vã faceţi profesoare!…”
Într-o zi a venit acasã cu un gherghef mare şi a întins pe el o şuviţã lungã de canave, ce trebuia acoperitã toatã cu broderii în punct de cruce, câte treizeci de centimetri pãtraţi de fatã pe zi. Se hotãrâse sã-şi acopere o garniturã completã de mobilã de salon cu aceste broderii.
„…O!… Mobilele acelea de tapiserie… metri peste metri de broderie, tot în acelaşi model… cu câte lacrimi de copii plictisiţi şi obosiţi nu au fost udate, şi cu câtã nepãsare se aşeza lumea pe rezultatele muncii noastre!…”
Pe Mademoisille Camille o punea între timp sã-i facã lecturã din diferite romane ieftine335 , pe când ea stãtea lungitã pe canapea, şi fetele înţepau punct dupã punct pe broderia aceea interminabilã. Romanele conţineau adeseori pasaje destul de libere, şi când îi atrãgea franţuzoaica atenţia cã sunt de faţã fetiţele, o liniştea: „Nu te îngriji, sunt prea mici şi nu pricep nimic”. În schimb, dacã fãceau vreo copilãrie sau vreo greşealã, le pedepsea aspru: „Sunteţi destul de mari ca sã ştiţi prea bine ce faceţi!” Îl defãima în faţa lor fãrã nici o sfialã pe Barbu, pe „Tata”, care pentru ele avea toate calitãţile din lume… Micuţele încremeneau.
„…Adesea se uita lung la noi, pe când lucram la blestematul acela de gherghef, cu pieptul slab aplecat peste lucrul nesuferit, şi-şi fãcea cruce; altã datã ofta:
– Doamne, Domnişoarã Camille!… Mã vezi dumneata pe mine peste câţiva ani, încã tânãrã şi frumoasã, cãrând maimuţele astea dupã mine prin baluri ca trei cozi?… Dar cine le va lua?… Coroanã de aur sã le punã bietul Bãlcescu pe cap, şi tot degeaba are sã fie!…
Ni se urca sângele în obraz, dar tãceam… Din ziua aceea nea rãmas porecla: cele trei cozi…”
Între timp, bunica lor, Mariţa, tot cerea socotealã lui Bãlcescu de averea fetelor rãmasã de la rãposata Leana, mama lor, avere pe care acuma o risipea în neştire pentru a întreţine luxul nebunesc al strãinei… Se ivirã în curând neînţelegeri cu familia, care au dus-o pânã la ruptura relaţiilor, şi Barbu a interzis atunci copilelor sã meargã la bãtrâni; bunicii lor cei dragi erau adeseori insultaţi chiar în prezenţa fetelor… Erau supravegheate ca deţinutele şi nu mai puteau merge nicãieri, la nici o prietenã, la nimeni. Nici mãcar guvernanta nu avea voie sã iasã din casã, afarã de duminica, când i se permitea sã meargã la bisericã, şi când se repezea întotdeauna pe furiş la bãtrânii Orãscu şi le aducea veşti de la fetiţe, iar aceştia o încãrcau cu fel de fel de bunãtãţi: smochine, alune, stafide, nuci… pe care le ascundea iarna în manşon şi vara în umbreluţã şi le aducea sãrmanelor orfane fãrã sã ştie nimeni. Nimeni nu se mai îngrijea de ele şi adeseori le lipsea lucrurile cele mei trebuincioase. Pe pãrinţi, numai la masã îi vedeau:
„…Locul nostru era la capãtul mesei, alãturi de guvernantã, iar feciorul, adeseori trecea cu bucatele cele mai bune, fãrã a ne servi şi pe noi, ba de mai multe ori se întâmpla ca Mama Vitregã, pentru a mulţumi pe prietenele ei când acestea lãudau vreo mâncare peste mãsurã, poruncea feciorului sã pãstreze mâncarea şi s-o ducã acasã la dânsele… iar noi ne alegeam numai cu mirosul bucatelor…”
Îmi amintesc o scenã povestitã de bunicã-mea Netty: Într-o zi, nu mai ţin minte ce mâncare era, dar fusese lãudatã ca de obicei, peste mãsurã, şi bietele fetiţe iarãşi avuseserã parte numai de miros. Deodatã se aude glasul sfios al Olgãi: „Este adevãrat cã e aşa de bunã?…” Consternare generalã: le era strict interzis fetelor sã vorbeascã la masã… musafirii au prins însã de veste şi au trebuit sã fie servite şi cele mici.
Mama Sultana şi Anica, vechi roabe de casã, fuseserã alungate, şi în locul lor se aduseserã slugi noi, credincioase strãinei, care simţeau cã-i fac pe plac amãrând viaţa copilelor cu fel de fel de intrigi şi pâre. La masã le lãsau nemâncate şi iarna la lãsau fãrã lemne încât trebuiau sã-şi care singure pe furiş din pivniţã. O sãptãmânã întreagã li s-a servit numai mazãre bãtutã, la prânz şi seara, zi de zi, mazãre şi iar mazãre… Fetele nici nu se mai atingeau de ea şi-şi potoleau foamea cu mere şi cu halva.
Singura afecţiune pe care o pãstraserã în casa pãrinteascã era Mademoisille Camille, care nu putea fi concediatã, cãci avea contract cu Barbu de pe vremea când trãia Elena. Ea le aducea veşti de la bunici şi le povesteau cum se bucurau bãtrânii când o vedeau venind duminica pe furiş. Când plecau pãrinţii la teatru sau la câte o petrecere, se aşeza lângã sobã şi fetiţele pe covor în jurul ei şi vorbeau mult împreunã despre sãrmanii bunici.
Zilele de naştere şi onomasticile fetiţelor treceau neobservate, dar la ziua de naştere a Blanşinetei, cãţeluşa favoritã, împopoţonatã şi parfumatã a mamei vitrege, s-a servit tort şi şampanie.
Singura satisfacţie şi-o gãseau în studiu; învãţau fãrã întrerupere ca sã treacã vremea mai uşor, şi Domnişoara Camille avea o întreagã ladã de cãrţi, cãrţi de ştiinţã şi de literaturã, cãrţi de mineralogie, botanicã, zoologie, cãlãtorii… cãrţi cu gravuri colorate, în care se adânceau cu voluptate.
La o vreme, bunica, deznãdãjduitã cã nu-şi va mai vedea nepoatele, recurse la un şiretlic; spunea cui voia s-o asculte, cã nemaiavând moştenitori, se hotãrâse sã lase toatã averea unei mãnãstiri. Zvonul a ajuns pânã la urechile lui Bãlcescu, şi într-o zi fetiţele s-au trezit chemate de tatãl lor, care le-a anunţat cã au din nou voie sã-şi vadã bunicii. Din ziua aceea, calvarul de acasã a devenit suportabil, ier fetele îşi împãrţeau timpul între învãţãturã şi vizite la bunici, care în rãstimpul acesta îmbãtrâniserã mult, dar şi fetiţele slãbiserã şi se ofiliserã, cât pe aci sã dea în ofticã.
Trei evenimente fericite veneau an de an sã marcheze monotonia vieţii lor amãrâte:
Primul eveniment fericit din an era Culesul viilor; cu câtã nerãbdare se îmbrãcau ele în dimineaţa când trebuiau sã plece la vie; o cãruţã braşoveneascã acoperitã cu muşama şi înhãmatã cu doi cai murgi, bãtrâni şi blânzi, le aştepta în curtea bunicilor. Le era mai dragã cãruţa aceea rusticã decât toate faetoanele elegante cu vizitii în livrea din casa tatãlui lor… Toatã familia încãpea în cãruţa aceea mare, şi bãtrâna Mama Bãlaşa nu uita niciodatã nici coşul cu merinde.
Ziua petrecutã acolo la vie, în aerul curat de la ţarã, cu parfumul natural al plantelor, cu soarele cald de toamnã, era o adevãratã desfãtare pentru cele trei orfane… La întoarcere, nu uitau niciodatã sã aducã şi un coş mare de struguri, dar de ocãrealã tot nu scãpau: ba cã au stat prea mult, ba cã par înfierbântate şi vor rãci şi dacã se îmbolnãvesc la va trimite la spital… şi toate astea pentru câţiva struguri… ce calici mai erau şi bãtrânii aceştia!… Fetiţelor li se urcau lacrimile în ochi.
Al doilea eveniment fericit din an era Revelionul, care se serba în casa unchiului Alecu Dãljeanu… Ce mulţi invitaţi! Ce veselie!… Alecu avea şi el o fatã, pe Marie, care avea şi ea o mama vitregã; asta a apropiat-o mult de fetele Bãlcescu: „Iubita noastrã verişoarã Marie”, se exprimau fetele de câte ori vorbeau despre ea.
Câte bunãtãţi nu se serveau la masa aceea… bucate care în casa pãrinteascã doar li se treceau pe sub nas, aci li se ofereau la discreţie: salãmuri gustoase, limbi afumate, şuncã albã şi trandafirie, gelatine cu fisticuri, garnisite cu fructe zaharisite, cataifuri blonde şi poleite… dar mai ales catedrala aceea uriaşã de nougat din mijlocul mesei, cu turnuri împodobite cu tot felul de fructe din zahãr colorat, cu fetiţe roze ieşind din nişte trandafiri albi, întocmai ca balerinele din fustişoarele lor… totul acoperit cu o ploaie de fire aurite din betealã de caramel… fructierele cu smochine grase, curmale lucioase şi lipicioase, portocale, migdale, stafide, şi câte alte dulciuri bune!…
Fetele şedeau la un capãt al mesii cu verişoara lor Marie, veselindu-se sub ochii binevoitori ai bunicilor şi ai rudelor… Într-un an, exact la miezul nopţii, în clipa când toţi cei din casã se întreceau în urãri de „Sãnãtate!” şi „La Mulţi Ani”, Micuţa Netty, în vârstã de numai şase ani, se ridicã în picioare, şi închinând paharul greu de şampanie ce tremura în mânuţa ei plãpândã, strigã: „Sã trãiascã toţi din casa asta unde petrecem şi noi!”…
Îşi poate oricine închipui mişcarea ce se fãcu printre oaspeţi. Un „Uraa” asurzitor porni din toate piepturile şi: „Sã trãiascã gura adevãrului!…”
„…Unchiul Alecu şi bunicii aveau ochii plini de lacrimi…”
Când suna ora douã din noapte, fetiţele se îmbrãcau şi plecau acasã cu careta Mamii-Mari.
„…Vai, ce bine se potrivea frigul aspru de afarã, cu cel ce se întindea acum peste sufletele noastre, gândindu-ne la ceea ce ne aştepta acasã!…”
În sfârşit, al treilea eveniment erau Sãrbãtorile Paştelui. O sãptãmânã întreagã înainte se ţinea postul cel mai strict, iar seara mergeau cu bunicii la danii la biserica Mântuleasa, unde erau îngropaţi strãbunicul Panait şi mama lor Elena. Strada Unirii era încã slab luminatã pe vremea aceea şi fetele se trezeau deodatã din întunericul strãzii în curtea bisericii unde licãreau cu sutele lumânãrile credincioşilor. E uşor de închipuit emoţia resimţitã de aceste trei inimioare curate la adierea rãcoroasã a vântului de April, la sunetul clopotelor, la mirosul de cearã al lumânãrilor amestecat cu fumul de tãmâie şi cu mireasma zambilelor, liliacului şi tãmâioarelor, ce umpleau toatã biserica… ascultau cântecul monoton al dascãlilor şi litaniile triste ale „prohodului”, cântat de corul credincioşilor… Care dintre noi nu s-a cutremurat în copilãrie la izbucnirea acelui:
Primãvara dulce!
Fiul meu prea dulce!…
Cine n-a simţit lacrimi în ochi la acest ţipãt al Firii însãşi?
Apoi babele acelea, care nu mai conteneau cu mãtãniile, incomodând pe toatã lumea cu râvna lor de a-şi mântui sufletele… copiii neastâmpãraţi care se hârjoneau printre picioarele credincioşilor… Daniile nu ar fi fost danii dacã aceste amãnunte ar lipsi din decor… aşa a fost pe vremea bunicii, aşa a rãmas şi astãzi dupã un secol şi mai bine.
În Vinerea Paştelor se spovedeau, mãrturisindu-şi „pãcatele cele multe şi grele”, şi când veneau acasã îşi cereau iertare de la tatãl lor şi de la Mama Vitregã (ele, ei!…)… Sâmbãtã dimineaţa se împãrtãşeau şi apoi luau ceaiul la bunici, în casa bãtrâneascã ce le era atât de dragã; toatã lumea le felicita cã se împãrtãşiserã: „Astãzi sunteţi ca îngerii!…”
Când au mai crescut fetele, au început bunicii sã le ducã la teatru, unde erau abonaţi şi aveau loja lor. Toamna când venea programul stagiunii, şi-l rupeau din mânã ca sã vadã ce piese noi se vor mai juca (toate din şcoala romanticã, cu nume senzaţionale). Trupa din Craiova trecea pe atunci drept una dintre cele mai bune din ţarã. Cu cât entuziasm n-au aplaudat ele pe frumoasa Maria Theodorini şi pe sora ei Stavreasca în rolurile de tragedie clasicã… pe intrigantul Serghie, pe amorezul Theodorini, directorul trupei, pe nobilul Embace, comicii Tãnãsescu şi Anartin…
… Atunci s-au împrietenit ele cu Elena, fiica Mariei Theodorini, de o vârstã cu ele, şi care avea sã devinã una dintre cele mai celebre cantetrice din acea vreme.
Domnişoara Camille se mãritase, şi fetele aveau acuma o madamã nemţoaicã, o femeie grosolanã şi brutalã, atât de rea, încât singura lor bucurie era seara, când o auzeau retrãgându-se în iatacul ei, pentru ca a doua zi sã audã din nou cheia scârţâind în broascã şi sã reînceapã viaţa cea grea. Continuau sã înveţe franceza cu Monsieur Auguste şi pianul cu Doamna Bazelli, mama cunoscutei profesoare Eugenia Bazelli, pe care am apucat-o şi eu.
Lectura, studiul şi pildele înãlţãtoare ale eroilor din cãrţi erau singurele forţe care le susţineau moralul în faţa urâciunilor din casa pãrinteascã, şi le fãceau sã suporte viaţa lor chinuitã, mai ales cã acuma dormeau cu madama într-o camerã, iar lecţiile şi le fãceau într-o camerã ce da în pridvorul deschis, aşa cã aproape în toate iernile rãceau. Odatã, Zoe, cea mai plãpândã dintre ele, a rãcit aşa de rãu, încât şapte luni în şir nu s-a oprit din tuşit… când s-a arãtat Madama îngrijoratã de soarta ei, Mama Vitregã i-a rãspuns în auzul fetelor: „Lasã, Madamiţo, cã dacã o muri Zoe, din mila Domnului ne mai rãmân douã!”
În vara urmãtoare le-au luat bunicii la Mehadia şi nu micã le-a fost bucuria, la întoarcere, aflând cã tatãl se despãrţise de nefasta lui soţie, cã aceasta plecase pentru totdeauna din casa lor.
„…Întoarcerea în ţarã fu o clipã de fericire desãvârşitã!… Cu câtã bucurie urcarãm scara!… Tata nu era acasã, iar noi alergam prin odãile golite… Ce schimbare!… Tot ce era al Mamei Vitrege dispãruse… nimic nu ne mai amintea de dânsa. Eram stãpâne acuma… Paturile noastre ni le aşezase douã câte douã în fiecare odaie, iar Tata se mutase în iatacul cel bun… şi ce curat şi drãguţ era totul… ! Dar iatã cã se aude un zgomot… câinele latrã vesel… E Tata!… Tata, care vine spre noi cu braţele întinse… Cu ce bucurie ne-am aruncat toate de gâtul lui, sãrutându-l, râzând şi plângând totodatã!… «Vã uitasem!» ne spuse el, «dar acuma o sã vã fiu un tatã bun şi o sã fim tot împreunã… »”
℘⇑
Din ziua aceea a început pentru fetele Bãlcescu o viaţã nouã… Barbu s-a grãbit sã concedieze pe Madama cea rea şi, pânã sã gãseascã o pedagogã la înãlţime, s-a ocupat chiar el de fete, dându-le lecţii de limba şi literatura românã, citind şi comentând împreunã pe autorii noştri clasici, dintre care cei mai mulţi, contemporani cu Barbu şi foşti revoluţionari de la 1848, erau buni prieteni cu acesta şi corespondau cu el… Apoi lecţii de literaturã francezã dupã cursul lui Lamartine… lecţii de desen, la care Barbu avea un deosebit talent… Bãlcescu s-a dovedit un admirabil pedagog; sever, binevoitor şi sigur de cunoştinţele sale. La picturã le-a luat profesor pe Salagianu… la canto pe Keller… le urmãrea de aproape progresele la pian… În toatã Craiova era datã ca exemplu educaţia pe care o primeau fetele sale…
Curând însã, Barbu Bãlcescu, ai cãrui nervi fuseserã supuşi în ultimii ani la solicitãri atât de dure, a cãzut greu la pat… Fetele se întreceau care de care sã-l îngrijeascã… Din cauza boalei nu mai putea câştiga bani… jena financiarã se fãcea tot mai simţitã, şi o nouã erã de privaţiuni a început pentru fete… Tatãl devenise aşa de nervos, atât din cauza lipsurilor cât şi a boalei, încât cel mai mic zgomot îl supãra… nu putea suferi sã audã vorbã în jurul sãu, şi fetele învãţaserã alfabetul surdo-muţilor ca sã se poatã înţelege între ele… În primãvarã, Barbu a început sã se întremeze şi în curând lucrurile au reintrat în normal…
Peste câtva timp s-a îmbolnãvit însã Bunicul, şi fetele au fost iarãşi greu încercate… În varã au plecat bãtrânii la bãi la Ischl, în Alpii Austriei, şi le-a luat şi pe ele, împreunã cu noua lor guvernantã Eliese Ziegelert, o persoanã distinsã şi rafinatã, care a ştiut sã cultive la ele gustul frumosului… Era prima lor cãlãtorie în marile metropole civilizate: Budapesta, Viena, care nici pe departe nu aduceau cu Craiova cea primitivã. Cãlãtoria pe Dunãre a fost un adevãrat prilej de desfãtare… Viena cu muzeele ei, cu Volksgartenul, unde Eduard Strauss fermeca întreaga capitalã cu arcuşul sãu maestru… Opera cu baletul ei…
„…Tot ce vedeam ne încânta ochiul şi inima şi se întipãrea pentru totdeauna în mintea noastrã, neimpresionatã pânã atunci, dar bine pregãtitã prin studii şi lecturi pentru a pricepe şi aprecia… De atunci ne-a fost dat de multe ori a cãlãtori cu persoane culte şi rafinate, dar niciodatã nu am mai resimţit cu atâta putere beţia aceea ce ne cuprinsese la primul nostru contact cu Occidentul civilizat…”
În iarnã şi-au continuat studiile şi şi-au dat chiar concursul la un concert de binefacere; Olga şi Netty la pian, Zoe canto. Au început sã ia lecţii de italianã şi de dans… şi pe nesimţite s-au trezit ieşind în lume; la început la vara lor, Irina General Lupu, iar dupã dânsa la alte rude şi familii prietene.
În vara urmãtoare, 1873, s-au îmbolnãvit bunicii grav şi au trebuit sã plece cu toţii la Viena, dar acolo nenorocirea a vrut sã moarã amândoi bãtrânii… trupurile au fost aduse în ţarã pe Dunãre pânã la Bechet şi apoi înmormântate la Craiova. Moartea bunicilor marca închiderea capitolului copilãriei fetelor… o razã de soare care se stingea, dupã ce ani de zile le încãlzise inimile în greaua iarnã a anilor de vitregie…
„…Cum am putut sã ne credem aşa de nenorocite, câtã vreme îi mai aveam pe Ei?…”
℘⇑
…dar totul are un sfârşit… chiar şi durerile cele mai mari le eliminã timpul… tinereţea îşi cere drepturile… şi astfel, fetele Bãlcescu, care locuiau acum cu tatãl lor în casa rãmasã de la bunici, şi-au fãcut în iarna aceea ieşirea oficialã în lume. A fost un adevãrat triumf… pretutindeni li se arãta simpatie, şi familiile cele mai remarcabile din oraş se grãbeau sã le invite la reuniunile lor… Erau rãsfãţate şi sãrbãtorite de toţi şi date ca pildã tuturora. În iarna aceea, 1874, le-a luat mãtuşa Sevastiţa la ea la Bucureşti, unde au stat pânã la Paşte, şi succesul lor în Capitalã a fost tot aşa de mare ca şi la Craiova.
„…se dusese vestea despre noi şi la Bucureşti şi aiurea în provincie… bãtrânii pretindeau cã pentru noi nu se puteau gãsi partide destul de importante la Craiova şi ne considerau ca fãcând parte din patrimoniul oraşului la care nimeni în parte nu avea dreptul a pretinde… Când sosea un strãin şi întreba ce este mai valoros la Craiova, i se rãspundea: Grãdina Bibescu, biserica Madona Dudu şi fetele lui Bãlcescu… :”
Averea moştenitã de la bunici le asigura partidele cele mai strãlucite, iar suferinţele îndurate în copilãrie le-a ferit de fumuri şi, cu toatã strãlucirea lor, tot modeste au rãmas o viaţã întreagã.
℘⇑
Şi acum, ca sã încheiem, sã-i dãm în final cuvântul tot lui Zoe:
„…Într-o searã de mai, feciorul veni sã ne întrebe dacã doream sã primim o doamnã strãinã, care nu voia sã-şi spunã numele. Dându-i ordin sã o introducã, care nu ne fu mirarea vãzând cã era Dna Maria Langi, fosta noastrã mamã vitregã, care rãmãsese tot frumoasã, deşi pãrul îi albise prematur… i se schimbase şi vocea armonioasã de altã datã, care acum avea ceva aspru şi rãguşit.
Se opri încremenitã în pragul uşii, cuprinzând cu privirea odaia în care ne aflam, privindu-ne cu mirare şi înaintând încet spre noi, cu pasul ei de lebãdã care pluteşte peste ape… Rãmãsese uimitã de tabloul ce i se înfãţişa… Ferestrele erau larg deschise… aerul cald şi dulce al primãverii pãtrundea în camerã… candelabrul cu numeroasele lui lumânãri era aprins… buchetele de liliac, zambile şi mãrgãritar din vaze umpleau salonaşul cu mirosul lor îmbãtãtor; pianul era deschis, iar în perete atârnau portretele bunicilor şi ale Mamei, care ne surâdeau cu blândeţe din cadrul lor poleit… Peste tot în jurul nostru domnea o atmosferã de linişte, de belşug şi de fericire… Noi purtam rochii decoltate de muselinã argintie mãtãsoasã, rochii lungi şi cu trenã cum se purta pe atunci… pãrul bine ondulat, ridicat în vârful capului dupã moda francezã şi lãsând ceafa descoperitã… un trandafir prins în piept… eram cât se poate de bine potrivite, şi în avantajul nostru.
– Voi sunteţi?… ne întrebã ea privindu-ne cu mirare. Doamne, cum v-aţi schimbat!… Ce mari v-aţi fãcut!… niciodatã nu v-aş fi recunoscut!…
Şi într-adevãr, deşi nu trecuserã decât şase ani de când plecase, ne schimbasem totuşi mult, fiind la acea vârstã de tranziţie când treci de la copil la femeie… Nu, nu mai eram copilele acelea nenorocite, veşnic batjocorite, care nu îndrãzneau sã ridice capul sau sã spunã o vorbã de fricã sã nu stârneascã vreun surâs ironic… Eram acuma fericite, iubite, respectate, admirate chiar; cãpãtasem şi noi înfãţişarea aceea care înfrumuseţeazã tinereţea ce nãdãjduieşte în viitor… strãlucirea sufletelor noastre curate ne revãrsa lumina peste feţe, dându-ne acea forţã pe care numai încrederea în viaţã ţi-o poate asigura.
Mama-Vitregã auzise mult vorbindu-se de noi, şi ne ceru sã-i arãtãm desenele, picturile şi broderiile noastre… ne rugã sã-i cântãm la pian, sã-i cântãm din gurã… Dupã ce îi împlinirãm toate aceste dorinţe, oftã amarnic, se sculã şi ne rugã sã o iertãm cã trebuie sã plece… Ne sãrutã ş trecu înapoi pragul ce pentru prima şi pentru ultima datã îl pãşise…
Am auzit cã în noaptea aceea i-a fost rãu…”
Notã:… şi a fost bine aşa!… Fãrã mizeriile şi rãutãţile acestei maştere denaturate, caracterele lor nu s-ar fi oţelit în aşa mãsurã şi nu ar fi reuşit în viaţã cu atâta cinste…
Este bunã şi ecologia în lumea asta!…
XX. OLGAtc „XX. OLGA”
1856-1940
S-a nãscut la 15 martie 1856, într-o joi, şi a fost cea mai frumoasã şi mai distinsã dintre toate trei, cãci iatã cum o descrie soru-sa Netty:
„Totul era aşa de bine chibzuit în fãptura ei, cã de i-ar fi schimbat vreun pictor ceva sã o facã mai frumoasã, ar fi stricat-o… şi avea nişte ochi negri, şi tot clipea din gene, schimbând de expresie, în fiece moment; când dulci, de parcã îţi mângâiau inima cu privirea lor printre genele catifelate, când zglobii, de pãreau cã-şi bat joc de toţi şi cugetã la cine ştie ce nebunii, când mândri ca de reginã, de pãreau cã nici nu te bagã în seamã”.
Era micã de stat, subţire, mlãdioasã, de o cochetãrie înnãscutã, şi ştia sã ţinã la distanţã pe toţi curtezanii nepoftiţi… Îmi amintesc de o întâmplare povestitã tot de bunicã-mea Netty: Un grup de adoratori o aştepta într-o duminicã la ieşirea din bisericã; Olga iese de la slujbã şi toţi se întrec sã o salute respectuos, doar doar i-o lua în seamã… Unul singur rãmâne cu pãlãria întinsã înainte, cu un gest ostentativ, provocator chiar… Olga e revoltatã în sinea ei, dar se face cã nu observã nimic şi trece demnã şi liniştitã pe dinaintea lor; ajunsã în dreptul celui cu pãlãria, simuleazã miopia, se face cã-l confundã cu unul dintre cerşetorii ce se înghesuiau la uşa bisericii şi foarte indiferentã lasã sã-i cadã un bãnuţ în pãlãria pe care acesta o ţinea întinsã, trecând apoi calmã mai departe…
„Deşi nu avea nici 15 ani, când trecea prin oraş în faetonul cel lung al lui Balcescu, cu bustul ei înalt şi pieptul deja format, cu ţinuta maiestuoasã, nu-şi da seama câte vãpãi aprindea în jurul ei cu ochii aceia negri şi catifelaţi, cu sprâncenele frumos desenate şi niţel ridicate la mijloc, ca şi cum ar fi fost miratã şi într-o veşnicã întrebare cã ce va fi în lumea aceasta care se deschidea largã şi frumoasã înaintea ochilor ei de copilã nerãbdãtoare…”, scrie mai departe Netty.
Când şi-a fãcut ieşirea în lume a fost un adevãrat succes… Când îşi fãcea apariţia pe la serate, în rochia ei gris-argintatã, cu fichiul roşu-spaniol şi cu margarete în pãr, ori în rochia rozã şi cu fişin de tarlatan alb, sau încã în rochia cea neagrã cu dantele albe şi cu funde de saten alb, purtând flori albastre în pãr, toţi cavalerii întorceau capul dupã ea şi-şi disputau un loc în carnetul ei de bal, cãci ştia sã aprindã adevãrate pasiuni cu ochii ei focoşi… la cincisprezece ani fusese deja cerutã de trei ori în cãsãtorie… Bileţelele de amor le înapoia fãrã a le deschide… asta, ca sã nu vorbim despre cei ce suspinau în umbrã, trecând de zeci de ori pe sub fereastra ei, doar doar i-o vedea o datã silueta profilându-se peste perdea… Un tânãr sublocotenent, dupã ce dansase într-o searã cu ea, a pãstrat apoi ani de zile, ca pe o relicvã sfântã, mãnuşa glacé pe care o purtase în timpul valsului, şi cu care îi înconjurase mijlocul…
O rãsfãţatã?… O cochetã capricioasã?… O calculatã rece cu inima de piatrã?… Aceasta sã fi fost oare Olga?…
Ia sã încercãm sã pãtrundem neobservaţi în alcovul tinerei fete şi sã privim puţin peste umãrul ei… Olga scrie… scrie într-una, cu cernealã violetã, pe nişte foi de hârtie ivorie, cusute cu aţã în chip de caieţele… Ce-o fi scriind ea acolo aşa de interesant cu scrisul acela indescifrabil?… Sã fie oare scrisori de dragoste?… sã fie versuri?… prozã literarã?… ştiinţificã?… Nici una, nici alta… Olga îşi scrie jurnalul… îşi noteazã conştiincioasã pe filele caietului toate faptele zilei, emoţiile resimţite, gândurile, îndoielile, impresiile, problemele, planurile de viitor… Sã ne ierte indiscreţia… Ştim cã e convinsã cã nimeni niciodatã nu-i va citi aceste însemnãri… dar tocmai de aceea îşi permite sã fie sincerã, foarte sincerã, anatomic de sincerã… Câtã ţinutã!… Ce gândire înaltã, câtã emotivitate, câte scrupule, ce procese de conştiinţã în care predominã obsedant ideea de a fi cât mai cinstitã, cinstitã şi corectã… emoţiile (şi, slavã Domnului, nu lipsesc) vin pe planul doi… dar câtã emotivitate se degajã totuşi din rândurile acelea înghesuite şi neciteţe… Olga e frivolã?… o calculatã rece?… o inimã de piatrã?… Da de unde!… Este o sentimentalã cum n-au fost douã, emotivã, impresionabilã… dar ce bine ştie sã-şi controleze atitudinile, sã-şi cântãreascã vorbele, sã-şi stãpâneascã sentimentele… şi iatã de ce pare atât de rece şi indiferentã!…
Viaţa în casa pãrinteascã îi surâdea din ce în ce mai puţin… pe mãsurã ce treceau anii, bãtrânul Barbu devenea tot mai egoist, tot mai nervos, mai irascibil… reuşise sã creeze în jurul sãu o atmosferã de veşnice discuţii… mai ales discuţiile de la masã cu guvernanta deveniserã insuportabile… Olga se refugiazã în lecturã şi se silea sã înveţe sã cunoascã viaţa (din cãrţi), sã se ocupe de picturã (în plinã Craiovã picta pãduri de brazi pe malul mãrii), de muzicã (dar notele singure, fãrã contextul vieţii, nu spun nimic…). Nu e greu de înţeles cã, în aceste condiţiuni artificiale, Olga nu putea reuşi sã-şi gãseascã o linie, sã se descopere pe ea însãşi, sã ajungã sã descopere ce vrea… Şi totuşi, în aceastã atmosferã aşa de emoţionalã, succesele ei mondene n-au fãcut-o sã-şi piardã capul, cãci avea din instinct simţul echilibrului, a deosebirii de ceea ce este bine de ceea ce este rãu…
Nu avea decât treisprezece ani când îi intrase în cap cã era îndrãgostitã de un oarecare Boldescu, şi gândul acesta a urmãrit-o ani de zile; niciodatã nu şi-a dat însã frâu liber sentimentelor; niciodatã, prin cel mai mic gest, nu şi-a trãdat „marea ei pasiune”, şi cu toate cã acest Boldescu era departe de a-i merita încrederea, şi cã ea vedea limpede acest lucru, era totuşi hotãrâtã sã rãmânã consecventã „sentimentului” ei, şi se ruga în tainã pentru el, fiindcã se jurase „sã se sacrifice pentru fericirea lui”… Un eveniment neprevãzut (sau prevãzut de ceilalţi) a venit într-o zi sã schimbe din temelii acest mare „roman de dragoste”. Împlinise de curând 19 ani când l-a cunoscut în casa verişoarei ei, Ginerãreasa Irina Lupu, pe Petre, un tânãr cãpitan, proaspãt întors de la şcoala de cavalerie din Sanmur. Tatãl lui, Ioniţã Gigârtu, luptase sub Tudor Vladimirescu, cãruia îi servise ca secretar, şi fusese deputat în divanul Ad-Hoc… Tânãrul Petre era un bãrbat înalt, bine fãcut, mândru, cu o indolenţã orientalã în mişcãri, „indolenţa leului”, care la nevoie se putea transforma în cea mai crâncenã energie. Deviza lui era „Il faut etre ce que l-on veut paraître”, devizã pe care o purta gravatã pe toate obiectele sale, inclusiv armele şi harnaşamentul… S-a îndrãgostit fulgerãtor de Olga şi s-a grãbit sã-i cearã bãtrânului Barbu mâna fetii, dar acesta l-a refuzat net. Deşi refuzul lui Barbu l-a durut mult, el nu s-a descurajat însã.
Între timp, Olga, care citise în romanele ei cã „o femeie nu iubeşte decât o singurã datã în viaţã”, nu vroia sã-şi trãdeze vechiul, marele ei sentiment. În schimb, îl „admirã” tot mai mult pe Petre „pentru prestanţa lui”. „Cât sunt de demoralizatã, sã fiu atât de iubitã de un om pentru care nu am decât admiraţie!… Alta, în locul meu, ar fi mândrã sã poatã inspira o asemenea pasiune!…” Boldescu, în schimb, îşi uitase jurãmântul de credinţã cu care o ameţise pe vremuri şi acuma avea o prietenã cu care se distra în vãzul lumii. „…Ce mincinoşi sunt bãrbaţii şi cât suntem noi de plâns când avem slãbiciunea de a-i crede!… Mãcar dacã ar iubi-o pe aceea şi încã ar fi scuzabil… Nu!… Nu-l mai iubesc!… De data asta sunt sigurã!…”
Olga îşi fãcea un punct de onoare în a-şi cãlca pe inimã şi începea sã viseze la un bãrbat demn de ea, pe care sã-l poatã stima şi de care sã fie mândrã… Cât despre Boldescu, care simţea cã-i scapã frumuseţe de partidã din mânã, revenise cu vechile sale stãruinţe pe lângã Olga, şi pretutindeni apãrea în calea ei: la teatru, pe stradã, peste tot, dar era prea târziu… Fumurile fetei se evaporaserã.
S-ar putea ca toate aceste analize minuţioase, ale unor aşa-zise „conflicte sentimentale”, sã parã astãzi desuete, plicticoase, neserioase chiar, dar cred cã orice fatã are dreptul sã se gândeascã la inima ei… şi apoi sã nu uitãm cã trãim în plin secol al romantismului.
Petre, în schimb, o iubea cu pasiune, şi la un bal, dupã ce a dansat toatã seara cu ea, a sfârşit prin a-şi declara dragostea. Olga s-a arãtat neînduplecatã, dar în schimb, în jurnalul ei citim:
„…ţineam sã ne explicãm pe faţã, sã-i distrug iluziile pânã nu va fi prea târziu… un bãrbat aşa sensibil ca el… Nu vreau sã fiu iubitã fãrã a putea iubi în aceeaşi mãsurã… Nu sunt o cochetã şi nu-mi place sã mã joc cu inimile…” şi mai departe: „…mi-era milã de el… ştiu ce este o decepţie şi cât te face sã suferi…” sau încã: „…simt cât mã iubeşte… am citit-o în ochii lui… De ce îngãduie Dumnezeu o dragoste atât de puternicã, când nu este împãrtãşitã!… (?)…” În jurnalul ei nu vorbeşte încã decât despre „admiraţia” pe care o simţea pentru distincţia lui, pentru caracterul sãu nobil, pentru energia sa… şi totuşi, cum rãmâneau singuri, nu puteau discuta fãrã a se înţepa… Ce simpatici mai sunt şi tinerii aceştia îndrãgostiţi!…
Voi trece peste toate paginile din jurnalul cu îndoieli, balanţe, analize (?) sufleteşti… şi, în final, profunda constatare „ştiinţificã” cã ea pe Petre îl iubeşte: „…Doamne!… Pãstreazã-mi inima lui!… Am sã-l fac atât de fericit!… atât de fericit!…”
Deocamdatã însã bãtrânul Barbu nici nu vroia sã audã de mãritişul fetii sale, pe care tot copil o mai considera… când a intervenit însã ginenãreasa Irina Lupu şi i-a fãcut o vizitã de douã ore, în care nimeni nu va şti niciodatã ce au discutat între ei. Olga s-a trezit într-o searã chematã de Barbu, în iatacul sãu turcesc, şi spre mirarea ei l-a gãsit şi pe Petre acolo… Fãrã un cuvânt, bãtrânul le-a luat mâinile, le-a pus una în alta… iar la 11 februarie 1876 s-a celebrat cãsãtoria.
O nouã viaţã începe acum pentru Olga noastrã, care, în noul ei apartament de saten bleu se plictisea singurã, fãrã surorile ei iubite… Petre pleca dis-de-dimineaţã la cazarmã, venea la prânz, mânca ceva în grabã, pleca iar, şi nu revenea decât spre searã… Serile erau însã numai ale lor; citeau împreunã, ea îi cânta la pian… dar o teamã îi strângea totuşi inima… În loc sã se bucure, ca celelalte femei de copilul ce va veni, avea presimţiri triste pe care încerca zadarnic sã le înãbuşe. Este stãpânitã de gândul de a-şi ferici copiii… „Nu le voi crea iluzii false, dar voi întreţine în inima lor flacãra sfântã a credinţei…”
Nici atmosfera politicã din jurul lor nu era de naturã sã o linişteascã… Ţara se pregãtea de rãzboi. Trupele din garnizoana Craiova au plecat pe zonã la Grui, pe Dunãre; în sunetele fanfarei care intona Marşul lui Mihai Viteazul, au trecut pe rând dorobanţii, apoi tunarii şi, în fine, roşiorii… A trecut şi Petre în fruntea escadronului sãu… alãmurile sclipeau, crupele cailor luceau, flamurile lãnciilor fluturau în vânt… Generalul Lupu le-a ţinut ostaşilor o cuvântare, şi mii de urale i-au rãspuns. Olga, în trãsurã cu surorile ei, a însoţit mai multe ore în şir coloana. Vine şi clipa despãrţirii… Petre, de pe cal, o îmbrãţişeazã, şi trãsura se înapoiazã la Craiova.
Olga îşi petrecea timpul citind, plimbându-se, pictând, fãcând muzicã… dar toate astea nu reuşeau sã-i goneascã urâtul singurãtãţii şi într-o zi s-a hotãrât sã-i facã soţului o surprizã şi sã-l viziteze pe zonã. A plecat cu trenul la T. Severin şi de acolo a luat o trãsurã sã meargã la Gruia, când, pe drum, s-a întâlnit cu altã trãsurã în care venea Petre, care obţinuse douã zile permisie şi se îndrepta grãbit spre Craiova, sã-i facã el o surprizã soţiei.
Trupele române urmãreau cu atenţie mişcãrile Turcului, care devenise mai periculos de când fuseserã sârbii bãtuţi. Totuşi, în tabãra românã era încã pace şi veselie. Cocoanele veneau destul de des în vizitã pe zonã la soţii lor şi luau masa împreunã la popota ofiţerilor, în sunetele muzicii militare.
Olga, la Craiova, lucreazã la scutecele copilului ce va veni; toamna rece şi vântul de octombrie o demoralizeazã în singurãtatea ei… Rãzboiul bate la uşã; ruşii trec în numãr tot mai mare prin ţara noastrã… Statul Român cumpãrã armament… Olga e neliniştitã… sãnãtatea nu e prea grozavã… de câteva ori a scuipat chiar sânge… Îşi face planuri cum sã-şi creascã copilul… La 21 decembrie 1876 naşte o fetiţã… „E frumoasã ca un înger; o iubesc deja şi simt cã redevin copil când mã joc cu ea… o leagãn, îi cânt… uneori aş vrea sã o înãbuş în sãrutãri… Sãrmana Mama,… desigur cã aşa ne-a mângâiat şi ea!… Simt, în fine, cã existã o fiinţã cãreia îi sunt necesarã, care ar fi nenorocitã dacã i-aş lipsi… aceastã fiinţã este Giulia mea…”
La 9 mai 1877 se declarã rãzboiul şi Petre pleacã de pe zonã pe front… Zoe se mãritase şi ea şi plecase cu soţul la Bucureşti, iar Olga rãmãsese singurã cu bãtrânul ei socru, boierul Ioniţã, şi cu sora acestuia… E tristã şi neliniştitã… Se ocupã de copil, scrie, face muzicã… scrisorile tandre, pasionate, afectuoase ale soţului o fericesc… Nervozitatea acelor zile nesigure (Olga aşteaptã şi un al doilea copil) se resimte şi în jurnalul ei; uneori scrie: „Dimineţile frumoase au o influenţã aşa de puternicã asupra mea; uneori simt nevoia de expansiune; un nou izvor de viaţã ţâşneşte parcã atunci din inima mea; iubesc tot ce mã înconjoarã, aş vrea sã alerg, sã cânt, sã respir tot aerul dintr-o datã…” iar alteori: „…plouã cu gãleata, cerul e cenuşiu, pe jos, noroi… sunt singurã, tristã, enervatã, bolnavã… nu am pe nimeni cãruia sã-i pot deschide inima…”
Un comitet de doamne activeazã pentru înfiinţarea unui spital de rãniţi la Craiova, şi Olga, bineînţeles, face şi ea parte din comitet.
Petre cere sã fie transferat în linia I… „Gurile rele pretind cã este o dovadã cã nu mã iubeşte, dar eu sunt convinsã de contrariu, cãci ştiu cã numai simţul datoriei l-a putut hotãrî sã plece, şi cu toatã dragostea, cu toatã teama mea, nu am curajul sã-l împiedic sã facã ceea ce eu însumi aş face în locul lui…” Bravo, Olga!…
La începutul anului 1878 mai are o fetiţã, pe Alissa… De curând aflase despre capitularea Plevnei, şi acuma Oastea românã se întorcea biruitoare sub comanda generalului Cerkez… S-a reîntors şi Petre, … „Sunt fericitã cã mã iubeşte mereu!” noteazã ea la 13 octombrie 1878… Nu bãnuia ce îi va fi dat sã înscrie pe pagina a doua a aceleiaşi file din Jurnal… acesta se întrerupe timp de aproape douã luni, pentru ca la 4 decembrie sã anunţe moartea fetiţei adorate, Giulia… Textul este pãtat de lacrimi; cu sinceritatea care o caracterizeazã dã frâu liber durerii şi revoltei ei… Olga era însãrcinatã în ultima lunã, şi în curând mai naşte o a treia fatã, Daniella, care însã nu trãieşte decât câteva sãptãmâni… Distrusã fiziceşte de ultima sarcinã, distrusã moralmente de pierderea Giuliei, sãnãtatea îi este în pericol şi atunci a apãrut ca şi pe vremuri mãtuşa Sevastiţa Bãlcescu, care a luat-o la ea la Bãlceşti, unde s-a liniştit şi a început sã se întremeze… Medicii i-au prescris bãi de mare, şi în varã Petre şi-a luat un concediu de douã luni şi a plecat cu ea în strãinãtate: Viena, de care o legau triste amintiri din copilãrie, Munich, cu celebrele sale galerii de tablouri, Zurich, cu minunatele peisagii alpine, Valea Rinului, cu minunatele sale maluri verzi pe care se înalţã impunãtoare castele medievale şi cu spumoase cascade sãlbatice… Cât trebuie sã fi tresãrit ochiul ei de artistã rafinatã la vederea acestor minunãţii, ea, atât de sensibilã la tot ce era frumos!… Cãlãoria lor s-a urmat apoi la Paris: Muzeul Luvru cu nemuritoarea Giocondã (o viaţã întreagã visase la clipa când îi va fi dat sã admire capodopera titanului din Vinci, şi acuma, o decepţie îi strângea inima: aşa de modestã!… aşa de ştearsã!…)… La comedia Francezã a avut ocazia sã aplaude pe Mounet-Sully şi pe marea Sarah Bernard (prea zgomotoasã!…) şi, în fine, o lunã la mare, la Dieppe… durerea ei puternicã se transformase dintr-o deznãdejde sfâşietoare într-o duioasã amintire… natura tânãrã a Olgãi învinsese!…
Întorşi în ţarã, Petre e mutat la Galaţi şi Olga rãmâne la Craiova, unde mai au o fetiţã, pe Haretina. Duce o viaţã tihnitã, îşi dã concursul la concerte de binefacere, continuã sã citeascã, sã se instruiascã, sã observe, sã noteze, sã tragã concluzii… studiazã caracterul persoanelor cu care intrã în contact, organizeazã reuniuni în casa ei, iar la conacul lui Petre de la Coţofeni planteazã arbuşti de care ştie precis cã nu va apuca sã se bucure… „Cine ştie unde voi fi eu în ziua în care aceşti arbori vor fi bãtrâni?…”
În iulie 1882 mai are o fetiţã, pe Manda, iar în 1884 pe Valeria… Patru fete şi nici un bãiat!… Se teme sã nu-şi piardã locul în inima lui Petre care e din nou transferat de la Galaţi la Bucureşti şi apoi de la Bucureşti la Turnu-Severin, unde o revede pe bãtrâna mamã Zinca Viişoreanu, fosta prietenã a Mariţii (aceea cu putina din ziua nunţii). Ca de obicei citeşte, analizeazã, comenteazã şi noteazã, face zilnic lecţiile de Românã, de Religie şi de Geografie cu fetele ei… scrie mult, face câte o vizitã, câte o excursie cu vaporul pe Dunãre… cam la asta se rezumã toatã activitatea ei de provincialã… În fine, în 1885, are şi ea un bãiat, pe Ionel. Petre e în al nouãlea cer…
De aci jurnalul Olgãi s-a pierdut pânã în 1913… pãcat!… Douãzeci şi opt de ani din viaţã din care nu ştim decât cã a fost de douã ori în Rusia; o datã când a fost Petre ataşatul militar la St. Petersburg şi a doua oarã la un depozit de montã în Caucaz… Câte lucruri interesante am fi putut afla din aceste pagini dispãrute!…
În 1913 o regãsim la Craiova, preşedintã a Crucii Roşii, filiala Dolj, activând pentru stãvilirea epidemiei de holerã. În 1914 face o nouã cãlãtorie în Franţa şi Italia. Impresiile din jurnalul ei sunt vii şi colorate, ca de obicei… Într-o searã, când se afla la bãile Montecatini, Olga cânta la pian în holul hotelului… executa tocmai un vals de Leoncavallo… Un domn în vârstã îşi face intrarea, se opreşte în spatele ei, o ascultã cu atenţie şi la urmã o felicitã viu pentru modul cum interpretase bucata. Fusese Leoncavallo în persoanã.
Abia întorşi în ţarã, izbucneşte primul rãzboi mondial… Olga are soţul, fiul, doi gineri şi numeroşi nepoţi mobilizabili; e foarte neliniştitã. Ştia cât eram de nepregãtiţi şi cã riscurile erau la fel de grave, indiferent în care din cele douã tabere am fi luptat. O revolta propaganda deşãnţatã belicisticã, în fruntea cãreia se agitau tocmai aceia care de ani de zile frânaserã sistematic pregãtirea noastrã militarã. Pentru moment, activeazã la Crucea Roşie. În 1914 reuşiserã sã pregãteascã un spital cu 65 de paturi, pe care în anul urmãtor le-au ridicat la 300. Când s-a declarat rãzboiul în 1916, Olga avea 60 de ani, şi la fel ca toatã lumea s-a entuziasmat şi ea; succesele noastre fulgerãtoare de la Petroşani, Sibiu şi Braşov o umpleau de mândrie, dar Germania ne declarã rãzboi, şi în faţa numãrului şi armamentului lor superior, ai noştri sunt siliţi sã dea înapoi. Spitalul se umple de rãniţi, şi ea nu mai pridideşte cu îngrijitul… E în admiraţia moralului lor ridicat… „Sã ne facem noi bine, cã acuma ştim cum sã le arãtãm!…” Îi gãseşte impresionanţi în credinţa lor… În calitate de preşedintã a Crucii Roşii trebuie sã viziteze toate spitalele din oraş, şi o revoltã inegalitatea dintre acestea. Cele conduse de cucoanele bogate aveau de toate, dar acolo unde erau conduse de cucoane sãrace, era sãrac şi spitalul… O revoltã când vede atâţia morţi, toţi bãrbaţi tineri, în timp ce aceia care împinseserã ţara în dezastru huzureau în siguranţã. Face tot ce poate ca sã salveze viaţa celor grav rãniţi, şi e disperatã atunci când moartea se dovedeşte mai puternicã decât eforturile omeneşti; Evenimentele se precipitã… Inamicul se apropie de Craiova… Lumea înnebunitã fuge pe capete… În zadar se zbate Olga sã-şi reţinã colaboratoarele la datorie; cele care ieri o asigurau încã cã, orice va fi, vor rãmâne pânã la urmã, a doua zi nu mai apãreau la lucru… Olga şi cu ficele ei Alissa şi Manda au rãmas însã la datorie… Cum sã laşi pe aceşti nenorociţi singuri?… Asta nu se poate imagina!… Într-o noapte de noiembrie, pe burniţã, a evacuat spre interior toţi rãniţii transportabili, şi apoi a strâns într-un singur spital pe cei rãmaşi neevacuaţi… Din lipsã de alte mijloace de transport, a folosit care cu boi, aduse de la ţarã… Trei zile în şir a durat acest jalnic pelerinaj, cãci într-un singur car încãpeau cel mult patru rãniţi, de regulã doi. Mureau oamenii pe drum, pe coridoare, şi nici nu puteau fi identificaţi… Rãnile lor nepansate se infectau… dormeau pe jos, pe paie… Doctori nu se gãseau… nici infirmiere… mormane de rufe murdare aşteptau sã fie spãlate… Banca Naţionalã se evacuase din Craiova, împreunã cu fondurile spitalului… Cu o rãbdare îngereascã şi o energie de fier, aceastã sexagenarã, activând neobosit, a reuşit sã reorganizeze totul, sã gãseascã personal, sã procure mijloacele materiale necesare, sã facã rost de alimente, de combustibil… Medicii lipseau de la datorie, personalul inferior fura de cum întorceai capul, dar Olga nu se descurajeazã, ea, care în 1914 notase cu atâta mândrie cã are 65 de paturi, avea acuma 800 de rãniţi, şi în curând va avea 1200.
Trupele germane îşi fac intrarea în Craiova… Soldaţii aceştia spãlaţi, bãrbieriţi, curat îmbrãcaţi, bine hrãniţi, erau departe de a sugera acea armatã germanã în descompunere, epuizatã de trei ani de rãzboi, înfometatã, descurajatã, aşa cum o descrisese propaganda celor ce ţinuserã cu orice preţ sã ne împingã aşa nepregãtiţi, în conflagraţia asta apocalipticã… Olga plângea de ciudã când se gândea cum arãtau soldaţii aceştia chipeşi, faţã de retragerea haoticã a sãrmanilor noştri ostaşi… La ce servise atâta bravurã?… De ce fusese toleratã atâţia ani de-a rândul aşa o dezorganizare?… (şi chiar şi acum se mai gãseau persoane care, când o auzeau protestând, îi atrãgeau atenţia cã nu este cazul „sã facã politicã”…). „Nu este suficient sã vrei, trebuie sã şi poţi, şi pentru a putea, trebuie sã fi voit din timp”… Aceste câteva rânduri din jurnalul ei ar trebui sã serveascã multora ca principiu cãlãuzitor în viaţã… Îi plângea din toatã inima pe aceste umile victime nevinovate… îşi noteazã în jurnal deznãdejdea unuia, tatã a patru copii, cãruia îi tãiaserã piciorul, moartea unuia care, când a simţit cã se duce, şi-a chemat camarazii lângã pat şi a împãrţit între ei cei 17 lei şi tutunul ce-l avea în buzunar… Un bãiat dintr-un sat învecinat moare; pãrinţii lui sunt anunţaţi, dar au rãtãcit douã zile pe strãzile Craiovei, cãci n-a ştiut nimeni sã le spunã unde vine spitalul; când au ajuns, l-au gãsit îngropat… Olga viziteazã şi pe prizonierii români din lagãr şi le duce alimente… E de mirare unde le gãsea… O doare sufletul de atâta suferinţã şi o vexeazã trufia învingãtorului.
Nemţii le rechiziţioneazã din spital 800 de cearceafuri şi tot atâtea rânduri de rufe… Munca şi strânsoarea atâtor ani, date într-o singurã zi!… 336 rãniţii noştri au rãmas sã zacã în zdrenţe, ce nici de cârpit nu se mai puteau cârpi de putrede ce erau… „Adeseori, când mã ocup mai de aproape de câte un nenorocit din spital, mã gândesc sã dea Dumnezeu ca sã gãseascã şi ai mei o inimã înţelegãtoare şi o îngrijire milostivã pe acolo pe unde or fi…” Nu mai ştie nimic nici de bãiatul ei, nici de cei trei gineri, toţi plecaţi pe front.
Soţul ei este obligat sã predea ocupanţilor germani cele douã pistoale turceşti primite pe vremuri de Barbu de la Paşa din Istambul, împreunã cu şaua cu care fãcuse campania de la 1877-78. „Mi-e milã de Petre… este dintre cei care suferã şi tac!…” Populaţia craioveanã este impusã la o dare de 500.000 de lei, şi trebuie notat cã cei bogaţi fugiserã şi cã birul au trebuit sã-l suporte ceilalţi… Toate obiectele de bronz, aramã, alamã, începând cu clopotele bisericilor şi terminând cu clanţele de la uşi sunt ridicate… cãldãrile şi tingirile spitalului… „Cu ce drag le-am fãcut, şi acuma sã le dãm pe toate!… Doamne, nu vom mai vedea oare rãsãrind soarele care sã ne vesteascã pacea apropiatã?…”
De Paşte reuşeşte sã strângã şi sã roşeascã 5000 de ouã pentru rãniţii ei dragi… Izbucneşte tifosul exantematic… lupta cu molima e teribilã, dar pânã la urmã a putut fi stãvilitã.
În mai, a pus sã se slujeascã un parastas pentru toţi cei morţi în spital, iar pomana a fost împãrţitã prizonierilor români din lagãr… Fiecare a primit câte o jumãtate de pâine, o felie de brânzã, şi o bucatã de miel fript.
Nemţii pregãtiserã spectatorilor concursuri hipice pe hipodromul din Craiova şi au invitat şi cucoanele de la Crucea Roşie; ar fi dorit ca toatã elita societãţii craiovene sã fie prezentã la performanţele lor… Niciuna însã nu a venit; „…în starea în care este ţara noastrã, nu putem lua parte la nici o petrecere, şi în nici un caz nu putem asista la nişte curse unde altãdatã veneam sã admirãm pe ai noştri alergând, iar acuma sãi privim pe cei ce ne-au învins!…”, i-a rãspuns Olga ofiţerului care venise cu invitaţiile la spital.
– Vã înţeleg şi vã aprob, doamnã… Aceste sentimente vã onoreazã!…
Altãdatã, acelaşi ofiţer a venit sã le ofere bilete de teatru… juca o trupã celebrã din Berlin.
– Este artã purã, doamnã!…
– Cu mare regret, dar nici la teatru nu putem veni… Puteţi întreba dacã nu mergeam întotdeauna înainte, dar acuma ne e inima închisã la orice fel de petrecere…”
Da, dar „nu orice fel de petrecere”… În ziua de 21 mai, de Sfântul Constantin şi Elena, Olga, împreunã cu toate Elenele şi Olgile din spital, şi cele cu soţii Constantin, au organizat o serbare pentru rãniţi, cu muzicã, dansuri naţionale şi recitãri… Artistul Coco Demetrescu de la Teatrul Naţional din Craiova a venit şi le-a descreţit frunţile ostaşilor cu monoloagele sale hazlii; o domnişoarã Roşca, infirmierã, a dansat un „Banul Mãrãcine” de i-a înviorat pe toţi… cei mai grav rãniţi fuseserã aduşi cu paturi cu tot în salonul cel mare… Cucoanele se cotizaserã şi reuşiserã sã cumpere zece miei şi treizeci de kg de brânzã, plus un pahar de vin pentru fiecare. Aceastã încãlcare a dispoziţiunilor privind alimentaţia controlatã, a costat-o pe Olga o amendã de 625 de lei… Cucoanele au vrut sã împartã amenda între ele, dar Olga le-a refuzat net: „Iniţiativa serbãrii a fost a mea, eu singurã rãspund…” Unele s-au oferit sã intervinã la Comandamentul German, dar şi aci le-a refuzat: „Eu nu primesc milã de la duşmani”337
Aflând cã nemţii au înfiinţat la Urdari un lagãr cu deportaţi francezi, Olga a mobilizat în grabã toate cucoanele de la Crucea Roşie şi a reuşit sã strângã câteva obiecte de îmbrãcãminte şi de încãlţãminte şi ceva bani de cheltuialã, şi au plecat personal sã viziteze şi sã reconforteze pe aceşti nenorociţi, surghiuniţi la atâţia mii de kilometri de patria lor.
Pacea separatã de la Buftea din primãvara lui 1918, condiţiile umilitoare şi apãsãtoare prin care pierdeau Dobrogea, Carpaţii şi petrolul îi mãresc şi mai mult ciuda împotriva acelora ce ne azvârliserã nepregãtiţi în aceastã dureroasã aventurã… Suferinţele noastre aveau însã sã se sfârşeascã în curând, şi nu-i venea sã-şi creadã ochilor, când, în numai câteva sãptãmâni, a vãzut prãbuşindu-se patru mari împãrãţii, retrãgându-se din Ţarã oştile cotropitoare, victoria finalã, România Mare… Prea a fost totul rapid şi neaşteptat… i se pãrea cã viseazã, şi şi-a reamintit de zicãtoarea nemţeascã:
Wenn die Not am grossten
Ist Gottes Hilfe am nachsten338 .
De data asta însã, nu nemţilor li s-a aplicat acest verset, ci tocmai acelora pe care ei îi oprimaserã. Îi plânge pe morţii noştri care nu au apucat sã trãiascã aceastã zi mare, dar, în schimb, îi fericeşte pe ai nemţilor, care au închis ochii într-un moment când patria lor era în apogeul gloriei.
Începe pansarea rãnilor rãzboiului. Socotelile şi încheierea bilanţurilor de la Crucea Roşie nu se mai terminau; Olga ia şi conducerea Societãţii pentru Ocrotirea Invalizilor, Orfanilor şi Vãduvelor de rãzboi; Petre este ales senator şi ia de vreo trei ori cuvântul în parlament; noua existenţã îi redeşteaptã încrederea în viaţã… Într-o zi de decembrie îşi face nişte fotografii pentru legitimaţia de cãlãtorie. Olga le ia şi le priveşte:
– Arãţi bãtrân, Petre!…
– Dar suntem bãtrâni, Olga!…
– Nu vreau sã ştiu!… Pentru mine ai sã rãmâi întotdeauna tânãr.
Nu trecuserã nici patru zile de la aceastã conversaţie; la masa de searã, Petre se simte deodatã rãu. Olga îl suie degrabã în camera lor, îl aşeazã într-un fotoliu, şi pânã sã desfacã patul, soţul ei, prietenul ei, marea ei dragoste şi afecţiune încetase sã mai existe.
Olga nu s-a putut niciodatã obişnui cu aceastã pierdere… Nimica nu o mai interesa, nimica nu o mai atrãgea… Continua sã activeze la Crucea Roşie numai pentru cã el voise astfel, dar micile invidii şi sforãrii o dezgustau… în 1922 pleacã cu Netty la Iaşi, la un congres al Societãţii, şi acolo, aflând cã fosta lor mamã vitregã Maria Langi mai trãia încã, merge sã o vadã: „N-am detestat-o niciodatã, cãci am fost sensibile la frumuseţea ei… şi apoi nu puteam uita afecţiunea pe care a avut-o tata pentru ea…” Bãtrâna a fost foarte impresionatã de vizita lor…
Viaţa nu mai prezintã nici un farmec pentru Olga… Constatã cã între ea şi proprii ei copii existã tot mai puţine puncte comune, cã între douã generaţii succesive este acum o prãpastie mult mai mare decât fusese pe vremuri, între douã generaţii distanţate cu un secol, cãci pe vremea ei tineretul înţelegea pe bãtrâni şi îi iubea… Tot Olga gãseşte însã şi explicaţia: … Pe vremuri, situaţia era mult mai stabilã, experienţa acumulatã de bãtrâni putea folosi şi celor tineri, care simţeau utilitatea eforturilor lor şi aveau multã încredere în înţelepciunea lor… Acuma, lucrurile deveneau tot mai schimbãtoare… bãtrânii nu se mai puteau adapta la timpurile cele noi, experienţa lor nu putea servi nimãnui la nimic, sfaturile lor, mai mult i-ar fi încurcat pe cei care le-ar fi luat în serios… Acestea le scria Olga prin 1924… Mã întreb ce ar mai scrie astãzi, în 1980… Bine cã nu mai trãieşte!…
Reumatismele o supãrã tot mai tare, şi pleacã la bãi la Buziaş, unde întâlneşte pe Olga General Stoilov, cu care lucrase mult timp împreunã la Crucea Roşie… Au o mulţime de amintiri comune, şi asta le face sã treacã timpul mai repede. Fiica ei cea micã, Valerica, o ia la ea la Bucureşti, dar Olga se simte tot mai singurã, mai inutilã şi mai ancombrantã. Reciteşte viaţa Prinţului de Ligne, şi comparã atmosfera ce înconjura pe acest arbitru al curteniei şi al eleganţei spirituale, cu moravurile deşãnţate ale noului tineret (cel din 1924, o subliniez)… Încearcã sã mai picteze, dar mâna-i tremurã, ar vrea sã mai descopere un domeniu în care sã poatã încã activa, dar… „apoi mã gândesc cã zilele îmi sunt numãrate, şi-mi zic: la ce bun!…” Continuã sã meargã la concerte şi la conferinţe, dar se duce din ce în ce mai rar… O revoltã tineretul acesta „incapabil şi grosolan” şi epilepsia dansurilor moderne americane (repet, suntem abia în 1924…); comparã Charlestonul cu dancierul şi contradanţul din vremea ei… Ascultã la radio valsuri de altãdatã şi-şi reaminteşte de balurile spumoase de pe vremuri din casa lui Bãlcescu… Pleacã pentru douã sãptãmâni la Craiova… Toţi contemporanii ei din tinereţe sunt acum la cimitir… Se întoarce la Bucureşti… Reumatismele o chinuie tot mai tare… vederea îi scade, nu mai poate cânta la pian, cãci n-o mai ajutã nici ochii, nici mâna… Umblatul o oboseşte, o doare mijlocul, o dor picioarele… „decreptitudine pe toatã linia!…”, constatã ea… şi totuşi îi mulţumeşte lui Dumnezeu cã mai poate admira o floare, un apus frumos de soare, cã mai poate asculta o muzicã, rãsfoi o carte… citeşte mereu… curiozitatea noilor descoperiri… viitorul Patriei… Mâna abia o mai ajutã la scris, dar continuã sã noteze; vede clar şi pãtrunzãtor evoluţia situaţiei politice mondiale şi naţionale… izbucneşte rãzboiul din 1939… Polonia dispare de pe harta Europei…
Aici se opreşte jurnalul Olgãi, şi în primãvara lui 1940 s-a oprit şi inima ei nobilã… Avea optzeci şi patru de ani…
*
* *
Sã vedem ce s-a întâmplat cu copiii Olgãi:
1. Alissa (1878-1960), dupã ce şi-a crescut copiii mari, s-a cãlugãrit. A avut doi copii, cu care am fost bun prieten în prima copilãrie:
– Gicã (1903-1978), fost avocat, a citit mult, dar dezlânat, la fel ca pe vremuri, unchiul sãu, Bonifaciu.
– Marie-Olga (1905-1975), mãritatã cu generalul Mimi (Dumitru) Lupu (1897-1977), nepotul de fiu al „ginenãresei” Irina Lupu. A avut un comportament exemplar, atât în primul, cât şi în cel de-al doilea rãzboi mondial. Fata lor Marina (n.1932) are şi ea o fatã, Aprilia (n.1954), inginer.
2. Haretina (1880-1961) mãritatã Dinopol, a avut o fatã, Maria-Jeanne (1902-1977), şi un fiu, Paul sau Bebe (1904-1978). Maria-Jeanne a fost mãritatã întâi Crãtunescu şi au avut o fatã, Ileana (n. 1923); a doua oarã a fost mãritatã Heinrich şi au avut un fiu, Alexandru (n.1936), tatãl unei fetiţe, Ilinca (n.1970).
3. Manda (1882-1940) mãritatã cu Nicolae Murgãşanu; a avut o fatã, Coletta (n.1904), mãritatã Grigore Urlãţianu339 , mama a douã fete: Sanda (n.1924) şi Manuela (n.1934). Manuela, mãritatã Ottulescu, a avut un fiu, Nicolae (n. 1970).
O a doua fatã a Mandei Murgãşanu a fost Dora, mãritatã în Argentina cu Manolo Equisquisa, a avut o fatã Ines (n.1938), mamã a trei copii: Patricia, Cristin şi Manolo. Dora nu mai trãieşte astãzi.
A treia fiicã a Mandei Murgãşanu a fost Denissa (n.1910), mãritatã Ştefan Holescu.
4. Valerica (1884-1969), mãritatã cu inginerul Vasile Chiru (1879-1970) a avut doi bãieţi, Constantin sau Dinel (n.1911) şi Petrişor (n.1922). Dinel are o fiicã, Anda (n.1935), mãritatã Vãlmãrescu, şi care are doi bãieţi: Dan (n.1969) şi Tudor (n.1979).
5. Ionel (1885-1959), inginer, a avut ghinionul cã s-a vârât pe vremuri (nici el nu ştie de ce) în politicã340 , care de fapt nu l-a pasionat în nici un fel, şi l-au biruit evenimentele (dacã se poate vorbi de biruinţã acolo unde nici mãcar luptã nu a fost). Nu a avut urmaşi.
XXI. ZOE 3 41 tc „XXI. ZOE 3 41 ”
1858-1924
Amintirea acestei femei a rãmas neştearsã pentru cei ce au cunoscut-o, şi mai ales pentru cei ce au avut ocazia sã discute („causer” cum spune francezul) cu ea; nu-mi fac aşadar decât o datorie încercând sã evoc, pentru cei ce vor urma, chipul ei impunãtor.Astãzi ne vine tot mai greu sã ne imaginãm atmosfera ce însoţea pe vremuri apariţia în societate a unei figuri aşa de prestigioase cum a fost Zoe Mandrea şi atâtea alte românce ca ea.
S-ar putea ca frumuseţea ei sã nu fi corespuns întocmai canoanelor consacrate, dar fapt este cã cine o vedea o datã nu o mai uita.
Într-adevãr, era greu sã uiţi fruntea aceea albã şi înaltã, uşor boltitã – fruntea intelectualului superior – o frunte sub care au înflorit numai gânduri nobile… şi ochii aceia mari şi negri, puţin oblici, cu sprâncenele ridicate spre vârf ca un semn de întrebare, ce te scrutau cu mândrie, deşi te cercetau totodatã cu atenţie şi cu bunãvoinţã… Nasul fin şi acvilin îi sublinia şi mai mult expresia aristocraticã, cãreia o gurã, cu buze poate prea senzuale, venea sã-i dea viaţã… Dinţii albi ca sideful, aluniţa din dreapta gurii şi surâsul ei cochet, contrastau cu mândria din priviri şi cu portul ridicat al capului, care ar fi fãcut-o poate sã parã trufaşã, dacã nu ar fi fost bunãvoinţa expresiei care fãcea ca toatã fiinţa lui Zoe sã devinã plãcutã şi atrãgãtoare.
Pe mãsurã ce o priveai, îţi evoca tot mai mult un tablou din secolul lui Ludovic al XIV-lea. Numeroşi sculptori s-au oferit sã-i imortalizeze bustul în marmurã, dar ea a refuzat întotdeauna sã pozeze; o singurã excepţie a fãcut Zoe pentru pictorul Costin Petrescu şi ar fi fost pãcat sã nu ne fi rãmas aceastã amintire a personalitãţii ei impunãtoare.
Nu era înaltã, dar era admirabil proporţionatã, cu mâna şi picioruşul atât de micuţe, încât un german a luat-o odatã drept chinezoaicã. În mâna ei finã purta doar douã inele; unul cu briliante şi celãlalt cu o peruzea albastrã ca şi vinele ce i se zãreau sub pielea albã… Piciorul cambrat ca de spaniolã, ţinuta dreaptã, capul puţin pe spate, tenul alb şi fin, obrajii rumeni, totul era rasã în ea, nimic vulgar, nimica plat.
„Cucoana noastrã este altceva!”, spuneau ţãranii de pe moşie, care aveau un adevãrat cult pentru ea.
La un bal costumat în casa principesei Suţu, Zoe a apãrut în Madame de Lamballe342 . Purta o rochie de mãtase albã înfloritã cu roz şi verde şi o perucã albã pudratã, împodobitã cu egrete roz şi verzi… era costumul ce i se potrivea cel mai bine.
Acest chip mândru, şi totuşi binevoitor, a fost admirabil prins în tabloul lui Costin Petrescu. Ai impresia cã e gata sã-ţi spunã una din vorbele ei de duh, deşi nu a fost niciodatã o ironicã în sensul vulgar al cuvântului.
Lui Zoe nu-i trebuia prea mult ca sã observe calitãţile şi partea de bun gust a unei persoane sau a unei opere, iar laudele ei, deşi mãsurate, erau întotdeauna sincere; nici criticile nu le menaja însã, şi chiar dacã sinceritatea acestora devenea însã uneori causticã, sã nu uitãm cã fiinţa cu care a fost cea mai severã a fost ea însãşi, şi cã viaţa i-a fost un permanent corset în care se strângea de bunãvoie spre a fi la înãlţimea situaţiilor. Bineînţeles cã ceea ce pentru ea i se pãrea o datorie i se pãrea la fel şi pentru ceilalţi, şi aşa se explicã de ce nu menaja pe nimeni, în primul rând pe cei pe care îi iubea343 ; aceştia, ca sã se rãzbune pe severitatea ei, spuneau cã în ea se reîncarnase sufletul Doamnei de Maintenon344 , vestitã ca educatoare şi ca moralizatoare, dar şi ca dojenitoare.
Puterea de voinţã şi perseverenţa ei extraordinarã, puse în slujba unei inteligenţe superioare şi a unei memorii excepţionale, au ajutat-o sã-şi asimileze o culturã multilateralã, cu totul neobişnuitã la femeile din vremea ei. În aceeaşi mãsurã, o interesau filozofia, literatura, istoria şi artele frumoase, iar faptul cã vorbea curent patru limbi strãine i-a ajutat mult sã-şi lãrgeascã în continuu sfera cunoştinţelor.
Pe cât era de cultã, pe atât era şi de talentatã, iar puterea ei de muncã şi perseverenţa, adãugate înclinaţiilor ei naturale, au ajutat-o sã se formeze şi în acest domeniu; luase lecţii de picturã, de pian, de canto… avea o voce plãcutã, scria interesant… muzele nu fuseserã zgârcite cu ea…
În fine, sã nu uitãm nici salonul ei, şi trebuie insistat cã, pentru o provincialã de curând sositã din patriarhala Craiovã, nu a fost prea uşor sã-şi facã loc printre „inteligenţia” Capitalei, un loc în care sã nu recolteze decât omagii şi aprecieri elogioase… Dacã vom mai adãuga cã a fost o patriotã înfocatã, o soţie ireproşabilã, o mamã devotatã, şi cã la Zoe Mandrea calitãţile se afirmau prin fapte, nu prin vorbe, vom ajunge cât de cât la un portret aproape complet al acestei fiinţe multilaterale, superioarã în atâtea privinţe.
℘⇑
Zoe s-a nãscut la Craiova, în aprilie 1858, şi am vãzut cum, rãmase orfane de mici, cele trei surori Bãlcescu au avut o copilãrie chinuitã, tiranizate de o maşterã denaturatã care le-a fãcut din viaţã un infern; aceasta nu le-a împiedicat totuşi, datoritã tatãlui lor, sã primeascã o educaţie din cele mai alese, la care însuşirile lor înnãscute le-au fãcut atât de receptive.
Sora ei Olga se mãritase, iar adoratorii şi admiratorii roiau în jurul lui Zoe, care avea acuma 19 ani… Era înconjuratã, adulatã, curtatã, întocmai ca şi Olga cu doi ani în urmã… Acuma era cea mai mare dintre domnişoarele Bãlcescu; avea trãsurã, lojã la teatru… devenise o figurã în lumea craioveanã… Când ai vârsta ei, averea ei, succesele ei, e uşor sã te îndrãgosteşti şi inima lui Zoe nu a rezistat nici ea ispitei… Alesul era un tânãr bogat şi frumos, grec de felul lui, şi mult ar fi dat el pentru un semn din partea ei, dar Zoe îşi masca sentimentele cu abilitate şi-l observa cu atenţie… A fãcut bine cã şi-a stãpânit pornirile inimii, cãci a remarcat repede cã „sentimentul” lui nu era în fond decât calcul, şi într-o zi i-a fost dat sã afle cã mama lui îi pregãtise chiar o partidã de rezervã în Grecia, aşa… „pentru orice eventualitate”…
Cu toatã revolta ce i-a cauzat-o aceastã deziluzie, Zoe a avut tãria de a-şi cãlca pe inimã, şi de a asculta de glasul raţiunii, excluzând definitiv şi irevocabil pe tânãrul elen din sfera preocupãrilor sale.
Tot cam pe atunci şi-a fãcut apariţia în Craiova un tânãr magistrat ieşean care, în numai câţiva ani, reuşise sã-şi facã o carierã excepţionalã. Doctor în drept de la Berlin, ajunsese, la mai puţin de treizeci de ani, profesor universitar la Şcoala Militarã din Iaşi, profesor universitar şi consilier la înalta curte de casaţie din Capitalã… Membru fondator al Junimii, era prieten bun cu Titu Maiorescu, Petre Carp, Tudoriţã Rosetti, Iacob Negruzzi… şi atâţia alţi fruntaşi ai literelor româneşti… Erudiţia lui era excepţionalã; îşi susţinuse teza de doctorat în limba latinã, citea pe clasicii eleni în original, vorbea curent germana, franceza şi engleza; îl interesa muzica; cunoştea temeinic istoria şi literatura mai tuturor popoarelor din Europa… într-un cuvânt, era o adevãratã enciclopedie, şi întocmai ca pe un lexicon, îl consultau şi prietenii, când aveau câte un lapsus.
Ce cãuta la Craiova tânãrul Nicolae Mandrea?… Nu e greu de ghicit, am spus doar cã acolo, în capitala banilor, era pepiniera fetelor de mãritat… Mandrea cunoscuse şi el o craioveancã la Bucureşti, şi acuma venise sã-i cearã mâna. Întâmplarea a fãcut însã ca, într-o familie, sã cunoascã pe tânãra domnişoarã Zoe Bãlcescu, şi, întocmai ca bãtrânul Barbu pe vremuri, s-a simţit instantaneu fulgerat de farmecele fetii, a uitat şi de proiectele lui matrimoniale şi de tot, şi s-a grãbit sã-i cearã lui Bãlcescu mâna fiicei sale. Zoe era departe de a se simţi îndrãgostitã de acest moldovean necunoscut pentru care simţea multã stimã, dar atâta tot… Tânãrul i-a inspirat însã atâta încredere, încât, ascultând de glasul raţiunii, s-a grãbit sã zicã da, şi niciodatã nu a avut de regretat aceastã opţiune.
Nunta s-a celebrat la 15 mai 1877 şi au plecat amândoi la Turnu Severin, şi apoi, în varã, au fost sã-şi petreacã vacanţa la Predeal, unde Nicolae avea un unchi, şef al vãmii. Pe vremea aceea, Predealul era aproape pustiu, nepopulat de armiile de turişti, care încã nu-şi fãcuserã apariţia ca sã strice farmecul sãlbatic al Naturii. Tinerii însurãţei locuiau chiar în clãdirea Vãmii. Într-o zi, Zoe, urmãrind sã facã un crochiu al munţilor, a trecut frontiera fãrã a-şi da seama şi s-a trezit înconjuratã de o patrulã de grãniceri austro-ungari, care o bãnuiau cã umblã sã facã un plan al munţilor lor. Zoe, cu farmecul ei, le-a risipit însã repede bãnuielile, şi unul, mai complezent, s-a oferit chiar cu spinarea sã-i serveascã de şevalet.
Reveniţi la Bucureşti, încep o existenţã monotonã. Soţul se purta afectuos cu ea şi o rãsfãţa în fel şi chip, dar lucra toatã ziua. Zoe îl înţelege însã şi simte cã începe sã se ataşeze de el… Noua lor locuinţã din Capitalã nu aducea nici pe departe cu casele somptuoase din Craiova; trãsurã nu aveau, şi în oraş ieşeau cu birja. Rudele de la Bucureşti, Costache Bãlcescu, Maria Geanoglu, Generalul Arion, erau pentru ea figuri prea puţin cunoscute şi nu o lega nici o afecţiune mai veche de ei; se simţea strãinã şi dezrãdãcinatã şi-şi petrecea aproape tot timpul citind; din fericire, cãrţile bune nu lipseau din vasta bibliotecã a soţului.
Un an dupã cãsãtorie, a nãscut o fetiţã, Silvia… La câteva sãptãmâni numai dupã naştere, Zoe a aflat cã murise Giulia, fetiţa Olgãi, şi a plecat în grabã la ea, la Craiova… Abia ajunsã, a primit o telegramã cã şi Silvia, fetiţa ei, era grav bolnavã… S-a înapoiat în grabã la Bucureşti, dar era prea târziu… murise şi copila ei.
Zoe şi-a înfrânt durerea şi s-a ocupat de casã cu aceeaşi energie ca şi mai înainte. Avea ambiţia ca salonul ei sã fie la înãlţimea rangului soţului, care devenise între timp preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, şi a reuşit pe deplin. Nicolae o lua uneori la şezãtorile Junimei, unde a fãcut cunoştinţã cu floarea literaţilor noştri: Eminescu, Alecsandri, Slavici, Caragiale… Contactul cu aceste somitãţi literare i-a întãrit şi mai mult siguranţa gustului ei estetic… Nu o datã i-a cerut criticul Titu Maiorescu pãrerea, şi chiar şi atunci când pentru moment nu era de acord, mai pe urmã îi da dreptate… Odatã a poftit-o la o şedinţã în care urma sã se discute nu ştiu ce operã literarã: „Venez sans faute… Nous avons besoin de votre oreille si fine et de votre gout si sur345 …”, glãsuia invitaţia lui… Din partea unui Maiorescu, asemenea cuvinte însemnau ceva… Un fapt şi mai interesant este cã Zoe reuşise sã inspire o pasiune acestui bãrbat care se credea irezistibil, şi care nu credea în virtutea femeilor. Zãdãrnicia atacurilor sale impetuoase şi stãruitoare l-au convins însã de contrariu.
Scriitoarea Mite Kremnitz346 , prietena lui Titu Maiorescu, îi tolerase acestuia numeroase escapade, cãci ştia cã-l stãpâneşte prin intelectualitatea ei superioarã şi cã acesta, întotdeauna, sfârşea prin a reveni la ea… Când a crezut însã cã vede în Zoe o rivalã, s-a temut, dar când s-a convins cã moralitatea acesteia o ridica deasupra oricãror bãnuieli, gelozia scriitoarei s-a transformat într-o prietenie sincerã, şi ca un semn de simpatie i-a tradus în limba germanã şi publicat într-o revistã Icoanele din trecut347 .
Dar nu numai ca femeie de societate şi intelectualã rafinatã s-a afirmat Zoe, dar şi ca mamã model… şi-a crescut cu multã severitate, dar şi cu un devotament exemplar, cei cinci copii: Radu, Margareta, Maria, Thea şi Tedor. Sã revenim însã la salonul ei.
La câţiva ani dupã cãsãtorie, Nicolae Mandrea şi-a construit o locuinţã frumoasã şi încãpãtoare în Str. Fântânii (fostã pe vremuri Cişmeaua Roşie)348 nr. 30. Interiorul a fost mobilat şi aranjat dupã gustul sigur a lui Zoe: covoare, tablouri, tapete, bibelouri, draperii, plante… totul era armonios şi discret, totul denota cel mai desãvârşit bun-gust. „Niciodatã nu s-ar fi putut gãsi vreun cadru mai potrivit pentru o artistã ca Dna Mandrea”, spuneau contemporanii când îi vizitau casa. Când totul a fost gata, şi-au deschis larg uşile salonului în care tânãra amfitrioanã fãcea onorurile, captivând pe oaspeţi cu cultura şi talentele ei, dar mai ales cu tactul de care a ştiut întotdeauna sã dea dovadã… Primirile lor de vineri dupã-masã şi de luni seara au început sã fie apreciate de elita intelectualã a Capitalei, o lume foarte pretenţioasã, mai ales faţã de intruşii proaspãt debarcaţi din provincie… Lunea se fãcea de obicei muzicã, şi numeroase talente au avut ocazia sã se producã în salonul Dnei Mandrea349… Se fãcea muzicã de camerã, triouri şi cuartete. Artiştii veneau cu plãcere, cãci aprecierile auditoriului cult, competent şi obiectiv îi stimulau. Renumitul pianist european Grünfeld i-a spus într-o zi lui Zoe, în timp ce toatã lumea se întrecea sã-l laude: „Mulţi îmi spun vorbe mãgulitoare, în timp ce dumneata gãseşti întotdeauna vorba justã350 care se potriveşte cu muzica şi intrerpretarea mea”.
Şi artiştii plastici351 îşi dãdeau întâlnire în salonul Dnei Mandrea, şi literaţi de valoare352 . Tonul de rigoare în casa Mandrea era causeria353 , nici pedanterie, nici preţiozitate… .dar şi aci, cultura şi vederile ei cucereau pe toatã lumea. Avea un adevãrat talent ca sã sintetizeze în câteva cuvinte conţinutul şi valoarea unei cãrţi sau a unei piese de teatru, ori succesul unui concert… ştia sã coboare la nivelul fiecãruia, rãmânând totuşi la înãlţimea ei. O cucoanã cu orizonturi destul de limitate, care nu înţelegea „ce gãseşte toatã lumea la Dna Mandrea” şi-a schimbat brusc opiniile în ziua când aceasta, ca sã fie drãguţã cu ea, a început sã discute probleme de servitori, de rochii etc… Aşa se explicã plãcerea cu care venea lumea în casa Mandrea, reputatã ca simpaticã şi primitoare.
Educaţia copiilor cerea însã sume tot mai mari, pe mãsurã ce aceştia creşteau, ba din când în când venea şi câte o boalã care le afecta serios bugetul şi pãrinţii trebuirã sã-şi restrângã cheltuielile… Când se îmbolnãvea câte unul, Zoe îl lua în camera ei ca sã-l aibã tot timpul sub ochi, şi bolile molipsitoare pe care nu le avusese în copilãrie, le-a luat acuma, la maturitate. Sãnãtatea ei s-a resimţit toatã viaţa.
Dar nu numai pentru copii s-au devotat soţii Mandrea. Soţii activau în numeroase societãţi de binefacere: Elisabeta, Furnica, Providenţa, Liga şi altele, al cãror obiectiv era desigur altul decât „tãierea frunzelor”… Într-o zi a anului 1882 a venit la Zoe Mandrea ministrul C. Arion354 , vãrul ei, şi i-a spus cã Pãrintele Lucaci355 , refugiat în Ardeal, cerea cu disperare un ajutor pentru sprijinirea culturii româneşti de dincolo de Carpaţi, culturã grav periclitatã de legea Appony care ameninţa limba şi religia noastrã în chiar fiinţa ei… Orice intervenţie oficialã din partea micului stat românesc ne-ar fi putut crea grave complicaţii diplomatice cu puterile monarhice vecine… Arion sugera sã se fondeze o societate „culturalã” particularã, care sã ajutoreze discret şcolile şi bisericile româneşti din Ardeal… În calitatea lui de ministru, Arion nu putea lucra discret şi de aceea a rugat-o pe Zoe sã ia ea aceastã iniţiativã: „Eşti nepoata lui Nicolae Bãlcescu, eşti inteligentã, energicã, iubitoare de neam, şi ai relaţii întinse… numai dumneata poţi fi în capul acestei societãţi… Zoe a primit cu entuziasm şi nu i-a fost greu sã strângã numeroase adeziuni, sã organizeze societatea şi sã-i elaboreze statutele, dar din modestie şi din spirit de prevedere, a convins-o pe Dna Catherina G. Gr. Cantacuzino sã primeascã ea postul de prezidentã, mulţumindu-se cu rolul minor, dar foarte activ, de secretarã. Bazele Societãţii Femeilor Române s-au pus în casa Mandrea şi, mulţi ani în şir, tot în casa Mandrea s-au ţinut toate întâlnirile.
Societatea a trimis numeroase ajutoare şcolilor, bisericilor şi studenţilor ardeleni356 , dar în 1904, Dna. Cantacuzino, preşedinta, i-a schimbat scopul, fondând cursuri de culturã generalã pentru domnişoare357 . Zoe Mandrea a luptat din rãsputeri pentru menţinerea menirii iniţiale a societãţii, dar chestiunea fiind pusã la vot, a trebuit sã se supunã voinţei majoritãţii şi s-a retras din societatea în care activase cu atâta suflet 12 ani în şir.
În 1910, Zoe are durerea de a-şi pierde soţul… Lovitura a fost grea, şi cu toate cã aparent a suportat-o cu mult curaj, în fond, sãnãtatea i s-a resimţit pânã la finele vieţii.
Era hotãrâtã sã nu schimbe nimica în casã şi sã nu mute nici un obiect de la locul lui, sã rãmâie toate aşa cum fuseserã pe vremea când trãia el. Aşa i-am cunoscut casa în 1916, în timpul ocupaţiei germane, când m-am refugiat cu bunicii la Bucureşti… Bunicã-mea Netty mã lua adeseori la ea… Mã cam temeam de severitatea lui tanti Zoe, de care auzisem atâtea vorbindu-se şi mã feream ca de foc sã nu fac sau sã nu spun vreo prostie sã ajung sã mã certe, dar realitatea nu a fost aşa… Bunãtatea acestei femei se simţea din primul moment… M-a întrebat din geografie şi din istorie, m-a pus sã recit câteva poezii, sã cânt la pian… Tanti mã asculta cu atenţie şi mã corecta cu bunãvoinţã când gãsea cã nu sunt în notã… M-am simţit de la început atras de ea.
Era o iarnã teribilã în anul acela, şi viscolul nu mai contenea. Zoe îşi condusese în toamnã la garã cei doi bãieţi şi cei trei gineri când plecaserã pe front… Nu mai avea nici o veste de la ei şi trãia singurã cu fata ei, Mimi, într-o casã mare şi goalã pe care nu mai reuşea sã o vadã încãlzitã… Bucureştiul gemea sub ocupaţia vrãşmaşã şi viaţa devenea tot mai grea de la o zi la alta. Într-o dimineaţã sunã la uşa ei un soldat bulgar beat, care îi pune pistolul în piept şi îi cere sã-i dea imediat toţi banii din casã. Zoe nu-şi pierde calmul, îi dã o sumã de bani şi îi aratã prin gesturi cã restul se aflã într-o casã de fier, dar cheia este la o persoanã plecatã în oraş, pe care o va chema imediat la telefon… Îl bagã în casã, îi dã o ţuicã, îi spune sã aştepte şi începe sã telefoneze. Nu trece mult timp, uşa se deschide şi apare o patrulã de la comandatura germanã, care-l înhaţã ca din oalã pe viteazul nostru.
Nu mai poate îngriji singurã moşia Floreştii, moştenitã din generaţie în generaţie de la logofãtul Poenaru, strãmoşul Saftei, şi e nevoitã sã o arendeze. Dupã rãzboi, toate moşiile arendate s-au expropriat.
Şi casa din Bucureşti a trebuit sã o vândã, cãci era prea mare şi greu de întreţinut… Cu inima strânsã de pãrere de rãu s-a despãrţit de salonul acela în care domnise atâţia ani ca amfitrioanã şi ca animatoare, alãturi de un soţ iubit şi stimat, în mijlocul unei intelectualitãţi de elitã. Şi-a învins însã pornirile sentimentale şi şi-a cumpãrat o casã mai micã, pe care a montat-o şi a aranjat-o cu aceeaşi dragoste, bun gust şi spirit de organizare ca şi cea veche. Era mulţumitã cã reuşise sã-şi pregãteascã un cuib pentru bãtrâneţe, dar aceasta avea sã-i fie ultima ei bucurie… Hepatita i se agrava din zi în zi şi Zoe şi-a dat repede seama cã nu mai avea dreptul sã nãdãjduiascã. Ceea ce a întristat-o însã cel mai mult pe aceastã estetã rafinatã, erau urmele pe care boala le întipãrea tot mai mult pe figura ei… în ultimul timp refuza sã-şi mai priveascã în oglindã chipul transfigurat de suferinţã.
Curajul nu a pãrãsit-o însã pânã în ultima zi; şi-a pãstrat în permanenţã surâsul pe buze, şi a ţinut sã se înconjoare de obiecte frumoase, aşa cum obişnuise o viaţã întreagã. N-ai fi bãnuit cã femeia aceasta care şedea într-un fotoliu confortabil, cu un frumos şal indian pe genunchi, cu vaze de flori pe mese şi pe etajere – cãci prietenele îi trimiteau zilnic flori –, care vorbea şi se interesa de toate, scriindu-şi corespondenţa zilnicã cu acelaşi stil limpede şi categoric ca întotdeauna, care nu uita sã trimitã, când era cazul, scrisori de felicitare sau de condoleanţe… n-ai fi bãnuit cã aceastã fiinţã se afla ea însãşi în pragul morţii şi cã zilele îi erau numãrate…
Nici chiar în ultima zi nu a vrut sã stea în pat, decât atunci când puterile au pãrãsit-o de tot… „O Bãlcescã moare în picioare!…” a spus ea. Cu câteva zile înainte se împãrtãşise, iar duhovnicul ei, preotul de la Popa-Tatu, care o cunoştea de ani de zile, mãrturisea cu lacrimi în ochi cã-şi pierduse cea mai bunã enoriaşã.
A murit cum a trãit „en grande dame”, şi cu ea a dispãrut unul din ultimele vlãstare ale generaţiei acelea de românce instruite, patriote şi generoase.
Viaţa nu i-a fost umbritã de nici o faptã urâtã, de nici un gând josnic… Cât a trãit, a luptat ca sã se perfecţioneze, atât pe ea, cât şi pe cei din jurul ei… A fost dintre acele fiinţe superioare, a cãrei personalitate se impune din primul moment, şi la fel ca o luminã prea puternicã, care, dupã ce s-a stins continuã vreme îndelungatã sã ne impresioneze, amintirea lui Zoe Mandrea a dãinuit încã multã vreme printre cei ce au cunoscut-o, şi care i-a iluminat cu strãlucirea fiinţei ei.
℘⇑
Urmaşii lui Zoe au fost:
1. Radu Mandrea (1879-1963), economist, fost director general al C.E.C.-ului, a fost cãsãtorit de trei ori: cu Jenny Mareş, înmormântatã la Bãlceşti, Constanca Pleniceanu, sora Catherinei Titulescu, şi Henrietta Duiliu Zamfirescu, fiica scriitorului, moartã în 1977. Radu Mandrea a parcelat moşia Bãlceşti şi dupã primul rãzboi mondial le-a vândut ţãranilor (23 de parcele au fost donate gratis la 23 de capi de familie mai sãraci, veterani din rãzboi).
2. Margareta (1881-1968), mãritatã cu generalul Aristide Razu, (1868-1950), a avut un fiu, inginerul Alexandru Razu (Puiu) (1903-1074), care a avut o fatã Gabriela (n.1942), mãritatã cu Mihai Georgescu, mamã a trei copii: Tudor-Nicolae, Andrei şi Ana-Maria.
3. Maria (Mimi), mãritatã cu eminentul astronom şi matematician Constantin Popovici, a avut o fatã Ioana, studentã medicinistã, moartã la 22 de ani în 1939, şi o fatã Rodica (n.1920), arhitect, mãritatã cu arhitectul Theodor Constantinescu, şi mama unei fete, Oana, student-inginer, nãscutã 1960.
4. Thea (1888-1979), o femeie foarte frumoasã, scriitoare talentatã, mãritatã cu inginerul agronom George Crãsnaru, a avut un fiu Nicu (n.1915) cãsãtorit cu Lully Bâlea.
5. Theodor (Thodi) (1890-1924), cãsãtorit cu Irina Chintescu, s-a sinucis.
XXII. NETTYtc „XXII. NETTY”
1899-1944
Desigur cã v-a impresionat atât nobleţea de suflet a Olgãi, cât şi prestanţa lui Zoe. Aş dori acum sã cunoaşteţi şi pe cea de-a treia fiicã a lui Barbu Bãlcescu, bunicã-mea NETTY CULCER, cea mai umanã, cea mai naturalã, mai veselã, mai talentatã, mai vioaie din toate, cea mai spiritualã, pe care niciodatã n-am s-o pot uita… Verva ei spumoasã te cucerea; talentul ei muzical te fermeca, iar inima ei înţelegãtoare şi generoasã te atrãgea din prima clipã, te fãcea sã te apropii fãrã sfialã, sã te simţi şi tu parcã mai bun, mai inteligent, mai artist, pe mãsurã ce primeai luminã de la razele sufletului ei.
℘⇑
Suntem în toamna anului 1859. Tânãra Elena Bãlcescu este din ce în ce mai bolnavã. Fractura de la genunchi supureazã într-una, şi în ultimul timp a mai apãrut şi un proces tuberculos… De la o vreme nu se mai poate da jos din pat, sarcina se apropie de sfârşit şi puterile o pãrãsesc de pe o zi pe alta. Cinci naşteri la rând, şapte luni de boalã şi, în fine, cea de-a şasea sarcinã au sleit-o cu totul… În sfârşit, într-o zi ploioasã de noiembrie, a nãscut o fetiţã cãreia i-a zis Ana, iar peste douã luni a închis şi ea ochii, cu piciorul infectat de gangrenã şi cu inima strânsã de grija celor trei copiliţe pe care nu ştia pe ce mâini le va lãsa.
Micuţa Ana a fost alãptatã de o doicã unguroaicã, ce obişnuia sã-i spunã Netty, şi Netty i-a rãmas numele, dar pentru noi, nepoţii, a fost Bonne-Maman.
Când s-a recãsãtorit Barbu, micuţa Netty abia ştia sã vorbeascã şi, fãrã a sesiza amploarea dramei ce se desfãşura împrejur, fetiţa umplea casa cu râsul ei cristalin. Nãscutã printre lacrimi şi durere, crescutã în persecuţii şi umilinţe, natura o înzestrase, în schimb, cu o fire veselã şi optimistã. „Netty ne va înveseli bãtrâneţile!”, obişnuiau sã spunã bunicii Costache şi Mariţa. Am vãzut cum, la un revelion în casa unchiului Alecu Dãlgeanu, în clipa când toasturile şi închinãrile de „Sãnãtate!” şi „La Mulţi Ani!” porneau din toate pãrţile, Netty s-a sculat în picioare şi ridicând paharul de şampanie în mâna ei micuţã, care tremura, a strigat emoţionatã: „Sã trãiascã toţi în casa asta unde petrecem şi noi!”. Inimioara ei simţitoare nu putuse rãmâne indiferentã la contrastul dintre infernul de acasã şi voia bunã din familia bunicilor.
Marea pasiune a Olgãi, am vãzut cã a fost pictura, şi al lui Zoe, canto-ul. Netty a avut şi ea o pasiune care le-a întrecut pe departe pe celelalte douã: pianul, care a fost a doua ei existenţã. La vârsta de patru ani învãţase singurã, dupã ureche, bucãţile pe care le exersau surorile ei, şi le cânta cu un singur deget. Când i s-a adus o profesoarã, mare i-a fost mirarea acesteia şi nu-i venea sã creadã când a vãzut cã fetiţa nici mãcar nu cunoaşte notele. La vârsta de 11 ani a dat primul ei concert public, la care a executat chiar compoziţii proprii358 . Avea ceea ce se cheamã o ureche absolutã, cãci identifica orice notã fãrã diapazon şi era în stare, orice bucatã, sã-ţi spunã în ce tonalitate era scrisã. Memoria ei muzicalã a fost prodigioasã; era suficient sã audã o singurã datã o bucatã, ca „s-o ia de urechi”, cum obişnuia sã spunã în glumã, în loc de „a o lua dupã ureche”… Mãiestria şi velocitatea ei erau neasemuite; cânta cu o siguranţã şi un brio neegalat, stãpânind instrumentul cu o vigoare bãrbãteascã. Moştenise, pesemne, talentul mãtuşei Marghioliţa, şi-şi însuşise în plus şi o vastã culturã muzicalã, exersând zilnic multe ore în şir… Din pãcate, viaţa de provincie nu i-a dat posibilitatea de a urma studii superioare şi de a se perfecţiona.
Îmi amintesc cum mi-a povestit pe vremuri Bonne-Maman, cã într-un an, când gospodãrea Barbu oraşul Craiova, acesta l-a invitat pe Franz Liszt, în drum spre Petersburg prin Bucureşti, sã se opreascã şi în Capitala Banilor pentru un concert359 , şi, bineînţeles, artistul a fost gãzduit în casa primarului; cu ocazia asta i s-a prezentat şi fata, care avea pe atunci vreo 13 ani… Bãtrânul Liszt a ascultat-o cu bunãvoinţã, ba a şi cântat la patru mâini cu ea… şi astea nu se uitã toatã viaţa.
N-am sã insist asupra culturii ei excepţionale, cãci am vorbit destul despre Olga şi despre Zoe. Aceeaşi sete de a se instrui le-a stãpânit pe toate trei, cãci numai în cãrţi reuşeau sã uite zilele amare ce le fãcea Mama Vitregã. Dorinţa lor de învãţãturã a fost îndrumatã cu multã pricepere, mai întâi de Mademoisille Camille, guvernanta lor francezã, apoi de profesorii aduşi de Barbu, şi chiar de Barbu în persoanã. Netty stãpânea limba francezã cu aceeaşi siguranţã ca şi limba ei maternã, şi se juca cu subtilitãţile şi cu fineţele nobilului grai a lui Voltaire. Vorbea curent italiana, germana şi engleza şi citea pe clasicii strãini în original, fãrã a se speria nici de dificultãţile limbii unui Dante, nici de arhaismele unui Shakespeare. Avea cunoştinţe temeinice de geografie şi de istorie360 , şi nici în faţa fizicii şi astronomiei nu se da înapoi. Cultura ei superioarã nu a fãcut-o însã nici încrezutã, nici îngâmfatã. „De la fiecare am avea ceva de învãţat”, spunea ea, şi de aceea a respectat întotdeauna pe toţi oamenii, fãrã excepţie.
Ce sã vã mai spun despre Netty?… Cã scria şi versuri?… Dar care fatã la 17 ani nu scrie? Ale ei erau destul de reuşite. Prietena ei cea mai bunã, Eliza Gãnescu, era o fatã tânãrã, de familie bunã, dar fãrã avere, urâţicã, nici prea distinsã, nici prea manieratã… în schimb, era deşteaptã foc, veselã ca o cintezã, mucalitã, glumeaţã şi de multe ori causticã. I se spunea „le gamin de Paris”361 . Bineînţeles cã o asemenea prietenie nu putea fi vãzutã cu ochi buni de scorţoasa ei sorã Zoe, aşa cum nu era bine vãzutã nici neglijenţa şi impulsivitatea lui Netty, care moştenise caracterul irascibil al lui Barbu, pe care l-a transmis mai departe tatãlui meu Max, iar eu la rândul meu am avut multe de îndurat în viaţã din cauza acestor douã metehne, de care nici Mircea al meu nu a fost scutit; iatã cum o judeca Zoe într-o scrisoare cãtre Olga, din 1881: „…Are o fire prea imposibilã pentru ca un bãrbat sã-şi poatã pãstra mult timp iluziile despre ea; şi nu bãtând cu pumnul în masã de zece ori pe zi, şi nici înfuriindu-se pânã la desfigurare nu are sã-l poatã câştiga362 … Nici cultura, nici inteligenţa şi nici figura frumoasã nu sunt suficiente… cu muzica ei, cu Gãneasca ei şi cu poeziile ei nu o sã ajungã departe… Asta e pãrerea mea, dar aşa cum nu poţi opri un fluviu din cursul sãu, tot aşa nu-i putem opri nici destinul…”. Faptele au dovedit însã cã Zoe o judecase cu prea multã severitate… Este adevãrat cã surorile ei, care aveau trei şi patru ani mai mult decât ea, şi care îi spuneau „la mioche” (puştanca), nu se arãtau prea entuziasmate de calitãţile lui Netty, ba Zoe era de-a dreptul disperatã, vãzând cã „Puştanca” nu fãcea nici un efort ca sã-şi îndrepte pornirile naturale şi cã se complãcea cu firea ei independentã… Cu firea aceasta mi-a fost însã dragã bunica, foarte dragã, cãci era naturalã, era umanã. Nimic artificial, nimic complicat la acest suflet curat şi frumos.
Netty a crescut mare… Olga şi Zoe s-au mãritat… rãmãsese singurã în casã cu Barbu, iar visurile de dragoste parcã nu aveau nici o prizã asupra sufletului ei pasionat de muzicã şi de studiu, pânã ce, într-o zi, i-a venit şi ei rândul sã ofteze. Tânãrul, fire romanticã şi iubitor de poezie, era însã minat de datorii… ba mai suferea şi de piept. Olga şi Zoe luptau din rãsputeri sã-i schimbe lui Netty sentimentele faţã de „acadeaua” ei (sucre d’orge), dar nu reuşeau… Atunci însã i-a apãrut în cale un tânãr doctor din Târgu-Jiu, venit proaspãt de la studii, de la Paris… Era un bãrbat bine fãcut, bine crescut, delicat, cult, spiritual… „Un homme charmant”, îl defineşte Olga. Netty nu ştie ce sã facã… Zoe vede situaţia în negru363 , numai Olga, blândã, hotãrâtã, stãruitoare, reuşeşte sã-i deschidã ochii şi nu se lasã pânã nu o face sã consimtã.
Doctorul Culcer se pregãteşte sã-i cearã mâna, dar Barbu Bãlcescu nu era omul care sã se hotãrascã prea uşor, mai ales când era vorba de viitorul fiicelor sale… Este adevãrat cã acest doctor fãcuse studii foarte frumoase, cã se trãgea dintr-o foarte veche familie de boieri olteni… dar asta nu era de ajuns… Ce fel de om va fi oare el, pretendentul?… Cazul trebuie cercetat mai de aproape… Barbu era doar avocat, sã nu uitãm… Şi cum a procedat el?… L-a invitat la masã, sã vadã dacã ştie sã mãnânce frumos, ce fel de conversaţie are, ce fel de concepţii are despre viaţã… cãci fondul sufletesc al omului, dupã aceste semne de suprafaţã se cunoaşte… Fãrã a bãnui cã se prezintã la un examen, tânãrul Culcer primeşte invitaţia, reuşeşte cu succes, iar în ianuarie 1882 s-a fãcut şi nunta364 .
℘⇑
Iat-o aşadar pe Netty mãritatã!… Soţul era aproape cu zece ani mai în vârstã decât ea… E atât de înalt… de spãtos… şi ea atât de micuţã… aproape cã se teme de el… luni în şir, din „Dumneata” nu l-a scos… El era mai puţin vorbãreţ ca ea, dar tot atât de voios şi de spiritual… buna dispoziţie nu a lipsit din casa Culcer… Bãtrâna Maica-Tuşa, la care locuiau, şi care pentru Tache era ca şi o mamã, o primeşte cu toatã dragostea în casa ei somptuoasã din Târgu-Jiu… Viaţa din micul orãşel subcarpatic nu oferea nici una din posibilitãţile Craiovei… Protipendada oraşului, deşi foarte rigidã şi pretenţioasã, era mult mai lipsitã de orizonturi şi de culturã decât buna societate craioveanã… Marea distracţie a oraşului era jocul de cãrţi, şi Netty vãzuse prea mulţi cartofori pe vremuri, în salonul Mamei Vitrege sau în casa unchiului Alecu Dãljanu, ca sã simtã vreo atracţie pentru masa verde… Nu-i rãmânea decât lectura şi pianul… Trãiesc amândoi în speranţa postului de medic ce se anunţa vacant la Craiova, şi în aşteptarea copilului ce avea sã vinã. Naşterea se anunţã grea; se pare cã mama avea bazinul prea mic, şi erau serioase temeri pentru viaţa ei… O intervenţie chirurgicalã pãrea inevitabilã, dar, din fericire, pânã la urmã, totul s-a petrecut normal, şi în ziua de 26 octombrie 1882, de Sfântul Dumitru, Netty dãruieşte soţului de ziua lui un bãieţel cu ochi albaştri, sãnãtos şi bine proporţionat, pe care l-au botezat Max. Bucuria pãrintelui, şi mai ales a bãtrânei mãtuşi, e uşor de închipuit. În aşteptarea postului vacant de medic, Tache reuşeşte sã gãseascã la Craiova un post provizoriu, şi cei doi soţi se instaleazã în casele lui Barbu Bãlcescu din Str. Unirii, case rãmase de la Mariţa şi de la Safta.
În curând, Netty simte cã va fi mamã pentru a doua oarã, dar bietul Barbu nu a apucat sã trãiascã sã-şi mai vadã nepoţica, cãci s-a stins în primele zile ale anului 1884, în braţele fiicei şi ale ginerelui… În aprilie, Netty a nãscut o fetiţã, pe care a venit chiar Maica-Tuşa de la Târgu-Jiu sã o boteze, şi i-a dat numele ei, Elena (în casã i se zicea „Lenchen”). În sfârşit, se anunţã şi mult doritul post vacant de medic, dar se cereau anumite condiţii de stagiu şi de vechime pe care Culcer nu le îndeplinea. Soţii, decepţionaţi, pãrãsesc pentru totdeauna Craiova, îngropându-se definitiv în orãşelul noroios şi prost luminat de pe malul Jiului, unde cartiere întregi erau inundate an de an, şi unde nimic nu o atrãgea… E drept cã Tache ar fi putut rãmâne în Craiova sã deschidã un cabinet particular, dar el prefera sã lucreze la stat, ca sã le asigure alor sãi o pensie. Netty e disperatã… „Trebuie sã mãrturisesc cã sunt o fiinţã fãrã de noroc…”, îi scrie ea lui Zoe. „Spectrul Târgu-Jiului îmi apare iarãşi la orizont… e incontestabil cã din punct de vedere bãnesc va fi mai bine acolo, iar el mi-a fãgãduit cã pentru a compensa, vom face în fiecare varã câte un voiaj… Eu nu cred însã într-un astfel de noroc, şi sunt sigurã cã în fiecare varã se va întâmpla ceva ca sã avem cheltuieli neprevãzute şi sã nu putem pleca… simţeam eu bine, atunci când îmi spuneaţi cã „nu va dura decât cinci lui etc. etc…”, cã mã voi îngropa în Târgu-Jiu… Tare mã tem cã acolo am sã mor, şi-mi vine sã-mi dau singurã în cap de ciudã când mã gândesc…”
Faţã de soţ nu şi-a arãtat încã deznãdejdea, şi s-a instalat pentru a doua oarã în casele somptuoase ale Maichii-Tuşa, unde şi-a adus de la Craiova eleganta mobilã Biedermayer, tapisatã cu brocart fraise, rãmasã de la Barbu. Peste câţiva ani, Tache a comandat şi el de la Ţarigrad, un impresionant covor turcesc roşu cu alb, pe care l-a întins peste parchetul în cuburi din marele salon. Mai târziu, mobilierul a fost completat cu un splendid pian negru de concert, marca Bösendorfer, cumpãrat cu trei mii de lei de la Viena… Mare a fost bucuria lui Netty, sã nu se mai vadã silitã sã se chinuiascã pe bãtrâna ei pianinã Rosenkranz ce trebuia reacordatã din ce în ce mai des… Şi aveau un timbru coardele noului pian… de-ţi rãmânea inima la el… De câte ori, copil fiind, nu i-am ascultat acordurile armonioase, aşezat turceşte în centrul marelui covor de Ţarigrad, sub policandrul cel greu, ale cãrui prisme numeroase de cristal dãdeau mii de sclipiri de toate culorile curcubeului… Seara se lãsa încet şi Bonne-Maman cânta, cânta fãrã întrerupere, cântând dupã vijelioasa rapsodie a lui Liszt (se potrivea atât de bine Liszt cu temperamentul ei nãvalnic!…), gingaşul menuet a lui Pederevski, apoi Campanella lui Paganini cu notele ei argintii (aranjate pentru pian tot de Liszt), misterioasele Voci-de-Primãvarã a lui Sinding sau selecţiuni din Peer Gynt… rând pe rând mã tulbura, mã fermeca, mã entuziasma, mã înfricoşa… iar degetele ei nervoase alergau neobosite peste clapele albe şi negre ale pianului uriaş… Ce fiori nu mã strãbãteau la auzul celebrului Studiu în La minor (apus 25 nr.11) al lui Chopin (Revoluţia), care te prindea ca într-un vârtej în iureşul notelor nestãpânite… vedeai oştiri, vedeai cai, auzeai tunuri, vedeai oameni murind pentru libertate… era parcã transfiguratã când o executa… o şuviţã din frumosul ei pãr argintiu îi cãdea în ochi, şi nu mai vedea nimic în jurul ei… Cât pãrea de micã în faţa namilei aceleia de pian, care gemea ca viu, îmblânzit de mâinile ei energice ce-i smulgeau acord dupã acord!… Se înnoptase de tot, şi Bonne-Maman continua sã cânte pe întuneric… Executa acuma Nocturna lui Chopin365 , revãrsându-şi, în fine, liniştea în sufletul pe care pânã atunci ţi-l rãscolise cu atâta pasiune, şi concertul se încheie cu celebra Mondscheinsonate (an der Gröfin Julietta Guiciardi gewiedmet)366 … Netty se opreşte brusc din cântat, şi rãmâne ca împietritã, cu capul dat pe spate şi ochii închişi… apoi se scoalã, lasã capacul pianului, şi aprinde lumina electricã… Mã grãbesc sã-mi ascund obrazul într-o parte, sã nu mi se vadã lacrimile. Bon-Papa, într-un fotoliu, tace şi el. Nu-şi trãdeazã niciodatã emoţiile, dar de data aceasta îşi suflã nasul zgomotos.
Ce pãcat cã viaţa în acest fund de provincie nu i-a permis sã-şi desãvârşeascã arta!… Zoe îi critica jocul ca inegal: fortissimi erau prea fortissimii, pianissimii erau prea pianissimii, mãsura nu se prea ţinea nici ea de metronom… Ei şi?… A avut ea darul de a ne mişca sufletele?… S-a priceput ea sã ne dea emoţii, care nici astãzi, dupã peste cinci decenii nu s-au stins?… .Asta conteazã!… Muzica lui Netty, disciplinatã sau nu, a ştiut sã gãseascã întotdeauna drumul spre inimi, iar mãiestria i-a fost neîntrecutã…
Maica Tuşa o îndrãgea tot mai mult şi, ca toţi bãtrânii, devenise cu timpul tiranicã în afecţiunea ei şi ajunsese sã nu se mai poatã lipsi de Netty, care trebuia sã o însoţeascã pretutindeni: la teatru, baluri şi vizite, iar mai târziu, când nu a mai putut ieşi din casã, o reţinea ore întregi la mãsuţa de table, povestindu-i pentru a nu ştiu câta oarã, mereu aceleaşi şi aceleaşi întâmplãri, iar vara trebuia sã-i însoţeascã la Dobriţa. Niciodatã Netty nu şi-a manifestat în vreun fel nemulţumirea, ba în scrierile ei a descris-o în culorile cele mai elogioase.
Dupã Max şi dupã Lenchen a avut-o, în 1886, pe Marioara, apoi, în 1894 pe Ana, şi, în fine, în 1897, pe Vera. Netty nu a fost severã cu fetele ei, dar a avut noroc de copii buni. A rãmas proverbialã singura palmã pe care a dat-o Marioarei când avea opt ani şi când nu voia sã stea liniştitã la probã, la croitoreasã. Fetiţa era atât de neobişnuitã cu bãtaia, încât a început sã râdã, şi numai dupã ce i-a explicat ce este o palmã şi ce ruşinos este sã o meriţi s-a pornit pe plâns.
Netty adusese, din casele lui Barbu de la Craiova, pe renumitul bucãtar ceh Valentin imek şi pe soţia lui, Mari. Pe „Madam Mari” am apucat-o şi eu… Mi s-au povestit atâtea despre acest Valentin, încât o viaţã întragã am regretat cã nu l-am cunoscut. El le-a învãţat pe fetele lui Netty bucãtãria şi, zãu, mezeluri, fripturi şi prãjituri mai bune ca în casa lor, nicãieri nu am mâncat… Ce prãjiturã de la Nestor sau Capşa putea rivaliza cu un choux-à-la-crême fãcut de Lenchen, sau cu un cataif pregãtit de Ana?…
Dupã cinci ani de existenţã monotonã la Târgu-Jiu, Tache şi-a amintit de promisiune şi a plecat cu Netty la Constantinopol, despre care Barbu îi povestise atâtea… În anul urmãtor au fost apoi sã viziteze expoziţia internaţionalã de la Paris367 … Este inutil sã insist asupra emoţiilor pe care le poate trezi, în inima unei fiinţe plãmãdite în spiritul culturii franceze, aceastã capitalã a culturii, cu toate muzeele, monumentele istorice, palatele, grãdinile, expoziţiile, teatrele şi marile bulevarde… De câte ori, copil fiind, nu mi-a povestit ea apoi despre Comedia Francezã, unde a putut aplauda pe marii actori Mounet-Sully şi Sarah Bernhardt, despre Muzeul Luvru, cu celebrele Gioconda şi Venus din Millo, Muzeul Invalizilor, cu atâtea vestigii ale gloriei lui Bonaparte, pentru care Netty nutrea un cult, Pantenonul, cu mormintele lui Voltaire, Jean-Jaques Rousseau şi Victor Hugo, Arcul de Triumf, Turnul Eiffel, cheiurile Senei… Mi le-a descris cu atâta precizie, încât în ziua când mia fost dat sã le vizitez la rândul meu, aveam impresia cã le cunoşteam de când lumea, aşa cum le cunoscuse desigur şi ea din povestirile Drei Camille… De la Paris au trecut apoi pe Coasta de Azur şi s-au oprit la Nissa sã depunã o coroanã de flori la mormântul sãrmanului Nicu Culcer, mort la 26 de ani, apoi în Italia, Milano (ani întregi mi-a povestit bunicã-mea despre Cina cea de Tainã a marelui Da Vinci), Florenţa Medicilor, Roma cu basilica Sfântu Petru şi Capela Sixtinã, iar la întoarcere, Veneţia, cu palatele şi gondolele ei… Nu mã mai sãturam, în copilãrie, rãsfoind toate albumele aduse din aceastã minunatã cãlãtorie. Cu asemenea vacanţe (care din pãcate nu s-au mai repetat), viaţa la Târgu-Jiu începea sã devinã suportabilã… De altfel, oraşul se urbaniza cu paşi repezi… societatea cumnatului Grigore Culcer şi a vãrului Titu Frumuşanu devenea mai agreabilã, pe mãsurã ce învãţau sã se cunoascã…
În 1902 moare Maica Tuşa, şi Netty se trezeşte promovatã la rangul de „Coanã Mare”. Abia acum încep adevãratele greutãţi ale menajului (de care, de fapt, mai mult Tache se ocupa). Toatã ziua trebãluia de colo pânã colo, neobositã pe coridoare, toc-toc-toc-toc-toc, cu pasul ei mãrunt-mãrunt (pas de musumé368 , cum obişnuia sã spunã prietena sa, Doamna Niko Petrescu), se ocupa de dulceţuri, de florile din grãdinã (marea ei pasiune369 ), iar dupã-masa, la biroul ei de mahon, îşi fãcea corespondenţa, îşi scria amintirile, sau încerca câte o nuvelã sau câte o poezie… Nu a vrut în ruptul capului sã le publice, cãci îşi da bine seama cã erau simple opere de amator… Abia în 1934 au reuşit prietenii sã o convingã sã tipãreascã câteva din ele în Gazeta Femeilor, şi bine au fãcut, cãci restul s-au pierdut toate. Mã gândesc ce pãcat ar fi fost sã se piardã un giuvaer ca De-ale Mamei Dãscãlitza în care povesteşte cu o vervã inegalabilã, cu mult haz şi dragoste, iubirea Serdarului Panait Dãlgeanu pentru Safta Poenaru, şi apoi copilãria şi tinereţea bunicii ei Mariţa; sau nuvela Sultãnica, unde ne vorbeşte cu aceeaşi vervã savuroasã despre pãţaniile unei verişoare a Maichii Tuşa. Versurile lui Netty, dintre care unele destul de bune, s-au pierdut toate370 . Copil fiind, mã entuziasma aceasta, scrisã cu ocazia plecãrii ostaşilor noştri în campania din 1913:
Au plecat toţi cântând în cor,
Cântau cu foc, cântau cu dor,
Cãci se gândeau la ţara lor…
… … … … … … … … … … … … … … … ..
ca apoi, în locul laurilor de izbândã pe câmpurile de bãtaie, sã gãseascã un sfârşit obscur şi fãrã glorie, seceraţi de epidemia de holerã ce a urmat.
Netty era pe atuncea preşedinta Filialei Târgu-Jiu a Crucii Roşii şi activa câte 12 şi 14 ore pe zi în spitalul de holerici instalat în clãdirea gimnaziului, înfruntând toate pericolele molimei.
A mai încercat între altele un poem în limba francezã, în timpul ocupaţiei duşmane din 1917, când au ridicat nemţii toate clopotele de la biserici, ca sã le topeascã sã facã tunuri… Reţin numai ultimele douã versuri:
… Nos églises sont muettes, mais nos coeurs crient plus fort
La vengence, et la haine, et la lutte à la mort…
Eseurile sale literare le consemna pe toate într-un caiet gros cu scoarţe roşii, şi numai cu mare greutate o puteam hotãrî din când în când sã ne citeascã câte ceva, cãci era convinsã cã nu are talent… Dacã a primit sã-mi citeascã Mama Dãscãlitza, asta a fãcut-o ca sã perpetueze memoria Mariţei Orãscu, şi nu ca sã-i admir proza.
Netty nu a fost o cochetã… niciodatã nu a dat nimic pe obrazul ei cu tenul alb-ivoire aşa de fin, şi niciodatã nu şi-a frizat pãrul bogat ce fusese castaniu în tinereţe, şi care, când am apucat-o, se fãcuse de un splendid alb-argintiu… cât despre nas, era, cum sã zic, prea „expresiv” pentru o cucoanã cu pretenţii, deşi poetul pretinde cã un nas mare este un semn de bunãtate, de curtoazie, de inteligenţã şi duh, de curaj, de idei libere şi mãreţe; aşa a şi fost Netty, cu chipul ei franc şi deschis, inspirând peste tot simpatie şi încredere. „Niciodatã nu am avut pretenţia cã aş fi frumoasã”, spunea ea de obicei, „cu toate cã cea mai bunã carte de vizitã a unei femei, tot frumuseţea rãmâne…”
Nu-i plãcea sã se gãteascã, şi toatã lumea cunoştea „fracul verde” al Doamnei Culcer, aşa cum denumea, în glumã, Titu Frumuşanu tailleurul ei de catifea vert-bouteille, cu care îşi fãcea toate vizitele… Cât despre pãlãrie, nepoata ei Julietta Frumuşanu pretindea cã niciodatã, când o vedea de departe, nu era în stare sã precizeze „dacã Tanti Netty venea sau pleca”.
Aşa cum era însã, Netty plãcea şi atrãgea… Citeai atâta inteligenţã, atâta spirit, atâta prietenie în privirea ei… nasul acela acvilin, pãrul bogat şi argintiu ridicat pe cap, portul drept şi ridicat al capului (toate trei surorile Bãlcescu s-au remarcat prin portul ridicat al capului) îi dãdeau atâta prestanţã, un aer distins dar nu distant, aristocratic dar nu îngâmfat… iar când începea sã-ţi vorbeascã, te captiva din primul moment cu verva ei spumoasã care te amuza şi te instruia în acelaşi timp, stimulând totodatã şi spiritul celorlalţi. Alãturi de Netty Culcer, te simţeai parcã şi tu mai inteligent.
Şi ce elegante erau primirile din casa ei!371… Masa lungã, aşternutã cu o faţã de olandã albã ca zãpada… tacâmurile de argint masiv rãmase de la Dimitrie Aman372 , fructierele, tot de argint, încãrcate cu cele mai savuroase roduri ale grãdinilor Dobriţei, fructe enorme, dulci şi parfumate, aşa de dulci cã se lipeau de degete, carafele cu vin rubiniu din Dealul Gugului, sau vin auriu de la Bota… ce frumoasã luminã dãdea în pahare vinul acela când îl priveai spre policandrul acela cu prisme de cristal… iepurii împuşcaţi de Max, pregãtiţi în sos de vin, purceluşul rumenit în cuptor, cu mãrul în gurã… Din ce ţarã de basm sã fi venit toate aceste minunãiţi?… (zicem noi astãzi) Matei feciorul373 , înmãnuşat în alb, parcã oficia la o solemnitate, aşa de grav servea el la masã sau destupa sticlele prãfuite şi pline de pãienjeniş, culcate cu foarte mare grijã în coşuleţele lor speciale, ca sã nu se agite, sã nu se tulbure vinul vechi… Ce buchet se degaja din tãmâiosul acela bãtrân!… iar vinul te îmbie la vorbã… conversaţia este animatã, glumele de bun gust izvorãsc din toate pãrţile, acompaniate de zgomotul tacâmurilor şi de clinchetul paharelor… Netty, amfitrioanã încercatã, ia parte la discuţie, rãspunde unuia mai îndrãzneţ printr-o replicã spiritualã, acoperã gafa altuia printr-o digresiune dibace, şi în timpul acesta, ochiul ei atent nu pierde din vedere serviciul; are grijã ca nimeni sã nu ducã lipsã de nimic… ea dã tonul conversaţiei, ba cu o glumã, ba cu o anecdotã bine plasatã, având mereu grijã ca nu cumva sã scadã nivelul bunei dispoziţii…
D’apoi jour-fixe-urile de joia dupã-masa din casa Doamnei Ana Culcer!… Se fãcea muzicã, se dansa, se discutau subiecte serioase de ştiinţã, arte frumoase, istorie, geografie, politicã, tonul discuţiilor fiind întotdeauna tonul uşor, dar nu neserios, al „causeriei”… Toatã lumea bunã din oraş îşi dãdea întâlnire joia în salonul ei, care, desigur, nu se compara cu salonul din Bucureşti a lui Zoe Mandrea, dar îşi avea şi el farmecul lui… şi eticheta şi bunul ton erau riguros respectate… Stilul, ţinuta, conversaţia, atitudinea, care în altã parte ar fi putut poate pãrea demodate şi pretenţioase, în salonul ei erau în notã, cãci Netty ştia sã le dea un suflu de viaţã care te fãcea sã respiri cu plãcere o atmosferã din alte vremuri… Numai în salonul Doamnei Culcer mai puteai auzi o frazã din acelea curtenitoare în stilul politeţei înflorate de altãdatã… Zâmbeşte şi vorbitorul, şi interlocutorul, cãci amândoi sunt conştienţi cã totul nu e decât o simplã glumã, dar amândoi sunt recunoscãtori zânei binefãcãtoare care, cu bagheta ei magicã, a ştiut sã reînvie o epocã din vremea în care bunele maniere contribuiau atât de mult sã îndulceascã raporturile dintre oameni.
Uneori se dãdeau în casa ei serate în toatã regula. Netty a pãrãsit „fracul verde” şi poartã de data aceasta o elegantã toaletã de catifea neagrã cu guler de dantelã, iar pãrul ei argintiu îi mãreşte şi mai mult prestanţa. Deşi a fost chemat taraful lui Matei Baranga, invitaţii o roagã stãruitor pe Dna Culcer sã cânte ea… tot nu danseazã… Netty nu se lasã mult rugatã, se aşeazã în faţa pianului, ridicã capacul, şi atacã cu un brio neegalat un An der schonen bleuen Donan… Perechile de valsatori ţâşnesc exploziv ca dintr-un foc de artificii şi se avântã în trombã peste frumosul parchet în cuburi ce strãluceşte ca oglinda, împânzind întreg salonul cu toaletele lor spumoase şi fracurile impecabile… Dupã ea, lãutarii încep lancierul, şi serata se încheie cu nelipsitul cadril… Eram copil mic şi priveam sfios prin crãpãtura uşii la figurile complexe ale acestui dans din alte vremuri… Comenzile date de Numa Carabatescu sunau rãspicat:
– Avancez!
– Balancez!
– Changement de dames!…
iar perechile executau în mişcãri ritmice şi graţioase figurile comandate… Uşa cea mare cu douã canaturi dintre hol şi salon era larg deschisã şi dansul trecea când într-o parte, când în cealaltã…
Parcã sunt o mie de ani de atunci!…
℘⇑
Bonne-Maman mã iubea mult… Am crescut fãrã mamã; asta i-a evocat pesemne tristeţea propriei ei copilãrii şi a vrut sã mã scuteascã de necazurile pe care le îndurase ea. Deşi îmi angajeazã o Fräulein austriacã care s-a ocupat cu multã dragoste de mine, Bonne-Maman îmi purta o grijã deosebitã… Parcã o vãd cum se silea sã nu uit franceza.
„Je ne comprends que le francais!”, mã întrerupea ea, ori de câte ori îi adresam vorba în româneşte sau în nemţeşte. Nu-i era greu sã mã ţinã pe lângã ea şi reuşea sã mã cointereseze în toate problemele de gospodãrie… eram convins cã dacã nu aş fi fost eu sã o ajut cu sfaturile mele preţioase, lucrurile ar fi mers cu siguranţã prost… În tot acest timp îmi vorbea ca unui egal, judecând împreunã cu mine gravele probleme ale gospodãriei sau comentând diverse fapte mãrunte, la care gãsea întotdeauna o notã amuzantã, cãci humorul ei era inepuizabil. Seara mã lua la ea în camerã, ne aşezam faţã în faţã dinaintea mãsuţei portative rãmasã de la Maica Tuşa şi începeam o pasenţã în doi sau un „joc de cãrţi” dintre care cel mai „de perdiţie” se numea Tralalá, mai teribil decât Popa-Prostu… Ori de câte ori aveam pui la masã, rupea cu mine iadeşul şi întotdeauna mã pãcãlea, dar nu mã supãram… prea erau ingenioase gãselniţele ei… Odatã a venit în mânã cu un joben a lui Bon-Papa.
– Ia uitã-te în oglindã, şi vezi cum îţi stã cu ãsta!… eu îl iau sã mi-l pun în cap…
– Iadeş!…
De cele mai multe ori, seara, începea sã-mi povesteascã. Ea mi-a povestit pentru prima oarã despre Revoluţia Francezã, despre Napoleon, despre primul rãzboi mondial… Nu am avut câtuşi de puţin impresia cã ascult o prelegere de istorie… prea vorbea interesant!… În prima mea copilãrie mi-a povestit basmele lui Perrault şi ale Fraţilor Grimm, iar când am împlinit opt ani a început sã-mi istoriseascã din O mie şi una de nopţi… şi avea un dar de evocare Bonne-Maman, de parcã tot Bagdadul îl strãmutase la Dobriţa, cu mândra Zobeida, ale cãrei surori fuseserã prefãcute în cãţele, sau cu frumoasa Nurunihor pentru ai cãrei nuri a încercat Aladin sã schimbe faţa pãmântului… Tot ce povestea bunicã-mea începea sã prindã viaţã şi te fãcea sã le vezi aievea… Mare pãcat cã nu s-a fãcut profesoarã!…
Când, în 1940, m-am înapoiat din Franţa, am rugat-o sã îi povesteascã şi lui Mircea al meu basmele din 1001 de nopţi… asta „ca sã nu uite bãiatul limba francezã”, pretextam eu… În fond, ţineam s-o mai aud o datã povestind.
Primele lecţii de pian, de la ea le-am cãpãtat… nu împlinisem nici şase ani, şi zi dupã zi a lucrat cu mine pânã la 12 ani… Avea un talent pedagogic remarcabil; ştia sã te facã sã iubeşti munca, şi niciodatã nu am avut impresia cã fãceam vreun efort când exersam cu ea.
℘⇑
Când a izbucnit rãzboiul din 1916 era preşedintã a filialei Târgu-Jiu a Crucii Roşii, şi a organizat şi condus cu o mânã sigurã spitalul de rãniţi nr. 10, amenajat în Palatul Primãriei… De la şapte dimineaţa şi pânã la zece seara – de multe ori şi pânã dupã miezul nopţii – o vedeai agitându-se neobositã în spitalul ei: toc-toc-toc-toc-toc… ba la triaj, îngrijind de cazarea rãniţilor noi sosiţi, ba la farmacie, ca sã fie distribuite la timp medicamentele şi pansamentele, ba la bucãtãrie, controlând ca hrana sã fie substanţialã şi suficientã, iar bucãtãria dieteticã sã nu ridice probleme, ba la lenjerie, în saloane, peste tot, peste tot… Eu aveam nouã ani pe atunci, şi mã lua şi pe mine cu ea; rãsuceam feşele şi ajutam la sterilizarea pansamentelor, iar seara, în salon, le fãceam rãniţilor lecturã… Toatã ziua se agita… unde o cãutai, acolo o gãseai… cu toate problemele era la curent, cazul fiecãrui rãnit îl cunoştea, îi ştia aproape pe toţi pe nume, le ştia pãsurile şi pentru fiecare avea câte o vorbã bunã… Niciodatã nu s-a plâns de obosealã şi nu s-a arãtat descurajatã… tot veselã, tot cu gluma pe buze, încuraja pe toatã lumea… într-un cuvânt, era admirabilã.
Inamicul însã rãzbeşte… spitalul Crucii Roşii din Târgu-Jiu este evacuat şi comasat cu cel din Craiova, condus de sora ei Olga, iar Ana Culcer a fost eliberatã din funcţie… Ne-am retras toatã familia pânã la Bucureşti, şi, faţã de panica generalã, ne-am decis sã nu fugim mai departe… Dna Maria Cincu, prietena Generalului Culcer, se refugia în Moldova şi ne-a oferit sã locuim noi în frumoasa ei casã de pe bulevardul Lascãr Catargiu (astãzi Ana Ipãtescu) nr.19. Acolo, într-o zi posomorâtã de noiembrie am vãzut intrarea trupelor cotropitoare germane în capitala României. Bonne-Maman, cu inima frântã, îşi trecea timpul citind, fãcând lecţiile cu mine şi lucrând zilnic aproape douã ore la pian, cãci dacã muzica a înveselit-o în zilele bune, apoi în cele grele tot muzica i-a susţinut curajul. Mergea destul de des la sora ei Zoe, în strada Fântânii; şi una şi cealaltã aveau bãieţii şi ginerii mobilizaţi în Moldova, şi nu mai primiserã nici o ştire despre ei, dar amândouã erau ferm convinse cã atâtea sacrificii nu aveau sã fie inutile şi cã totul se va sfârşi cu bine.
La parterul casei unde locuiam stãtea un cãpitan german, Friederich Rode; deşi pãrea un om educat, toate încercãrile sale de a angaja o conversaţie cu noi dãdeau greş; în afara subiectelor strict menajere, Ana Culcer nu se arãta dispusã de nici un fel de discuţie… Dl. Rode era şi el un foarte bun pianist şi adeseori cânta seara pânã târziu… Asta a fãcut-o pe Bonne-Maman sã nu mai cânte decât din compozitori francezi: Saint-Saens, Gounod, Berlioz… Neamţul a înţeles provocarea, şi la rândul sãu nu mai executa decât din germani: Mozart, Bach, Haydn… Ea cânta din Boïeldien şi Debussy, el din Beethoven şi Brahms… Meciul era inegal şi Ana Culcer lupta cu disperare.
Într-o searã, cãpitanul se hotãrãşte sã spargã gheaţa şi, la un moment dat, când ea tocmai trecea prin antreu, atacã o Marseillezã cu un brio şi o vigoare neobişnuitã. Bunicã-mea rãmâne perplexã:
– Ja was spielen Sie dort Herr Hauptman?…
(Da ce cântaţi acolo, domnule cãpitan?)
– La musique n’a pas de patrie, Madame! îi rãspunde el într-o francezã impecabilã.
Din ziua aceea, Netty Culcer a început din nou sã cânte din Bach, Mozart şi Beethoven, care îi erau aşa de dragi…
Mai departe însã n-a ajuns cãpitanul nostru cu încercãrile sale de împrietenire.
În primãvarã ne-am întors din refugiu şi ne-am gãsit casa devastatã: tablourile din salon tãiate cu sabia, oglinzile împuşcate cu pistolul, vazul cel mare chinezesc fãcut ţãndãri, parchetul acela frumos în cuburi zgâriat şi înnegrit de ştiftonii bocancilor, iar covorul cel mare, de Ţarigrad, lipsã. Bonne-Maman porneşte în cãutarea lui şi descoperã cã fusese ridicat de un Feldwebel (plutonier) din oraş, care-l ţinea îmbetit în patru, cãci altfel nu ar fi încãput în camera lui… Reclamã la Komandaturã şi obţine ordinul de restituire; neamţul e furios… nu vrea sã renunţe la pradã:
– Dar pentru ce credeţi cã ne batem de patru ani?…
– Aşaa?… Nu ştiam cã vã bateţi pentru un covor… Credeam cã armata germanã avea idealuri mai înalte…
Cu covorul recuperat, vazele lipite cu secotinã, tablourile cusute şi reparate de pictorul Pãunescu, mobila Biedermayer reparatã şi stopatã, parchetul raşchetat, casa începe sã capete un aspect acceptabil, dar era departe de a mai fi ceea ce fusese pe vremuri… Când ai însã patru copii din cinci pe cealaltã parte a frontului, când ai soţul reţinut ostatic la Tismana… toate aceste stricãciuni sunt nimica toatã… Ziua se arãta curajoasã şi veşnic ocupatã, dar noaptea vedeam lumina aprinsã în camera ei pânã târziu de tot şi o auzeam scriind, scriind într-una, şi din când în când, oftând… Îşi scria impresiile în caietul acela gros cu scoarţe roşii, şi nici aci nu o pãrãsise simţul humorului… În Bukarester Tageblatt apãruse un articol privitor la economia de manoperã; în caietul cu scoarţe roşii a apãrut o caricaturã cu o santinelã germanã escortând un prizonier român, care avea de adus de la fântânã un ibric de apã pe care neamţul l-ar fi putut foarte uşor cãra şi singur (fapt autentic)… Un alt desen arãta cum venea pe vremuri tânãrul la iubita lui cu un buchet de flori şi un colier de perle, şi era primit cu multã rãcealã. O a doua pozã înfãţişa pe tânãrul de acum aducând în locul buchetului o frumoasã şuncã de Praga, şi în locul colierului de perle, un şirag de cârnaţi… Entuziasmul iubitei este delirant…
Simţul humorului nu a pãrãsit-o nici în clipele cele mai tragice, şi aşa se explicã curajul cu care a putut ea suporta toate durerile vieţii… Intercalez un fapt petrecut cu 12 ani mai târziu… Se oficia parastasul de un an al soţului ei Dimitrie. Preotul cântã: „…şi îi fã lui veşnicã odihnã într-un loc luminos, un loc cu verdeaţã, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin…” La masã, Bonne-Maman ne spune: „în timp ce citea preotul, mi-a venit deodatã în minte o anecdotã pe care mi-o povestise pe vremuri Dimitrie374 , cu un ungur care jelea pe tatãl sãu, descriind astfel paradisul în care se desfãta pesemne acuma sufletul rãposatului Ianoş:
„…Unde varza nu acreşte,
… Unde chírnaţ nu puţeşte…”
Bietul Dimitrie!… Parcã îi auzeam glasul când o povestea pe vremuri… Pe cât eram de îndureratã şi cu faţa scãldatã în lacrimi, când l-am auzit pe preot, nu m-am putut opri sã nu râd…”
Aceasta era Bonne-Maman… Niciodatã nu s-a lãsat pradã deznãdejdei… Nu mai eram decât ea şi cu mine acum la Târgu-Jiu; Tache, ostatic la Tismana, Marioara cu copiii la Craiova, tot restul familiei în Moldova… şi nici o veste de la ei… Eu mã îmbolnãvisem de tuse convulsivã şi ea mã îngrijea cu un devotament exemplar… Noaptea la douã, când mã apuca criza, sãrea din pat, îmi fãcea ceaiuri, îmi punea comprese calde pe piept… Când m-am fãcut bine eram grozav de slãbit; moralul începuse sã mã pãrãseascã şi dintr-o nimica toatã izbucneam în plâns… Ea începea atunci sã mã înveseleascã şi-mi spunea fel de fel de glume:
Cum face vioara I-a?
– Dãã-mi şi mi-i-e!…
– Dãã-mi şi mi-i-e!…
… … … … … … … … … … .
Dar vioara a II-a?
– Untcubrânzã – untcubrânzã – untcubrânzã – untcubrânzã etc…
sau alta:
Într-un sat din Franţa, mirele şi mireasa ies la braţ de la bisericã… Orga le cântã marşul nupţial… .Ea e şchioapã de piciorul stâng, el e şchiop de piciorul drept.
Mireasa (şchiopãtând):
Je me repens!
Je me repens!
Je me repens! (mã cãiesc)
… … … … ..etc…
Mirele (şchiopãtând şi el):
Il n’est plus temps!
Il n’est plus temps!
ll n’est plus temps! (nu mai e timp, e prea târziu)
Amândoi (la braţ, şchiopãtând):
– Je me repens!
– Il n’est plus temps!
– Je me repens!
– Il n’est plus temps!
În spatele lor, pãrinţii au scos tabacherele şi trag tabac pe nas:
C’qu-est fait est fait!
C’qu-est fait est fait!
Orişicât ar putea pãrea astãzi de copilãroase şi de nesãrate aceste glume, credeţi-mã cã, la timpul lor, m-au fãcut sã râd din toatã inima…
℘⇑
Rãzboiul s-a sfârşit. Inamicul învins e izgonit din ţarã… Idealul nostru de veacuri, România Mare, prezisã cu atâta clarviziune de Nicolae Bãlcescu, este un fapt împlinit. Copiii şi ginerii s-au întors teferi din Moldova; soţul a revenit şi el de la Tismana, dar Netty, care nu s-a lãsat pe vremuri pradã deznãdejdii, nu uitã nici în aceste clipe de bucurie cã mai sunt încã multe rãni de pansat… Singurã a organizat ajutorarea invalizilor de rãzboi, şi aproape un an întreg a lucrat fãrã colaborator. Plata pensiilor se fãcea joia, ziua ei de primire de altãdatã. În loc de domni în redingotã, Netty Culcer primeşte astãzi eroi în cârji… La capãtul coridorului, la o mãsuţã de lemn, stã şi scrie într-un registru enorm, întocmeşte nişte fişe mari, roşii, le claseazã, numãrã bani… de multe ori, fondurile insuficiente se epuizeazã înainte de vreme, şi buzunarul lui Tache, destul de strâmtorat acum dupã rãzboi, acoperã golurile momentane numai şi numai ca sã nu-l trimitã pe erou acasã cu mâna goalã.
Tot Netty organizeazã şi orfelinatul judeţean; marea ei grijã era sã nu se simtã copiii strãini, cãci cel mai bun orfelinat nu poate înlocui cãldura celui mai sãrãcãcios cãmin; copiii simt afecţiunea ei de mamã, şi inima lor curatã rãspunde sincer acestui sentiment. Într-o zi m-a luat şi pe mine la orfelinatul ei, în casele Duţescu din Târgul-de-Afarã.
„Sã-mi faci un cocoş!…”, o ia în primire, cum o vede intrând pe uşã, Gheorghiţã cel mititel, care nu are decât patru ani. Netty se grãbeşte sã se dezbrace şi se aşeazã serioasã la lucru. Cocoşelul de hârtie este gata, dar de tirania copiilor nu se scapã chiar aşa uşor…
„Mai vreau unul!…” Netty mai face un cocoş, dar acesta nu e pentru Gheorghiţã… Ion cel negricios a stat într-un colţ cu degetul în gurã şi nu a scos o vorbã… Îl ia cu sfialã şi uitã sã mulţumeascã.
„Vreau şi eu!… Vreau şi eu!…” se aude din toate pãrţile… Netty începe sã râdã… Mai are şi alte treburi la orfelinat, cã doar nu pentru cocoşi venise ea acolo… O cheamã pe Florica, cea mai mare, care are 12 ani, o învaţã cum se face un cocoşel, apoi îi lasã foarfecele şi hârtia şi pleacã mai departe… Sunt atâtea probleme administrative de rezolvat… unele chiar destul de spinoase, cãci fondurile sunt foarte limitate… în fine, treaba e terminatã, Netty se pregãteşte sã-şi punã paltonul… dar poţi rãzbi de dracii de copii?…
„Spune-ne o poveste!…”
Afarã s-a întunecat, dar Netty îşi repune paltonul în cui, se aşeazã pe un pat, şi începe un basm de Ispirescu:
„A fost odatã ca niciodatã…” Copiii în jurul ei sunt numai ochi şi urechi. Pe paturi, pe scaune, pe jos… nici unul nu mişcã. Ce o fi având însã Florica de e aşa de tristã şi îngânduratã?… De ce nu ascultã şi ea la poveste?… Cazul va trebui cercetat… S-a sfârşit şi ora basmelor… cei mici trec la culcat, şi Dna Preşedintã o ia la o parte pe Florica… Mama ei e bolnavã, o duc într-o mizerie cumplitã, nu au decât o vacã…
– Pãmânt aveţi?…
– Nu.
Cazul s-a judecat… Tot este vacant un post de îngrijitoare la orfelinat; va fi angajatã mama Floricãi… Va aduce şi vaca… De ce sã se cumpere laptele de la speculanţii aceia de lãptari şi sã nu se ia de la ea?…
Prin 1920, ajutoarea invalizilor, orfanilor şi vãduvelor de rãzboi a trecut de la Crucea Roşie la I.O.V.R.375 Netty Culcer este însã supãratã. Noua societate e prost administratã, şi toate roadele unei munci de doi ani de zile încep sã se iroseascã. Crucea Roşie aproape cã nu mai are de lucru; cucoanele din comitet nu mai conteneu cu bârfele şi can-canurile… Netty e tot mai plictisitã… Au mãritat-o şi pe Vera, cea mai micã, şi a rãmas singurã cu Tache; şi cu mine în camera de alãturi… în nopţile de insomnie, ore întregi îi face lecturã… parcã aud şi astãzi vocea aceea egalã, susţinutã şi bine articulatã, citind, citind într-una, fãrã a obosi… Buna ei dispoziţie n-a pãrãsit-o însã şi glumele ce şi le fac cei doi bãtrâni, tot aşa de serioase ca pe vremuri, sunt înduioşãtoare în simplitatea lor naivã. Într-o zi, la Dobriţa, Tache îi aduce o pereche de pantaloni vechi care aveau nevoie de un petec în fund.
– Dar nu avem nici o bucãţicã din materialul ãsta!
– Pune ce-i pune… numai roşu sã nu fie…
Netty reuşeşte sã cârpeascã pantalonii cu ceva asemãnãtor, şi apoi însãileazã pe deasupra o bucãţicã de mãtase roşie dintr-o pernã veche…
Nu am reuşit sã gãsesc altceva… îi porţi şi tu cu paltonul…
Prin 1926, boala soţului se agraveazã… Avea sã fie ultimul lui an de viaţã… Devotamentul ei în tot acest timp a fost exemplar… Netty îi dãdea toate îngrijirile, chiar şi cele mai neplãcute, şi e de mirare unde gãsea pumnul acesta de femeie forţele necesare spre a purta grija unui bãrbat aşa voinic şi spãtos, iar el, nici sã-i mulţumeascã nu mai avea glas… simţea cum se duce, şi îi sãruta mâinile în tãcere şi cu ochii înlãcrimaţi… Ea se arãta tot calmã, tot curajoasã… În ziua de 13 august 1927, Tache s-a stins în braţele ei… Atâtea nopţi de veghe, atâtea eforturi fizice o extenuaserã… era sfârşitã… O covârşea durerea de a pierde un tovarãş de viaţã atât de devotat cu dragostea şi bunãtatea lui sufleteascã, care patruzeci şi cinci de ani în şir o fãcuserã fericitã, care o iubise şi o respectase ca nimeni altul… Nu şi-a pierdut însã capul, şi în cele trei zile care au precedat înmormântarea, a reglat cu minuţiozitate toate detaliile ceremoniei, a avut grijã ca nimic sã nu lipseascã, a supravegheat totul… era minunatã!… Luni de zile dupã aceea, când se pãrea cã totul reintrase în normal, când se arãta tot bine dispusã şi tot drãguţã cu toatã lumea, o auzeam noapte de noapte rãsucindu-se în pat, plângând şi suspinând ore întregi pe înfundate… Ţinea însã sã nu indispunã pe ceilalţi cu suferinţa ei, cãci discreţia a caracterizat-o o viaţã întragã.
℘⇑
Trecem acum la ultimul capitol din viaţa lui Netty Culcer, care avea sã mai trãiascã încã şaptesprezece ani, ani grei şi trudiţi… familia se împrãştiase toatã prin alte oraşe, trãia singurã, obositã, şi fãrã bani… Soţul îi lãsase ei partea sufletului, dar valoarea era toatã bãgatã în titluri ce se depreciau de pe o zi pe alta, iar namila ceea de casã înghiţea parale, nu glumã. Casa, care altãdatã nu ne încãpea de mulţi ce eram, şi care rãsuna de viaţã şi de veselie, acuma parcã se pustiise… Coridoarele imense rãsunau a gol sub zgomotul paşilor ei mãrunţi şi iarna nu mai era mijloc sã vadã camerele încãlzite… Lemnele nu se mai ajungeau niciodatã ş oamenii cu carele o speculau cu neruşinare… Tot ce nu reuşeau sã vândã în altã parte, tot la casa Dnei Culcer aduceau: salcie, mesteacãn, lemne verzi… şi Netty nu sta sã aleagã, cãci ar fi fost umilitor sã-i acuzi cã vând marfã proastã. De tocmit nu se tocmea niciodatã; tocmeala e aşa de înjositoare!… Dacã îi atrãgeai atenţia cã cer de douã ori mai mult decât în altã parte, se supãra: „Ei şi?… ce-i dacã e scump?… Ce?… am sã sãrãcesc?… (Nu-şi dãdea seama sãrmana cã era sãrãcitã gata şi cã dacã nu ar fi ajutat-o fetele nu se ştie ce ar fi devenit numai cu pensia) Cum nu vã gândiţi voi în ce condiţii grele se taie lemnele pe frig şi pe viscol!…”
Toatã ziua îi auzeai pe coridoare pasul ei mãrunt, mãrunt: toc-toc-toc-toc-toc… Fãcea o gãlãgie de credeai cã sare casa-n sus, dar servitoarea, tot ce ştia ea fãcea: scutura din an în Paşte, şi atunci de mântuialã, farfuriile, vai de Dumneaei cum le spãla, iar la coşniţã o fura cât putea. Cine sta sã o controleze?… Spãlãtoarea îi sustrãgea din rufe… „Ei şi?… Ce?… am sã sãrãcesc?…” Ea, care pe vremuri administrase cu atâta chibzuialã avutul spitalelor şi al orfelinatelor, acuma, când era vorba de banul ei, o pãcãlea ultimul borfaş. Avea oroare de metodele detective pe care le gãsea înjositoare… Chiar dacã ai fi pus-o în faţa evidenţei, refuza sã acuze pe un altul de necinste. A dovedi pe un hoţ înseamnã a dovedi unui om cã nu e om, şi Netty Culcer a respectat întotdeauna omul, peste tot şi oricum s-ar fi prezentat.
Îmi amintesc într-o iarnã, pe frig şi sloatã, cum pregeta sã trimitã servitoarea sã distribuie nişte invitaţii pentru un bal al Crucii Roşii, cãci se temea sã nu rãceascã fata pe zãpada aceea topitã. Invitaţiile trebuiau totuşi împãrţite şi atunci a fãcut un efort şi i-a dat bani sã-şi ia şoşoni. Servitoarea, fatã de 20 de ani, voinicã şi sãnãtoasã, fãcutã a suporta vremea rea, a preferat sã dea altã destinaţie banilor, potrivind o minciunã cã banii i s-au furat… şi atunci Netty, în ciuda celor 76 de ani ai ei, a înfruntat lapoviţa de afarã şi a plecat sã distribuie singurã invitaţiile.
Nu era gest care sã nu-i caracterizeze bunãtatea sufleteascã… Mã însurasem de curând şi locuiam cu Coca în camera de alãturi… Se apropia balul Revelionului, şi Coca îşi fãcuse o rochie de soie-ecrue beige, de care era foarte încântatã… În ultima zi a intervenit însã un fapt care ne-a împiedicat sã mergem la bal. Nu era nici o catastrofã şi ne-am dus foarte împãcaţi la culcare. Bonne-Maman nu înţelegea însã de ce am renunţat aşa dintr-o datã… se bucurase atâta de bucuria noastrã şi acuma era mai tristã decât noi.
– O strânge pe Coca pantoful, rãspund eu, care nu-i puteam spune adevãratul motiv.
Peste un sfert de ceas, când deja ne culcasem, o vedem reintrând cu o pereche de pantofiori de lac noi-nouţi, dar ca pe vremea ei; cu tocuri ca mosorelele, fundã de catifea şi pafta de strasuri.
– Încearcã-i Coco, pe ãştia… sunt fãcuţi de cizmarul X din Bucureşti, la care se încãlţa pe vremuri toatã lumea bunã…
Pe de o parte ne venea sã râdem când ne gândeam cum îi va fi stat Cochii dansând cu mosorelele acelea în picioare, pe de alta, ne dãduserã la amândoi lacrimile de emoţie. Noroc cã pantofiorii erau mult prea mici.
Cu toate greutãţile ei materiale, Bonne-Maman continua sã cheme la masa ei modestã cocoanele bãtrâne şi sãrace din oraş. Marţea o avea pe Tanti Poli, miercurea pe Tanti Constanţa, joia pe Madam Otnescu. Ecaterina Otnescu fusese o frumuseţe de femeie la vremea ei, dar acuma fãcea o paralizie generalã progresivã. Chiar şi acuma, statura ei înaltã şi minunatul ei pãr alb i-ar fi dat o înfãţişare de adevãratã cocoanã, dacã nu şi-ar fi dat cu pudrã pânã devenea albã ca peretele şi dacã s-ar fi îmbrãcat ca lumea (într-o zi a ieşit încãlţatã cu o gheatã şi cu un pantof). Pe stradã se luau copiii dupã ea, strigând: „Sã moarã Nuşu!… Sã moarã Nuşu!…” (Nuşu era pisoiul ei favorit). Otneasca alerga cu umbrela dupã ei… La bisericã se aşeza pe un scaun în altar, zicând cã era mireasa lui Cristos, şi nici un popã nu o putea scoate, cã pe loc fãcea scandal… Bonne-Maman s-a purtat însã drãguţ cu ea întocmai ca şi cu o fiinţã normalã, şi niciodatã nu a fost ironicã sau brutalã cu ea… Avea chip omenesc?… Trebuia respectatã!…
În ultimul timp se împrietenise cu Dna Rachel Mudbeck de Villers, o belgianã pripãşitã prin pãrţile Gorjului, care fusese mãritatã cu avocatul Niko Petrescu din Târgu-Jiu şi acum se despãrţise de el. Lumea însã tot Doamna Niko îi spunea… Femeie foarte cultã şi admirabilã pianistã, îi aducea în casã tocmai atmosfera ce-i lipsea… Citeau împreunã din clasicii francezi, cântau la pian la patru mâini, discutau câte şi mai câte… Doamna Niko înlocuia în salonul ei toatã distinsa societate de pe vremuri.
La vârsta ei înaintatã, Bonne-Maman continua sã se ţinã la curent, şi era abonatã la nu ştiu câte publicaţii române şi strãine, pe care le citea din scoarţã-n scoarţã. Un ultim vis încã nu şi-l împlinise… sã zboare şi ea o datã cu avionul, aceastã cucerire epocalã a minţii omeneşti, pe care o vãzuse nãscându-se încã de la începutul secolului… Se interesa cu sete de toate progresele aviaţiei şi citea tot ce-i cãdea în mânã despre avioane şi despre aviatori, deşi nu trãgea nãdejde cã va mai apuca, la vârsta ei înaintatã, sã se mai poatã urca în avion… Iatã însã cã în toamna lui 1935 s-a ţinut la Târgu-Jiu un meeting de aviaţie, cu evoluţii şi acrobaţii, urmat de zboruri de plãcere… Prima care s-a înscris la zbor a fost venerabila septuagenarã Ana Culcer… Aparatul era un avion militar deschis, un Potez 25 cu douã locuri, unul pentru pilot, celãlalt pentru pasager. I se pune cascheta de piele în cap, ochelarii de vânt, şi… acuma vine partea cea mai delicatã: cum se va sui în carlingã, tocmai ea, cu pasul aşa de mãrunt?… în sfârşit, unul trãgând, altul ridicând, iat-o, în fine, instalatã în celula incomodã a bãtrânului aparat biplan. Se dã drumul elicei, maşina decoleazã cu un zgomot asurzitor, ridicându-se încet, încet deasupra caselor… Netty e ameţitã… vrea sã identifice locurile, dar nu e deprinsã cu aspectul oraşului vãzut de sus… În sfârşit, iatã panglica argintie a Jiului, podul, Grãdina Publicã… dat atâta tot… Restul se pierde într-o învãlmãşealã de acoperişuri roşii şi galvanizate… Avionul se roteşte încet deasupra caselor, şi zborul acesta în cerc o dezorienteazã… Tot ce era adineauri pe stânga, acuma e pe dreapta, şi invers… în fine, avionul, continuând sã se roteascã, începe sã coboare, ia contact cu pãmântul, se opreşte… Vasãzicã aceasta a fost tot?… Bonne-Maman mi-a povestit, cu multã amãrãciune în glas, decepţia încercatã de primul şi unicul ei zbor… Nici mãcar casa Culcer nu reuşise sã o identifice… Aşa este când doreşti prea mult un lucru, o viaţã întreagã… Exemplul acestei bãtrâne a dat însã curaj publicului, care la început se codea, şi lumea acuma se înghesuia care mai de care sã-şi cumpere un bilet… pânã seara au continuat zborurile, iar încasãrile, destinate „Fondului Aviaţiei”, au fost foarte mari… „Ne-aţi fãcut o saftea, Doamnã Culcer!… aşa mai zicem şi noi…” Acest ultim pasagiu ni-l povestea Bonne-Maman cu mult mai multã plãcere decât însuşi peripeţiile zborului propriu-zis.
În 1936, când am fost trimis pentru patru ani în Franţa, Bonne-Maman s-a suit în tren şi a venit la Bucureşti sã ne petreacã în garã. „La vârsta mea nu pot sã-mi permit luxul de a vã mai aştepta încã patru ani… Mai bine sã ne luãm ziua bunã de pe acum… pentru orice eventualitate…” Draga de ea!… şi totuşi ne-a aşteptat, cu toate cã într-o scrisoare, prin care ne anunţa moartea octogenarei Madam Urbeanu, încheia: „…cum vedeţi, babele din oraş au început sã-şi facã bagajele… Ar fi timpul sã mã pregãtesc şi eu de drum…”
Cu toatã vârsta ei înaintatã, era adeseori invitatã sã patroneze, mãcar onorific, diferite opere sociale, chete, acţiuni de ajutorare, solemnitãţi… Când s-a pus, în vara lui 1939, piatra fundamentalã a Sanatoriului TBC Dobriţa, Ana Culcer a fost invitatã în mod special şi insistent sã onoreze solemnitatea cu prezenţa ei. Netty, care nu avea la Dobriţa o hainã mai ca lumea, şi-a pus o rochie simplã, neagrã, nişte ghete montante cu tocurile puţin scâlciate, şi o pãlãrie veche de pai negru… Mai greu a fost de gãsit un vehicul… în fine, s-a angajat o trãsuricã veche, ţãrãneascã, cu un cal roib şi unul sur, mânaţi de un bãieţaş de 15 ani… „Parcã eram la Fee Carabose (bãtrâna zânã din Cenuşãreasa) în coaja ei de dovleac”, povestea râzând Bonne-Maman. La festivitate au asistat trei miniştri. Ceremonia era în toi, când deodatã zãresc urcând pe cãrarea prãpãstioasã cu gropi şi hârtoape echipajul rustic al venerabilei cucoane, cu caii la pas, înclinându-se când pe o parte, când pe alta, de ziceai cã acu-acu se prãvãleşte pânã-n fundul vãii… Ministrul Sãnãtãţii, Doctorul Costinescu, tocmai îşi ţinea discursul… Când a vãzut-o venind, şi-a întrerupt cuvântarea, i-a ieşit înainte, i-a sãrutat mâna, i-a ajutat sã coboare din trãsurã, a poftit-o pe un scaun, pe podiumul improvizat, alãturi de tribuna oratorului, şi dupã ce i-a prezentat celelalte personaje simandicoase ce asistau la solemnitate, şi-a continuat discursul.
Când am revenit din Franţa în 1940, am regãsit-o sãnãtoasã, dar numai în aparenţã… Suferise între timp un atac de congestie cerebralã şi vioiciunea şi neastâmpãrul ei caracteristic o pãrãsiserã… Era tot veselã, tot glumeaţã, şi cu toate cã se interesa ca şi pe vremuri de toţi şi de toate, pãrea foarte obositã… Rãzboiul începuse; Polonia fusese invadatã din toate pãrţile şi Târgu-Jiul era plin de refugiaţi polonezi… Ana Culcer invita pe rând câte unul la masã, ca sã nu se simtã atât de singuri aceşti nenorociţi rãmaşi fãrã patrie… Lucra la o Istorie a Imperiului Rusesc, pe care o scrisese în tinereţe, şi acum o refãcea. Ne povestea cu mândrie cum o împrumutase pe vremuri Generalului Culcer, când fusese trimis ca ataşat militar în Rusia, şi cum, fiind primit în audienţã de Ţar, acesta a rãmas uimit vãzâdu-l cât era de bine documentat… „Dar Iancu nu i-a spus cã se informase dintr-o lucrare a cumnatei sale…”, îşi încheie Netty povestirea cu o nuanţã de amãrãciune în glas… „aşa sunt toţi bãrbaţii… egoişti!”
Continuã sã primeascã şi sã citeascã tot felul de publicaţii, şi-mi arãta cu multã mândrie o Istorie a Artelor Orientale, tipãritã în limba germanã, pe care o primise de curând cadou. Trebuie notat cã o viaţã întreagã a citit fãrã ochelari.
Era furioasã cã ne lãsasem târâţi într-o aventurã fãrã rost în acest rãzboi nedorit, şi prevedea clar înfrângerea apropiatã a forţelor Axei. A ajutat pe sub mânã pe deţinuţii politici din lagãrul de la Târgu-Jiu, trimiţându-le prin fetiţa femeii noastre de serviciu alimente, medicamente şi ţigãri. Deţinuţii aveau permisiunea, o zi pe lunã, sã iasã în oraş sã telefoneze familiilor lor, şi profitau de aceastã învoire ca sã se întâlneascã cu comuniştii aflaţi liberi în oraş. Casa Doamnei Culcer avea o camerã cu o uşã ce da direct în Strada Eroilor376 , şi acolo îşi ţineau şedinţele lor conspirative. Bineînţeles cã Dna Culcer „nu ştia nimic”. Spre a pãtrunde netulburaţi în aceastã camerã, cele douã grupe îşi confecţionaserã fiecare câte un şperaclu. Dupã 23 August 1944, le-au lãsat acolo377 . Tot în casele Anei Culcer, într-o magazie, a stat ascuns şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, în august 1944, când a evadat din lagãr.
Atunci, în august, Ana Culcer plecase la Dobriţa, când într-o searã, vâlvã mare… România ieşise din Axã… Foştii noştri aliaţi de ieri sunt izgoniţi din ţarã ca duşmani, şi în învãmãşeala aceea o mulţime de figuri marcante din Capitalã s-au retras în satele de munte ale Olteniei, pânã la azvârlirea inamicului peste graniţã. Într-o dimineaţã apare la Dobriţa o maşinã din care coboarã chiar Înalt-Prea-Sfinţia Sa Mitropolitul, fãcând cu mâna semnul binecuvântãrii… Netty le povesteşte râzând fetelor ei cum pe vremuri, venind Mitropolitul la Târgu-Jiu şi fãcând semnul binecuvântãrii, un ghiduş din mulţime ar fi imitat semnul, spunând: „şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, Amin!…” şi ce sã vezi, în curând a izbucnit un incendiu ce nu s-a mai pomenit şi care a distrus aproape tot oraşul…
Dupã masã, Mitropolitul îi oferã braţul lui Netty sã urce scara. Bonne-Maman nu suportase însã niciodatã sã fie condusã de braţ, şi se rãstea la tine: „Dar lãsaţi-mã, frate!… Ce… sunt oloagã?…” În fapt, era o imposibilitate sã te potriveşti cu pasul ei mãrunt-mãrunt şi repede… De data aceasta nu a putut însã refuza cinstita faţã bisericeascã, şi pentru prima datã, la vârsta de aproape 85 de ani, a fost vãzutã mergând la braţul unui bãrbat… Tachinãrile şi glumele nu au lipsit.
Pe înserate, Înalt-Prea-Sfinţitul s-a urcat iarãşi în maşinã şi au plecat mai departe… Dupã cinã, fiica ei Ella vrea sã-i ofere braţul sã meargã la culcare, dar Netty refuzã net. Nu toatã lumea e mitropolit… O porneşte înainte singurã… nu face însã nici doi paşi, se împiedicã şi cade .
– Ei vezi?… Cu Mitropolitul ai mers la braţ, numai cu noi nu vrei… uite ce ai pãţit!…
Dar ce s-a întâmplat?… Bãtrâna nu se mai poate ridica şi începe sã geamã… îşi fracturase femurul în douã locuri, şi la vârsta ei aceasta e destul de grav… A doua zi a fãcut febrã, şi pe searã a început sã delireze.
Dar iatã cã la Dobriţa un nou convoi de maşini îşi face apariţia… Era chiar regele Mihai, care se retrãsese în munţi, ca sã se adãposteascã pânã va trece avalanşa.
Era o zi caldã de septembrie… Geamurile erau mari deschise, şi o datã cu razele soarelui blând intra în casã şi o uşoarã adiere de vânt cu miros de flori târzii… Albinele bâzâiau prin faţa ferestrei, intrau şi ieşeau… În patul ei, Netty e când lucidã, când aiureazã.
„Şi am fost rugatã sã le cânt ceva la concert, şi am cântat Rapsodia lui Liszt:
Tira-ti’ taa…
Tira-ti’ taa…
Vocea ei slabã şi tremurãtoare se silea sã fredoneze cunoscutele sincope din Rapsodia a doua, şi cu degetele ei descãrnate bãtea în cuverturã, convinsã cã e o claviaturã de pian.
De jos, de sub brazi, se auzeau zarurile tablelor… Majestatea sa cãuta sã-şi omoare timpul… Jos agoniza o ţarã, sus o femeie…”, îşi încheia povestirea scenei, cu lacrimi în ochi, Tanti Marioara Voiculescu.
Când i-a mai scãzut febra, a fost suitã pe o dormezã într-un camion şi transportatã la Târgu-Jiu. În curând şi-a recãpãtat luciditatea, dar dormita aproape tot timpul… A mai suferit vreo douã luni, şi când şi-a simţit sfârşitul aproape, a trimis dupã preot.
A murit într-o noapte ploioasã de noiembrie, în timpul somnului… S-a stins ca o lumânare care a ars pânã la sfârşit, dupã ce ani îndelungaţi a rãspândit în jurul ei numai raze de luminã binefãcãtoare. A cerut sã fie înmormântatã fãrã fast, fãrã dric, muzicã sau ciocli. Sicriul a fost expus în mijlocul antreului, pe jos, fãrã catafalc, iar în ziua înmormântãrii a fost suit pe un car cu boi împodobit cu scoarţe ţãrãneşti. În acele zile de toamnã din 1944 era aproape imposibil sã cãlãtoreşti şi a venit foarte puţinã lume la înmormântare… Eu am aflat de moartea ei din ziar, abia dupã ce fusese îngropatã. A fost depusã în cavoul familiei Grigore Culcer în firida din dreapta-jos, împreunã cu osemintele soţului iubit. Acolo-şi doarme somnul de veci, singurã şi pãrãsitã, aceea care, cu toatã modestia ei, a strãlucit ca un diamant cu focuri multiple, aceea care, cu flacãra ce a ştiut sã încãlzeascã atâtea inimi, acel suflet nobil, fire distinsã, a cãrei culturã, spirit, vervã şi talent au cucerit pe toţi cei care au cunoscut-o.
Ne-a desfãtat anii copilãriei cu povestirile şi muzica ei, şi a ştiut sã ne transpunã într-o lume mai bunã, o lume în care arta şi dragostea de om şi-au dat întâlnire pentru zãmislirea fericirii. Sufletul ei curat s-a integrat acuma în aceastã lume de dragoste, muzicã şi basm, gãsindu-şi şi el, în sfârşit, un loc statornic printre toate trilurile, acordurile şi arpegiile acelea fermecãtoare, pe care degetele ei mãiestre le-au desprins timp de atâţia ani de pe clapele albe şi negre ale marelui ei pian Bösendorfer.
℘⇑
Casa din Târgu-Jiu a devenit de atunci o instituţie publicã… Mobila s-a distrus şi s-a pierdut… Despre tablourile de familie nimeni nu mai ştie azi nimica… Ştim cã tablourile lui Barbu şi ale Elenei Bãlcescu pictate de Theodor Aman au fost distruse pentru a li se recupera ramele, necesare fotografiilor de familie a nu ştiu care X sau Y. Biblioteca ei bogatã s-a distrus şi s-a rãvãşit şi ea… pianul cel mare a fost vândut… Abia dacã pe ici pe colo, prin familie, se mai gãseşte câte un obiect de la ea, un bibelou, o cãlimare, o linguriţã… scãpate ca prin minune… Caietul ei cu scoarţe roşii nu mai existã de mult.
În cavoul din Târgu-Jiu se depune an de an tot mai mult praf şi pãienjeniş, cãci nu se va mai gãsi nimeni care sã-i poarte de grijã. Nu ştiu cine-l va stãpâni mâine şi unde se vor irosi osemintele tuturor acestor fiinţe dragi, foste pe vremuri oameni ca mine şi ca tine, ba mai buni ca mine şi ca tine.
Un singur lucru mai poate fi salvat: Amintirea ei. Atâta vreme cât vom mai trãi noi, cei care am cunoscut-o, cei care am bãut apã vie de la acel suflet nobil şi generos, va continua sã trãiascã şi ea… Dar dupã noi?…
℘⇑
Sfârşitul pãrţii a II-a
PARTEA A III-A TC „PARTEA A III-A ”
TC „”
TC „”
URMAŞII LUI TACHE ŞI NETTY CULCERtc „URMAŞII LUI TACHE ŞI NETTY CULCER”
Iubite cititor,
Am scoborât împreunã toate treptele scãrii genealogice, de la Gheorghe Bogdan Corãbianul din Ciceu şi morarul Kulcsar Tibodar din Stârci, de la Manea Ghizdovãţiul, Banul Olteniei, şi Tudor Herţa din Oteteliş, medelnicerul Ianache Sâmboteanul de la Haţeg, Niko din Poiana, Popa Necula din Bãlceşti etc. etc. etc., şi pânã la bunicii mei Tache şi Netty Culcer, iar cu copiii lor, Max, Lenchen, Marioara, Ana şi Vera am fost aproape contemporan. Mã tem cã îmi va lipsi perspectiva necesarã spre a le putea zugrãvi viaţa şi comenta faptele pe un ton cât mai obiectiv posibil, cât mai imparţial.
Sã-i trec sub tãcere iarãşi nu am dreptul… Trecutul lor de realizãri nu se poate trece cu vederea… Am sã le povestesc deci viaţa aşa cum mã voi pricepe.
1. DOCTORUL MAX D. CULCERtc „1. DOCTORUL MAX D. CULCER”
1882-1969
Iubite tatã,
Trebuie sã-ţi cer umil iertare dacã firea ta, atât de complexã şi de contradictorie, în aparenţã, m-a pus în imposibilitatea de a te înfãţişa urmaşilor aşa cum ai fost… Dar în fond, cum ai fost tu în realitate?… Doar un lucru am înţeles eu pânã la urma urmei: cã la Scaunul cel de Judecatã te vei înfãţişa cu fruntea sus şi cu un bilanţ pozitiv. În amintirile mele, scrise acum treizeci de ani, te-am vãzut cu un ochi de copil revoltat, ce se credea tare nedreptãţit. Recitindu-le, mi-am dat seama cã întinsesem coarda prea mult, cã mersesem prea departe…
În vara urmãtoare, am fãcut un drum pânã la Conossa, pardon, pânã la Dobriţa. Acolo, în locul „fiorosului” Max Culcer, am gãsit un bãtrân blând, glumeţ, strivit de greutãţi şi de duşmãnia unor oameni cãrora el numai bine le fãcuse. Din ziua aceea am redevenit prieteni, iar la 2 martie 1969, când ne-ai pãrãsit, am plâns aşa cum numai la pierderea copilului meu am mai putut plânge… Pierdusem o fiinţã dragã, la care, fãrã a-mi da seama, ţinusem mult de tot…
Acest clar-obscur dialectic al firii tale îmi îngreuneazã astãzi şi mai mult sarcina de cronicar ce se vrea imparţial, dar tocmai de aceea gândesc cã toate aceste contradicţii vor reuşi sã dea, cred, şi mai multã personalitate chipului ce voiesc a-ţi zugrãvi…
℘⇑
„Dacã ar fi trãit în Evul Mediu, ne-am simţi astãzi mândri cã ne tragem din Max cel trãznit sau Max cel turbat, dar vezi cã el nu a trãit în Evul Mediu”. Aceastã butadã aparţine surorii sale, Vera…
Dacã l-ai fi întrebat cine a fost cel mai mare duşman al sãu, ţi-ar fi rãspuns, desigur, cã ar fi fost un oarecare Nicolae Popescu… Eu unul, sunt însã convins cã se numea Max Culcer!…
Era în toamna anului 1882. Recolta fusese bunã, tânãra Netty Culcer avea sã fie mamã în curând, numai motive de bucurie… şi totuşi, soţul, tatãl, surorile, erau îngrijoraţi; medicii prevesteau o naştere grea şi se temeau pentru viaţa mamei… Din fericire, toate s-au desfãşurat normal, şi în ziua de 26 octombrie – Sfântul Dumitru –, Netty dãruieşte soţului ei un bãieţaş cu ochii albaştri, sãnãtos, bine fãcut, de-ţi era mai mare dragul sã-l priveşti… Bineînţeles cã i-au pus numele Dimitrie, nume patronimic în neamul Culceresc… Dar de ce i-au mai zis şi Max?… Cât au trãit bãtrânii, nu mi-a dat prin gând sã-i întreb… Tata mi-a spus cã citiserã de curând cartea lui Max Nordare, Minciunile Convenţionale, şi, impresionaţi de logica de fier a acestui dãrâmãtor de norme, şi-au botezat copilul şi Max, şi Max i-a zis toatã lumea…
Tradiţia din moşi-strãmoşi cere ca a treia noapte, la leagãnul copilului, sã vinã ursitoarele. Nu cred cã existã ursitoare pe lume, dar în caz cã vor fi venit, bãnuiesc cã dialogul lor se va fi desfãşurat cam în modul urmãtor:
„Are sã fie frumos, puternic şi îndemânatic”, va fi spus desigur prima ursitoare.
„Are sã fie inteligent, vesel şi talentat”, va fi adãogat cea de a doua.
„Are sã fie leneş, violent şi neserios”, se pare cã a încheiat cea de a treia.
„Ce este aia neserios?”, au întrebat atunci celelalte douã într-un glas.
„Va da importanţã micã lucrurilor mari şi importanţã mare lucrurilor mici!”, a rãspuns bãtrâna cu vocea ei tãioasã.
„Da, dar o va face de bunã credinţã, convins cã e pe calea binelui, cãci va avea un suflet bun şi va fi de o cinste exemplarã. Niciodatã acest bãrbat integru nu va cunoaşte viclenia, minciuna sau perfidia…”, s-au grãbit celelalte douã sã tempereze sinistra proorocire a suratei lor.
Şi cu asta, cred cã au dispãrut pe fereastrã, pierzându-se pe o razã de lunã, aşa cum vor fi şi venit…
Copilul creştea, cum spune basmul, într-o zi cât alţii într-un an. Era frumos, deştept, voinic şi sãnãtos, spre bucuria pãrinţilor care se prãpãdeau dupã el, dar mai ales a venerabilei Maica Tuşa, care-l pierdea din ochi de drag… Toate gusturile i le împlineau, şi nu mai contenea rãsfãţându-l… Aici a fost drama!… Ar fi voit el, Tache, sã fie mai sever cu copilul, sã-l mai ia de urechi… dar puteai sã te pui cu bãtrâna?… Doar Madam Mari, jupâneasa, nu s-a speriat de excesele sentimentale ale venerabilei mãtuşi, şi când merita copilul o lecţie, dacã nu intervenea tatãl, intervenea ea…
Într-o zi, sã tot fi avut bãieţelul şase ani, îl vede furişându-se într-un tufiş cu o fetiţã de vârsta lui… Se apropie în vârful picioarelor şi îi aude şuşotind:
„Piteşte-te, piteşte-te!…”
Atât i-a trebuit… A alergat la un pom, a rupt o jordea zdravãnã, a dat tufişul la o parte şi „jart, jart!…” peste poponeţul gol: „Na!… Piteşte-te!…”, de le-a trecut copiilor cheful sã se mai joace de-a Tata şi de-a Mama…
Altãdatã, când împlinise bãiatul nouã ani, vede într-o zi servitoarea în genunchi, frecând parchetul… Se apropie tiptil pe la spate şi deodatã îi ridicã fustele (chiloţi nu se prea obişnuia pe atunci…). În aceeaşi clipã îi rãsunã în urechi o pereche de palme zdravene, picate ca din senin… Madam Mari îl apucã de umeri şi-l duce înaintea tatãlui sãu… „Domnule Doctor, mi-am permis sã-i trag copilului douã palme… întreabã-l dumneata de ce!…”, şi l-a ţinut „Domnul Doctor” în biroul lui douã ore nemişcat, în poziţia de drepţi… Pânã la adânci bãtrâneţe i-a purtat Max un respect deosebit acestei credinioase jupânese ce fãcea aproape figurã de membru de familie în casa noastrã… Îi simţea afecţiunea, dar şi severitatea…
Dar sã revenim la vremea când nu avea încã decât şase ani… Într-o zi îl ia mamã-sa la Craiova, la sorã-sa Olga Gigurtu… Acolo zãreşte pe masã un clopoţel şi vrea sã sune.
„Nu se poate, micule”, îl opreşte tanti Olga; „dacã suni, vine un servitor şi te întreabã ce doreşti, iar dacã vede cã l-ai deranjat degeaba, se supãrã şi altãdatã nu mai vine…”
Copilul pricepe, se opreşte, dar cade pe gânduri şi, deodatã, strãfulgerat de o idee, se duce la clopoţel şi sunã; peste câteva minute apare bãtrâna Mama Bãlaşa, jupâneasa, fostã pe vremuri roabã de casã la strãbuna Mariţa.
– Ce doreşte Conaşul?
– Sã te duci la dulapul lui Tanti, sã iei o bomboanã din cutie şi sã mi-o aduci mie aci!…
Nu o deranjase degeaba…
Iatã-l ajuns la vârsta şcolii… Prindea repede lecţiile, avea o ţinere de minte deosebitã, dar ce folos, cã nu-i prea plãcea sã se omoare cu învãţatul, şi gândul tot la joacã îi fugea… Odatã l-a luat mamã-sa Netty la sora ei Zoe Mandrea, de a cãrui exigenţã şi severitate toţi copiii din familie se temeau… Nici nu a intrat bine bãiatul pe uşã, cã Tanti Zoe îl şi ia la întrebãri:
– Cu cine s-a luptat Mihai Viteazul la Cãlugãreni?… bãieţelul stã, se gândeşte, se gândeşte…
– Asta am învãţat la istorie, rãspunde el într-un târziu, legãnându-se de pe un picior pe celãlalt.
– Care e capitala Spaniei?… întreabã din nou mãtuşa.
– Asta am învãţat la geografie, rãspunde copilul.
– Cât fac cincizeci şi şase împãrţit la opt?
– Asta am învãţat la aritmeticã.
Biata Netty fãcea feţe-feţe şi se înroşise toatã.
Şcoala primarã nu a ridicat însã probleme pentru un cap aşa de bun ca a lui Max, mai ales cã a avut parte de dascãli tot unul şi unul, serioşi, severi, şi admirabili pedagogi… Cine nu a auzit de institutorul Al. Ştefulescu, renumitul istoric, arheolog, slavist, filolog… Copilul îi urmãrea prelegerile cu ochii dilataţi de curiozitate… Altul a fost Bozianu, cel cu un tic nervos, care tot îşi mişca capul într-o parte şi în alta, frecându-şi mereu gâtul de guler… Cu Bozianu nu mergea sã faci nebunii în clasã… şi nici cu Dãnţescu cel deşirat şi slab – numai pielea şi oasele pe el – nu mergea, cãci pentru nimica toatã te bãtea cu linia la palmã de ţipai de usturime. Apoi fusese şi Alexiu din Craiova, un om blând şi foarte bun pedagog. Poemul eroi-comic de dragoste al acestui tânãr profesor fãcuse la vremea lui vâlvã în toatã Oltenia, şi meritã sã facem o parantezã sã-l povestim şi noi:
Acest Alexiu fusese pe vremuri îndrãgostit nebuneşte de o junã craioveancã, care şi ea îl iubea la fel, dar ce folos, cã pãrinţii, şi ai fetei şi ai bãiatului, se împotriveau. Nu era chip sã poatã fi înduplecaţi, şi pe atunci, vorba pãrinţilor era vorbã… Rugãminţile, vãicãrelile, ameninţãrile cu fuga, cu sinuciderea, la nimic nu au servit, şi atunci tinerii noştri romanţioşi s-au hotãrât la un gest disperat. Alexiu s-a dus la un prieten de-al sãu, farmacist, şi i-a cerut o otravã tare, tare, din cele mai tari… Îndrãgostiţii noştri au luat apoi o camerã la Hotelul Brãiloiu din Craiova, s-au încuiat pe dinãuntru şi au azvârlit cheia pe fereastrã, au deşertat cupa dragostei, au deşertat şi cupa de otravã… dar, vezi, cã pişicherul de farmacist, în loc de otravã le vânduse o dozã masivã de jalopo (un purgativ foarte violent).
Revenim însã la elevul Max Culcer… Dupã absolvirea cursurilor primare, a fost înscris, pe rând, la Pensiunea Arnold, la Pensiunea Stravola şi, în final, la Liceul Sfântu Gheorghe din Bucureşti… Când a intrat în şcoalã, era un bãieţaş firav, ce mânca adeseori bãtaie de la colegi. Atunci şi-a construit în curte o pereche de paralele la care lucra zilnic mai multe ore… dimineaţa lucra la haltere şi la inele, a început sã ia lecţii de box şi de scrimã şi sã practice intens ciclismul şi atletismul… În numai câţiva ani a cãpãtat o putere neobişnuitã, depãşindu-şi toţi colegii de şcoalã, şi nici unul nu mai îndrãznea sã-i caute ceartã. Într-o varã la Dobriţa, pe când dormea cu geamul deschis, doi tâlhari au pãtruns pe fereastrã pentru jaf, convinşi cã era camera goalã. Max însã a sãrit ca un leu din pat, i-a apucat de pãr şi pe unul şi pe celãlalt, şi i-a ciocnit cap în cap ca pe nişte ouã, pânã ce au cãzut amândoi jos laţi… Forţa sa herculeanã era dublatã de tot atâta curaj şi sânge rece… Într-o zi, la o vânãtoare, vede o viperã în iarbã, o prinde de dupã ceafã şi o leagã cu capul de un bãţ, ca un bici. În timpul acestei operaţii, şarpele a reuşit totuşi sã-l muşte de deget… Max nu s-a pierdut cu firea şi şi-a crestat degetul cu briceagul şi a supt sângele infectat, a legat strâns degetul cu o sfoarã ca sã întrerupã circulaţia, şi apoi a cauterizat rana cu ţigara… Nu a pãţit nimica… Avea şi o bicicletã, Max, pe care se antrena cu asiduitate… Nu era coastã pe drumurile gorjene pe care sã n-o poatã urca… Adeseori pornea cu bicicleta prin judeţ împreunã cu bunul sãu prieten, Numa Carabatescu, un zurliu, Acesta provoca mereu scandaluri, pe care Max, cu pumnul sãu de fier, era apoi chemat sã le aplaneze; de fapt, toate aceste scandaluri le aplana bãtrânul doctor cu prestigiul lui, cãci reclamaţiile curgeau gârlã. Urmele lãsate în judeţ de Max şi Numa se mai pot vedea şi astãzi. Pe zugrãveala din tinda mãnãstirii Polovregi, înfãţişând Judecata de Apoi, se mai poate încã citi zgâriat cu un cui: „MAX CULCER, NUMA CARABATESCU, 1902”. Într-o toamnã, Max şi Numa au plecat la Craiova sã dea un examen. Bãtrâna Maica Tuşa era foarte îngrijoratã şi i-a cerut nepotului sã-i telegrafieze imediat rezultatul. Peste câteva zile primeşte o telegramã: „Reuşit cu succes. Eu întâi, Numa al doilea.” (De fapt, fusese vorba de un examen de corigenţã la care nu se prezentaserã decât ei doi).
Era simpatic şi hazos bãiatul nostru… Dacã n-ar fi fost aşa violent (de fapt, foc de paie ca şi maicã-sa), ar fi fost o grãdinã de aur, dar când se apuca sã urle cu vocea lui de bariton, vibrau geamurile. Într-o zi, când îl certase tatãl sãu, nu ştiu pentru ce abatere, s-a închis în camera lui şi a declarat greva foamei. Maicã-sa Netty i-a trimis atuncea servitoarea sus, cu mâncare. Deodatã se aud dinãuntru vociferãri puternice, înjurãturi, rãcnete „… am spus doar limpede şi tare cã nu vreau sã mãnânc… Cum de aţi îndrãznit sã treceţi peste hotãrârea mea!…” Şi în clipa urmãtoare… zvrrr… castronul cu supã zboarã pe fereastrã şi se sparge de un pietroi din grãdinã… dupã castron urmeazã farfuriile, tacâmurile, tava… şi la urmã… biata servitoare; noroc cã fereastra nu era prea sus!…
Când îşi ieşea din pepeni, transforma casa în balamuc… Credea ferm în justeţea logicii sale şi considera de rea-credinţã pe oricine nu i-ar fi admis argumentele.
Când pleca însã la vânãtoare, toatã zarva se potolea… Îşi încingea cartuşiera, îşi punea jambierele de piele, îşi lua geanta la şold şi puşca pe umãr, îşi fluiera copoiul şi pe-aci ţi-e drumul!…
Niciodatã nu s-a întors cu mâna goalã, cãci era un ţintaş ca nimeni altul (nimerea cartea de vizitã pusã pe muchie). De la vale, dintre Groşera şi Slatina, venea regulat cu geanta doldora de iepuri, prepeliţe, şi sitari378 … Vânãtoarea la câmp era însã pentru el cinegeticã minorã… La munte sã-l fi vãzut!… Întreg satul îl mobiliza când organiza câte un hurc pe Fântâna Plaiului sau Poiana Bordului… Sã-l fi vãzut cum îşi pregãtea planul împreunã cu ceilalţi vânãtori de ai fi zis cã e cel puţin un general care monteazã o bãtãlie… Şi ce mai hecatombã se alegea dupã terminarea bãtãii: grãmezi de cãprioare, mistreţi, ba chiar şi urşi, de nu puteau doi cai sã-i ducã pânã în sat.
D-apoi când pleca la Tismana dupã capre negre cu carabina lui cu ochean, trebuia sã-l fi vãzut cum se cãţãra pe steiuri de parcã ar fi fost el însuşi un cãprior…
Da!… marea lui pasiune a fost vânãtoarea şi-şi achiziţionase un adevãrat arsenal… Avea douã panoplii cu arme vechi şi moderne, de la puşca cu capse, ce se încãrca pe la gurã, şi pânã la drilingul hammerless379 sau Browningul automat cu cinci focuri şi cu gâtul patului strâmb, ca sã nu trebuiascã sã apleci capul când ocheai… ori carabina aceea Maulicher cu ochean, pentru vânat mare… Toate tipurile de pistoale le gãseai în panopliile lui, de la pistolul turc cu mâner curb încrustat în sidef şi pânã la Steyrul automat cu opt focuri… apoi sãbii de scrimã, florete, sãbii militare… şi sã nu uitãm nici sãgeţile acelea cu vârful otrãvit, aduse de vãrul sãu Sever Pleniceanu din Africa Centralã…
În dulapul lui cel vechi se îngrãmãdeau claie peste grãmadã diferite maşini de încãrcat cartuşe şi de frezat gura tubului, linguri de topit plumb şi tipare de turnat alice, conuri pentru pulbere, bure, capse, curse pentru vulpi, fiare pentru urşi, apoi diverse manuale şi reviste de vânãtoare: La chasseur francais, marele catalog Sf. Etienne… şi multe, multe altele, care mi-au delectat şi mie copilãria.
℘⇑
Moştenise simţul muzical al mamei sale, dar el a preferat instrumentele noastre populare, fluierul şi cavalul, pe care le putea duce uşor cu sine pânã sus pe munte, unde a învãţat de la ciobani doinele şi baladele noastre bãtrâneşti… Fluierul l-a deprins de la Bercea, un bãtrân cioban fonf şi arierat, cu o barbã ca de ţap, dar care te vrãjea cu cântecele lui; când începea câte o bãtutã, se pornea sã sarã şi sã joace tinereşte, fãrã a lãsa o clipã fluierul de la gurã… Cavalul l-a învãţat de la un vecin, Dinu Pupãzã, zis Mãciucã, fost haiduc în ceata lui Mãrunţelu… Dinu ãsta avea şi o compoziţie proprie: „Doina lui Mãciucã”… Studiase şi flautul, dar tot bucãţi de inspiraţie româneascã de Enescu, Bredicescu şi alţii, cânta el.
Folclorul nostru îl pasiona în toate formele lui; muzicã, poezii, costume, sculpturi în lemn, arhitecturã, porţi ţãrãneşti, cerdacuri… toate îl preocupau… Avea mai multe culegeri cu anecdote, proverbe şi zicale populare; a creat el însuşi numeroase proverbe şi zicale, dar, din nefericire, cele mai multe nu se pot repeta prin saloane380 ; firea lui veselã, caracterul lui glumeţ şi deschis îi scuza însã multe şi ceea ce pentru altul ar fi fost deplasat, obscen, la Max Culcer devenea natural… De la bun început cei din jurul lui îl iertau şi nimeni nu se scandaliza.
Era un bãrbat spiritual şi gãsea întotdeauna o replicã spontanã şi glumeaţã care se potrivea atât de bine cu situaţia, încât nici bãtrânii puritani, nici domnişoarele pudice nu se ofuscau, chiar şi dacã le spunea uneori lucrurilor pe nume. Deviza lui era: „Naturalia non sunt turpia”381
*
* *
În 1902 a intrat la Facultatea de Medicinã din Bucureşti… Avea medicina în sânge, simţul lui clinic era remarcabil şi prindea materia din zbor… pãcat totuşi cã nu se prea grãbea sã-şi dea examenele… Acolo, la facultate, s-a îndrãgostit de o tânãrã studentã din Piteşti, Marioara Petrescu, o fatã sãracã, dar cu o educaţie aleasã, inteligentã, frumoasã şi muncitoare… Începe sã-i facã o curte asiduã şi cu calitãţile sale nu i-a fost greu sã-i cucereascã inima…
℘⇑
Era în vara lui 1904; Max Culcer îşi fãcea armata şi se afla în vacanţã la Târgu-Jiu. În ziua de 13 iulie a poruncit sã-i puie caii la trãsurã, şi-a luat puşca, câinele şi servitoarea sã-l îngrijeascã, şi a pornit spre Dobriţa.
Ajunşi la podul Şuşiţei, Stan vizitiul, care în ziua aceea se îmbãtase criţã, nu mai poate mâna. Max, furios, îl dã jos din trãsurã şi pune servitoarea sã ţinã hãţurile… Dacã n-ar fi avut aceastã idee nãstruşnicã, dacã s-ar fi suit el pe caprã sã mâie caii, întreaga lui viaţã ar fi avut alt curs… În dreptul Bârseştilor, trãsura se încrucişeazã cu un şir de care de fân, caii se sperie şi o iau la goanã, servitoarea se sperie şi ea, scapã hãţurile din mânã şi începe sã ţipe; Darling, câinele, se sperie şi el şi sare jos din trãsurã, şi în sãritura lui doboarã puşca de lângã Max… Arma, încãrcatã, se izbeşte cu cocoaşele de scara trãsurii şi se descarcã… Un foc i-a trecut prin cãciulã, la doi centimetri de cap382 , şi celãlalt i-a trecut prin fluierul piciorului, în sensul lungimii. Conştient de gravitatea rãnii, Max îşi strânge imediat arterele cu mâna, ca sã limiteze hemoragia şi porunceşte sã întoarcã grabnic trãsura, dar servitoarea, albã de spaimã, îşi pierduse cumpãtul şi ţipa cât putea; atunci s-a urcat pe caprã un ţãran din cei cu carele, a întors caii, şi a mânat în galop întins pânã la Târgu-Jiu… Când au ajuns în curtea spitalului, Max leşinase… Cu toate îngrijirile date de tatãl sãu şi de doctorul Poenaru, rana a început sã gangreneze şi a fost necesarã amputarea… În ziua operaţiei, tatãl sãu Tache n-a putut asista şi a umblat toatã dupã-amiaza nãuc pe strãzi… Max nu a admis sub nici un pretext sã i se taie piciorul: „Degeaba mã operaţi, cã eu tot mã omor”… Atunci l-au asigurat cã nu-i vor tãia decât marginile gangrenate ale rãnii… Dupã operaţie i-au pus o pernã în locul piciorului lipsã, şi când s-a trezit de sub cloroform, spunea: „Ce curios… voi spuneţi cã mi-aţi tãiat trei degete, şi eu le simt cum mişcã!” Când l-au desfãcut pentru pansament, şi a vãzut dezastrul, a început sã plângã… Era hotãrât sã facã un gest disperat, şi numai lacrimile tatãlui sãu l-au împiedicat sã comitã o nebunie… „De dragul Tatii accept sã trãiesc acuma, dar nu voi trãi decât atât cât va trãi el… Dupã aceea tot mã omor…” şi nu s-a omorât… ba a mai cunoscut încã multe clipe fericite, şi a avut o viaţã lungã, jalonatã cu multe realizãri pozitive.
℘⇑
Cu acest accident dureros s-a încheiat prima fazã din viaţa lui Max Culcer… S-a grãbit sã-i scrie Marioarei, spunând cã-i dã cuvântul înapoi, cãci nu vrea sã o ştie nevasta unui schilod. Ea i-a rãspuns însã cã nu-şi calcã cuvântul dat şi cã e hotãrâtã sã împartã viaţa cu el, şi la bine şi la rãu… Cãnd a ieşit din spital îşi lãsase barbã, şi barbã a purtat pânã la sfârşitul vieţii. Aceasta i-a mãrit şi mai mult asemãnarea cu bunicul sãu Barbu Bãlcescu, de la care moştenise atâtea calitãţi… dar, din pãcate, şi atâtea defecte. Ca sã-l consoleze, pãrinţii l-au trimis sã-şi continue studiile medicale la Paris… Înscrierea lui la Facultatea de Medicinã era însã condiţionatã de absolvirea în prealabil a Facultãţii de Ştiinţe, Institutul PSN (Phisique Sciences Naturelles). Tot cam pe atunci sosise la Paris şi Marioara Petrescu, în baza unei asigurãri contractate de tatãl ei… Cununia s-a celebrat la Capela Românã din Rue Jeans de Beauvais… Curând însã a început sã aparã în viaţa lor şi contradicţiile, atât de frecvente la cei ce se cãsãtoresc prea tineri şi au studiile neterminate. Dezorientat de nenorocirea suferitã, Max era convins cã tatãl sãu îl trimisese la Paris „ca sã se consoleze” de accidentul suferit şi deci obiectivul principal erau amuzamentele. Simţul lui clinic înnãscut, dragostea lui pentru medicinã, inteligenţa lui, îl fãceau sã nu simtã efortul studiului, dar examenele şi le neglija…
Bogãţia aparentã a Moşiei Dobriţa, platforma politicã a tatãlui sãu îi creau o viziune deformatã în roz a viitorului, în timp ce Marioara, fatã sãracã, vedea viaţa în culorile ei reale.
„Ce-mi trebuie mie doctorat, când tata are moşie pânã în hotarul Neamţului şi când eu am de gând sã continui cariera politicã a Tatii? Poate numai aşa, ca sã-mi scrie «doctor» pe mormânt!…” Marioara îşi trecea un examen dupã altul, Max nu se prezenta… De aici, un decalaj între situaţiile lor şcolare, între concepţia lor despre viaţã, despre programele lor… care a dus la nenumãrate dispute, tot mai frecvente, ce s-au terminat în final cu un divorţ.
Copilul rezultat din aceastã cãsãtorie, adicã eu, Gabriel, am rãmas sã fiu crescut de bunici, la Târgu-Jiu.
℘⇑
În general, acolo la Paris, Max ducea o viaţã de boem, ilustratã cu cele mai nãstruşnice originalitãţi. O pornea pe Boulevard St. Michel, cu o cãciulã ţurcanã şi un cojoc de lânã în afarã, cântând din fluier (de fapt, parizianul e deprins cu originalitãţile, şi de multã vreme nu mai întoarce capul dupã trãzniţi). Negãsind un apartament pe gustul sãu, a închiriat o prãvãlie, pe care a separat-o apoi prin draperii în compartimente, fiecare cu o destinaţie bine hotãrâtã: sufragerie, birou, dormitor etc…
S-a apucat sã frecventeze lumea artiştilor, printre care îşi fãcuse numeroşi prieteni, începând cu sculptorul Alexandru Severin, ale cãrui opere se disting prin sensibilitate şi prin fineţe de execuţie… L-a adus în repetate rânduri şi la Dobriţa, unde l-a sculptat în primul rând pe bunicul meu Tache, al cãrui bust impunãtor, din bronz, vegheazã astãzi pe mormântul sãu din cimitirul de la Târgu-Jiu… Apoi pe prietenul sãu bun, Max. Pe Vera, sora mai micã a lui Max, a sculptat-o într-o admirabilã compoziţie, „Somnul la 18 ani”, pe care a turnat-o în ghips albastru (lucrarea se pãstreazã astãzi la Ploieşti, la fratele meu Dan) şi, în fine, Monumentul Comandantului Armatei I-a din 1916, Generalul Ion Culcer, ce se înalţã falnic în Cimitirul de Onoare din Târgu-Jiu. De la Severin a învãţat şi Max sã modeleze în argilã, şi voi vorbi mai departe despre reuşitele sale realizãri. El l-a prezentat pe Severin Generalului Culcer, care l-a recomandat apoi în diferite cercuri şi familii din Bucureşti.
Şi cu Brâncuşi s-a împrietenit Max mai târziu, şi l-a adus de mai multe ori la Dobriţa… Deşi nu era un adept al ermetismului în artã, şi nici al stilizãrii excesive, fãrã a-şi da seama, el s-a simţit totuşi impresionat de puterea creaţiilor Titanului de la Hobiţa… Şi unul şi celãlalt erau pãtrunşi de acel spirit mioritic al artei noastre ţãrãneşti, şi numai asupra limbajului de exprimare nu au putut niciodatã cãdea de acord…
O prietenie trainicã, tot din anii aceia de la Paris, a fost pictorul Seva Albescu, un ardelean molcom, cu umerii laţi şi vorba groasã. Albescu era un pastelist fin, şi în casele noastre gãseşti astãzi multe din realizãrile lui… L-a ajutat atunci sã-şi monteze o expoziţie care avea sã se bucure de o criticã elogioasã… Prietenia lor a durat pânã la finele vieţii.
Tot la Paris s-a împrietenit el cu George Enescu, pe care se ducea des sã-l vadã şi-i cânta ore întregi la fluier sau la caval doinele, sârbele şi baladele noastre gorjeneşti… Aceste cântece sunã cu totul altfel când le asculţi la trei mii de kilometri de Patrie, mai ales pentru urechea de artist a genialului nostru maestru şi sunt convins, deşi nu am dovezi, cã sãltãreaţa arie „La Moarã” din Rapsodia l-a, arie specific gorjeneascã şi pe care Max Culcer o cânta la fluier cu un brio inegalabil, i-a fost inspiratã de acesta… Un argument ar fi şi faptul cã în partiturã ea este atacatã de flaute şi de piculine, care sugereazã timbrul fluierului.
Rãmas fãrã nevastã, Max începe sã-şi dea seama cã tot viaţa de familie este mai bunã… Plictisit de existenţa de boem, se hotãreşte sã-şi treacã examenele restante, sã termine cât mai repede, sã revinã în ţarã şi sã se cãsãtoreascã, ba, în paralel, mai urmeazã şi Institutul Bacteriologic Pasteur; primise o bursã de studii de la Biserica Sfântul Ilie din Craiova383 , îşi cumpãrase un microscop384 şi intenţiona ca dupã terminare sã deschidã şi un laborator.
Era aproape pe terminate cu facultatea, când în 1914 începe rãzboiul şi studenţii strãini sunt invitaţi sã pãrãseascã Franţa. Revenit în ţarã, a lucrat ca practicant la Spitalul Filantropic din Craiova, unde a activat pânã în 1916 când a intrat şi România în rãzboi. Max Culcer a cerut sã fie şi el chemat sub arme, dar cererea i s-a respins din cauza infirmitãţii. El nu s-a lãsat; a intervenit pe la Marele Stat Major prin Generalul Culcer şi a fost mobilizat cu gradul de chirurg ajutor la Spitalul Judeţean din Târgu-Jiu… Dupã înfrângerea din Octombrie, spitalul sãu a fost evacuat pe rând la Craiova, Brãila, Galaţi, Iaşi, Roman, şi pânã la urmã la Hãlãuceşti, aproape de Mirceştii lui Vasile Alecsandri. Comportamentul lui în tot acest timp a fost mai presus de orice elogii!… Câte 12 şi 14 ore pe zi nu se mişca dintre rãniţii sãi, operând cu o mânã sigurã o intervenţie dupã alta, tot optimist, tot vesel, ridicând moralul rãniţilor şi colaboratorilor sãi, certându-i cu asprime când greşeau, dar mângâindu-i cu blândeţe atunci când sufereau… Glumele sale, adesea deşucheate, au fost însã întotdeauna tonice şi oportune… Avea un fel al lui propriu de a reda buna dispoziţie celor oprimaţi, de a le aduce curajul în inimi şi zâmbetul pe buze: „Hei mã!… Nu mai plânge!…”, îl mângâia el pe un soldat cãruia îi amputase piciorul… „Tu ţi-ai dat piciorul pentru Patrie, nu ca mine, care l-am pierdut dintr-o prostie!…” şi pentru ca fraza lui sã nu sune prea declamatoriu, urma imediat o glumã din acelea tipic Max Culcer: „…Hai, lasã, cã e bine şi aşa… Sã te fereascã Dumnezeu de bãtaia orbului şi de f… şchiopului!…” Fruntea eroului se descreţea şi începea sã râdã… S-a îmbolnãvit pe rând de tifos exantematic, febrã tifoidã şi febrã recurentã, şi numai natura lui robustã i-a permis sã scape de fiecare datã…
În 1918 s-a reîntors din Moldova cu gradul de locotenent, decorat cu Meritul Sanitar clasa I-a, Virtutea Militarã şi alte douã medalii, recãsãtorit cu Tanţi Dumitriu din Brãila şi cu un bãieţaş de trei luni, Dan (printre originalitãţile sale este şi faptul cã a voiajat cu copilul într-o paporniţã). Ca trofeu de rãzboi ducea o cutie de tablã plinã cu schijele şi gloanţele extrase din diferite rãni: printre acestea avea şi douã monede de argint, strâmbate şi gãurite de glonţul care-i gãurise portmoneul. Rãnitul era un evreu, comerciant, şi banii aceştia îi salvaserã viaţa. „Mã, numai unuia ca tine putea sã-i dea în gând sã-şi ascundã banii în corp!…”, râdea el.
Acolo, în Moldova, ar fi putut uşor sã-şi ia diploma de medic la Facultatea de Medicinã de la Iaşi… Era vorba numai de trei examene restante de la Paris, şi acum, în plin rãzboi, aceste examene de diferenţã ar fi fost o simplã formalitate, dar el o ţinea morţiş cã „Am început facultatea la Paris, şi la Paris vreau sã o termin… nu mã fac eu din cal, mãgar…” Chiar şi dupã rãzboi, ar fi putut uşor sã-şi treacã examenele de diferenţã la Bucureşti, dar el o ţinea înainte cu calul şi cu mãgarul, şi abia în 1923 a reuşit sã obţinã valutã şi sã plece în Franţa, dar acolo s-a îmbolnãvit de reumatism, şi numai în 1925, la 42 de ani trecuţi, a putut veni în ţarã cu diploma de medic în buzunar…
Dar sã revenim în 1918… Un prieten foarte bogat, Dan Şomãnescu, l-a angajat cu 15.000 de lei pe lunã, ca medic al lui particular, firea independentã a lui Max nu s-a putut însã împãca prea multã vreme cu lucrul la stãpân, şi dupã numai o lunã a rupt învoiala, preferând un post de medic de plasã la Brãdiceni, cu mai puţin de o treime.
În 1921 a mai avut o fetiţã, pe Adina, şi în anul urmãtor, i-a murit soţia… Spre deosebire de Marioara, aceastã femeie avusese o puternicã influenţã asupra lui, şi Max nu ieşea niciodatã din cuvântul ei; îi gãsise „cheia”… Max muncea tot mai serios, încetase cu originalitãţile, citea şi se instruia, îşi menaja relaţii în societate… Dacã ar fi trãit tanti, ursitoarele s-ar fi fãcut desigur de minciunã pânã la urmã… Copiii i-a luat sã-i creascã o sorã de-a lui Tanti, Fani Dumitriu din Brãila (Tanti Fani).
Înainte de a pleca la Paris pentru terminarea studiilor, s-a întâlnit cu Pãrintele Ianuarie, stareţul Mãnãstirii Tismana, un afemeiat şi un fanfaron, care a început sã-i povesteascã despre toate aventurile şi escapadele sale de la Paris… Din primele cuvinte, Max a priceput cã Popa nu fusese niciodatã în Franţa, şi cã se lãuda.
– Şi zici, Pãrinte, cã ai fost la Paris?…
– Pãi vezi bine cã am fost!
– Atunci spune-mi, ce monumente ai vãzut Sfinţia Ta pe acolo?…
Popa cade pe gânduri, şi dupã o pauzã lungã, rãspunde:
– Turnul Eiffel.
Max nu spune nimic, dar în ajunul plecãrii, cumpãrã o carte poştalã ilustratã cu Mãnãstirea Tismana. Ajuns la Paris, o timbreazã cu mãrci poştale franceze, şi o trimite popii în Gorj:
„Iatã un monument pe care sunt absolut sigur cã l-ai vizitat!…”
Acolo şi-a vãzut cu sârg de examene, dar o puternicã crizã de reumatism articulat l-a silit sã întrerupã încã un an şi sã se trateze la bãile Bourbon l’Archambault… De acolo i-a trimis mamei sale un toc de scris, pe care aceasta l-a pãstrat pânã în 1944, când a murit. De la Paris, Max era sã revinã cãsãtorit pentru a treia oarã… Îi scrisese lui Netty în ţarã şi-i descrisese toate calitãţile Suzanei, care „avea atâta suflet…”. Mamã-sa i-a rãspuns într-o scrisoare categoricã cã atâta timp cât va trãi ea, spãlãtoreasa nu va cãlca în casã… Max a rãmas consternat… De unde ştie ea?… cine o informase?… De fapt nu s-a ştiut niciodatã cine îi trimisese din Paris aceastã anonimã scrisã în româneşte, în care îi arãtase cã faimoasa Suzana era o femeie vulgarã şi incultã, fostã spãlãtoreasã pe bateau-lavoir, care visase, nici mai mult nici mai puţin, cã va ajunge mare moşiereasã, undeva în Europa de Sud-Est… Vãzându-se descoperitã, Suzana s-a retras singurã şi Max era furios.
Teza lui de doctor se intitula „La traitement de certains lupus par l’incision large au bistouri” (Tratamentul anumitor forme de TBC facial, prin incizia largã cu bisturiul) şi, în sfârşit, în vara lui 1925, „tânãrul” doctor Max Culcer revine definitiv în ţarã… Cei care-i cunoscuserã capacitatea profesionalã încã din timpul rãzboiului, i-au fãcut rost de un post foarte bun în Bucureşti, dar el a refuzat categoric: „Ce sã caut eu la Bucureşti?… Ce sã vânez eu acolo?… Dropii pe Bãrãgan ca Odobescu?… Mie-mi trebuie vânat de munte: cerbi şi urşi şi cãprioare… Am sã rãmân medic la Dobriţa!…” Nici Târgu-Jiul nu-i surâdea: „Cum vreţi sã-mi fac clientelã într-un oraş în care am numai prieteni?… Dragã Max, Frate Max, Amice Max… Cum sã le pot lua banii? şi dacã e vorba sã nu le iau bani, de ce orãşenii din Târgu-Jiu şi nu sãtenii din Dobriţa, care chiar ştiu cã nu au bani, şi au mult mai puţine acolo, într-un sãtuc de munte, sã poatã primi un ajutor medical!…” Uneori, sãtenii încercau sã se achite faţã de doctorul lor, dar cum?…
1. Un om a venit odatã la el pentru nişte injecţii care trebuiau fãcute din orã în orã; în timpul dintre injecţii sta lungit pe un divan… opt ore a durat acest tratament… La plecare, ţãranul a vrut sã-i lase o legãturã cu… şase pere; bineînţeles cã doctorul nostru l-a trimis la plimbare.
2. Altãdatã, unul i-a adus nişte ouã… Era în vremea marii foamete din 1952 şi i se suprimase şi pensia… Doctorul, hotãrât sã le ia de data aceasta, le ia, le sunã la ureche… toate se clãtinau.
„Vai, iertaţi-mã, domnule doctor, vã aduc mâine altele bune!”
A doua zi aduce nişte ouã care nu se mai clãtinau… Erau aceleaşi ca în ajun, dar le pusese la rãscopt.
3. Odatã a venit un ţãran cu un bãieţaş de şase ani care-şi bãgase un bob de fasole pe nas… Boul urcase pe sinusuri în sus, se umflase şi nu mai putea fi scos. Tata vrea sã-l interneze la spital la secţia ORL, dar ţãranul începe sã facã gãlãgie… „Pentru asta am venit la dumneata, ca sã mã trimiţi la spital?… ce fel de doctor eşti?”…
Tata nu se supãrã, îşi consultã tratatele de oto-rino-laringologie, şi-şi forjeazã pe nicovalã un instrument special dintr-un cui, îl ciocãneşte, îi rotunjeşte muchiile cu pila, muncã, nu glumã!… Îi face apoi o spãlãturã cu irigatorul pe o narã ca sã coboare bobul pe nara cealaltã şi, în fine, dupã vreo douã ore de caznã, bobul a putut fi extras.
Ţãranul începe sã se scobeascã la chimir:
– Na doi lei!…
– Ieşi afarã mãgarule!… Ţi-am cerut eu vreun ban?… Cât iei tu pe-o zi de sapã?… Atâta face un doctor în ochii tãi?… Numai doi lei?…
Şi totuşi, doctorul nostru de la Sorbona, absolvent al Facultãţii de Ştiinţe Naturale şi al Institutului Bacteriologic Pasteur din Paris, care la Iaşi şi la Bucureşti declarase cã nu se face din cal mãgar, a optat pentru mediul rural; şi-a reluat în primire vechiul post de medic de plasã la Brãdiceni, reuşind cu timpul sã obţinã transferarea sediului circumscripţiei medicale la Dobriţa, şi oferindu-şi propria lui locuinţã ca local pentru dispensarul medical… Avea o cãsuţã cu douã camere şi un pridvor… într-o camerã dormea el, în alta consulta şi îngrjea bolnavii, iar pridvorul servea drept salã de aşteptare…
Omul acesta, înzestrat cu un simţ clinic excepţional, care nu s-a înşelat niciodatã la punerea unui diagnostic (“Doctorul ãsta vede prin tine, mã!…”, spuneau ţãranii), chirurgul acesta aşa dibaci, cu mâna sigurã şi tuşeul fin, a preferat sã renunţe la viaţa citadinã de dragul plaiurilor dobricene, sã-şi sacrifice o carierã ce s-ar fi anunţat strãlucitoare, de dragul vânãtorii… Cum termina cu bolnavii lui, îşi lua puşca din cui, îşi fluera copoiul, şi pe aci ţi-e drumul!…
Într-o zi îl întâlnesc în Gara de Nord cu un pointer alb de lesã.
– Ce e cu câinele ãsta?… Cum îl cheamã?…
– Îl cheamã Pic; l-am luat de la Anton Vimeru385 cu 5000 de lei (leafa tatii era 7000 pe lunã).
– Cum?… 5000 de lei pentru o javrã de câine!…
– Nu vorbi aşa… Ce te pricepi tu la câini?… Ştii tu ce rasã este?… Uite-l cum ţine coada drept!… Uite-te la pieptul lui cel lat!… priveşte-i botul ascuţit, ochii mari şi atenţi, urechile drepte!… Chiar a doua zi mi-a oferit cineva 10.000 pe el, dar am refuzat sã-l dau!…
– Cum?… Ai avut ocazia sã-l dai cu 10.000 şi nu l-ai dat?…
(Evident, sunt un materialist vulgar şi nu mã pricep la câini…)
Într-o zi de Sfânta Mãrie, hram mare la Tismana, Max venise cu Pic dus în lesã. Deodatã îi taie calea un ãla din „Gãrzile Naţionale” ale lui Iuliu Maniu386 , beat mort, şi care-i cautã ceartã… Nici una, nici douã, pac! cu bastonul în câine.
– Lasã domnule câinele în pace!… Ce ţi-a fãcut?…
Omul dã a doua oarã, şi tata începe sã vocifereze aşa cum ştia el… Încurajat de infirmitatea tatii, beţivul se repede sã-i dea cu bastonul în cap… Tata prinde bastonul în mânã şi-l frânge ca pe o trestie… Beţivul se repede cu pumnii; tata îi dã o directã la stomac şi omul cade jos… Abia acum începe partea amuzantã… Tata se apleacã peste el şi-l ridicã de manşeta pantalonilor… Cu stânga îl ţinea de fund şi cu dreapta îl bãtea la fund cu ciotul de baston pe care îl rupsese… Ca pe un sac de prune l-a bãtut pânã l-a lãsat aproape mort… Asta am povestit-o ca sã ne putem face o idee despre forţa lui herculeanã… şi sã nu uitãm greutatea cu care îşi ţinea echilibrul, pe piciorul lui artificial!…
Se ocupa tot mai mult de gospodãrie… vorbesc despre curtea lui, cãci camera îi era un adevãrat bazar… Tot ce nu-ţi poţi închipui gãseai în ea… Pereţii erau acoperiţi cu tablouri semnate de artişti cu renume, care alternau cu mâzgãlituri decupate din reviste… Poliţele erau încãrcate cu fel de fel de lucruri de bun-gust şi de prost-gust… Aici vedeai un bici fãcut dintr-o vânã de bou, acolo un cloisonné chinezesc… mai departe, o cruce cioplitã cu briceagul din lemn, ale cãrei pãrţi fuseserã asamblate de un cãlugãr în interiorul unei sticle de vin cu ajutorul unor pense bãgate prin gâtul sticlei (avea şi popa un hobby) şi alãturi, un bronz egiptean antic… Pe masã, o franzelã mare, rumenã… dar nu, nu era franzelã, ci o bucatã de stalactitã adusã din peşterile Dobriţei şi care imita perfect pâinea albã.
„Ia dã-mi, mã, pâinea aia de acolo!…” Tu te duceai sã o aduci, şi cum o ridicai, îţi venea sã o scapi jos… Nu te-ai fi aşteptat sã fie aşa de grea… Alãturi, irigatorul, diverse sticluţe cu medicamente, instrumente chirurgicale, apoi diverse articole de vânãtoare, stativul cu eprubete cu preparate pentru analizã, cãrţi prãfuite, reviste, butoane de manşetã, gulere de cãmãşi curate şi murdare, o descuietoare sistematicã pentru cutii de conserve, o gheatã, un ochean, o cursã de şoareci, un fildeş sculptat, un borcan de şerbet întãrit… şi altele, şi altele, şi altele… Sã nu uitãm nici oala de noapte pe care o ţinea pe birou, pentru cã nu se putea apleca din cauza piciorului (toate au o logicã în lumea asta) şi e de mirare cu câtã uşurinţã reuşea el sã se descurce în tot talciocul ãsta… Într-o secundã îşi gãsea obiectul dorit sau textul cãutat într-o carte, cãci pe toate le citise… Dacã ai fi încercat sã faci ordine în camera lui, l-ai fi nenorocit… Dar ar fi îndrãznit cineva?…
În curtea lui, în schimb, toate îşi aveau rostul lor şi trecea din perfecţiune în perfecţiune… Îşi fãcuse un coteţ din scânduri pentru gãini, dar orice fãcea, pãtrundeau şi câinii în el şi mâncau ouãle… A fãcut un pod la coteţ unde a aşezat cuibarele, dar câinii sãreau şi ajungeau şi aci în pod… Atunci a formulat problema în termeni precişi:
„Cum sã putem crea o cale de acces la cuibar, pe care sã o poatã folosi numai gãinile, nu şi câinii?”…
A stat, a gândit, a gãsit. Dintr-o scândurã a construit o basculã cu o contragreutate precis calculatã, astfel, dacã s-ar fi urcat o gãinã pe ea, ar fi ajuns pânã sus în podul coteţului, fãrã ca bascula sã mişte… Când urca însã un câine, bascula se dãdea peste cap şi potaia cãdea jos… Şi-a fãcut întâi planul pe hârtie şi apoi a muncit o zi întragã pânã ce „inovaţia” i-a fost gata, iar pe searã i-a fãcut probele de omologare şi recepţie… A invitat mai mulţi vecini la o ţuicã şi a pus boabe de porumb în pod sã urce pãsãrile, dar acestea refuzau sã-şi dea concursul la experiment… A prins apoi vreo douã-trei gãini şi le-a pus sus în pod… acestea le-au chemat şi pe celelalte… Bascula n-a mişcat… partea întâi a experimentului reuşise… Cu partea a doua a fost mai uşor… A pus o bucatã de carne sus în pod şi şi-a trimis pe rând copoii dupã ea … toţi opt au fãcut tumba… Cred cã nici Arhimede, când şi-a descoperit celebrul sãu principiu, nu a fost mai fericit… Realizarea a fost apoi inauguratã cu ţuicã şi carne friptã… Asemenea succese tehnice se serbeazã, nu?… Nu ştiu câte sãptãmâni a funcţionat dispozitivul „Max Culcer”, dar ştiu cã în anul urmãtor nu l-am mai gãsit la Dobriţa.
Ingeniozitatea lui se manifesta prin cele mai nãstruşnice gãselniţe… Într-o varã, au dezgropat câinii din sat un copil nou-nãscut dintr-o grãmadã de gunoi… Max îi face autopsia… era evident, copilul murise strangulat… Toate încercãrile şefului postului de jandarmi rãmãseserã zadarnice… Nu se poate da de urma mamei ucigaşe, şi pace… Doctorul nostru îi spune a doua zi sã adune toate fetele mari din sat, dar atenţiune!… nici una sã nu lipseascã!… Sã vinã şi moaşa comunalã… În ziua urmãtoare, peste o sutã de fete se aliniau tremurând în faţa dispensarului.
„Sã scoatã fiecare ţâţa dreaptã!…”
„Coanã-moaşã, mulge-le pe rând!…”
Doctorul urmãrea atent operaţia… Deodatã tresare…
„Insistã, Coanã Moaşã!… Aşa!… Aşa!… Mama ta de criminalã… Cum se face cã ai lapte?… Jandarm, ia-o în primire!…”
Cinstea lui Max Culcer era proverbialã… Pentru nimic în lume nu ar fi minţit sau nu ar fi înşelat pe cineva… Avea oroare de orice manevrã incorectã, orişiunde s-ar fi produs; într-o scrisoare, îmi povestea:
„O cloţã a murit când terminase sã scoatã pui şi altã gãinã, ce cãzuse cloţã de douã zile pe acelaşi cuibar, i-a luat puii şi a plecat cu ei, ca şi când ar fi clocit trei sãptãmâni pe acele ouã din care au ieşit puii…”
Atât era de ancorat la Max Culcer simţul echitãţii, încât nici în lumea „cloţelor” nu tolera nedreptatea… Despre oameni, nu mai vorbesc… Pe toţi cei din jurul lui îi bãnuia: servitori, prieteni, copii, fraţi, rude; toţi erau, prin definiţie, tâlhari, lipsiţi de scrupule… Odatã a trebuit sã lipseascã câteva zile din Dobriţa… A pus de a fãcut douã mãmãligi respectabile şi a chemat apoi tot personalul din curte:
„Eu o sã plec pentru trei zile din Dobriţa… Vedeţi aceste douã mãmãligi?… Asta de aci e ca sã mâncaţi voi… aia de acolo e pentru câini… E pentru câini, mã… Aţi înţeles?… Nu e pentru voi!… şi ca sã vã iasã gândul ãsta din cap… uite, na!…” şi, nici una, nici douã, urineazã pe mãmãligã, stropind-o copios de la o margine la alta…”Acuma ştiu cã o sã vã treacã cheful sã vã mai daţi la mãmãliga câinilor!…”
Poate cã „logic” avea dreptate… Cinstea dobriceanului poate fi discutatã… de acord!… dar vezi cã tatãl sãu, venerabilul doctor, sunt convins cã niciodatã nu ar fi recurs la asemenea procedee… poate cã sãtenii şi servitorii puseserã şi ei mâna pe vremuri pe câte vreun obiect nepãzit, dar bãtrânul închisese întotdeauna ochii şi nu sãrãcise pentru asta… Cel mult dacã, printr-un surâs fin, îţi da sã înţelegi cã a observat manevra, cã pe el nu-l poţi pãcãli, dar cã nu face el caz din atâta lucru… Aşa se şi explicã de ce, pentru dobriceni, bãtrânul doctor a fost întotdeauna „Domnu”, iar cel tânãr, „Domnu Max”. A dus-o într-un proces continuu: încãlcãri de pãmânt, mutãri de mejdinã, furt de lemne din pãdure, vite scãpate în fâneaţa lui… „Din moment ce eu nu fur de la alţii, nu admit nici ca alţii sã fure de la mine!…” (din nou „logica”, afurisita aia de logicã!…); ori procese înseamnã „duşmani”, duşmani care, într-o zi, aveau sã-i facã foarte mult rãu… Îşi pusese zãbrele groase la ferestre şi druguri groase de fier la uşi… îşi fãcuse o dangã Max, cu care marcase tot ce-i aparţinea: mobilã, butoaie, obiecte… pânã şi cuşca câinelui fusese marcatã Max, ceea ce a dat naştere la comentarii destul de neplãcute.
În schimb, când punea cineva la îndoialã corectitudinea lui, se fãcea foc. Odatã l-a acuzat un vecin cã gâştele sale ar fi pãtruns în ograda acestuia şi i-ar fi mâncat porumbul… Max s-a înfuriat pe loc, a pus sã se taie toate gâştele şi sã le desfacã guşa; la nici una nu a gãsit boabe şi era fericit… Ce sã se gândeascã la paguba suferitã?…
În curând şi-a ridicat o casã proprie cu etaj şi 12 camere de locuit, situatã pe o movilã pe Dealul Dobriţei, în afarã de vatra satului, de o bãtea vântul din patru pãrţi… Planul casei îl desenase chiar el… Distribuţia, faţadele, cerdacurile, stâlpii sculptaţi în lemn, pãlimarele traforate, acoperişul de prãştilã, toate denotau un admirabil simţ al echilibrului şi o profundã cunoaştere a spiritului mioritic, a specificului gorjenesc… Din pãcate, construcţia s-a ridicat cu mânã de lucru necalificatã, din sat, şi ce e mai grav, s-au furat numeroase cãrãmizi, în zidãrie introducându-se din loc în loc nu cãrãmãzi, ci şomoioage de paie frãmântate în argilã… Astãzi, casa se degradeazã de pe o zi pe alta şi-mi pare nespus de rãu… Nu ştiu cât va mai dura…
Marea lui pasiune era acuma modelarea în argilã, pe care o învãţase de la prietenul sãu Severin. Dupã ce l-a sculptat pe fratele meu Dan, pe mine, pe prietenii sãi, doctorul Cristian Botez, D-na Irina Sãvoiu şi pe un inginer al cãrui nume îmi scapã, s-a ocupat de capete de expresie din sat… Sunt remarcabile bustul fostului haiduc, bãtrânul Dinu Pupãzã zis Mãciucã, cu sprâncenele sale groase, mustaţa grea, privirea obositã dar tot hotãrâtã încã, şi cu cute adânci pe frunte… Este aşa de viu cã te aştepţi parcã sã-l auzi vorbind… apoi bãtrâna Ilinca Sãvuleasca, zisã Dãiţoaia, cunoscutã în toate satele din jur pentru sufletul cu care ştia sã zicã doinele, cântecele şi bocetele de pe plaiurile noastre dobricene… O simţi cum, în timp ce se odihneşte, se şi gândeşte la cântecul ce va urma… Era o babã complet ştirbã, cu multe, multe zbârcituri la coada ochiului ei râzãtor şi la colţul gurii… Anii bãtrâneţii apasã greu asupra umerilor ei istoviţi, dar de cântat, parcã tot ar mai cânta… Ai impresia cã oltiţele şi râurile cusute mãiestrit pe cãmaşa ei de cânepã asprã, cã valurile cânepii de borangic sunt reale…
Altã figurã vie în expresivitatea ei a fost ţiganul, pe jumãtate idiot, Andrei Stricãfier, care te urmãrea obsedant cu privirea lui servilã şi şireatã… O fi fost el idiot Andrei, dar prost nu era deloc… Din pãcate, astãzi, aceastã minunatã lucrare s-a distrus şi nu ne-a mai rãmas decât o fotografie.
Alt hobby al lui Max Culcer a fost colecţionarea. Strânsese numeroase obiecte de artã, tablouri, toiege şi furci artistic sculptate în lemn, icoane de la diverse biserici sãteşti dãrâmate (din pãcate, toate foarte degradate). Pe dealul Gugului ridicase o enormã troiţã şi o uriaşã cumpãnã de fântânã, amândouã cu lemnul meşteşugit sculptat. Din pãcate, nici una, nici alta, nu mai existã astãzi… Casa lui era plinã de trofee de vânãtoare: Un cap de urs şi un cap de cerb împãiate cu mare grijã… coarne de cerb, coarne de cãprior, colţi de mistreţ, blãni de urs… De toate colecţiona Max Culcer… Îşi fãcuse un caiet voluminos cu producţii folcloristice dobricene: anecdote, proverbe, zicale populare, strigãturi, poezii… din pãcate, majoritatea nu se pot debita prin saloane, dar pe câmp, în sânul naturii, simţi cã sunt de acolo (Naturalia non sunt turpia).
℘⇑
Avea 60 de ani când s-a cununat a treia oarã, cu o fatã de ţãrani sãraci din Dobriţa, Aniţa Popa, cu patruzeci de ani mai tânãrã ca el. Aniţa i-a nãscut pe rând trei copii: Ana, Nelu şi Petricã, care-i seamãnã leit.
Ana, Nelu şi Petricã
S-au jucat cu o pisicã…
obişnuia Tata sã cânte vesel. Era foarte mândru de „semiduzina” lui de urmaşi. „Ştiu cã am lucrat pentru Patrie!…” îi plãcea lui sã se umfle în pene.
℘⇑
Cu pensioara lui de medic şi cu cele opt hectare de fâneţe, pomi şi vie ce-i reveniserã din rãmãşiţele moştenirii pãmânteşti, ar fi putut omul, de bine de rãu, sã-şi ducã bãtrâneţile, mai ales cã ţineau pe lângã casã o vacã cu lapte, Bobocica, îngrãşau un porc pentru Crãciun şi hrãneau numeroase gãini ouãtoare cu porumbul pus pe joampa din faţa casei, dar, vezi, duşmanii ce şi-i fãcuse pe vremuri cu procesele nu dormeau… Schimbarea de regim li s-a pãrut un prilej binevenit ca sã-l denunţe ca „duşman de clasã”… Marea majoritate a sãtenilor, pe care îi îngrijise la boalã atât de dezinteresat şi cu atâta dãruire de sine, îi nutrea, în schimb, o vie simpatie… Nu avea duşmani mulţi, dar erau rãi şi cel mai câinos dintre toi era un oarecare Nicolae Popescu, care, hotãrât încã din tinereţe sã cotropeascã Dealul Dobriţei, îi oferise pe vremuri bani Tatii sã-şi construiascã casa în altã parte. Acest Nicolae, care avusese 26 de procese cu Ferma de Stat, şi scãpase de fiecare datã cu martori mincinoşi, se simţea foarte jenat de faptul cã din cerdacul tatei se puteau vedea toate manevrele de jefuire a terenurilor Fermei… În urma denunţurilor şi a „influenţelor” ce avea la Raion, Doctorul Culcer se trezeşte într-o zi revizuit, şi din proprietar mijlociu, reclasat chiabur, pensia i se anuleazã, pãmântul i se ia şi este forţat sã primeascã în schimb trei loturi diferite, rãspândite în trei comune situate la zeci de kilometri una de alta, cu obligaţia de a le munci şi a contracta recolta cu Statul, de a suporta nişte impozite şi cote strivitoare… Degeaba vrea el sã refuze pãmântul, sã arate cã nu e agricultor, ci medic, cã e infirm şi vârstnic şi nu-l poate munci… „Fãceţi-vã datoria de proprietar”, suna implacabil rãspunsul Raionului… Toate reclamaţiile sale se înfundã la Raion şi rãmân nerezolvate… Îi scrie Doctorului Petru Groza, Preşdintele Prezidiului Republicii, cu care fusese pe vremuri prieten pe când îşi fãceau amândoi studiile la Paris (într-o searã la restaurant, neavând cu ce plãti, îşi lãsaserã ceasurile amanet). Scrisoarea este cititã cu multã bunãvoinţã, dar problema este trimisã în jos spre cercetare şi de la Raion vin referinţe din cele mai proaste.
Eu am priceput atunci cã acolo, la Raion, exista o membranã etanşã ce nu se putea strãpunge nici de jos în sus, nici de sus în jos; Raionul trebuia deci scurt-circuitat… Am cerut atunci o audienţã la Preşidenţia Consiliului de Miniştri, solicitând o anchetã direct pe teren. M-am oferit sã suport toate costurile anchetei, angajându-mã sã primesc orice sancţiune în cazul în care reclamaţia mea se va dovedi nefondatã. Pe teren a venit o comisie de la Bucureşti care a constatat starea de mizerie cumplitã în care trãia tatãl meu, hrãnindu-se cu familia din fierturi de buruieni culese de pe lângã casã, şi cu copiii care începuserã sã tuberculizeze şi soţia care prezenta simptome de pelagrã… A constatat regimul fiscal excesiv la care era supus, cu sechestru pus aproape pe toate lucrurile din casã şi, în fine, a constatat mizeriile şi persecuţiile la care era supus de cãtre anumiţi funcţionari, toţi montaţi de un singur om din Dobriţa, campanie ce îl costase, desigur, multe damigene de ţuicã… Astfel, i se refuzaserã iarna lemnele de foc, vaca i s-a furat noaptea din staul şi dusã în oborul fermei de stat, iar el, dat în judecatã pentru nişte pretinse stricãciuni… Comisia a cerut sã vadã aceste stricãciuni pe teren, şi nimeni nu i le-a putut arãta… Zeci şi zeci de ţãrani au dat declaraţii favorabile pentru „doftorul” lor, care, în starea de mizerie în care se gãsea, şi fãrã a fi obligat, le dãdea peste 1000 de consultaţii medicale pe an, şi asta întotdeauna absolut pe gratis. Numai trei declaraţii au fost împotriva lui, şi spiritul lor vãdit duşmãnos era evident, aşa cã nu au putut convinge pe nimeni.
Pe baza referatului Comisiei, Doctorul Culcer a fost reabilitat; i s-a anulat poziţia de chiabur, i s-au radiat impozitele datorate pe nedrept, i s-a acordat un ajutor în bani şi i s-a aprobat o pensie de merit, motivatã de miile de consultaţii benevole şi gratuite acordate ţãranilor, de comportamentul lui în timpul rãzboiului din 1916-1918 şi ca descendent al lui Nicolae Bãlcescu.
Din ziua aceea nu l-a mai supãrat nimeni pânã la sfârşitul vieţii… La uşa lui continuau sã se înghesuie, ca pe vremuri, zeci de bolnavi cãrora continua sã le dea îngrijiri medicale, benevol şi gratuit… Citea foarte mult şi se ţinea la curent cu ce apãrea nou în domeniul medicinei şi în acela al ştiinţelor, în general. Cânta zilnic la flaut, întreţinându-şi velocitatea instrumentalã şi întârziind o sclerozare timpurie a ţesuturilor pulmonare. Trecuse de 85 de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 65… Primãvara, când începea sã cânte cucii în pãdurea Copãcelu din apropiere, el se apuca sã le imite cântecul la flaut… pãsãrile veneau în zbor şi se aşezau pe pomii din faţa casei, şi începea un lung dialog între oaspeţii pãdurii şi bãtrânul artist… L-a sculptat în argilã pe fratele meu, Nelu… Asemãnarea era frapantã, dar din lipsã de ipsos, bustul nu a putut fi terminat şi s-a distrus.
Compunea şi versuri în stil popular… avea cu ce-şi umple programul bãtrânul nostru patriarh!…
Era în vara lui 1968 şi mã aflam în concediu la Dobriţa… Într-o dimineaţã, la ora 7, intrã Tata la mine în camerã: „Scoal’mã de ascultã cucul!…”
Eu mã scol bombãnind cã-mi stricase bunãtate de dimineaţa şi tata îşi dã seama… „Te rog sã mã ierţi cã te-am deranjat… ai dreptate, tu o sã mai auzi cucul şi în anii urmãtori, dar eu unul nu ştiu dacã, la vârsta mea, am sã-l mai apuc pe cel de la anul…”
Era îndrãgostit fanatic de naturã şi de dragul ei renunţase la un trai comod şi la o carierã promiţãtoare…
…În 1952, în timp ce era persecutat, i-am scris o scrisoare în care-l sfãtuiam sã abandoneze Dobriţa, şi mã angajam sã-i gãsesc un post de medic în Ardeal, un post sigur şi lipsit de supãrãrile ce avea acolo… Tata nu mi-a mai scris un an de zile… Ce bine a fãcut cã nu m-a ascultat!… Chiar dacã nu ar fi fãcut nimica în viaţã pentru Dobriţa şi pentru dobriceni, dragostea şi fidelitatea arãtatã acestor plaiuri minunate ar fi fost de ajuns ca sã-i eternizeze memoria în „Siliştea Dobrei!”… În februarie 1969, s-a îmbolnãvit de gripã… la 86 de ani, asta e lucru grav… a avut totuşi impresia cã scãpase şi de data aceasta:
„Eu am fost foarte rãu bolnav”, scria el la 19 februarie, „şi am scãpat ca prin urechile acului de nu am dat pânã acum ortul popii”. Am primit scrisoarea la 24 februarie şi ne bucuram cu toţii cã trecuse şi de hopul acesta, dar în aceeaşi searã Ana primeşte o telegramã:
„Tata grav bolnav, vino imediat!”
Ana a plecat fãrã întârziere şi ne telefona zilnic… La 1 martie, ne-a chemat urgent, pe toţi fraţii: „N-am fãcut şase copii ca sã mor acuma singur ca un câine!…” Pe Aniţa, care nu se mai oprea din plâns, o consola: „Nu mai plânge Aniţo dragã, ştiu cã-ţi pare rãu cã mor, dar crede-mã, tot mai rãu îmi pare mie… Ce vrei însã… toate trebuie sã aibã un sfârşit în lumea asta!…” Aproape exact aceleaşi cuvinte le rostise în urmã cu 50 de ani şi unchiul sãu, Titu Frumuşanu… La 1 martie am fost chemat urgent la telefon şi am ajuns la Dobriţa a doua zi dimineaţa, pe un ger cumplit şi o zãpadã de patru palme… L-am gãsit perfect conştient, dar nu mai putea vorbi… mişca mereu din buze, dar nici un sunet nu reuşea sã emitã… Ne-a recunoscut pe toţi şi o tristeţe adâncã i se putea citi în ochi. Seara la nouã şi jumãtate, dupã o suferinţã de nedescris, şi-a dat sfârşitul în braţele noastre acest venerabil bãtrân pe care poate mulţi l-am condamnat pentru aşa-zisa lui „lipsã de seriozitate”, dar astãzi sunt ferm convins cã mai neserioşi am fost noi, cei care nu am priceput cã un temperament vesel şi optimist, cu o dragoste nemãrginitã de viaţã trage mai mult în cumpãnã decât un exces de conformism şi de puritanism… Astãzi, dupã ce am fost eu însumi încercat aşa de greu în viaţã, sunt ferm convins cã la Scaunul cel de Judecatã Max Culcer s-a înfiinţat cu o conştiinţã curatã, cu fruntea sus şi cu un bilanţ pozitiv.
Nu pot trece sub tãcere nici devotamentul exemplar al Aniţei şi al Anii care l-au îngrijit pânã în ultima clipã cu o dãruire de sine supraomeneascã, fãrã a reuşi sã înfrângã implacabilele legi ale vieţii şi morţii.
Arãta aşa frumos acest moşneag cu barba lui cea albã şi fruntea înaltã!… Când au coborât sicriul pe scãri era aşa de majestuos acest bãtrân boier care-şi pãrãsea casa pentru totdeauna, îmbrãcat în redingota lui festivã şi cu toate decoraţiile pe piept… În sunetul goarnelor şi în dangãtul clopotelor a fost coborât în groapa Elenei Econonu, în curtea bisericii din sat… Sute de ţãrani din Dobriţa, Runcu, Bâlta, Suseni şi Rasoviţa veniserã sã aducã un ultim omagiu bunului lor doctor, înfrãţit acum pentru totdeauna cu lutul roşu al Dobriţei… Multe lacrimi au curs în ziua aceea… Patru preoţi au slujit la înmormântarea lui… A vorbit pãrintele Gheorghiţã Sãvulescu, subliniind devotamentul creştinesc al acestui medic apostol… A vorbit învãţãtorul Miticã Pupãzã, arãtând cât se integrase acest vlãstar boieresc cu ţãrãnimea Dobriţei, cu decorul dobricean, cu aerul Dobriţei…
Un frumos bust de bronz, opera prietenului sãu Alexandru Severin, se înalţã astãzi peste mormântul lui… Este un bust din tinereţe, dar Max Culcer a ştiut sã trãiascã tânãr, sã îmbãtrâneascã tânãr şi sã moarã tânãr… Ochiul lui vesel şi maliţios va arãta generaţiilor de mâine cã aci în Dobriţa a trãit pe vremuri un om, un om bun, vesel, cinstit, un artist, un apostol… Tot ursitoarele numãrul unu şi doi învinseserã!…
O vânãtoare la Dobriţatc „O vânãtoare la Dobriţa”
Nu sunt vânãtor, şi în toatã viaţa mea nu am împuşcat decât douã ciori pe un gard… Nu cã aş fi un prost ţintaş… Nu am de unde şti dacã trag bine sau prost, cãci niciodatã nu mi-a ieşit vânatul în bãtaia puştii, deşi cred cã dacã vânatul ar veni special sã se opreascã numai la câţiva metri de puşca mea, şi ar aştepta apoi liniştit sã trag, tentativa lui de sinucidere încã ar da greş, cãci sunt convins cã nu m-ar lãsa inima sã apãs pe trãgaci.
Aveam vreo unsprezece ani când m-a luat o datã tata la o vânãtoare pe munte… Alãturi de mine era postat un elev T. R. cu o carabinã fãcutã dintr-o armã militarã scurtatã… Deodatã apare din tufiş o cãprioarã cu puiul ei, elevul trage şi o doboarã387 … Am alergat atunci la faţa locului, şi ce am vãzut depãşeşte cu mult scena de grozãvie din poezia lui Labiş… Biata mamã rãnitã gemea ca un om; din coapsã îi curgea sânge şi din ochi lacrimi; alãturi de ea, puiul, neînţelegând ce se întâmplase, schincea speriat… Viteazul nostru vânãtor a scos briceagul, şi cu cel mai desãvârşit sânge rece, a tãiat beregata mamii şi apoi pe cea a puiului388 … La masã mi-a fost cu neputinţã sã mã ating de „gustoasa” fripturã de cãprioarã, cãci mi se opreau bucãţile în gât… Din ziua aceea m-am jurat sã nu ucid niciodatã nimic, şi, în afarã de cele douã ciori de pe gard, nu mi-am cãlcat niciodatã jurãmântul.
Am luat parte la nenumãrate vânãtori: vânat cu pene, iepuri, cãprioare, lupi, urşi… dar niciodatã cu puşcã. Aş minţi însã dacã aş susţine cã o vânãtoare nu e frumoasã, spectaculoasã, şi mai ales sportivã, şi nu sensibilitãţile mele sentimentale ar putea pune la index o practicã consacratã de sute de mii de ani şi care a desfãtat sute şi sute de generaţii de bãrbaţi voinici.
Nu sunt prea multe de spus despre vânãtorile la vale pe câmpul care duce din pãdurea Copãcelu şi din vâlceaua Slatinei pânã la Rasoviţa. Pointerul aleargã înainte cu botul întins, şi vânãtorul abia se poate ţine dupã el… Deodatã se opreşte în faţa unui tufiş, încremenit, cu laba stângã ridicatã în aer, cu ochii ţintã şi urechile ciulite, încât pare o statuie a atenţiei. Vânãtorul se apropie fãrã zgomot, îşi pregãteşte arma, şi :
„Pill!…”
Câinele sare, pasãrea îşi ia zborul, o loviturã de puşcã o doboarã şi animalul vine docil cu ea în gurã; o ţine delicat de o aripã, ca sã nu-i striveascã oasele. O depune cuminte la picioarele stãpânului şi aşteaptã sã fie rãsplãtit cu o vorbã bunã şi cu o mângâiere…
Vara, pe câmp, auzi adeseori strigãtul pitpalacului din fânul necosit… Nu poţi situa precis direcţia sunetului… ai impresia cã pluteşte în aer, cã vine din toate pãrţile, amestecat cu ţârâitul de greieri şi bâzâitul lãcustelor.
„Pit-palac!… Pit-palac!…”
Francezul a interpretat acest strigãt ca un îndemn pentru vânãtor sã-şi plãteascã datoriile:
„Paye tes dettes!… Paye tes dettes!…”
Are dreptate sãrmanul pitpalac, cãci în ziua în care se va hotãrî vânãtorul sã-şi echilibreze bugetul, în ziua aceea va trebui sã se lase şi de vânãtoare, şi pitpalacii nu vor mai fi terorizaţi de vânãtori, cu puştile şi copoii lor.
Într-o primãvarã au decapitat cosaşii o prepeliţã ce clocea în fâneţe… Nenea Grigore, fratele bunicului, a luat ouãle, le-a pus sub o gãinã şi a scos pui… Când îi chema sã le dea de mâncare, imita strigãtul pitpalacului: douã bãtãi cu dosul palmei drepte în palma stângã şi o plesniturã din degete; ori de unde ar fi fost, puii veneau în fugã, mereu flãmânzi…
Dar nu numai vânat cu pene se gãsea acolo la vale… Când fugea iepurele, parcã era un ghem ce se rostogolea… dupã ce l-ai lovit, mai face o tumbã în aer, şi numai apoi cade jos… Ce bun e iepurele ţinut în painţ, servit rece şi pregãtit à la grec, cu untdelemn, mãsline şi harpagic!… sau cu sos picant, vânãtoresc, cu vin şi foi de dafin!…
Vânãtorile la vale sunt însã un divertisment pentru cocoane, comparate cu cele de la munte… Expediţia porneşte dis-de-dimineaţã… Cei mai buni puşcaşi din sat au fost mobilizaţi… Iatã-l pe bãtrânul Ion Catanã, pe Ferigã, pe Constandin a lui Achim Pisc veteranul, pe Sebastian Pupãzã… Tot figuri din alte vremuri; nu lipseşte niciodatã nici Bârzan de la Runc, cel cu sprâncenele negre ca cerneala, mustaţa neagrã şi copoii negri (copoii au însã deasupra ochilor douã pete galbene). S-au luat şi vreo trei cai… pe unul cãlãreşte tata care nu mai poate sui cu piciorul pe munte, al doilea e pentru merinde, cojoace şi alte materiale, iar al treilea va cãra la vale vânatul împuşcat… Câinii ard de nerãbdare şi sar neastâmpãraţi în lanţ; stãpânii lor îşi verificã pentru ultima oarã puştile; cei care n-au, primesc împrumut de la tata; toatã panoplia s-a golit… Vânãtorii îşi aprind cu amnarul ţigãrile rãsucite în jurnal sau lulelele, şi caravana porneşte. Nu lipseşte nici goarna pentru hurc… Tata adusese pe vremuri din Franţa un corn de vânãtoare (cor-de-chasse) şi un numãr de discuri cu clasicele sonerii cinegetice franceze (La Halali, la Messe de St. Hubert, le Louvart ş.a.), îl învãţase pe Borcea, fost gornist în armatã sã le execute, dar dobricenii noştri nu s-au arãtat încântaţi; cor-de-chasse-ul nu era „mioritic”. Astãzi acest corn, ciocãnit în mod barbar, şi cu muştiucul lipsã, atârnã singur şi pãrãsit de una din panopliile goale. Sã revenim însã la vânãtoarea noastrã.
Coloana a ieşit de mult din sat pe Drumul Pupãzoilor, şi urcã fãrã grabã pe o potecã bolovãnoasã ce duce spre Igirosul… Arşiţa soarelui începe sã dogoreascã… Noroc cu fântâna de la Prisaca, cã s-a ivit tocmai la timp în calea noastrã.
Urcãm, coborâm, iar urcãm… Pe mãsurã ce urcãm, fagii sunt tot mai înalţi, şi pãdurea miroase a muşchi şi a putregai de lemn… Nu se aude decât trosnetul crengilor uscate sub picioarele noastre, câte un ţipãt de pasãre în pomi, sau o ciocãnitoare care parcã cere sã i se deschidã uşa… Înaintãm cu precauţie şi vorbim în şoaptã… Câinii au adulmecat vânatul şi abia mai pot fi ţinuţi în lanţ… Ne oprim. Tata descalecã, se aşeazã pe trunchiul unui copac cãzut, strânge vânãtorii în jurul lui şi pregãteşte planul bãtãliei… Oamenii sunt împãrţiţi în douã cete: hãitaşii şi puşcaşii:
„Bãtaia va începe din partea aceea; tu, Sebastian, ai sã conduci hurcul; pentru orice eventualitate, ai sã iei şi o puşcã cu tine, dar vezi sã nu tragi spre vâlcea, cã acolo sunt vânãtorii. Când porniţi, tragi un foc în aer… Bãteţi cu toţii înspre ştersura, dar vedeţi sã nu scape vânatul spre stânga, cã fuge tot pe sub Bordul în Ardeal. Aşezaţi douã puşti acolo unde se desface valea în douã; mai puneţi o puşcã în fund sã opreascã ce a scãpat… Ceilalţi ne înşirãm aci pe cracul ãsta… uite, eu, de la tufa de acolo la stejarul ãla scorburos; altul…” şi tot aşa fiecare îşi primeşte precis sarcina. Cele douã coloane se despart. Hãitaşii (în Gorj se spune „hurcaşii”) pornesc în jos, iar puşcaşii se rãspândesc, fiecare pe locul ce i s-a încredinţat, şi se pitesc cu grijã printre tufişurile care încep sã îngãlbeneascã… Eu nu am puşcã şi mã culc pe burtã lângã Tata, care s-a aşezat comod pe muşchiul verde… Nici un foşnet, nici un semn vizibil nu trebuie sã trãdeze prezenţa noastrã… trãim clipe de aşteptare încordatã… De ce nu porneşte bãtaia?…
Deodatã, un pocnet de puşcã întrerupe tãcerea… Ecoul este repetat dintr-o vale în alta, şi pe loc se dezlãnţuie în depãrtare o larmã neîntreruptã: chiote, strigãturi, pocnete, goarne, lãtrãturi, izbituri cu bãţul în copaci… puşcaşii aşteaptã cu nerãbdare!…
Zgomotul se apropie şi iatã cã copoii încep sã ţehneascã; aşa se numeşte în limbaj vânãtoresc lãtratul acela caracteristic al copoilor ce au dat de urma vânatului; este un fel de schelãlãit isteric şi sinistru, care ţi se strecoarã ca un fior rece pe şira spinãrii… Cu nimica nu poate fi comparat!… Chiotele hurcaşilor sunt tot mai tare acoperite de urletele câinilor ce gonesc furioşi; se aud tot mai aproape, tot mai aproape… linia de bãtaie a fost bine aleasã!
Victima aleargã înnebunitã ca sã scape de primejdia copoilor gãlãgioşi şi nu-şi dã seama cã adevãrata primejdie e tocmai acolo în faţa ei, şi cã goana asta deznãdãjduitã o mânã drept în gura morţii… Ţevile perfide de oţel îşi întind gâtul lor brumat printre frunze şi-şi aşteaptã în tãcere prada. Galopada se distinge acuma lãmurit… se aude respiraţia vânatului şi, iatã, în salturi elegante, îşi face apariţia un cãprior voinic cu blana roşcatã şi coarnele ramificate, gonind din rãsputeri ca sã scape de hãrmãlaia aceea de câini… O pocniturã seacã şi cursa se întrerupe brusc… Nefericita victimã cade în genunchi şi dã cu coarnele într-un tufiş… Imediat dupã terminarea bãtãii va fi ridicatã.
Dar asta ce-o mai fi?… Nu s-a terminat oare goana?… Din capul vãii ne vin de data asta nişte schelãlãituri aşa de furioase, cã ţi se face pãrul mãciucã… Ţehnitul copoilor se uneşte într-un singur urlet sãlbatic şi prelung, care se apropie din ce în ce mai mult… Printre urletele câinilor se distinge acuma o rãsuflare grea şi nişte grohãituri furioase… Duduitul unui galop greu şi înfundat face sã vibreze solul, când deodatã, din tufãrişul de ceroi, ţâşneşte, ca un bolid, o namilã de mistreţ cât toate zilele, care goneşte drept înaintea lui ca o locomotivã, lãsând cãrare deschisã pe unde trece… Ai impresia cã haita de zãvozi turbaţi, care se ţine ciorchine de crupa lui, el o duce în spate… Copoilor nu le pasã de primejdie, deşi de-a lungul vremurilor mulţi şi-au plãtit îndrãzneala cu viaţa, sfâşiaţi de colţii fiarei sau striviţi de copaci… A sosit momentul!… Cu toatã emoţia ce-l stãpâneşte, vânãtorul trebuie sã ocheascã calm, trebuie sã fie foarte atent sã nu omoare vreun câine… apoi trebuie sã bage de seamã ca nu cumva sã-i vinã poftã fiarei sã-şi schimbe direcţia spre tufişul lui… Lovitura a plecat, nenorocitul vânat mai lunecã câţiva metri târâş şi se prãbuşeşte guiţând pe o laturã spre a-şi da porcescul sfârşit, în timp ce viteazul Nemrod îşi face apariţia din lãstãriş, admirându-şi cu mândrie isprava…
Vânãtoarea s-a terminat… Victimele sun numeroase; vânatul este spintecat şi curãţat pe dinãuntru; ficaţii, inima şi rinichii sunt înşiraţi pe o frigare lungã de arin cioplitã cu briceagul; celelalte mãruntaie se aruncã la câini, care aşteaptã gâfâind şi cu limba scoasã o rãsplatã binemeritatã… Se aprinde un foc de vreascuri care pârâie vesel; sticla cu ţuicã circulã din mânã-n mânã, sacul cu poveşti începe a se dezlega, glumele se ţin lanţ, tabãra vânãtorilor ghinionişti şi tabãra vânãtorilor norocoşi încep sã-şi arunce unii altora sãgeţi…
Vânãtorile acelea minunate din munţii Dobriţei!… Putea-le-va uita vreodatã cineva ce a apucat sã le trãiascã?… chiar şi dacã a fãcut jurãmânt sã nu omoare niciodatã nimic?…
Existã însã şi ocazii când vânãtoarea nu mai e un simplu joc… Atunci când semnaleazã ciobanii apariţia ursului, nu mai este de glumit… Expediţia care se organizeazã va cuprinde cei mai încercaţi vânãtori… puştile389 , muniţia, câinii, sunt verificaţi cu cea mai mare atenţie. Ascunzişul bãtrânului sihastru este identificat şi înconjurat din toate pãrţile… Bãtaia începe, cercul se tot restrânge… Iatã!… Fiara a ieşit dintre ferigi şi câinii întãrâtaţi se reped din toate pãrţile, foarte atenţi însã la pielea lor… Ursilã mormãie supãrat cã a fost deranjat din tabietul lui de aceste javre obraznice şi zgomotoase… Când dã cu laba dupã câte unul, acesta fuge, dar toţi ceilalţi îşi înfig colţii în cojocul lui… Moş Martin e din ce în ce mai furios şi dã cu capul când în stânga, când în dreapta… Vânãtorul ocheşte atent… Vai de stângaciul acela care nu reuşeşte sã-şi doboare victima din primul foc!… Atenţie şi la copoi sã nu-i loveşti!… Glonţul a plecat… Fiara începe sã urle de durere şi se ridicã pe douã picioare… Câinii sar la o parte sã nu încapã în labele lui, dar nu prea departe, gata sã se repeadã din nou dacã va fi nevoie… dar nu mai e nevoie… bietul urs nu se mai poate ţine pe picioare şi se prãbuşeşte gemând pe o rânã, suflând din ce în ce mai greu. Din gurã îi curge un şuvoi de sânge… ochii i se împãienjenesc… nu mai mişcã… dar şi câte oi a omorât… ba chiar şi vaci!… Chiar şi când nu mãnâncã vite, aceşti urşi „vegetarieni” fac prãpãd prin vii şi prin porumbişte. În nopţile de septembrie auzi de seara pânã dimineaţa dinspre munte chiotele ţãranilor, menite sã ţinã ursul la distanţã.
℘⇑
… Dacã aceste poveşti cinegetice vi s-au pãrut prea triste, voi încerca sã le înveselesc cu câteva anecdote vânãtoreşti „reale”.
1. Bãtrânul Ahil Crãsnaru era un ţintaş neîntrecut… O ştia şi el, şi de câte ori trãgeau mai mulţi deodatã într-un vânat dat, Ahile sãrea cu gura şi-şi revendica singur toatã isprava.
Într-o zi, ca de obicei, izbucnesc trei focuri în acelaşi timp, iepurele cade, şi cum era de aşteptat, Ahile începe gãlãgia şi tãrãboiul şi nu vrea sã se lase nici de cât… Atunci intervine un vânãtor mai bãtrân:
– Staţi Domnilor, sã ne împãcãm cu dreptate… Ce fel de alice foloseşti dumneata?…
– Eu?… Numãru’ trei.
– Dar dumneata?…
– Numãru trei şi jumãtate.
– Şi dumneata?…
– Numãru patru.
– Atunci nimic mai simplu… Despicãm animalul, şi ce alice vom gãsi în el, al aceluia va fi.
Propunerea nu întâmpinã obiecţiuni, disecţia începe, când deodatã se gãseşte în burta iepurelui o carte de vizitã:
Nu mai cãutaţi degeaba!
Domnu Ahile m-a omorât!…
2. Tânãrul locotenent Georgescu din regimentul 7 Artilerie grea se cãsãtorise de curând, dar asta nu-l împiedica, aproape în toate duminicile, sã-şi lase soţioara singurã acasã, sã-şi ia puşca din cui şi sã plece la vânãtoare cu prietenii. Era foarte supãratã sãrãcuţa… Noroc cã soţul, bun ţintaş, nu se întorcea niciodatã cu mâna goalã şi necazul junei gospodine se mai potolea atunci când scotea din cuptor tava cu vânatul aburind… Prietenii aflaserã şi ei de supãrãrile bietei neveste abandonate mai în toate duminicile, şi într-o zi, pe când se pregãtea sã jupoaie un iepure adus „în compensaţie”, dã de un cartonaş legat de laba iepurelui şi pe care scria cu creion chimic: 200 de lei. A ieşit o tragedie, care din puţin nu s-a soldat cu un divorţ, şi a trebuit sã vinã toţi prietenii în grup sã pledeze cauza sãrmanului bãnuit; cu mare greutate au reuşit sã o convingã cã farsa fusese montatã de ei, şi nu ştiu zãu dacã din ziua aceea vânãtorile au mai continuat sau dacã puşca a fost vândutã la „Consignaţia”.
3. Generalul Iancovescu se pregãtea sã plece pe munte la o vânãtoare de urşi şi-şi verifica pentru ultima oarã întreg echipamentul: bocancii cu cuie, cartuşele, impermeabilul, cuţitul… etc. etc.
„Era sã uiţi asta!”, apare pe uşã cumnatul sãu Noni Eliad cu un cuţit de lemn în mânã, din acelea cu care se toacã pãtlãgelele vintete.
– Dar ce vrei sã fac cu el?
– Cum „ce vrei sã fac cu el?…” Cu ce crezi tu cã ai sã-ţi cureţi fundul pantalonilor dupã ce vei fi vãzut ursul?…
Semiduzina lui Max Culcer
„Ştiu cã am lucrat pentru Patrie!”, am vãzut cã îi plãcea lui Max Culcer sã se umfle în pene când se lãuda cu cei şase copii avuţi în cele trei cãsãtorii… Avea 24 de ani când s-a nãscut cel mai mare şi 64 când s-a nãscut cel mai mic, şi toţi îi seamãnã, dacã n-ar fi decât cocoaşa aceea de pe muchia nasului pe care o avem toţi şase, a avut-o şi el, şi mamã-sa Netty, şi bunicul sãu Barbu Bãlcescu…
℘⇑
Cu Marioara Petrescu m-a avut pe mine Gabriel (1), nãscut la 2 iulie 1907. În primii doi ani de viaţã mã luau pãrinţii cu ei la Paris, aşa cã prima limbã în care am învãţat sã vorbesc a fost franţuzeasca. Dupã 1909, m-au lãsat în ţarã la bunici, şi grija mi-a purtat-o Fräulein Josephine Kasberger, o austriacã din Salzburg, o femeie veselã, afectuoasã şi devotatã, care mã îngrijea dumnezeieşte; îi spuneam pe scurt Fräulein… Cu ea am învãţat nemţeşte, şi numai nemţeşte am vorbit în casã pânã la şapte ani, când am început şcoala. Singurã, Bonne-Maman nu-mi vorbea decât franţuzeşte ca sã nu uit limba… româneşte am învãţat în clasa I primarã… Tot atunci a plecat şi Fräulein, şi am rãmas în grija bunicilor… Cât a durat prima copilãrie a mers cum a mers, dar pe mãsurã ce treceau anii, scãpam tot mai mult de sub controlul lor, hãimãnãindu-mã pe zi ce trece… Cu timpul, lucrurile au ajuns atât de departe, încât în 1922 a fost nevoie sã mã înscrie la Liceul Militar. Militãria mi-a prins foarte bine, cãci mi-a bãgat disciplina în oase, dar asta mi-a pecetluit cariera, şi am rãmas legat de armatã pânã la vârsta de 40 de ani… La 1 iulie 1927 am fost avansat sublocotenent în regimentul 7 Artilerie Grea din Târgu-Jiu. Hotãrât sã-mi dublez cariera, am reuşit sã urmez şi şcoala politehnicã, obţinând în 1935 diploma de inginer electromecanic, iar în anul urmãtor am fost trimis în Franţa în Comisia de recepţie de la uzinele Schneider Creuset, unde am lucrat pânã în 1942… În 1946 am obţinut gradul de locotenent-colonel şi puţin dupã asta am demisionat din armatã, activând ca inginer civil pânã în 1972. Ultimii patru ani am funcţionat ca expert la Cepeca (Centrul de Perfecţionare al Cadrelor de Conducere din Întreprinderi), post care mi-a deschis foarte largi orizonturi în problemele industriale moderne… pãcat cã vârsta înaintatã… etc. etc… şi am ieşit la pensie!
În 1930 m-am cãsãtorit cu Coca (Stanca), fiica maiorului Grigore Dãnãricu din Târgu-Jiu. Şi ea a fost profesoarã de românã, francezã, englezã şi italianã, iar azi, la „cratiţologie” (soarta bãtrânelor). Bãiatul nostru, Mircea, s-a nãscut la 24 martie 1931 şi a fost inginer agronom. În specialitatea lui a avut numeroase idei interesante, mai ales în ce priveşte mãrirea productivitãţii la cartofi… Experienţele sale au fost urmãrite cu viu interes de profesori şi specialişti calificaţi, dar, cu tot rezultatul lor pozitiv, au rãmas simple experimente… Şi de zootehnie s-a ocupat activ. În paralel cu preocupãrile sale profesionale s-a ocupat intens de problemele de Yoga şi acupuncturã, reuşind sã înfiinţeze în Târgu-Jiu un cerc de Yoga unde a funcţionat ca instructor ani de zile… Numeroşii sãi adepţi îşi amintesc şi astãzi cu multã admiraţie despre el… Ca şi strã-strã-bunicul Barbu şi bunicul Max, Mircea a fost un om multilateral, foarte cult, inteligent, vesel, bun, blând, bun camarad (era pescar pasionat, şi toţi pescarii sunt buni camarazi). Din nenorocire, copilul acesta bun ne-a pãrãsit la o vârstã când alţii dau tot ce au mai bun în ei… Moartea mi l-a rãpit la 48 de ani, în ziua de 31 decembrie 1979… Noaptea de Revelion am trecut-o priveghindu-l. L-am pus în mormântul strãbunicului sãu, doctorul Dumitru D. Culcer… În general, copiii sunt aceia care îşi îngroapã pãrinţii, dar cu Mircea, soarta a vrut invers!…
În 1932, Mircea s-a cãsãtorit cu Aurora Busuioc (Rory) nãscutã în 1932, astãzi geolog, cercetãtor principal la Trustul Petrolifer din Târgu-Jiu. Fetiţa lor Ruxandra (Ady), nãscutã la 26 august 1954, a absolvit Facultatea de Litere din Craiova, clasificatã prima pe facultate (a patra pe ţarã), şi este astãzi profesoarã de limba românã la Liceul din Motru-Gorj. Ne pare rãu cã pânã în prezent nu s-a cãsãtorit, ameninţând cu stingerea dinastiei „Gabriel Culcer”.
℘⇑
Cu Tanţi Dumitriu, Max Culcer a avut doi copii:
Dan (2), nãscut în Moldova, la Hãlãuceşti, în martie 1918. A fost inginer petrolist, specializat în descoperirea zãcãmintelor petroliere, ceea ce i-a adus în 1953 Premiul de Stat. Ca şi tatãl şi strãbunicul sãu, Dan Culcer a fost un spirit multilateral; s-a ocupat de probleme de istorie, de filologie, sculpta, desena, distila lichioruri, grava în argint… A fost cãsãtorit cu Elena Niculescu (Nuş), nãscutã în 1921, şi au avut un bãieţel, Alexandru, care din fragedã copilãrie s-a remarcat printr-o inteligenţã superioarã, ca sã moarã înainte de a împlini cinci ani. Aceastã pierdere dureroasã l-a afectat grozav pe Dan, care, în ultimele lui sãptãmâni, i-a sculptat un bust de argilã, care astãzi existã reprodus în marmorã… Execuţia este aşa de finã, cã nu exagerez comparându-l cu „Capul de copil” a lui Brâncuşi. Al doilea copil, Casandra, nãscutã în 1934, este astãzi inginer electronist.
Tot cu Tanţi Dumitriu a avut-o pe Adina (3), nãscutã în februarie 1920, fostã arhitect; astãzi este pensionarã. Adina a fost cãsãtoritã cu inginerul Ştefan Grosu, care a avut numeroase invenţii şi realizãri la activul sãu, mai ales în domeniul transformatoarelor. Fata lor, Mara, nãscutã în 1949, este mãritatã cu cântãreţul italian de muzicã uşoarã Antonio Furnari şi are trei copii: Vincenzo (1967), Rosandra (1968) şi Veronica (1980). Mara are mult talent la picturã şi s-a specializat în icoane româneşti pe sticlã, care acolo la Roma se bucurã de mult succes. Într-o zi, când Papa Ioan Paul al doilea ieşise în piaţa San Pietro, micul Vincenzo s-a strecurat prin mulţime şi a îngenuncheat în faţa Suveranului Pontif, care l-a binecuvântat. Bãiatul s-a sculat în picioare: „Sfinte Pãrinte, Mama vã oferã aceastã icoanã pictatã de mâna ei!… „Pãrinţii au aflat de aceastã scenã dintr-o fotografie executatã de un reporter pontifical şi afişatã în vitrina atelierului acestuia. Are şi Adina o copie color: Papa îl mângâie pe cap, şi bãiatul, în picioare, îi prezintã icoana.
℘⇑
Cu Aniţa Popa, Max Culcer a mai avut trei copii, care au avut o copilãrie foarte grea, plinã de lipsuri, subalimentaţi, dezbrãcaţi, dar toţi trei au fãcut o carierã foarte frumoasã, datoratã exclusiv muncii şi perseverenţei lor:
Ana (4), nãscutã la 21 decembrie 1943, a urmat Medicina, continuând strãvechea tradiţie Culcereascã. Examenul de Stat l-a luat cu media 10, în 1968, examenul de secundariat, tot cu 10, în 1969, iar la examenul de medic specialist, în 1973, a reuşit cu media 20, dupã notaţia uzitatã390 . Astãzi este medic primar la Spitalul Doctor Stâncã din Capitalã şi şi-a înaintat, nu de mult, teza de doctorat în ştiinţe medicale. Ana Culcer s-a remarcat prin numeroase intervenţii curajoase, care pânã la ea nu fuseserã practicate la spitalul unde activa: evanghinotransfuzii la noi-nãscuţi, pleurectomii etc… 391
Nelu (5) sau Ion, nãscut la 20 februarie 1945, este astãzi subinginer metrolog la Centrala Electricã Rogojelu. Viaţa l-a obligat sã se califice în carierã, treaptã cu treaptã, cãci din cauza lipsurilor, tatãl sãu nu l-a putut ţine într-un liceu. Pe rând a urmat:
a. Şcoala Profesionalã de dulgheri, calificându-se ca muncitor; a lucrat pe şantierele Combinatului Chimic Işalniţa şi ale Combinatului de Ciment Bârseşti392 .
b. Şcoala Tehnicã de metrologie, calificându-se ca tehnician. A lucrat mai mulţi ani la Întreprinderea Minierã Motru.
c. Facultatea de subingineri.
Este un bãiat excepţional… unde-l pui, acolo se pricepe şi e sãritor nevoie mare, unde este nevoie de el, acolo pune umãrul… Tot vesel, tot bine dispus, cu el nu ţi se urãşte niciodatã.
Este cãsãtorit cu Lenuţa Popescu, nãscutã în 1949, şi are trei copii: Gabi (28.XII.1967), Dãnuţ (10.II.1969) şi Mihãiţã (15.I.1972). Nelu le spune „mârtanii mei”.
Petricã (6), nãscut la 26 septembrie 1946, este cel mai mic, iar eu apreciez cã e cel mai reuşit din toatã „semiduzina” lui Max Culcer, atât ca intelect, cât şi ca tact, suflet şi comportament.
Astãzi este inginer chimist, specializat în aplicarea coloranţilor, cercetãtor principal la Trustul Sintofarm, deţine mai multe brevete de inovaţie în aceastã specialitate şi reprezintã astãzi tehnologia româneascã la mai multe consfãtuiri internaţionale, atât în Est, cât şi în Vest.
Este cãsãtorit cu Rodica Dumitrescu, nãscutã în 1952, al cãrei tatã, Ion Dumitrescu (Johnny), este director general în Ministerul Industriei Uşoare, specializat în probleme de pielãrie.
Petricã şi Rodica au un bãieţel pe care-l cheamã la fel ca şi pe bunicul: Dimitrie-Max, dar îi zice „Dimi”, nãscut la 27 decembrie 1977, cel mai tânãr purtãtor al numelui Culcer, foc de deştept, şmecher nevoie mare, promite mult, dar încãpãţânat ca un ardelean… (un ardelean din Stârci).
2. ELLA CULCER-POENARUtc „2. ELLA CULCER-POENARU”
1884-1981
Noi nepoţii o numeam Tanti Ella, surorile îi spuneau Elica, iar pãrinţii i-au zis Lenchen393 . Spuneţi-i cum vreţi, cã tot ea a fost, cu trãsãturile rotunde şi molatece a Otetelişenilor, cu obrajii trandafirii şi bucãlaţi ai tatãlui ei, cu doi ochi albaştri şi senini ce te ţinteau cu privirea lor maliţioasã, vorbind întotdeauna calm, tãrãgãnat parcã, ştiind însã sã povesteascã lucruri atât de amuzante…
A fost cea mai ordonatã din familie; meticuloasã, dotatã cu mult simţ practic şi nu i-au plãcut niciodatã efuziunile sentimentale. Morga şi replicile ei pozitive, adeseori caustice, au fãcut pe mulţi sã o considere ca pe o fire rigidã, un temperament rece… În realitate, Tanti Ella era o fire veselã şi inspira multã simpatie; aceasta a fost chiar trãsãtura ei capitalã; în copilãrie, nebuniile ei fãcuserã epocã şi i se spunea „der zweite Max”394 ; viaţa însã, cu problemele ei, a maturizat-o şi a fãcut-o rece şi controlatã, cãci, cu tot aspectul ei vesel, Ella Culcer a luat întotdeauna viaţa în serios.
S-a nãscut în casele lui Netty din Craiova, în primãvara anului 1884, puţine sãptãmâni dupã moartea bunicului Barbu. Maica Tuşa a venit special la Craiova sã o boteze şi i-a pus numele Elena, ca şi al ei. Era în luna mai. În ziua botezului, Netty a pãrãsit doliul dupã tatãl ei, iar a doua zi i-a fãcut fetiţii o baie de petale de trandafiri, aşa cum se obişnuia pe atunci.
Lenchen a fost un copil plin de vitalitate, neastâmpãrat foc. La Dobriţa încãleca pe ţapul cel mare, îl apuca de coarne şi înconjura casa în galop voinicesc, iar mai târziu fãcea acelaşi lucru cu toţi caii din sat ce-i cãdeau pe mânã, cãlãrindu-i pe deşelate fãrã altã piesã de harnaşament decât funia din jurul gâtului. Cu toate aceste nebunii, toţi ai casei o iubeau, de la bãtrâna Maica Tuşa, la veselul Nenea Grigore, şi pânã la Nenea Iancu, ostaşul morocãnos. De tatãl ei Tache se cam temea însã fetiţa, dar când acesta o lua pe umeri, se grãbea sã-i împleteascã codiţe din pletele lui de ardelean.
Pe la cinci ani i-au adus un profesor, Bogdan, dar ştiu cã Maica Tuşa l-a concediat la numai câteva zile de când fusese angajat, când l-a auzit întrebând-o pe fetiţã câte silabe are cuvântul „mãmãligã”. I-au adus atunci pe Alexandru Ştefulescu care, pe cât era de cult, pe atât era de bun pedagog, şi ştia ca nimeni altul sã se apropie de sufletul copiilor. Odatã, nebuna de Lenchen, cu un jurnal îmbetit, a omorât o muscã pe chelia lui Ştefulescu. Maica Tuşa s-a supãrat atunci amarnic, dar pedagogul a zâmbit cu bunãvoinţã: „Lãsaţi Doamnã, aşa sunt copiii…” Micuţa Lenchen îl iubea mult şi a învãţat multe de la acest dascãl renumit.
Mai târziu, le-a angajat fetelor o guvernantã, Fräulein Philomena Hesselbacher, o alsacianã care vorbea la fel de bine şi franceza şi germana395, şi care era severã foc. Materia o preda întocmai dupã programa analiticã oficialã francezã, şi tot ea le da şi lecţii de pian. Lenchen muncea cu sârg, învãţa bine, dar tot neastâmpãratã rãmãsese. Nu i-a venit într-o zi ideea sã facã baie în Hodinãu, care pe atunci încã nu era canalizat, de foiau lipitorile şi se bãlãceau porcii în el?… în loc de costum de baie se hotãrâse sã foloseascã o pelerinã a mamei ei.
Iarna la patinaj, pe balta dintre Jiu şi Grãdina Publicã, cine se avânta la cele mai periculoase figuri?… Când se pornea câte un „lanţ”, pe cine vedeai în coada lanţului?… Pe Lenchen Culcer, bineînţeles… Tatãl ei Tache, oricât era el de mândru de talentele fetii, dar tot se temea sã nu comitã vreo imprudenţã, şi îi interzisese categoric orice figurã acrobaticã.
Bãieţii aveau însã grijã sã o anunţe imediat ce-l vedeau apãrând din depãrtare, şi de îndatã începea sã patineze cuminte când pe un picior, când pe celãlalt. Ca mai toate domnişoarele „bine” din vremea ei, nu se pomenea sã iasã neînsoţitã, şi biata Fräulein o supraveghea acolo la patinaj tremurând de frig pe scaunul ei şi plictisindu-se de moarte396 în timp ce fata, roşie şi încãlzitã, alerga neobositã pe gheaţã, trãgând cu sete în piept aerul rece şi sãnãtos al iernii. Când o vedeau pe Fräulein dând semne de nerãbdare şi pregãtindu-se de plecare, toţi tinerii „dezinteresaţi” din cercul ei, cu Geanã Drãgoescu în frunte, se ofereau cu rândul şi o patinau agale în sus şi în jos pe lac, pânã când zicea şi ea sãraca cã viaţa e frumoasã.
La baluri încã nu apucase sã iasã; „Când o sã aibe şi ea 18 ani, o sã fie şi ea trufanda”, spunea bâtrânul ei tatã. O singurã datã pe an o ducea la „Kinderbalurile” organizate în casa D-nei Carabatescu.
℘⇑
Cam aceasta a fost atmosfera în care s-a desfãşurat copilãria şi adolescenţa Elenei Culcer… Crescuse mare acuma… Dintre tinerii care îi fãceau curte, cel mai bine era Doctorul Adrian Poenaru, care urmase tatãlui ei Dumitru D. Culcer la conducerea Spitalului Judeţean Gorj; era un bãrbat chipeş, inteligent, de familie foarte bunã, despre care se spunea cã era un chirurg cum rar se gãsea… bineînţeles cã şi Elii i-a plãcut Adrian, bãiat chipeş, întotdeauna pus la punct397, aproape supãrãtor de meticulos, întotdeauna la curent cu ultimele progrese medicale şi cu întreaga mişcare ştiinţificã mondialã; cânta bine la vioarã şi se pricepea şi la mecanicã şi la electricitate. Prin îngrijirea lui a înlocuit asfaltul de pe culoarele spitalului cu mozaic, a introdus în 1900 iluminatul electric în spital (primul edificiu din judeţ iluminat electric), şi tot el a pus bazele primei farmacii proprii a spitalului.
Curând dupã cãsãtoria Elenei, Adrian a fost mutat în spitalul Filantropia din Craiova, şi tinerii soţi şi-au cumpãrat o casã în Strada Traian nr. 6, în faţa grãdiniţei Mihai Bravu, fãcutã de Barbu Bãlcescu pe vremea când fusese primar al Craiovei. Banii fuseserã luaţi cu împrumut şi erau aşa de strict calculaţi, încât nici pentru descãrcarea bagajelor, atunci când au ajuns la Craiova, nu le mai rãmãsese398. Noua lor casã se prezenta în aşa stare de paraginã, încât şi bãlãriile din curte a trebuit sã le coseascã, ca sã-şi poatã croi drum de la stradã la casã399 . Adrian câştiga însã frumos cu meseria lui acolo în Craiova, şi în câţiva ani şi-au achitat toate datoriile, ba şi-au mai cumpãrat şi un automobil, ceea ce pe atunci, prin 1905, era ceva extraordinar. Maşina avea numãrul „17 România” şi era o namilã cât toate zilele, marca De Dion Bouton, cu şasiu de lemn şi uşa de intrare la spatele caroseriei; ajungea pânã la 50 de kilometri pe orã şi o conducea chiar Adrian. Mai târziu şi-au luat o maşinã „mai modernã”, tot De Dion Bouton cu farurile de acetilenã, capota motorului din tablã de alamã şi roţile cu spiţe de lemn. Pe lângã trompetã pentru oraş mai avea şi o sirenã pentru drumul mare, al cãrei sunet prelung se auzea la Dobriţa încã înainte de a ieşi maşina din Leleşti. Ţin minte cât mã bucuram când o auzeam; în curând apãrea şi coşcogeamite hurdubaia şi se oprea în curtea noastrã. Se strângeau ţãranii în jurul ei ca la comedie… Tanti Ella cobora zveltã din maşinã cu pãlãria ei cu boruri mari şi cu voaletã, iar nenea Adrian, dupã ce inspecta rapid motorul, îşi scotea mãnuşile, şapca şi reglanul, şi apãrea şi el. Eu îi sãream vesel lui Tanti înainte: „Was hast du mir gebracht?400 …”
cãci niciodatã nu venea cu mâna goalã… şi numai jucãrii scumpe îmi aducea. Odatã mi-a adus din Germania o maimuţã cât mine de mare; altãdatã, un ursuleţ pe rotiţe pe care mã plimbam cãlare… Când am împlinit şase ani, mi-a adus un ceas de mânã – primul meu ceas… odatã, de Paşte, o micã centralã electricã cu vapori… ea nu a avut copii.
La Craiova n-a stat inactivã… Mergea cu Adrian la spital şi-l ajuta la toate operaţiile, cãci se calificase ca subchirurg şi el ajunsese sã nu se mai poatã lipsi de asistenţa ei, preferând-o chiar medicilor secundari… Pe lângã asta, Elena Poenaru mai activa şi în Societatea Crucea Roşie, şi în Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei.
În timpul campaniei din 1913 a cerut sã plece împreunã cu soţul; pe atunci nu se admitea ca o femeie sã plece cu armata şi a fost necesar ca unchiul ei, generalul Ion Culcer, sã intervinã personal la primul ministru spre a putea fi mobilizatã… Spre ciuda celorlalte cucoane, a fost repartizatã la Spitalul mobil nr. 1 şi a ajuns pânã la Orhania, în spatele imediat al frontului. Comportamentul ei în tot acest timp a fost exemplar401 … devotamentul ei arãtat în timpul epidemiei de holerã ce a urmat, curajul cu care a înfruntat primejdia molimei şi puterea ei de muncã au fost menţionate chiar şi de presa strãinã, iar în cea româneascã i s-au publicat chiar şi omagii în versuri402 . În afarã de Virtutea Militarã, a mai primit şi Avântul ţãrii.
În 1915 şi-au renovat casele de la Craiova. Cu banii din zestrea ei le-a mãrit, a instalat parchet, calorifer, baie, aspirator central… inovaţii ce pãreau revoluţionare pe vremea aceea în bãtrâna capitalã olteanã. Chiar şi astãzi încã, dupã şaizeci şi mai bine de ani, o salã de baie ca a ei, cu toate duşurile şi instalaţiile de masaj hidraulic aferente, se mai poate considera modernã.
În 1916, când sub presiunea inamicului, spitalul Filantropia a trebuit sã fie evacuat în Moldova, s-a retras şi ea cu trenul sanitar condus de doctorii Ciucã şi Olinescu. Pe drum s-au oprit la spitalele Ploieşti şi apoi la Galaţi, ca sã fie operaţi rãniţii mai gravi… pânã la sfârşitul toamnei au ajuns, în fine, la Bârlad, unde a lucrat mai întâi la spitalul de contagioşi şi apoi la spitalul româno-rus instalat în localul şcolii de bãieţi. Mizeria în aceste spitale înfiripate şi evacuate în pripã era îngrozitoare… Soldaţii mureau cu zecile de tifos exantematic… pãduchii foiau pretutindeni şi saloanele trebuiau deparazitate metodic, unul câte unul… au trebuit peste douã sãptãmâni pânã ce au putut fi distruse insectele din spital403 . În primãvarã, spitalul a fost evacuat de la Bârlad la Tecuci; pe drum, trenul, purtând însemnele vizibile ale Crucii Roşii, zugrãvite pe acoperişurile vagoanelor, a fost atacat de avioanele germane, care bombardau în mod curent formaţiunile noastre sanitare (semnul Crucii Roşii nu i-a impresionat niciodatã). În cele din urmã, spitalul a fost instalat pe moşia familiei Crisoveloni, la Nichişeni404 , la mai puţin de 50 de kilometri de linia frontului, şi a sfârşit prin a funcţiona în condiţii destul de civilizate; avea 500 de paturi, între care şi o secţie francezã.
Acolo a lucrat ea pânã în octombrie 1918, alãturi de soţul ei Adrian şi de surorile ei Ana şi Vera. Când s-au reîntors la Craiova, era decoratã cu Meritul Sanitar clasa l.
Dupã rãzboi şi-au continuat activitatea la Crucea Roşie şi la Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei. În afarã de asta, s-a numãrat şi printre membrii fondatori ai societãţii pentru protecţia copiilor sugari Principele Mircea. A activat de asemenea la Societatea Femeilor Ortodoxe405 , înfiinţatã ca o reacţie împotriva înfiinţãrii şcolilor confesionale catolice în învãţãmântul nostru secundar, în Societatea pentru Ajutorarea Orfanilor de Rãzboi, la Societatea Feministelor406 … ştiu cã avea de lucru…
Când a obţinut Adrian, prin concurs, o catedrã la Facultatea de Medicinã din Bucureşti, toate diapozitivele necesare prelegerilor sale, ea i le colora, cãci pe vremuri se ocupase şi cu pictura.
În 1933 moare Tanti Poli şi îi lasã moştnire casele din Târgu-Jiu, Strada Tudor Vladimirescu407 , rãmase de la soţul ei Grigore Culcer.
℘⇑
Elena începe sã se gândeascã la anii bãtrâneţii… Copii nu avusese, dar se înţelesese toatã viaţa cu soţul, în termeni cum nu se poate mai buni; se bucura în societatea craioveanã de o consideraţie aleasã, avea şi un trecut de realizãri cu care se putea fãli, Adrian câştiga foarte frumos… grija zilei de mâine nu o ducea când, într-o zi de primãvarã a anului 1834 se trezeşte cu Adrian care, fãrã nici o introducere, a anunţat scurt cã nu mai doreşte sã ducã viaţa alãturi de ea, cã e hotãrât „sã-şi refacã existenţa” şi cã, în alţi termeni, o invitã sã-şi facã bagajele şi sã pãrãseascã casa (sã fereascã Dumnezeu de a doua tinereţe a bãrbatului!)408 . Casa era plãtitã din zestrea Elii, dar era înscrisã pe numele lui Adrian. Ella Culcer nu era însã fiinţa care sã se frãmânte cu asemenea probleme materialiste, când fericirea ei era distrusã irevocabil… Adrian i-a restituit zestrea abia în 1946, când moneda ţãrii era totalmente devalorizatã… În acele zile de inflaţie, banii, care reprezentaserã pe vremuri preţul unei moşii, abia i-au ajuns ca sã-şi cumpere un curcan, dar Domnul Doctor Poenaru se simţea achitat de orice obligaţie materialã (de obligaţii morale, nici vorbã nu a fost)…
Sora ei Vera îşi construia pe atunci o casã în strada Roma din Bucureşti, şi Ella şi-a amenajat şi ea un mic apartament la etaj, trãind modest cu ce producea casa din Târgu-Jiu, via şi cele câteva hectare de fâneţe din Dobriţa… A murit la vârsta matusalemicã de 97 de ani, la 14 mai 1981, trãind dintr-o pensie socialã de 300 de lei.
Moralul nu i-a scãzut însã niciodatã; niciodatã nu am auzit-o vãicãrindu-se… Tot cu gluma pe buze a fost, povestind întotdeauna lucruri interesante, într-un stil colorat şi cu mult umor; mereu gãsea câte ceva de fãcut, niciodatã nu bârfea pe nimeni, activã, modestã şi veselã, cum a fost o viaţã întreagã… În ultimii ani nu mai auzea, şi atunci, când veneam în vizitã, mai mult ne priveam decât vorbeam, pânã când tot ea întrerupea tãcerea cu acest distih din l’Art Poétique a lui Boileau:
C’est ainsi que finit ce fatal entretien
Il ne dit pas un mot, et je ne disais rien409.
3. MARIOARA CULCER-VOICULESCUtc „3. MARIOARA CULCER-VOICULESCU”
1886-1968
– Dar Tanti Marioara, tot aşa de neastâpãratã ca dumneata a fost?
– Marioara?… Fugi de acolo!… a fost o mormoloacã cum nu s-a pomenit!… Singurul ei joc era „de-a pãpuşile bolnave”… Le culca în pat şi le dãdea cãrãmidã pisatã, ca doctorie…
Acestea sunt cuvintele lui Tanti Ella… dar s-o lãsãm mai bine pe tanti Marioara sã-şi povesteascã singurã copilãria:
„M-am nãscut în Târgu-Jiu la 1 decembrie 1886 şi am avut o copilãrie liniştitã… Stam mai mult pe lângã Mama, care-mi fãcea lecturã sau îmi spunea poveşti… Vara, în toţi anii, aşteptam cu nerãbdare ziua plecãrii la Dobriţa… şi când venea ziua aceea mult doritã, mã învârteam fãrã astâmpãr în jurul carelor cu bagaje (mã impresiona mai ales momentul când se urca pianina în car). Ajunsã la ţarã, mã plimbam pe munte şi la câmp, fãceam curã de fructe, de struguri, de lapte de caprã” (în momentul când pomenea de laptele de caprã i se umezeau ochii)… „Când mã simţeam mai fericitã, mi se strângea inima la gândul cã poate copiii copiilor mei nu vor mai apuca acest colţ de rai pe pãmânt. Mã jucam cu Lenchen şi cu Max, şi regulat venea la joc şi Mitu Andreescu, bãiatul Pãunei, spãlãtoreasa, care a ajuns mai târziu dirijor de fanfarã militarã, cu grad de plutonier major… încã de pe atunci dovedea înclinaţii pentru aceastã artã rãsunãtoare, cãci avea o tobã pe care ziua întreagã n-o lãsa din mânã, spre marea noastrã bucurie şi spre disperarea lui Fräulein, care rãbda sãraca cât rãbda, pânã ce nu mai putea, îl lua de guler şi-l da pe uşã afarã: „Que ce galopin sorte tout-de suite!…”410 . Cu Fräulein învãţam noi ştiinţele, literatura, istoria şi muzica „dupã programa analiticã oficialã a şcolilor franceze” (asta repeta ea oricui voia s-o audã)… Ca pedagogã, avea metodele ei personale, şi când, la ora de fizicã, nu înţelegeam cum venea povestea cu vasele comunicante, şi o zoream cu întrebãrile : „Pourquoi?..porquoi?”… (de ce?), ne lãmurea scurt şi categoric: „Parce-que!” (pentru cã!). În faţa acestui argument atât de convingãtor (şi mai ales ştiinţific), ne consideram lãmurite, dar alergam apoi la tata, care ne explica cu multã rãbdare, şi nu se lãsa pânã nu plecam luminate… era bun pedagog bietul Tata!… ţin minte ce frumos ne-a explicat el o datã trombele marine… şi era bolnav sãracul în ziua aceea…” (la aceste cuvinte, iarãşi i se umezeau ochii).
Marioara Culcer era mioapã şi foarte timidã… Îi plãcea mult sã citeascã… istoria lui Malet, aproape o ştia pe dinafarã. Se ocupa de casã, da boabe la gãini… cu Valentin bucãtarul a învãţat sã gãteascã… n-am sã pot niciodatã uita mesele acelea pe care le pregãtea Tanti Marioara la zilele mari… numai lucruri bune, lucruri gustoase… şi ce frumos se pricepea sã le aranjeze!…
Crescuse mare; iarna mergea la patinaj… mai târziu a început sã iasã şi la baluri, unde, de la început, a fost foarte anturatã… „În mine s-au luptat încã din copilãrie douã naturi”, povesteşte ea. „Pe de o parte eram timidã, retrasã, melancolicã, iar pe de alta, veselã, glumeaţã, expansivã, dansând cu plãcere la baluri, şi patinând pânã oboseam411 …” Tocmai în aceastã dublã naturã a constat, cred, farmecul Marioarei… Ochii ei cãprui, blânzi şi catifelaţi – ochii bunicului Dimitrie Culcer – când veseli, când duioşi, talia ei mlãdioasã, mersul graţios, dansul uşor412 i-au cucerit multe simpatii în micul nostru orãşel… Nu s-a trezit ea într-o primãvarã în curte cu doi soldaţi cu un coş enorm plin de caprine (narcise)?… Ofiţerii din garnizoanã plecaserã într-o zi cu break-ul413 cel mare al regimentului 5 Artilerie pe câmpul Ciocârlãului şi culeseserã multe, multe caprine, pe care le-au aşezat apoi în douã coşuri mari: unul pentru soţia colonelului, iar al doilea „pentru cea mai frumoasã domnişoarã din Târgu-Jiu.”
O viaţã întreagã a caracterizat-o aceastã luptã între douã naturi: în suflet îşi crease o lume de visuri, iar în fapt, trãia cu picioarele pe pãmânt, fãrã a fi cerut vieţii mai mult decât i-ar fi putut da.
Vara, la Dobriţa, ajuta pe tatãl ei la îngrijirea bolnavilor din sat, sterilizând pansamentele, cântãrind medicamentele, pregãtind pacheţelele cu prafuri şi sticlele cu siropuri, panadele (supele de pâine pentru cei ce nu puteau tolera alte alimente), şi ducându-le chiar ea acasã la aceştia…
Avea 21 de ani în vara când s-a îmbolnãvit fata lui Cocolea de febrã tifoidã, şi Marioara, care o îngrijea, s-a molipsit şi ea… Când au dus-o în oraş, delira… se scula din pat şi voia cu tot dinadinsul sã iasã din camerã, şi se lupta biata ei mamã din rãsputeri ca sã o ţinã locului… Şase sãptãmâni a zãcut astfel între viaţã şi moarte, iar febra nu voia de loc sa scadã sub 40 de grade… În sfârşit, a început termometrul sã coboare, boala sã dea înapoi… şi i s-a pregãtit o baie.
„Ce mai face domnişoara Marioara?…”, întreabã tânãrul Stelicã Ionescu, care venea aproape zilnic sã afle ştiri despre ea.
„O scaldã, rãspunde scurt Racalina servitoarea, o toantã ce n-avea pereche414
„Vai de mine!…”, exclamã bietul Stelicã îngrozit… în momentul acela încep sã batã şi clopotele de la Catedralã… „Sã ştii cã a murit Marioara!…” Vestea s-a lãţit ca fulgerul în oraş.
Când a intrat în convalescenţã – era cam pe la Sf. Maria – tot oraşul i-a trimis flori… Camera era plinã de buchete… Au dus-o atunci la Dobriţa sã se înzdrãveneascã, dar acolo a cãzut a doua oarã la pat şi a zãcut pânã în octombrie… De atunci a rãmas toatã viaţa mai sensibilã, mai plãpândã…
O ţin minte cu multã plãcere pe Tanti Marioara, de când eram mic, mic de tot, sã tot fi avut vreo patru ani… Câte nebunii nu fãcea, cãci avea un temperament vesel, chiar dacã i-a lipsit vioiciunea lui Max şi a lui Lenchen… Cum era tot slabã, voiau s-o supraalimenteze şi îi dãdeau tot zahãr mult care se zicea cã îngraşã. Atunci i-a venit ideea sã se fotografieze în „cura de zahãr”. Şi-a bãgat nu ştiu câte perne pe dedesubt, de se fãcuse ca un balon, şi s-a aşezat între douã cãpãţâni de zahãr şi cu trei cutii de zahãr cubic în braţe; dupã pozã a început sã ţopãie prin casã cu pernele acelea care sãreau una câte una de pe ea şi se împrãştiau în toate pãrţile… Eu mã stricam de râs când o priveam, umflatã ca un buhai şi sãrind uşoarã ca o minge de colo pânã colo…
Ţinea mult la mine Tanti Marioara, iar mie îmi fãcea bine blândeţea ei… Mã duceam ca un pisic la ea sã mã mângâie.
℘⇑
O ceruse de curând în cãsãtorie un tânãr medic, pe care-l cunoscuse la un ceai şi care tocmai pe atunci îşi fãcea armata. Era fecior de moşneni din Frãteşti-Gorj şi se numea Toma Voiculescu415 . Marioara nici nu voia însã sã audã de mãritiş; o mai ceruse şi colonelul Sichitiu (care a ajuns apoi general, şi care pânã la sfârşitul vieţii nu a putut-o uita), dar tot fãrã succes. Voiculescu a stãruit însã atât de mult, cã pânã la urmã s-a învoit şi fata… Toma era un bãrbat muncitor şi perseverent, blând, generos, şi mai ales serios.
Logodna s-a fãcut la Dobriţa, la 26 august 1912, şi Bon-Papa a avut ideea de a organiza petrecerea în beciul pivniţei celei mari. Afarã era o cãldurã de da duhul din om, dar înãuntru era bine şi rãcoare. Toate lãmpile cu gaz şi cu carbid au fost aprinse, şi abia dacã sã lumineze puţin… Butoaiele cele mari de stejar aliniate pe douã rânduri au fost împodobite cu ghirlande verzi; sticlele, acoperite de pãienjeniş, îşi întindeau curioase dintre rafturi gâturile pecetluite cu cearã de diferite culori, al cãror cod secret numai Bon-Papa îl cunoştea; masa cea lungã, care se întindea de la un capãt al beciului la celãlalt, a fost improvizatã din toate mesele aflate în casã, aşezate cap la cap, aşternute cu feţe din olandã albã şi acoperite cu flori şi crenguţe de brad… Cât era de lungã masa asta şi abia dacã se ajungea sã cuprindã atâţia zeci de oaspeţi. Tarafele reunite ale lui Pobici din Runc, Zlãtaru din Dobriţa şi Lãtãreţu din Leleşti, nu mai conteneau… Vinul, deliciosul vin din Dealul Gugului şi de la Bote, curgea gârlã…
Nunta s-a fãcut apoi în toamnã, la Târgu-Jiu, la biserica Sf. Împãraţi şi toatã lumea povestea cã mireasa fusese „frumoasã ca-n poveşti”. La trei zile dupã cununie, au plecat la Paris sã se specializeze Toma în branşa lui… În 1913, abia întorşi în ţarã, sunã mobilizarea şi el pleacã pe front, iar Marioara rãmâne la pãrinţi, la Târgu-Jiu unde, la 26 august (exact un an dupã logodnã) are un bãieţaş cãruia i-a pus numele Vlad. Toma se reîntoarce curând din Bulgaria cu gradul de medic-cãpitan şi-şi îmbrãţişeazã cu bucurie moştenitorul. Reuşeşte primul la un concurs pentru un post de medic secundar la spitalul Filantropia din Craiova, unde a lucrat apoi pânã la pensionare, când ajunsese directorul clinicii de boli interne (cealaltã clinicã, chirurgia, era condusã de Adrian Poenaru).
Tanti Marioara, care primise ca zestre casele din Craiova moştenite de mamã-sa Netty de la Mariţa Dãlgeanu, le vinde cu 150 de mii de lei şi-şi cumpãrã altele în strada Sf. Mina, peste drum de spitalul Filantropia… Erau nişte case întinse, cu camerele largi şi încãpãtoare, o grãdinã mare, umbritã de arbori seculari, un chioşc şi un avuz… era un adevãrat parc416 .
În august 1914 a mai avut un bãiat, pe Radu, cel care încã din fragedã copilãrie a fost renumit ca mare mâncãcios, şi nu ş-a dezminţit faima nici pânã în ziua de azi.
Eu crescusem între timp mai mare şi nu mai aveam nevoie de guvernantã, aşa cã Fräulein Josephine417 a fost preluatã de Tanti Marioara pentru copiii ei. Erau tare durdulii şi simpatici: Vlad, mai vioi, mai neastâmpãrat, mai vesel şi gândind foarte repede, iar Radu, mai lent, mai tacticos, mai ordonat. Tanti Marioara, Nenea Toma, copiii, şi Fräulein veneau în toate verile la Dobriţa şi nu mã deslipeam de ei… Nenea Toma, întotdeauna serios (deşi sub seriozitatea lui mocnea o veselie abia stãpânitã), îmi punea fel de fel de testuri ca sã vadã pentru ce carierã aş dovedi mai multã înclinaţie418 , mã învãţa diferite cimilituri419 sau îmi spunea poveşti. Mi-a spus odatã una cu „ursul care s-a fãcut popã” care, întocmai ca serialele T. V. de astãzi, nu mai avea sfârşit; mereu alte şi alte şi alte episoade pe care sunt convins cã le improviza pe mãsurã ce-mi povestea… Dupã nu ştiu câte sãptãmâni, în sfârşit, ca sã scape de insistenţele mele, a fãcut el ce a fãcut şi a murit ursul… Aproape cã-mi venea sã plâng de ciudã.
De Sf. Marie se ţinea mare hram la Frãteşti, şi toatã familia pornea spre casa Voiculescu unde ne aştepta un praznic împãrãtesc.
Cât ţinea vacanţa de varã, nu mã dezlipeam de ei, şi mã considerau ca pe copilul lor.
În ziua de Sfânta Maria, 1916, nu a mai fost însã praznic; clopotele au început sã batã şi goarnele sã sune încã de cu seara, şi toatã noaptea au sunat, chemând pe fiii ţãrii la datorie.
Nenea Toma tocmai coborâse de pe munte420 şi au plecat chiar în noaptea aceea la Craiova, unde a fost mobilizat la spitalul Filantropia; Tanti Marioara s-a prezentat şi ea ca infirmierã la spitalul ce avea sã funcţioneze în localul şcolii catolice din Craiova… Timpul liber şi-l trecea însã în întregime la bisericã421 , unde se ruga ore întregi în faţa icoanei.
Vine luna noiembrie cu ploi şi vânt… Inamicul ocupase Târgu-Jiul şi acuma se apropia de Craiova. Noi ne refugiasem cu toţii la Tanti Marioara, dar tunurile se auzeau din zi în zi tot mai desluşit şi în seara de 16 noiembrie ne-am despãrţit… Noi ne-am suit într-un tren de refugiaţi, şi dupã trei zile şi trei nopţi de cãlãtorie în nişte condiţiuni infernale, am ajuns, în sfârşit, la Bucureşti… Tanti Marioara, cu Nenea Toma şi cu copiii, au plecat cu o cabrioletã pe noaptea aceea rece de noiembrie, prin vânt, ploaie şi lapoviţã. Vehiculul înainta cu greutate printre coloanele de militari care se retrãgeau şi prin gloata de civili care se retrãgeau în dezordine, mişcându-se anevoie pe şoseaua noroioasã, plinã de gropi şi de hârtoape… Copiii adormiserã în braţele mamii, înfãşuraţi în pelerina militarã verde422 a tatãlui.
La Leu-Romanaţi, la un hop, micuţul Vlad se trezeşte din somn şi începe sã cânte:
Fuchs du hast die Gans gestolen…
(Vulpe tu mi-ai furat gâsca…)
Ce-i pãsa acestui copilaş cã e rãzboi, cã vin nemţii, cã sunt în refugiu?… Se simţea ocrotit în braţele calde ale mamei, şi asta era singurul lucru care conta. Ajunşi la Caracal, Toma este numit medic pe un tren sanitar unde se îmbarcã toţi ai lui, dar la Ploieşti e silit sã se despartã de ei; el pleacã cu un regiment spre Moldova, iar Marioara cu copiii au venit la Bucureşti, unde ne-a gãsit instalaţi în casele D-nei Cincu pe Bd. Lascãr Catargiu (Astãzi Ana lpãtescu). Acolo ne-a surprins invazia germanã. Iarna aceea groaznicã, 1916-17, cu un crivãţ tãios ce nu mai contenea, şi nãmeţi pânã în dreptul streaşinei, a cunoscut geruri sub minus 35 de grade. Bon-Papa, sãracul, colinda neobosit magazinele Capitalei în cãutare de alimente. Bonne-Maman robotea toatã ziua prin casã sau îşi alina necazurile în faţa pianului, în timp ce eu şi copiii transformam casa în balamuc cu jocurile noastre zgomotoase, pe când Tanti Marioara, fãrã a da atenţie atmosferei din jurul ei, sta ore întregi în genunchi în faţa icoanei, cãci credea în puterea rugãciunii şi niciodatã nu a slãbit în aceastã credinţã a ei.
În martie 1917 ne-am înapoiat din bejanie. Tanti Marioara a rãmas cu copiii la Craiova, iar noi am trecut mai departe spre Târgu-Jiu. În casa ei din strada Sfântu Mina fusese cuartiruit un plutonier austriac, Boreck, care pânã la urmã s-a logodit cu Fräulein Josephine, iar în varã au plecat amândoi.
Cu toate greutãţile şi grijile, viaţa Marioarei era relativ liniştitã; lucra la Crucea Roşie, se îngrijea de casã şi de copii, iar restul timpului şi-l trecea în posturi şi rugãciuni… Din când în când venea la Târgu-Jiu pe la pãrinţi, ca sã-şi aline unul altuia dorul de cei plecaţi în Moldova.
În primãvara lui 1918, România a ieşit din acţiune, şi unul dintre primii demobilizaţi a fost Nenea Toma… De la Craiova a venit imediat şi în Gorj. Când a sosit în gara din Târgu-Jiu, Marioara pãşea mândrã şi ţanţoşã la braţul lui, de-ai fi zis cã e un general la defilare, iar dupã ei se ţinea lumea ca dupã urs… Era al doilea militar român venit din Moldova… Marioara radia de bucurie… Drumul de la garã şi pânã la casa noastrã a fost un adevãrat marş triumfal… şi ce bine îi prindea uniforma de maior, de maior român!… Nenea Toma lucrase tot timpul într-un spital de campanie, la 5 km în spatele frontului… Avusese tifos exantematic şi zãcuse sãptãmâni în şir între viaţã şi moarte… Acuma era complet însãnãtoşit, şi aducea veşti bune despre Max, despre Lenchen, Ana şi Vera, care nu vor întârzia sã vinã (vedeţi acuma de ce credea Tanti Marioara în puterea rugãciunii?…)
Nenea Toma şi-a reluat postul de la spitalul Filantropia, Tanti Marioara se ocupa mai departe de casã şi de copii, iar aceştia creşteau… Mai târziu le-a adus de la Sibiu pe Mademoisille Hesselbacher care le dãdea lecţii de francezã şi de pian („dupã programa oficialã… etc. etc.”)… Îşi amenajase grãdina de-ţi era mai mare dragul şi-şi procurase o cãprioarã, un cocor şi mai mulţi fazani şi pãuni, care mãreau pitorescul parcului… De Crãciun şi de Paşte veneau la Târgu-Jiu, iar verile toate şi le petreceau la Dobriţa (bineînţeles, Sfânta Maria la Frãteşti). În ultimii cinci ani îşi fãcuserã obiceiul de mergeau şi de Paşte la Dobriţa.
Vlad şi Radu terminã liceul (în toţi anii au luat numai premiul I) şi pleacã la Bucureşti423 , Vlad la Medicinã şi Radu la Drept. Vlad dovedise întotdeauna aptitudini deosebite pentru studiul teoretic, iar Radu se arãtase un gospodar desãvârşit, şi de aceea Nenea Toma se hotãrâse sã-i îndrume spre aceste douã cariere, inenţionând sã-i lase lui Vlad casele din Craiova şi lui Radu, pãmântul.
Toma şi Marioara Voiculescu încep sã simtã oboseala anilor… Cu banii luaţi pe partea lor din casele bãrâneşti de la Dobriţa şi Frãteşti, şi-au ridicat o mare şi frumoasã casã cu etaj424 , chiar peste drum de bisericã. Casa a fost terminatã în 1940 şi Tanti Mãrioara, foarte mândrã, ne-a arãtat toate interioarele; la un moment dat deschide o uşiţã:
„Atenţiune, notaţi, acesta e primul W. C. din Dobriţa!…”, şi ca sã ne convingã trage apa.
Este adevãrat cã pânã atuncea, dobricenii nu cunoscuserã nici faianţa, nici apa curentã.
℘⇑
Vlad şi Radu erau îngrijoraţi… Mama lor fusese destul de serios bolnavã în ultimul timp, dar acuma le scrisese cã se simţea mult mai bine. Într-o zi, Radu primeşte un telefon:
– Domnul avocat Voiculescu?…
– Da!…
– Domnule, mama dumitale… mama dumitale… vocea izbucneşte în plâns, iar telefonul se întrerupe brusc.
Radu, alb ca varul, închide aparatul cu o mânã tremurândã şi anunţã imediat familia. Nu mai e timp de ipoteze şi toatã lumea se îmbarcã cu primul tren…
…Tanti Marioara, care între timp se înzdrãvenise complet, îngrijea liniştitã florile din grãdinã când deodatã aude scârţâind poarta de la intrare; ridicã capul sã vadã ce este şi-şi vede copiii, surorile, cumnaţii… toţi în negru, toţi plânşi, toţi cu jerbe de flori în braţe… Ce sã fie asta?… Este evident cã a murit cineva din familie… dar cine, din moment ce sunt toţi de faţã… Tanti Marioara e îngrozitã şi nu mai înţelege nimic… Cum o vãd însã, aruncã florile din braţe, tristeţea le dispare brusc de pe figurã, şi nu ştie care sã se repeadã mai întâi sã o îmbrãţişeze şi sã o sãrute…
„Învierea” Marioarei s-a sãrbãtorit cu o gustoasã fripturã de curcan şi o şampanie, şi astfel, o glumã idioatã şi de prost gust a unui farsor nerod s-a soldat cu o bucurie generalã (împãrtãşitã de toatã lumea, afarã, bineînţeles, de bietul curcan).
℘⇑
Vlad trebuie sã plece militar şi vine la Tanti Vera sã-şi ia rãmas bun… E îngrijorãtor de palid… şi atât de slab… Tanti Vera se sesizeazã, îl trimite la raze, boala de piept este identificatã, se iau mãsuri din timp şi bãiatul este salvat… pãi sã nu creadã tanti Marioara în puterea rugãciunii?…
℘⇑
Vine rãzboiul… Radu pleacã pe front ca locotenent de artilerie, face toatã partea I-a a campaniei în bateria de tragere şi nu primeşte o singurã zgârieturã… Cu câteva zile înainte de a se închide cleştele de la Stalingrad, unitatea sa este evacuatã şi scapã ca prin minune de încercuire şi de captivitatea ce ar fi urmat… Partea a doua a campaniei a fost mult mai sângeroasã ca prima… Radu luptã în tot acest timp în bateria de tragere şi sfârşeşte rãzboiul teafãr şi nevãtãmat… pãi sã nu creadã Tanti Marioara în puterea rugãciunii?… De atâtea îngenunchieri se îmbolnãveşte de bursitã (o inflamaţie a pungilor sinoviale, specificã parchetarilor şi canonicilor)… Cele patru posturi de peste an le respectã cu stricteţe, iar vinerea nu gustã toatã ziua nimic… Toate aceste gesturi au debilitat-o; starea sãnãtãţii ei s-a agravat în urma subalimentãrii… copiii au forţat-o sã-şi întrerupã postul, dar ea refuzã orice mâncare care ar tenta-o şi pentru nimic în lume nu s-ar atinge de o bomboanã sau de o prãjiturã… Din cauza bursitei nu mai poate îngenunchea, dar continuã sã se roage în gând… din când în când o auzi oftând, şi apoi:
Lieber Gott, mach mich fromm
Dass ich in den Himmel homm!…
(Fã-mã Doamne credincioasã, ca sã pot ajunge-n Cer!…)
Aceastã rugãciune pentru copii, dezvãluie toatã suavitatea sufletului ei curat.
℘⇑
Bãtrânul Nenea Toma a continuat sã practice medicina pânã în 1958, iar în anul urmãtor, la 7 noiembrie, dupã o suferinţã lungã şi grea, s-a stins din viaţã şi a fost înmormântat în cavoul familiei Culcer, în cimitirul de la Târgu-Jiu.
Tanti Marioara a mai trãit încã 9 ani, singurã şi bolnavã în casele ei din Craiova, care, an dupã an, se pãrãgineau şi se încãrcau de pãienjeniş. Nu mai avea forţele necesare ca s-o îngrijeascã; copiii amândoi erau la Bucureşti; când o aduceau, stãtea ce stãtea, şi iar pleca la Craiova. Frumosul parc a lui Ghiţã Jianu se umplea de bãlãrii… avuzul secase, chioşcul se dãrâmase…
„Am privit întotdeauna viaţa cu înţelepciune”, obişnuia ea sã spunã; „chiar dacã mi-am pierdut iluziile şi încrederea în oameni, sã ştiţi cã nu sunt o melancolicã…” şi sã nu uitãm, n-a încetat nici o clipã sã creadã în puterea rugãciunii:
Lieber Gott, mach mich fromm
Dass ich in den Himmel homm!…
A murit la 12 septembrie 1968, în braţele lui Radu şi ale soţiei sale, Coca; ultimele ei cuvinte au fost: „Doamne, Dumnezeule, ai grijã de copiii mei!…” apoi s-a întors cu faţa la perete, şi… asta a fost tot…
A fost înmormântatã alãturi de Toma al ei, în cavoul familiei Gr. Culcer din Târgu-Jiu.
℘⇑
Prof. dr. Vlad Voiculescutc „Prof. dr. Vlad Voiculescu”
Cel mai mare dintre fiii doctorului Toma Voiculescu şi al Marioarei Culcer, Vlad, nãscut în Târgu-Jiu la 26 august 1913, şi-a fãcut studiile primare şi secundare la Craiova, luând în toţi anii premiul I. Toate disciplinele l-au interesat, şi în special limba latinã, care, pentru cei ce o studiazã cu interes, devine un izvor de nepreţuite satisfacţii… În 1931, absolvã Liceul Carol din Craiova şi se înscrie la Facultatea de Medicinã din Bucureşti, unde îl entuziasmau toţi profesorii prin erudiţia lor, în special Rainer, severul profesor de anatomie…
În 1940 şi-a susţinut teza de doctorat şi şi-a început cariera ca medic internist într-un spital clinic din Bucureşti… L-a pasionat în curând neurologia şi a intrat în învãţãmântul universitar ca asistent al profesorului Kreindler… Astãzi este profesor titular la catedra de neurologie şi e membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, încã de la înfiinţarea acesteia, din 1969.
Prin numeroasele şi valoroasele sale lucrãri ştiinţifice, a devenit o autoritate de necontestat pe plan mondial în materie de neurologie. Una din lucrãrile sale de seamã este intitulatã Din istoria cunoaşterii creierului, apãrutã la Bucureşti în 1963… Tot lui i se datoreazã şi capitolul Neurologia din Istoria Medicinii Universale.
Bunãtatea şi generozitatea sa sunt la înãlţimea valorii sale ştiinţifice… Fire modestã, nu se jeneazã sã rãspundã de numeroase ori pe zi „nu ştiu”, pentru cã el ştie ce nu ştie, şi nu vrea sã eclipseze pe altul cu o falsã erudiţie… Este un erudit autentic, şi întrebându-l într-o zi cu ce se va ocupa dupã ce va ieşi la pensie, mi-a rãspuns: „Am sã mã apuc sã studiez neurologia”. Cât este de serios în muncã, atât e de glumeţ în relaţiile cu familia şi cu prietenii.
Vlad Voiculescu s-a cãsãtorit în 1946 cu Viorica, fiica generalului Virgil Bãdulescu, cel care, împreunã cu generalul Ulise Sâmboteanu au înfiinţat primul institut de educaţie fizicã din ţara noastrã O. N. E. F., în care educaţia fizicã, consideratã pe vremuri în liceele noastre ca o dexteritate, este tratatã la un nivel ştiinţific, academic.
Viorica este un excelent medic pediatru, remarcabilã prin energia, vitalitatea, capacitatea profesionalã şi dãruirea în muncã.
Vlad şi Viorica au avut doi copii:
a. Dan (zis Picu), nãscut în 1949, conferenţiar universitar, este un matematician de o valoare excepţionalã… Pe când era încã în clasa a patra primarã, studiase toatã matematica predatã în liceu, la nivelul cunoştinţelor de bacalaureat. Cu toatã diploma mea de inginer, mãrturisesc cã acest copil de 11 ani mã înfunda cu întrebãrile lui, la care, trebuie sã o recunosc, adeseori nu eram în stare sã rãspund, pânã când tot el gãsea soluţia.
Dan Voiculescu este cãsãtorit cu Ioana Petrescu, excelentã matematicianã şi ea, o fire blândã şi prietenoasã. Încã nu au copii.
b. Lelia, nãscutã în 1951, fizicianã-chimistã, cununatã cu arhitectul Andrei Stan; nici ei nu au încã copii.
℘⇑
Avocat Radu Voiculescutc „Avocat Radu Voiculescu”
Al doilea fiu al Marioarei şi al lui Toma Voiculescu s-a nãcut la Craiova în august 1914; ceva mai greoi în mişcãri şi foarte mâncãcios îi ziceam „Dicker Mann” (omul gras). În iarna 1916-17 de la Bucureşti, nu se mai gãsea nici un dulce în oraş, numai stafide. Când aducea Bon-Papa câte o pungã cu stafide şi începea distribuţia, micul Radu, în vârstã de numai doi ani, rãsfira degeţelele, convins cã va apuca cât mai multe „rosinen” (stafide pe nemţeşte), fãrã a observa câte îi scãpau printre degete… Radu a urmat dreptul şi lucreazã ca avocat la o întreprindere. Astãzi nu-i mai zice Dicker Mann, ci „urs”, din cauza staturii sale masive care o aminteşte pe al lui Bon-Papa. Multiplele stressuri ale rãzboiului au afectat însã naturalul sãu vesel, şi pe mãsurã ce îmbãtrâneşte, devine tot mai posac… chiar urs… Noroc cã soţia sa, Coca Stãnescu, fire blândã şi caldã, nu are decât o singurã preocupare: sã-l ştie pe „Urs” al ei cât mai mulţumit de viaţã, cât mai puţin tracasat… Copii nu au…
℘⇑
O zi de Sântã Mãrie la Frãteşti
Da, aşa e… Dobriţa a fost pentru noi un colţ de rai pe pãmânt !… dar vezi, chiar şi în rai, viaţa poate deveni monotonã şi omul se mai saturã câteodatã şi de bine; vorba ceea:
Bine este dimineaţa
Cã ne sculãm şi mâncãm,
Dar mai bine este seara
Cã mâncãm şi ne culcãm.
Norocul nostru, cã drept la mijlocul verii, ca o cezurã între douã hemisticuri, cade Sfânta Mãrie… Sfânta Mãrie!… Praznic mare în casa Voiculescu din Frãteşti şi nedeie mare la Suseni… în ziua aceea uitãm şi de monotonie şi de tot…
Dis-de-dimineaţã ne îmbrãcãm cu ce avem mai bun, şi înainte de plecare mergem la bisericã… Tot satul s-a strâns sã asculte slujba, toţi în straie de sãrbãtoare; femeile, cu maramele de borangic şi iile înflorate lucrate în fluturi, iar bãrbaţii cu cioarecii şi laibãrele gãitãnate… Sã nu uitãm cã dupã Sfintele Paşte şi Sãrbãtorile Crãciunului, cea mai mare sãrbãtoare de peste an e Sfânta Mãrie… Oamenii au ţinut cu strãşnicie postul, s-au spovedit şi s-au îngrijit… E prima zi din an când pe masa cu daruri apar şi struguri .
Dupã slujbã, biserica rãmâne pustie… satul rãmâne pustiu… Toatã lumea a plecat, care la Frãteşti, care la Suseni, unde toţi au câte un neam, câte un cunoscut, care-i aşteaptã cu masa întinsã… Familia noastrã a plecat la Frãteşti… Bonne-Maman, Bon-Papa, Tata şi Mademoisille au plecat cu trãsura şi trec prin capul Leleştilor… Noi, ceilalţi, am pornit-o pe jos şi o scurtãm prin pãdurea Susenilor… Vom ajunge sigur înaintea lor… Tanti Ella, Tanti Ana şi Tanti Vera s-au îmbrãcat în costume naţionale425 . Tanti Marioara a dormit la socri, la Frãteşti… pânã într-o jumãtate de orã vom fi şi noi acolo sã o felicitãm. Şi ea va purta costum naţional426 .
Liniştita pãdure a Susenilor este astãzi albã de lume… Sute de sãteni îi bat potecile; din Dobriţa, din Runc, Bâlta, ba chiar şi din Arcani şi Stroeşti, dintre cei ce n-au plecat la Tismana, cãci şi acolo se ţine astãzi hram… Aceia mai grãbiţi, care ne-au ajuns din urmã, ne dau bineţe şi ne întrec… Femeile, cu ciupegele şi opregile lor înflorate, sunt toate desculţe… ghetele şi le duc în mânã, ca sã nu se umple de praf, şi ca sã nu se umfle picioarele, nedeprinse cu încãlţãmintea de oraş.
Am strãbãtut pãdurea oblicind mereu spre dreapta şi coborând acuma o râpa scurtã şi abruptã… Iatã-ne pe malul Şuşiţei Seci. Femeile s-au aşezat pe câte un pietroi pe marginea apei şi-şi spalã picioarele înainte de a se încãlţa. Apa e micã acuma, şi o trecem sãrind din bolovan în bolovan… Fereascã Dumnezeu de ce e în stare sã facã Şuşiţa primãvara când se topesc zãpezile, sau dupã câte o ploaie torenţialã vara, când vine umflatã de la munte cãrând pietroaie, buşteni, ba chiar şi vite înecate şi coşare sfãrâmate… Apele ei tulburi nu cunosc stavilã, şi urlã cu putere, spãrgându-se în bulboane mari de malurile râpoase… acuma e un pârâiaş cuminte şi cristalin, peste care te apleci cu plãcere sã bei o gurã de apã limpede.
De cealaltã parte, de-a lungul gârlei se întinde satul Frãteşti, iar mai la deal, în continuare, Susenii… Oamenii se împrãştie pe la casele sãtenilor, cãci fiecare îşi are acolo câte un neam sau câte un prieten; noi ne îndreptãm spre curtea bãtrânului Vasile Voiculescu, care e plinã cu trãsuri… Trãsuri mari, boiereşti, trãsurele mici, ţãrãneşti, faetoane din acelea mici, galbene, cu coviltir… sunt şi vreo douã maşini… câinii, nedeprinşi cu atâta lume, nu mai contenesc din lãtrat… Toate feţele simandicoase din oraş, parcã aci şi-au dat întâlnire… Ne bucurãm sã-l vedem pe Nenea Grigore cu Tanti Poli427 şi, bineînţeles, nelipsitul Zizi… De data aceasta însã îi e fricã de dulãii din curte şi s-a fãcut mic, mic de tot, în braţele lui Nenea Grigore… Bãtrânul Vasile Vioculescu ne iese înainte în cerdacul înalt şi ne ureazã bun-venit… Tot drept şi verde se ţine, cu pãrul care abia a încãrunţit, mustaţa tuşinatã şi tenul bronzat… îşi poartã cu mândrie straiul ţãrãnesc, deşi tot satul, din „Boier Vasile” nu-l scoate… Cred cã are optzeci de ani trecuţi, dar dupã mişcãrile sale vioaie, nici şaizeci nu i-ai da… Urcãm treptele cerdacului şi intrãm în odaie sã ne punem ţinuta în ordine şi sã ne odihnim un sfert de ceas pe paturile acelea tari, ţãrãneşti, aşternute cu scoarţe ţesute în casã… În perete, mai multe fotografii înrãmate428 , printre care şi bunicul meu, doctorul Tache Culcer; pe masã, o lampã cu picior, un calendar şi un ceas cu muzicã… Miroase frumos în casa Voiculescu; a pelin, a busuioc, a gutui şi a mere… Soba de cãrãmidã e datã cu var, iar dupã sobã, o pereche de iţe.
Curtea e plinã de oameni… O datã pe an e praznic… Dau o raitã pe la bucãtãrie… Oalele de tuci fierb înfundat în pirostiile lor, iar în ţestul cel mare se coace o enormã turtã de mãlai… Înşiraţi pe douã frigãri lungi, se rumenesc pe spuzã peste douãzeci de pui… Ilinca cea bâlbâitã are grijã sã-i pensuleze tot timpul cu o panã de gâscã muiatã în saramurã şi în mujdei de usturoi.. cum mã vede intrând, se repede sã-mi sãrute mâna, cu gândul la un bacşiş bun. An de an, tot aci o regãsesc, şi mã întreb cum ar arãta bucãtãria lui Vasile Voiculescu fãrã aceastã Ilinca… Iatã-l şi pe Andrei Stricãfier!… E teribil Andrei ãsta!… De mic copil îl ştim, ba pe la Târgu-Jiu, ba la Dobriţa, ba la Tismana sau Brãdiceni… Tot judeţul îl colindã, şi la toate casele e primit cu un coltuc de pâine, o bucatã de brânzã şi o ulcicã de ţuicã… E un ţigan cretin şi surd care, pe mãsurã ce îmbãtrâneşte, se face parcã tot mai mic… Nu cred cã trece mult peste un metru şi se pare cã are peste 90 de ani. Tata i-a turnat un bust în ghips, iar pe vremuri când era mai chipeş, l-a fotografiat odatã cu „La Revue des deux Mondes” în braţe, ca un fel de reclamã cã pânã şi oameni ca Andrei au ajuns sã citeascã vestita publicaţie francezã (notã: Andrei nu a ştiut, niciodatã, nici o iatã de carte).
Vreau sã mã reped în via din spatele casei sã culeg un strugure de soi, dar masa e gata. Sub un umbrar în curte, o masã de scânduri lungi, nedate la rindea şi bãtute-n cuie pe ţãruşi de fag înfipţi în pãmânt, ne aşteaptã acoperitã cu feţe curate din pânzã ţãrãneascã şi împodobite cu flori şi crenguţe de stejar. Bãncile sunt, de asemenea, improvizate tot din scânduri… Cred cã suntem peste cincizeci de oaspeţi la masa aceea lungã. Iatã-l şi pe Stelicã Ionescu429 , pe Nenea Costicã Poenaru, judecãtorul din Brãdiceni430 , cu fata lui, Dina… În locul de cinste din capul mesii este poftit Bon-Papa… De-o-parte şi de alta Bonne-Maman şi Vasile Voiculescu, apoi Nenea Grigore şi Tanti Poli, urmeazã Tanti Marioara, nenea Toma şi cu fraţii sãi, Ilie şi Ion Voiculescu, bãrbaţi falnici ca brazii amândoi, care continuã sã poarte costumul ţãrãnesc, apoi cumnatul lui nenea Toma, Mihai Stãnescu… dar toate aceste figuri, pentru cititor vor rãmâne o simplã înşiruire de nume care nu îi va spune nimic, în timp ce pentru noi, cei care i-am cunoscut, au fost oameni vii, foarte vii chiar… „Cucoanele” de la oraş ospãteazã alãturi de soţii lor, în timp ce „femeile” de la ţarã, printre care se numãrã şi bãtrâna soţie a lui Vasile Voiculescu (mama vitregã a lui Nenea Toma şi a fraţilor sãi) îşi servesc soţii la masã, dar ele mãnâncã la bucãtãrie.
Dupã tradiţionala ţuicã de prune, vine deliciosul potroc de curcan pregãtit dupã metoda ţãrãneascã cu fidea şi zeamã de varzã, şi asezonate cu puţin mãrar, pãtrunjel şi ardei. Ni se serveşte în strãchini smãlţuite şi artistic decorate, împreunã cu o felie respectabilã de turtã de mãlai, proaspãt scoasã de sub ţest… merge de minune cu pelinul amar din pahare… Aerul de munte ne-a mãrit foamea şi toatã lumea mãnâncã cu mare poftã… numai Tanti Poili nu ştiu ce are cã tot strâmbã din nas… Abia se atinge de bucate. Urmeazã nişte sarmale gustoase, fierbinţi, care înoatã în grãsime… Vinul e aspru, buna dispoziţie e în toi… Am auzit eu bine sau mi s-a pãrut?… Parcã se acordã nişte viori… Aşa e!… Iatã-l pe Zlãtaru cu ţiganca lui; el cu vioara, ea cu cobza. Doi ţigãnuşi mai tineri îi ţin hangul, unul cu vioara, celãlalt cu contrabasul… Un val de ovaţii le salutã ivirea… Zlãtaru e acelaşi pe care l-am ştiut dintotdeauna, cu pãlãria lui de paie „canotier” roasã pe margini, cu mustaţa unsã cu slãninã şi rãsucitã, cu buzele groase, gura ca de crap şi ochii aceia de balaur speriat… Ce o sã le cânte el oare la „boherii” ãştia?… Zlãtaru nu-şi face probleme:
Foaie verde mãghiranu,
Sunt fatã de gineralu,
Hai hoo!…
Am fost asearã la balu,
Mi-o furat un corturaru,
Hai dara dirada… etc.
Toatã lumea tace sã vadã ce a mai pãţit fata de general ademenitã de ţiganul corturar… nu se aude decât zgomotul tacâmurilor şi al paharelor… Zlãtaru urmeazã:
Corturaru om deşteptu
S-a-mbrãcat locotinentu,
La picioare şi-a pus pinţi
Ca sã mã scoatã din minţi.
Aşa-i trebuie, dacã n-a ştiut sã deosebeascã un corturar de un „locotinentu”… Privirile comesenilor se îndreaptã automat spre epoleţii mei cu douã trese… Bine cã nu mi se vãd şi „pinţii” de sub masã cu care am scos-o din minţi pe Coca, deşi nu e fatã de „gineralu”, ci numai de maior.
Voia bunã e în toi431 … nimeni nu se mai gândeşte la supãrãrile şi grijile vieţii… Glumele ţâşnesc din toate pãrţile… hohote de râs… abia dacã se mai distinge glasul lui Zlãtaru care o cãineazã amarnic pe sãrmana fatã de „gineralu” cea scoasã din minţi:
De la sticle cu parfum
Am ajuns sã dorm în fum…
De la fleici şi antricoate
Am ajuns la gãini moarte… etc.
şi clipeşte şiret din ochi. Nu e prost ţiganul nostru, fi-i-ar profeţia-n gât sã-i fie!…
Discuţia s-a animat, paharele se ciocnesc voios; numai lui Tanti Poili parcã tot îi ninge şi-i plouã… De la începutul mesei n-a mâncat nimic.
„Mi-e scârbã!…”, zice ea strâmbându-se cu dezgust şi împingând cu silã la o parte farfuria cu mãruntaie de pasãre.
Nimeni nu-i dã atenţie, cãci nimeni nu vrea sã strice atmosfera de bunã-dispoziţie… şi astfel, în clinchet de pahare şi-n glume zgomotoase, ospãţul se apropie de sfârşit. Numai pe Zlãtaru nu-l impresioneazã veselia generalã, şi-i zice acuma de of şi de inimã albastrã, cã dacã ai sta sã le asculţi, te-ai topi în lacrimi:
Cine iubeşte şi lasã,
Dumnezeu sã-i dea pedeapsã,
Umbletul gândacului,
Târâişul şarpelui,
Vâjâitul vântului,
Pulberea pãmântului…
dar blestemul acesta nu ne priveşte pe noi… noi nu am lãsat niciodatã ce am iubit…
Praznicul a luat sfârşit şi ne grãbim sã ajungem pe câmpul Susenilor unde se ţine nedeia. Carele cu coviltir venite de la Ceaur şi-au descãrcat ulcelele şi ulcioarele… oamenii s-au strâns roatã în jurul lor… alãturi, alt negustor, venit tocmai din Ardeal, şi-a desfãcut, sitele, furcile şi fluierele… A venit şi un zugrav care-şi întinde spre vânzare „tablourile”… (este el cam certat cu anatomia, dar în schimb, culorile sale ţipãtoare se bucurã de mult succes în mediul rural, cãci ţãranul nostru, care veacuri de-a rândul a dovedit atâta bun gust în alegerea culorilor pentru icoanele, iile şi covoarele sale, de când a început sã interfereze cu oraşul, o scrinteşte jalnic)… . Altul vinde puşculiţe de pãmânt zmãlţuit, în chip de curcani şi de cãţei… Când s-a umplut de gologani, eşti om bogat (Am încercat şi eu cu Coca aceastã metodã de „îmbogãţire”, pânã în ziua când ne-am prins unul pe altul pescuind banii din puşculiţã cu ajutorul unui pai… era în zilele studenţiei).
Altul vinde bomboane, sugiuc şi bragã (braga e caldã, cãci omul nostru n-avea frigider), altul, covrigi şi turtã-dulce… Cinci hore mari se învârtesc neobosite pe pajiştea întinsã, cãci toate tarafele din împrejurimi, parcã aci şi-au dat întâlnire… Nu se mai zic acuma cântece triste cu fete de ghinerar, şi nici blesteme pentru amanţii necredincioşi… Jocurile sãltãreţe parcã vor sã ridice şi iarba-n sus cu melodiile lor voioase: „Ungurica”, „Busuiocul”, „Uite dealul, uite via”, „Di, di, di, murguleţ, dii”, rãsunã vesele pe sub nucii seculari… Câmpul e înţesat de lume… Câte vânzãri, câte afaceri, câte cãsãtorii nu se înfiripã la nedeia asta… Doi bãtrâni, retraşi mai la o parte, discutã cu aprindere… Unul face într-una semne cu bastonul pe iarbã, iar celãlalt le urmãreşte cu atenţie, trãgându-şi vârful mustãţii… Ce o fi punând ei oare la cale?… Noi tinerii, jucãm neobosiţi în horã pânã dã soarele în scãpãtat… Stomacele noastre, îngreunate de praznicul copios, s-au fãcut din nou uşoare, şi uşurei ne-am fãcut şi noi de parcã ne-au crescut aripi la picioare… Cobza şi buhaiul ne-au prins în iureşul lor nebunesc. Un ţigãnuş cât un pumn s-a înfuriat pe contrabasul lui şi-i dã bãtaie în toatã legea… Iatã-l şi pe Popescu zis „zãnatecul”432 , cu „clanaretul” sãu, ale cãrui note stridente se smulg parcã gonite peste câmp de zumzetul coardelor, ce nu vor sã îndure asemenea tovãrãşie… Suntem lac de apã… Un sârb ne îmbie cu limonadã leşinatã… Stãm de vorbã cu oamenii din Vãlari, din Rugi, din Vaideei… ţuicã s-a fãcut din belşug, porumbul se anunţã bun… dar iatã cã se lasã seara… cãlãtorului îi stã bine cu drumul… aci la munte se înnopteazã repede… începe sã se simtã deja rãcoarea aerului… Trecem Şuşiţa peste puntea improvizatã dintr-un trunchi de copac, urcãm râpa, trecem prin pãdurea Susenilor… În spatele nostru, roşie şi rotundã, se înalţã din spatele dealurilor o lunã „mare şi ruralã”, cum ar spune Topârceanu.
Fânul parfumat, cosit a doua oarã, rãsunã de ţârâitul greierilor… Va fi toamnã lungã. Am intrat în Dobriţa… e noapte acuma; câinii latrã prin curţi când ne aud trecând; picioarele ne sunt grele ca plumbul… peste puţin vom dormi rupţi, visând, desigur, la sãrmana ginenãreasã din cort… Pânã în vara urmãtoare va mai trece un an… un an… Ce lung ni se pãrea în vremea aceea anul!…
4. ANA CULCER-PETRESCUtc „4. ANA CULCER-PETRESCU”
1894-1971
Multã lume a comparat-o cu Max… Profundã eroare!… Ana a fost energicã şi Max a fost violent… Este cu totul altceva… Ana a fost cea mai vajnicã dintre cei cinci copii a lui Tache şi ai lui Netty, dar a avut şi cele mai mari greutãţi în viaţã…
De micã încã s-a dovedit un copil îndrãzneţ, pe care nu-l înfundai cu una, cu douã. Era numai un ţânc, cu nişte obraji roşii, bucãlaţi, un nas cârn şi obraznic şi doi ochi scânteietori, puţin oblici, strãlucind de isteţime…
„Am sã te apuc de nas!…”, îi spune într-o zi doctorul Adrian Poenaru, pretendent la mâna Elii.
„Da?… dar tot tu o s-o pãţeşti, cã mi-e nasul plin!…”, rãspunde dopuleţul nostru, fãrã a se intimida…
Pe sora ei mai micã, Vera, o tiraniza… Ana sta întinsã comod în pat şi citea, iar biata Vera trebuia sã alerge de colo pânã colo sã-i aducã bomboanele, dulceaţa, apa… O convinsese, pe vremuri, cã un lucru, cât de bun, nu are gust dacã nu-i dã ei mai întâi jumãtate, şi Vera împãrţea cu Ana tot ce avea: fructe, bomboane, ciocolate…
Pe fratele lor cel mare, pe Max, cãruia nici una nu avea curajul sã-i stea împotrivã, şi care, când începea sã urle, nu ştia care încotro sã fugã, numai Ana îndrãznea sã-l înfrunte… Într-o zi, dupã-masã, când ea avea numai vreo 10 ani, şi el 22, nu ştiu din ce, iar s-au luat la ceartã… Max începe sã vocifereze ca de obicei, dar Ana nu se lasã intimidatã, şi la toate rãcnetele lui îi rãspunde dur şi tãios… Max îşi iese din pepeni şi sare furios asupra ei… sub ochii îngroziţi ai familiei dispar amândoi sub masã, de unde le parvin zgomotele luptei: ţipete, icneli şi bufnituri, când deodatã fetiţa apare la luminã şi iese triumfãtoare la suprafaţã… E roşie toatã, despletitã, lac de sudoare şi cu rochia ruptã… dar ochii-i râd de semeţie şi în mânã fluturã victorioasã o şuviţã din barba lui Max, care, în curând, apare şi el furios şi bombãnind: „Lasã cã-ţi arãt eu ţie când mi-i cãdea pe mânã!…”
„Arãtatul” a fost cã pânã la urmã a pus mâna pe ac şi a reparat el rochiţa surorii sale, cãci în fond Max avea o inimã bunã, nu ţinea la supãrare, şi acuma îi era ruşine cã sãrise cu bãtaia pe o fetiţã de zece ani…
Pe la finele ultimului rãzboi, când o soldatescã scãpatã de sub control colinda ţara şi se deda la acte de jaf, i-a ţinut Anii 10 minute pistolul la tâmplã ca sã-i dea banii „pe care-i are ascunşi”… „N-ai decât sã tragi, dar de cãpãtat, tot n-o sã capeţi nimica”. Şi nimeni nu a tras.
Ana Culcer s-a nãscut la Târgu-Jiu, în 1894, a învãţat la şcoala primarã din oraş, şi numai apoi a continuat cu Mademoisille „dupã programa analiticã a şcolilor franceze”.
Crescuse mare… Cine patina ca ea?… Cine ar fi fost în stare sã o batã la tenis sau la crochet?… şapte suflete parcã avea în ea… La baluri era capabilã sã nu stea jos pânã dimineaţa… De fapt, chiar dacã ar fi voit, şi tot nu i-ar fi dat dansatorii rãgaz… Era anturatã, adulatã, curtatã… dar cu cât creştea asiduitatea curtezanilor, cu atât avea mai puţin succes… Fiecare se alesese cu o poreclã, pe care trufaşa noastrã le-o atârna de nume ca o etichetã… unul era Antrené, altul Uistité… Ana se îmbrãca cu mult gust la Paris433 , fãcea sport, dansa, dar şi citea mult… şi numai cãrţi serioase: despre progresul ştiinţific, istorie, geografie, probleme sociale… şi pe mãsurã ce se cultiva, în aceeaşi mãsurã se simţea distanţându-se de ceilalţi, pe care tot mai mult îi depãşea şi ca inteligenţã, şi ca culturã, şi ca bun gust, ca orizonturi… Curtezanii cei mai stãruitori – dar şi cei mai nenorocoşi – erau tinerii ofiţeri din garnizoanã… Ana participa voios la partidele şi excursiile ce le organizau… îi simpatiza, cãci erau tineri, întreprinzãtori şi iubeau viaţa… dar şi prea sunau a gol!…
℘⇑
Sublocotenentul Petricã Petrescu din Regimentul 5 era un bãiat drãguţ, cu tenul roz şi mustãcioara neagrã, timid şi delicat ca o domnişoarã; „Fetiţa Regimentului” îl botezaserã camarazii, iar Ana Culcer, în superbia ei, îl botezase „Bubicu”… Se vedeau destul de des la tenis, la patinaj, la baluri, la picnicurile organizate de regiment… îl impresiona superioritatea acestei fiinţe şi nutrea pentru ea un adevãrat cult… Era aşa de deosebitã de celelalte!…
Într-o zi se trezeşte chemat la cabinetul colonelului, unde îi gãseşte adunaţi pe toţi camarazii sãi necãsãtoriţi… Scoseserã sãbiile din teacã şi le încrucişaserã pe masã „Scoate şi tu sabia şi pune-o pe masã”, îi porunceşte comandantul.
– Dar de ce, domnule colonel?
– Se va depune un jurãmânt.
– Ce jurãmânt?
– Cã n-o sã vã daţi bãtuţi, pânã ce unul din voi n-o s-o luaţi de soţie pe trufaşa fatã a doctorului Culcer.
– Dar m-aţi întrebat dacã sunt şi eu de acord?… Nu pot sã mã pretez la o asemenea mascaradã!…
În schimb, el o întâlnea pe Ana tot mai des şi nu i-a trebuit nici ei prea mult timp ca sã constate bogãţia sufleteascã şi seriozitatea acestui bãieţaş… Era şi el atât de deosebit de ceilalţi… Te cucerea în primul moment cu zâmbetul lui cald şi cu sinceritatea privirii… Tot ce spunea el, era gândit şi simţit; bunul lui simţ se vãdea în toate… Sub aparenţa aceea timidã şi delicatã se ascundea o energie de fier, dar şi o inimã delicatã… Calmul lui era remarcabil; nu ştiu sã se fi enervat vreodatã, iar frica nu a cunoscut-o; toate problemele vieţii – şi ştiu cã a avut probleme – le-a rezolvat cu zâmbetul pe buze, şi nu i-a fost întotdeauna uşor sã o facã… Ana a descoperit repede în modestul nostru ofiţeraş pe bãrbatul de nãdejde… Petricã îi trimitea zilnic coşuri enorme de flori, cã nu mai avea vaze în casã unde sã le aşeze… chiar el alegea florile, le aranja şi le asorta cu acel bun gust care l-a caracterizat o viaţã întreagã… Nunta s-a oficiat în februarie 1914, în biserica din Dobriţa, în condiţiuni modeste; Petricã avea 22 de ani şi Ana 19. Tinerii au locuit deocamdatã în Târgu-Jiu şi el începe sã-i dea lecţii de echitaţie… Îşi cumpãrase o iapã, Margareta, teribil de sãlbaticã şi de rea… când începea sã ţipe, sã sarã şi sã zvârle, fugea care încotro apuca… Doar Petricã singur o stãpânea… Animalul simţise de la început în el mâna stãpânului şi sta cuminte la încãlecat… Tot aşa şi Ana, curajoasã şi cu reflexe adimirabile, nu a putut fi niciodatã azvârlitã din şa… Cãlãria a fost sportul ei preferat, pe care toatã viaţa l-a practicat.
Când a fost detaşat, în toamnã, la Centrul de Instrucţie al artileriei de la Dadilov, a locuit cu soţia într-un canton de cale feratã, de-a lungul unui drum glodos, aşa cum numai în Vlaşca poţi gãsi… Tinereţea, înţelepciunea şi lectura i-au ajutat însã sã înfrunte şi plictiseala acestei perioade…
Dupã absolvirea cursului, Generalul Culcer a acceptat sã-l ia ca aghiotant personal… a acceptat bombãnind, cãci era împotriva nepotismelor, şi nu era dispus sã facã excepţii, nici chiar pentru ginerele fratelui sãu, doctorul. Generalul Culcer şi locotenentul Petrescu, atât de diferiţi ca vârstã, concepţii şi temperament, au învãţat însã repede sã se stimeze reciproc şi sã-şi aprecieze unul altuia capacitatea profesionalã, caracterul activ şi înteprinzãtor, dar mai ales cinstea sufleteascã… Petricã suporta cu rãbdare toanele şi curiozitãţile unchiului morocãnos, şi generalul ajunsese cu timpul sã nu se mai poatã lipsi de el… În aceastã funcţie a reuşit sã se facã apreciat de numeroşi militari cu funcţii de rãspundere în Armatã, şi când s-a constituit mai târziu o comisie tehnicã pentru recepţia de armament în Franţa, a fost trimis şi locotenentul Petrescu Petre la uzinele St. Chamond… Franţa era în plin rãzboi, şi misiunea sa a fost destul de delicatã, dacã ţinem seama cât era de solicitatã în acele zile industria francezã… În 1916 intrã şi România în acţiune şi Petrescu cere imediat permisiunea sã plece în ţarã. Cu foarte mare greutate i se dã drumul şi revine în România „pe drumul cel mai scurt”, adicã prin Anglia, Norvegia, Suedia, Rusia, toate celelalte cãi fiind controlate de forţele vrãşmaşe. Evenimentele din Octombrie 1917 l-au surprins la Petrograd… Diamandy, ministrul nostru în Rusia, nu mai vroia sã le dea drumul în ţarã, zicând cã „e periculos”… Trecem peste toate peripeţiile cãlãtoriei… Ajunşi în Moldova, Petricã, avansat între timp cãpitan, pleacã imediat pe front, comandant de baterie în Regimentul 5 obuziere434 , iar Ana lucreazã cu surorile ei, Ella şi Vera, la spitalul de rãniţi de la Nichişeni…
Rãzboiul se terminã cu bine… Ana şi Petricã revin la Târgu-Jiu, dar nu stau mult, pentru cã regimentul e trimis din nou pe front în campania din 1919, care s-a soldat cu intrarea trupelor române în Budapesta… Ana îl însoţeşte ca sorã de caritate; Petricã e rãnit, dar din fericire, fãrã urmãri…
În sfârşit, ostilitãţile se terminã, tinerii noştri revin la Târgu-Jiu şi în 1920 au o fetiţã, pe Sanda, care din prima copilãrie s-a dovedit foarte bolnãvicioasã şi într-o noapte era cât pe aci sã moarã, şi a fost botezatã în pripã.
Dupã rãzboi, Comandamentul Artilerie dã comenzi masive de armament la uzinele Skoda din Pilzen, şi Petricã este din nou ales şi trimis în Cehoslovacia, în comisia tehnicã de recepţie… Când a revenit în ţarã, era maior.
Reîntors la Târgu-Jiu, a avut ideea de a înfiinţa un club sportiv în orãşelul nostru435 , Sportul Gorjan. Echipa noastrã de fotbal susţine meciuri la Petroşani, la Craiova, la Turnu Severin, şi mânca regulat bãtaie, cãci aşa e la început, dar nu asta conta… Microbul sportului se cuibãrise şi în paşnicul nostru orãşel… Sportul avea teren de fotbal, de tenis, de patinaj… avea popicãrie… mai târziu s-a amenajat şi un ştrand pe malul Jiului… Începuserã târgujienii noştri sã iasã din cochilele lor… Tineretul fãcea mişcare, iar bãtrânii aveau noi subiecte de discuţii… mai ales privitor la costumele de baie ale respectabilelor cucoane din „elita” târgujianã, cele mai multe trecute de patruzeci de ani, şi la burtica pãroşilor lor soţi… Prinsese viaţã Târgu-Jiul… Ca sã strângã fonduri, Petricã organiza iarna baluri în saloanele Primãriei sau ale Cercului Militar, iar vara chermeze în Grãdina Publicã a oraşului, cu cele mai variate surprize… Ana se distra mult la aceste serbãri, şi cu dinamismul ei antrena şi pe ceilalţi.
Petricã construise singur un aparat de radio-recepţie superheterodinã cu şapte lãmpi, instalat în sãlile Cercului Militar… Pe atunci nu existau încã difuzoare; toatã lumea, strânsã în jurul unei mese, cu cãştile la urechi, asculta emisiunea într-o tãcere religioasã… A fost primul aparat de radio din Târgu-Jiu, şi îl manipulam eu, pe atunci elev în Şcoala Militarã.
Duminicile, ofiţerii din garnizoanã porneau cãlãri şi organizau picnicuri la Runc, la Vaideei şi în alte locuri pitoreşti… Ana cãlãrea pe Lulu, calul ei jumate sânge, dresat cu mãiestrie de vãrul nostru, locotenentul Marcel Ştefulescu436 ; îmi fãcusem şi eu rost de un cal de trupã de la regiment… Iarna se organizau partide de bob şi de schiuri pe pârtia de la Polata… N-ai mai fi recunoscut orãşelul liniştit de altãdatã, cu aleile lui de castani… Un suflu nou îl trezise la viaţã…
În toamna lui 1928, îndemnat de prietenul sãu Gheorghiţã Iunian, ministru în primul nostru guvern naţional-ţãrãnesc, Petricã demisioneazã din armatã şi acceptã funcţia de prefect de Gorj… Recolta fusese proastã în acel an, se anunţa o iarnã grea şi judeţul era înfometat. Harnic, energic, bun organizator şi mai ales cu vederi largi, Petrescu a reuşit sã organizeze în grabã aprovizionarea cu grâu a celor peste 60 de sate din Gorj… Treaba nu a fost deloc uşoarã, şi trecerea lui pe la cârma judeţului a lãsat urme serioase.
Peste puţin timp a fost şi Ana aleasã ajutor de primar; era pentru prima oarã când în Consiliul Municipal din Târgu-Jiu figura o femeie.
Peste numai câţiva ani, Iunian şi cu Petricã pãrãsesc Partidul Naţional Ţãrãnesc, cu al cãrui program, metode şi sforãrii nu puteau cãdea de acord… Petricã prefera sã-şi sacrifice o carierã politicã ce se anunţa frumoasã, ca sã nu-şi trãdeze convingerile şi prietenul… Iunian înfiinţeazã un minuscul partid politic, fãrã nici un viitor politic, cu singurul avantaj cã-şi putea exprima sincer în Parlament pãrerile, şi cã putea rãmâne consecvent programului sãu. Cu popularitatea ce şi-o câştigase în judeţ, Petricã a reuşit sã fie ales deputat în opoziţie, în toate legislaturile ce au urmat.
A intrat în legãturã cu vârfurile noastre industriale şi a luat o parte activã la înfiinţarea industriei metalurgice grele din România, cãci se gândea la pericolul unui al doilea rãzboi mondial, ce ameninţa tot mai mult o pace aşa de scump câştigatã în 1918, şi nu voia ca ostilitãţile sã ne surprindã iarãşi nepregãtiţi, aşa ca în 1916… Uzinele Malaxa din Bucureşti, Malaxa Tohan şi Astra Braşov437 îşi datoresc existenţa, într-o foarte mare mãsurã, eforturilor sale. Aceste uzine au reuşit într-un timp record sã-şi asimileze fabricarea materialelor moderne de care avea nevoie armata noastrã, aflatã în plinã reorganizare; dupã 1945, fabricile, trecute pe picior de pace, au continuat sã ocupe zeci de mii de lucrãtori şi nimeni nu şi-ar putea astãzi închipui ce s-ar face economia noastrã fãrã aceste trei întreprinderi uriaşe; în schimb, foarte, foarte puţini mai ştiu astãzi ce rol a jucat colonelul Petricã Petrescu în înfiinţarea lor şi câte nopţi nedormite l-a costat organizarea acestora, plecând de la … nimic… Cine mai ştie astãzi cine a fost acest modest colonel ce s-a numit Petrescu Petre?…438
Paralel cu aceastã muncã de organizare, Petricã nu şi-a întrerupt nici activitatea parlamentarã. Începe un moment când cele douã regimuri totalitare, dictatura Regelui Carol şi Mişcarea Legionarã, îşi disputau aprig întâietatea în procesul de înãbuşire a conştiinţelor; Petrescu a continuat sã apere libertatea opiniei…
A demascat în camerã metodele legionarilor, care îşi justificau crimele, acoperindu-se cu prestigiul Capului Bisericii, Patriarhul României, şi astfel a intrat în conflict cu aceştia. Directorul marelui cotidian „independent” Universul şi-a pus cu multã complezenţã coloanele ziarului sãu la dispoziţia lor, dezlãnţuind împotriva colonelului Petrescu o violentã campanie de defãimare. Intenţia era vãditã: şantajul. Salariul ridicat a lui Petrescu, director fondator a trei mari întreprinderi, tentase pe Stelian Petrescu, proprietarul Universului439 .
În loc sã-i astupe gura cu un comision gras, aşa cum procedau cei mai mulţi ca sã-şi asigure liniştea şi nervii, Petrescu a ridicat mãnuşa şi a contraatacat pieptiş; în loc sã ia calea şperţului, banii lui au servit pentru fondarea unei publicaţii periodice, Lumea Româneascã, care avea o singurã tematicã în programul ei: denunţarea cu probe formale a tuturor combinaţiilor incorecte ale lui Stelian Popescu… Duelul a fost cât se poate de inegal; într-o tabãrã figura marele, faimosul cotidian Universul, în cealaltã tabãrã lupta cu disperare o foiţã insignifiantã… Lumea Româneascã… Într-o tabãrã figura un uriaş periculos, cu multe, multe posibilitãţi, Marele Stelian Popescu, în cealaltã, un modest colonel de artilerie, Petre Petrescu… Atacurile Universului erau însã atât de nefondate, ridicol de nefondate, contraatacurile Lumii Româneşti, atât de documentate şi de logic argumentate, încât, pânã la urmã, propunerea de armistiţiu tot din partea lui Goliat a venit… Numai cu reaua-credinţã nu a putut triumfa, şi Petrescu nu a putut fi doborât.
În acest timp, Ana reface casa de la Dobriţa, şi nici sportul nu-l neglijase, lucrând zilnic ore întregi la manej cu Lulu.
℘⇑
Petricã a continuat sã conducã Astra pânã în 1948, şi în acelaşi timp a reorganizat şi Şantierele Navale Galaţi şi apoi, în continuare, a lucrat într-un institut de proiectãri pentru amenajãri agricole… În ultimii sãi ani a locuit într-o camerã din fosta casã a Verii, în stradella Roma, împreunã cu cei doi copii ai fiicei sale Sanda, pe care i-a luat sã-i creascã Ana, cãci Sanda, foarte bolnavã, nu s-a putut ocupa de ei.
Buna dispoziţie nu l-a pãrãsit însã niciodatã, nici pe el, nici pe Ana, iar în ziua de Sfântu Petre, sau de Sfânta Ana, gãseai în casa lor aceeaşi atmosferã ca şi pe vremuri … Zeci de invitaţi, rude şi prieteni, veneau an de an sã-şi exprime o simpatie pe care timpul nu reuşise sã o atenueze… Petricã le zâmbeşte prietenos, cu aceeaşi cãldurã sincerã în ochii lui catifelaţi, iar Ana aleargã de la unul la altul, servind ba o îngheţatã, ba un cataif (specialitatea casei), ba un pahar de vin bun… glumeşte cu toţi, comenteazã ultima carte, ultimul film… Copiii fac mare gãlãgie… Îi cheamã tot Petre şi Ana ca şi pe bunici; Anuţa îi seamãnã întru totul ca îndrãznealã şi inteligenţã, pe când Petre este mai tãcut, mai sentimental, dar mai încãpãţânat în tãcerea lui… Bãtrâna Ana a rãmas aceeaşi „grande dame” ca întotdeauna… îţi impune respect şi-ţi mãreşte parcã încrederea în tine… Te simţi bine în casa lor şi nu bãnuieşti câte sacrificii reprezintã cataiful acela delicios, şi ce obosealã este, la vârsta ei, sã creşti doi copii mici, atât de neastâmpãraţi.
Oaspeţii abia încap în marea lor camerã… nici unul nu bãnuieşte cã Petricã nu a dormit douã nopţi ca sã termine la timp un proiect de irigare… E mort de obosealã, dar nu lasã sã se observe… A trecut de 66 de ani, dar nici pe aceia nu-i lasã sã se vadã, cãci abia a încãrunţit puţin la tâmple… Mai cer ei oare ceva de la viaţã?… Cum sã nu cearã?… Pentru bâtrânii Ana şi Petre, doar puţinã linişte sufleteascã… Pentru micuţii Ana şi Petre, tot… Pentru ei trãiesc, pentru ei se sacrificã.
Ana a murit dintr-o pneumonie, la 17 septembrie 1971, în vârstã de 76 de ani, şi a fost înmormântatã în cavoul familiei Grigore Culcer din Târgu-Jiu… Era o vreme ploioasã, atât de urâtã, cã aproape nimeni nu a putut veni sã o însoţeascã în ultimul ei drum… Petricã, bolnav, cu 39 de grade, şi Ella, trecutã de 87 de nai, nu au putut pleca la Târgu-Jiu… De la Bucureşti n-a venit decât Anuţa, fata Sandii, şi Manole, fratele ei vitreg, eu şi cu Coca… Dintre târgujieni au venit numai câţiva dintre cei rãmaşi în oraş: colonelul Spiridon Apostescu cu doctoriţa Ana Roşianu, soţia lui, şi doctorul N. Roşianu, fratele acesteia, medicul colonel Mihai Sãrãceanu, colonelul Aurel Pociovãişteanu, şi sã nu uitãm nici pe Elena, orfana crescutã pe vremuri de Bonne-Maman, al cãrei soţ murise şi el de câteva luni… Din Dobriţa a venit învãţãtorul Miticã Pupãzã, bãtrân de 73 de ani, care a vorbit foarte emoţionat, arãtând tot ce fãcuse Ana Petrescu pentru satul Dobriţa440 , Nicolae Popescu fosta ordonanţã a lui Petricã, Aniţa, vãduva lui Max Culcer, şi Nistor, fost om de casã al familiei, care plângea cu hohote… Ceremonia s-a desfãşurat în pripã din cauza ploii, şi nimeni dintre noi nu simţea cã Ana Petrescu ne pãrãseşte pentru totdeauna… prea fusese vie, prea umpluse mult loc, prea lãsase o dârã puternicã pe unde trecuse, ca sã realizãm cã nu mai poate fi…
Petricã a murit la 31 iulie 1977, în vârstã de 86 de ani… S-a stins ca lumânarea, dupã o lungã zãcere şi o scãdere treptatã a forţelor… A fost un bãrbat capabil şi inimos, un om de caracter, un suflet ales, care numai bine a fãcut în jurul lui… Pe mine m-a ajutat mult pe vremea când eram student la Şcoala Politehnicã… La fel, pe fraţii mei Dan şi Adina i-a ajutat în timpul studiilor. Pe nepoata sa Anuţa a înfiat-o, ca sã poatã beneficia de o pensie de urmaş, dupã dispariţia lui441 … Numeroasele sale înfãptuiri pe tãrâm social şi tot binele pe care l-a rãspândit în viaţã i-ar fi dat dreptul la o înmormântare demnã de valoarea acestui om de bine, dar a fost incinerat în pripã şi în condiţiuni foarte modeste… Cenuşa lui a fost îngropatã în curtea bisericii din Dobriţa, alãturi de a lui Tanti Ella şi de a Sandii, care a murit şi ea în 1980.
Petre şi Anuţa sunt plecaţi din ţarã442 … Nici un urmaş nu a mai rãmas din familia Petrescu… Nu mai este nimeni astãzi care sã mai poatã aprinde o lumânare la mormintele lor… În curând nimeni nici nu va mai şti cã a existat odatã o familie Colonel Petrescu… O familie Colonel Petrescu?… Cine a fost aceastã familie Colonel Petrescu?…
5. VERA CULCER-SCHILERUtc „5. VERA CULCER-SCHILERU”
1897-1954
„Die Tanti Vera ist eine Fee!…” (Tanti Vera este o zânã)… Aşa o decretasem eu cu de la mine putere în vremea când nu eram decât un boţ de om de cinci ani neîmpliniţi… Cã adevãrul iese din gura copiilor, asta n-o ştiam pe atuncea, dar cum mi-aş fi putut imagina eu acele zâne despre care mi se povestise atâtea?… O zânã e blândã, o zânã e frumoasã, o zânã e bunã, o zânã te iubeşte, o zânã face minuni… Pãi asta nu poate fi decât Tanti Vera… Mai încape îndoialã?…
Zi de zi am rugat-o stãruitor sã mi se arate şi mie, mãcar o datã, sub adevãratul ei chip… Atât de mult am insistat, cã într-o searã, o zânã autenticã şi-a fãcut apariţia în camera mea de copil… O stea sclipitoare îi strãlucea pe frunte… O stea cu mii de focuri, aşa cum numai pe bradul lui Moş Crãciun îmi fusese dat sã vãd… Un vãl subţire, uşor ca un abur, îi plutea în jurul capului, şi era toatã acoperitã cu betealã şi cu „nestemate”… Venise direct din Ţara Basmelor… de asta, chiar şi astãzi pot fi sigur!… În mâna ei înmãnuşatã în alb ţinea o baghetã magicã, şi când m-a atins cu ea pe umãr, am simţit un val de fericire cum mã nãpãdeşte… simţeam cã mã prefac şi eu în înger… Aş putea jura cã în clipa când a ieşit pe uşã, am vãzut-o plutind în aer…
℘⇑
Vera Violetta-Margareta Culcer s-a nãscut la 19 ianuarie 1897… a avut un nume parcã predestinat: VERA, cea adevãratã, sincerã, onestã, dreaptã… VIOLETTA, modestã şi suavã… MARGARETA, floare de câmp, demnã şi curatã în albul ei imaculat.
S-a spus despre ea cã ar fi fost timidã… dar timiditatea e o slãbiciune, şi Vera nu a avut slãbiciuni… Faptul cã se da întotdeauna la o parte, asta nu e o probã de timiditate, ci de tendinţa de a nu trece în planul întâi, cãci ea numai pentru ceilalţi a înţeles sã trãiascã… Numai în folosul celorlalţi… Altruismul ei exacerbat nu a avut nimic cu timiditatea, care este o formã de fricã… Cu mintea ei pãtrunzãtoare şi lucidã a înţeles lumea, l-a înţeles pe om, şi cu inima ei cea generoasã l-a iubit; l-a iubit aşa cum era, cu slãbiciunile, rãutãţile şi pãrţile sale ridicole ce denotau de fapt inferioritatea lui, inferioritate care cere milã şi devotament, dar nu dispreţ… O urmã de surâs ironic i-a fluturat toatã viaţa pe buze, un zâmbet ce nu avea nimic sfidãtor, ci numai o constatare filozoficã a realitãţilor absurde ale acestei vieţi… Toatã viaţa s-a devotat pentru cei infirmi, pentru dezmoşteniţii soartei, pentru timizi, dar nu şi-a plecat fruntea în faţa celor aroganţi, cãrora, cu un glas fin şi liniştit, nu s-a sfiit niciodatã sã le spunã ce crede despre dânşii… Asta se cheamã timiditate?…
Figura Verii îţi evoca faciesul osos al Bãlceştilor, îndulcit poate de liniile moi ale Oteteleşenilor, şi privirea ochilor ei cãprui şi calzi îţi inspira un sentiment de încredere, de afecţiune.
Deşi era de staturã mijlocie, talia zveltã şi mersul uşor o fãceau sã parã înaltã… Mişcãrile ei, hotãrâte şi precise, erau totuşi îndulcite, lipsite de bruscheţe… Une main de fer dans un gant de velour (o mânã de fier într-o mãnuşã de catifea), ar fi spus francezul.
De aceea nu e de mirare cã a iubit-o atâta lume…
℘⇑
Tanti Vera avea o mulţime de pãpuşi cu obrajii de porţelan care, atunci când le întorceai pe spate, îşi lãsau genele grele cu pleoape mãtãsoase peste frumoşii lor ochi albaştri, şi spuneau „Mama!” Cea mai frumoasã dintre toate era „Puppe Wunderhold”443 , îmbrãcatã numai în mãtãsuri… Le scoteam amândoi din cutiile lor de carton, le duceam la plimbare, le dãdeam sã mãnânce, şi apoi le culcam din nou… Râdea lumea de mine, coşcogea bãieţelul, cã mã joc cu pãpuşile, dar mã simţeam atât de bine cu Tanti Vera, cã orişice am fi jucat împreunã, tot minunat ar fi fost… Bonne-Maman spunea cã eu eram un pretext pentru ca, de fapt, sã se mai poatã juca ea, cãci nu se fãcea ca o fatã mare de 13 ani sã se mai ocupe de pãpuşi… Nu zic ba… poate chiar cã oi fi fost şi eu un fel de pãpuşã mare, dar ştiu cã ne iubea mult, şi pe Wunderhold şi pe mine… şi parcã tot pe mine mai mult…
Mai avea un „Jeu de l’oie”444 , şi ne aşezam adeseori foarte serioşi la joc, pânã când ne bãteam, ori ea pe mine, ori eu pe ea; apoi o mulţime de cãrţi de basme româneşti, nemţeşti, franţuzeşti, din care-mi citea adeseori ore întregi, şi nu mã sãturam ascultând-o.
Când o chemau la joc Ana şi cu vara ei Stanca Frumuşanu şi instalau crochetul în curte, muream de necaz cã mi-o luaserã pe Tanti Vera a mea…
În şcoalã a fost prietenã cu cele mai modeste fete din clasã… Visul ei din vremea aceea era ca atunci când va ajunge „cucoanã” sã-şi cumpere un cazan mare, maare… în care sã pregãteascã mâncare pentru toţi sãracii din oraş…
Îi plãcea sã colecţioneze cãrţi poştale ilustrate şi era în corespondenţã cu tineri din cele mai diferite ţãri445 … Le trimitea vederi din România şi primea în schimb ilustrate din Congo, Ubanghi, China, India, şi altele, pe care le strângea şi le clasa în albume mari… nu mã mai sãturam rãsfoindu-le, iar ea îmi da cu rãbdare toate explicaţiile.
Vara la Dobriţa colinda toatã ziua prin pãdure, pe câmp sau pe munte şi venea seara acasã cu braţele încãrcate de flori; adora florile de câmp şi culegea buchete mari de margarete, garoafe sãlbatice, cicoare albastrã, cununiţe, izmã… dar din toate, mai mult îi plãceau margaretele, floarea numelui ei, care cresc aşa frumoase pe pajiştile Dobriţei… Ca o caprã sãlbaticã se cãţãra pe munţii prãpãstioşi ai Runcului, îşi lua aparatul fotografic şi o frânghie şi pleca însoţitã numai de Dinu Firii, se lãsa în jos pe steiuri cu funia al cãrei capãt îl ţinea Dinu, culcat pe burtã sus pe creastã, şi cobora astfel pânã la gura peşterii unde-şi punea viaţa în pericol pentru o fotografie, cãci fotografiatul era cealaltã pasiune a ei… le developa şi le copia singurã.
Dimineaţa ajuta pe tatãl ei la îngrijirea bolnavilor din sat: pregãtea medicamentele, ceaiurile, siropurile; pansa rãnile, vizita la domiciliu pe cei gravi… îi ştia pe fiecare şi le cunoştea necazurile… „Domnişoara Vera” devenise idolul satului.446
Dupã terminarea şcolii primare, a urmat sã studieze în casã cu Mademoiselle „dupã programa analiticã a şcolilor franceze…” Tot cu Mademoiselle a fãcut şi pianul, iar tatãl ei îi angajase şi un profesor de desen, pe domul Schmidt; Vera a urmat docilã şi pianul, şi desenul, dar nu a perseverat, cãci ştia cã nu are talent, şi îi era oroare şi de cabotinism, şi de efectele ieftine… În schimb, cânta toatã ziua, dar numai când era singurã, cãci cânta pentru ea, nu pentru ceilalţi, pe care nu era dispusã sã-i epateze. Noroc cã, la vârsta mea, nu se jena de mine, ba chiar m-a învãţat o serie de cântece şi de romanţe; îmi plãcea mult sã-i ascult glasul cald şi cristalin ca şi sufletul ei.
În ziua când a plecat Fräulein Josephine, s-a oferit sã aibã ea grijã de mine… Niciodatã nu a fost severã sau nu mi-a vorbit pe un ton poruncitor, dar nici nu ar fi fost nevoie… Eram ca doi prieteni, şi când îmi spunea ceva, vorba ei era vorbã, şi din cuvânt nu-i ieşeam… O adoram… îi aduceam flori, ba chiar îi compuneam poezii, aşa cum mã pricepeam. Pentru mine, Tanti Vera era totul.
În vara lui 1914, l-am avut invitat la Dobriţa pe artistul Severin care a sculptat-o în „Somnul la 17 ani”, o compoziţe finã, vaporoasã şi suavã, ca şi aceea pe care o înfãţişa.447
℘⇑
Era în 1915… Toatã lumea nu vorbea decât de rãzboiul care nu avea sã mai întârzie şi Tanti Vera a plecat la spitalul Filantropia din Craiova, sã urmeze un curs de surori de caritate, sub conducerea cumnatului ei, doctorul Adrian Poenaru… Atunci şi-a dovedit ea adevãrata vocaţie, spitalul. Era parcã nãscutã sã aline durerile celor suferinzi.
În vara urmãtoare a plecat, ca în toţi anii, în excursie sus pe munte şi a ajuns pânã pe Muncelu, pe linia de frontierã, unde ostaşii noştri sãpau de zor tranşee în vederea apropiatei încleştãri… De partea cealaltã, soldaţii bavarezi fãceau la fel… Ai noştri treceau de multe ori graniţa la ei, sau ei la noi, ca sã solicite diverse servicii mãrunte, fãrã a bãnui cã peste câteva zile aveau sã tragã unii în ceilalţi448 . Vera însã, fire lucidã, îşi dãdea seama cu toatã maturitatea precoce a sufletului ei, cã ceea ce avea sã urmeze nu va fi o jucãrie: „Câţi oameni nevinovaţi or sã piarã!”, o auzeam adeseori exclamând cu gravitate, ori de câte ori începea vreun „patriot” de circumstanţã sã trâmbiţeze necesitatea intrãrii noastre imediate în acţiune.
Într-o dupã-masã plecasem amândoi, ca de obicei, la plimbare în pãdurea Suseni, când ne-am întâlnit cu un ofiţer cãlare.
„Sãrut mâinile, domnişoarã Culcer!… Nu ştiu unde voi fi peste câteva zile, şi am ţinut sã vin sã vã salut înainte de plecare…” N-au stat mult de vorbã… Ofiţerul a încãlecat din nou şi a dispãrut în trapul calului… Locotenentul Emil Popovici parcã presimţea cã numai peste o lunã avea sã figureze pe primele liste ale eroilor cãzuţi la datorie.
Spitalul Crucii Roşii instalat în Palatul Primãriei din Târgu-Jiu se pregãtea sã aştepte rãniţii, cãci în noaptea de Sfânta Mãrie sunase mobilizarea… Doamna preşedintã a filialei Crucii Roşii, directoarea de drept a spitalului, urmãrea activ toate pregãtirile, şi fiicã-sa Vera o ajuta cu sârg: despacheta vesela şi instrumnetarul medical, chitea lenjeria la magazie, înregistra inventarul, pregãtea pansamentele, fãcea curãţenie în saloane, cãci Primãria, evacuatã în grabã, lãsase clãdirea într-o stare de murdãrie deplorabilã… Netty intrã în salonul cel mare şi o gãseşte în genunchi, frecând parchetul. Ca sã nu înţeleagã personalul de serviciu, i se adreseazã în franţuzeşte:
– Voyons, Vera, qu-est ce que tu fais la-bas?… A-t-on jamais vu la fille du Docteur Culcer frottant le plancher de la mairie?… 449
– Suntem în rãzboi, mamã!…
De dimineaţa de la şase şi pânã seara la zece nu se mişca din spital… Peste douã zile a plecat la Filantropia, la Craiova, unde fãcuse cursul de infirmiere şi unde figura pe evidenţa de mobilizare.
Rãniţii o divinizau… Unul i-a dedicat odatã o poezie pe patru pagini în stil popular, povestind cum plecase de acasã, cum se luptase, cum fusese rãnit şi cum ajunsese la spital la Craiova, unde-l îngrijea cu multã dragoste „Domnişoara Culcerea” (asta, ca sã rimeze cu celelalte versuri).
Foaie verde şi-o lalea,
Ce bine mã îngrijea,
Rãnile mi le pansa,
Durerile-mi alina
Domnişoara Culcerea etc…
Era impresionantã aceastã formã naivã sub care-şi exprimau recunoştinţa acele umile victime ale datoriei!…
Când s-a evacuat spitalul, a ajuns cu Ella în Moldova şi au lucrat împreunã la Nichişeni pânã la finele rãzboiului… Vera avea acuma 21 de ani… Evenimentele o cãliserã, devenise mai hotãrâtã, mai fermã, mai realistã… Numai blândeţea şi modestia rãmãseserã aceleaşi… Îşi tunsese pãrul scurt, fãcea mult sport, patina, juca tenis, cãlãrea, dansa… Într-o varã a plecat la bãi la Herculane, localitate de curând reunitã la România Mare, împreunã cu verişoarele ei Coletta Murgãşanu şi Marie-Jeanne Dinopol, nepoatele Olgãi Gigustu… În toate aceste distracţii inerente vârstei, punea totuşi o notã serioasã… prea serioasã chiar pentru anii ei… n-o vedeai niciodatã abandonându-se plãcerii jocului… Un mic zâmbet ironic în colţul gurii, parcã mereu spunea „Haide sã vã fac şi cheful ãsta, dacã aşa trebuie”…
℘⇑
Grigore Schileru fusese de curând demobilizat şi continua sã participe la partidele de cãlãrie organizate de foşii lui camarazi de arme din regimentul de artilerie, cu care fãcuse împreunã rãzboiul… O întâlnea tot mai des pe Domnişoara Vera Culcer, care fãcea acuma echitaţie ştiinţificã, împreunã cu sora ei Ana, sub îndrumarea competentã a cumnatului Petricã… O mai întâlnea şi la tenis şi s-au împrietenit repede… Nunta s-a oficiat în casa de la Târgu-Jiu, în ziua de Sfântu Ion a anului 1921… Vera nu a apãrut în mireasã, ci într-un taior gri, cãci avea oroare de ceremoniale, de costumaţii şi orice fel de formalitãţi450 …
Imediat dupã cununie, au plecat la Praga, ca sã-şi termine Grigore studiile de inginerie începute înainte de rãzboi în Elveţia… Vera îl ajuta în toate felurile: îi copia planşele în tuş, îi transcria notiţele şi fãcea tot ce putea ca sã-i uşureze munca… „Cehoslovacii” li se spunea în familie, când veneau în ţarã de sãrbãtori… Dupã terminarea studiilor, Grigore Schileru a fost numit inginer la minele din Petroşani, şi frumoasa termocentralã de acolo, de el a fost proiectatã.
În octombrie 1925, Vera a avut o fetiţã, Ileana, cãreia toatã familia i-a zis Pui.
Grigore s-a distins de la început în carierã: activ, competent, inteligent, a fost în curând transferat la sediul central al Societãţii Petroşani din Capitalã, şi familia Schileru s-a mutat la Bucureşti, în strada Roma.
Societatea Petroşani, aflatã în plinã dezvoltare, întreţine numeroase legãturi cu alte firme din strãinãtate, şi Grigore era adeseori trimis în Austria, în Germania, Franţa, Belgia, Anglia… iar Vera îl însoţea în toate aceste deplasãri… Graţie multiplelor sale calitãţi, a capacitãţilor sale, dar mai ales a probitãţii şi a firii sale disciplinate, Grigore a ajuns în câţiva ani directorul tehnic al Societãţii… Se specializase în chimia cãrbunelui şi a prezentat studii interesante privind valorificare ligniţilor superiori din bazinul Jiului. Tot el a organizat şi fabrica de mãtase artificialã Viscoza din Lupeni şi a colaborat la organizarea uzinelor de fier Vlahiţa, a fabricii de motoare Câmpulung, şi începuse şi studii pentru fabricarea celulozei din stuful din Deltã…
În tot acest timp, Vera i-a ajutat la studii pe fraţii mei Dan şi Adina, care au locuit pe rând la ea, şi pe care i-a îngrijit ca pe proprii ei copii. Vlad şi Radu Voiculescu, eu şi Coca, veneam la ea ca la casa pãrinteascã… În toţi anii, în prima zi de Crãciun şi în prima zi de Paşte, ne adunam toatã familia la Tanti Vera, la Bucureşti, tot aşa cum pe vremuri ne adunam la Bon-Papa, la Târgu-Jiu… Tradiţia se continua… doar locul se schimbase (era spiritul de clan specific neamului Otetelişanu)… Masa era excelentã, atmosfera voioasã, eram numeroşi şi veseli, întocmai ca pe vremuri la Târgu-Jiu. Te simţeai bine în casa lor, în care totul era larg, confortabil şi cu gust . Cafeaua de dupã-masã o pregãtea chiar ea; amarã, aromatã, fiartã exact cât trebuie, şi însoţitã de nelipsitul pãhãrel de şartreuzã… o provocam de obicei la şah, dar niciodatã nu am reuşit sã-i iau o singurã partidã… nu juca decât cu negrele, ca sã nu mute ea întâi… nu se pierdea în planuri sofisticate, şi mintea ei clarã şi pozitivã judeca repede o situaţie şi dejuca toate combinaţiile adversarului, deşi simţeai precis cã nu juca numai pentru plãcerea ei, ci ca sã-ţi facã plãcere ţie… Cineva a spus odatã: „Când te duci în casã la Ana, petreci de minune, şi simţi cã şi Ana petrece o datã cu invitaţii, ba chiar mai mult decât ei… La Vera în casã însã, cu toate cã şi aici invitaţii petrec de minune, ea nu împãrtãşeşte veselia lor…”
℘⇑
Aceasta a fost situaţia pânã în 1940… Evenimentele brutale ce au urmat, au afectat şi menajul Schileru… Cu toate cã în casa lor aparenţele rãmãseserã neschimbate, nu era greu sã vezi cum se consuma Grigore şi cum dãdea tot mai multe semne de nervozitate; orice subiect politic îl enerva, orice încercare de perorare îl irita; sunt convins cã aceastã stare permanentã de spirit, impusã de circumstanţe, i-a precipitat mult sfârşitul…
Vera nu lãsa sã se vadã cã punea supãrarea la inimã, şi fãcea tot posibilul ca sã-i distragã atenţia: tot calmã, tot zâmbitoare, nu împãrtãşea nici entuziasmul unora, nici panica celorlalţi… În timpul unei manifestaţii legionare – nu ştiu ce moment „solemn” se celebra – toatã lumea, la ora indicatã, fix, trebuia sã îngenuncheze cinci minute, ori şi unde s-ar fi aflat… cei mai mulţi se refugiau în casele lor, iar cei aflaţi în localuri publice se doseau prin W. C.-uri… Pe Vera, „momentul solemn” a surprins-o în plinã stradã, pe când traversa Piaţa Brãtianu451 … Toţi se lasã în genunchi, timoraţi… Vera singurã îşi continua traversarea pieţii… „Îngenunchiaţi, Doamnã, e periculos cu nebunii ãştia!”, îi şopteşte cineva din spate.
„Lasã, domnule, cã nu-mi pot face nimica; nu-i vedeţi cã stau şi ei în genunchi?”
Focarul rebeliunii din ianuarie 1941 a fost chiar în cartierul Bonaparte; pe Grigore îl prinseserã evenimentele în oraş şi nu a mai putut ajunge acasã… Trei zile a stat Vera singurã, încuiatã în casã, privind cum se mãcelãreau unii pe alţii sub fereastra ei… Câteva gloanţe rãtãcite au pãtruns chiar pe geam şi s-au înfipt în perete…
În iunie a izbucnit rãzboiul… Vera a îmbrãcat din nou uniforma Crucii Roşii şi a lucrat ca sorã de caritate la spitalul 301 din Capitalã, cu acelaşi devotament ca pe vremuri, aceeaşi blândeţe, energie, dragoste de om ca în 1916 (minus entuziasmul) şi, tot ca în 1916, rãniţii ei o adorau…
În timpul bombardamentelor din 1944 n-au coborât niciodatã în adãpost şi bine au fãcut, cãci, într-o zi, douã bombe incendiare au perforat acoperişul casei lor din Strada Roma şi, dacã n-ar fi fost acolo sã ia mãsuri imediate, locuinţa lor s-ar fi transformat desigur în flãcãri, aşa ca a verişoarei lor Margareta Razu şi a prietenului lor Grigoriţã Iunian aflate tot în cartierul Bonaparte… O altã bombã incendiarã a atins tribunalul cu care se învecinau, dar pompierii veniţi în grabã aveau ordin sã supravegheze clãdirea „Patronajului”452 , în timp ce alãturi, tribunalul, cu preţioasa lui arhivã, pierea în flãcãri… Zadarnic insista Vera sã intervinã pompierii, misiunea lor nu era Tribunalul.
„Degeaba vã omorâţi atâta cã tot n-o sã trãiascã Patronajul vostru”, le-a strigat Vera înciudatã… E de mirare cã nici atunci nu a pãţit nimica…
Rãzboiul s-a terminat; marii mutilaţi, ce nu se mai pot îngriji singuri, rãmân internaţi în spitalul 301 şi Vera, deşi imobilizatã, mergea aproape zilnic sã-i vadã… Le aducea ţigãri, bomboane, ziare… le scria corespondenţa, le fãcea lecturã… Prezenţa ei era ca o razã de luminã printre aceşti nenorociţi…
Fetiţa lor, Ileana, terminase de curând Politehnica şi se mãritase cu inginerul Jean Dind; nãscut în România, dar din tatã elveţian, la împlinirea majoratului a optat pentru naţionalitatea elveţianã, şi au plecat amândoi în Elveţia unde s-au angajat amândoi ca ingineri la uzina Brown Bovery… Mai târziu vor pleca în Canada… Nu era scrisoare în care Ileana sã nu-şi exprime dorul de patrie, de familie, şi de vacanţele de la Dobriţa. În 1953 au avut o fetiţã, Arianne, care, desigur, a învãţat româneşte de la pãrinţi, dar încetul cu încetul va uita aceastã limbã care, ei, nu-i va mai fi de nici un folos acolo printre strãini… Din povestirile pãrinţilor va şti şi ea cã undeva, departe, a fost odatã o Dobriţã şi o bunicã bunã, bunã ca o zânã… Vera… Apoi le va cere sã-i mai spunã şi alte poveşti: „a fost odatã un împãrat şi o împãrãteasã…, a fost odatã o fetiţã cu o scufie roşie…”, şi când va creşte mare, va fi târâtã în vârtejul problemelor zilei, şi Scufiţa Roşie, zâna Vera, Dobriţa… se vor îngropa încetul cu încetul sub un strat gros de colb, de unde nimeni şi nimic nu va mai veni sã le scoatã… Arianne are un nãsuc cârn şi un pãr de culoarea mãtãsii porumbului… se pare cã ştie sã cânte frumos…
Vera şi Grigore îmbãtrâneau singuri în frumoasa lor casã din stradella Roma 3, proiectatã pe vremuri de vãrul Radu Culcer, arhitectul… Grigore lucreazã ca cercetãtor în probleme de chimia cãrbunelui în care s-a specializat, dar o datã cu vârsta nervozitatea i s-a accentuat, e tot mai iritabil, tot mai obosit… atâtea stressuri l-au slãbit şi l-au albit aproape complet… În aparenţã însã, calmul şi buna dispoziţie pare a nu-i fi pãrãsit nici pe unul, nici pe celãlalt… Vera, cu nelipsita ei cutie de lucru alãturi, e tot prietenoasã, tot zâmbitoare… Grigore e tot drãguţ cu toatã lumea… lucrurile din casã, tot curate, tot îngrijite… şi nu bãnuieşti cã îngrijirea lor cere din zi în zi eforturi tot mai mari… Tanti Vera îmi citeşte ultima scrisoare de la Ileana, şi-mi aratã fotografiile Ariannei, împreunã cu o şuviţã de pãr roş-aurie, de care e foarte mândrã… Abia observi cã, stând de vorbã cu tine, mâinile ei harnice nu se odihnesc nici o clipã… Sunt atâtea de fãcut într-o casã!…
Când s-a îmbolnãvit Sanda Petrescu, a adus-o în casa ei şi i-a instalat un pat pe palierul scãrii celei mari, într-o nişã parcã anume amenajatã. Sanda ajunge sã nu-şi mai poatã îngriji bãieţelul, pe micuţul Petre, care se jigãrea din zi în zi, ba începuse chiar sã febriciteze… Tanti Vera l-a luat atunci la ea, şi în numai câteva luni devenise de nerecunoscut: sãnãtos, cu obrajii frumos coloraţi, bine îmbrãcat, bine îngrijit, disciplinat, drãguţ… febra dispãruse, învãţase franţuzeşte, şi o idolatriza pe Deda lui (nu putea încã pronunţa Vera).
℘⇑
O chem într-o zi la telefon, ca de obicei:
– Ce mai faci, Tanti Vera?…
– Rãu!…
Eu rãmân încremenit; trebuia sã fie „grozav de rãu”, dacã Vera a spus „rãu”… Grigore fãcea nişte ganglioni suspecţi, şi cu experienţa ei clinicã, şi-a dat imediat seama despre ce era vorba.
– Fugi, Tanti Vera… nu poate fi nimic serios!… Ea cautã sã scurteze discuţia; nu avea nevoie de consolãrile mele… De fapt, ce aş fi putut face pentru ea?… Nimic!
Medicii îi mai dau lui Grigore şase luni de viaţã… Remediul împotriva leucemiei încã nu a fost descoperit, şi Vera nu-şi ascunde intenţia de a nu supravieţui soţului… O spune, nu ca sã producã impresie, ci pentru ca ceilalţi sã fie pregãtiţi, cãci avea oroare de loviturile de teatru.
Familia e îngrozitã… ştie cât cântãreşte un cuvânt în gura Verii Culcer… Ştie cã orice încercare de a o îndupleca pe aceastã descendentã a armaliştilor ardeleni din Munţii Meseşului va fi sortitã pieirii… Încearcã sã-i vorbeascã despre Ileana:
– Şi-a fãcut viaţa ei!… rãspunde Vera sec.
– Micuţul Petre atuncea… priveşte ce bijuterie de copil a ieşit din mâinile tale!… Ce va deveni fãrã tine?…
– Va avea viaţa lui!…
Vera se scoalã şi se apucã iar de lucru… Sunt atâtea de fãcut într-o casã de om bolnav… Discuţiile nu au nici un rost…
S-ar pãrea cã Grigore nu-şi dã seama de gravitatea stãrii lui… E tot zâmbitor şi cu gluma pe buze… Uneori, când se simte mai bine, se scoalã chiar din pat, mai face câte o partidã de bridge, citeşte, ascultã radio… De Anul Nou a primit chiar lume… Ce bine cã nu ştie!… Oare chiar aşa sã fi fost?…
Într-o searã, rãmânând singur cu Petricã, i-a comunicat ultimele sale dorinţe… Cerea sã fie incinerat, cãci e mai ieftin… De Vera sã aibã grijã ceilalţi… El nu bãnuieşte cã şi ea ştia, şi mai ales nu bãnuieşte tragicele ei intenţii… Fiecare dintre soţi joacã teatru în faţa celuilalt…
Familia e disperatã… Trebuie fãcut ceva… Trebuie gãsitã o soluţie… Catastrofa trebuie prevenitã!…
Ella a cercetat pe furiş toate lucrurile ei, toate sertarele, toate cutiile, dar nu a gãsit nimic suspect… nici armã, nici otravã… Va trebui în permanenţã supravegheatã!
Pe mine, aceastã tragedie mã depãşea… eram atât de îngrozit, cã nu mai aveam curajul nici sã mai calc în casa lor… Radu Voiculescu, la fel.
Medicii prevesteau momentul finalului cu o precizie matematicã: mai are trei luni de trãit… mai are douã… o lunã… mai are douã sãptãmâni…
Ultima noastrã speranţã era afecţiunea fetii… Vlad îi scrie în Elveţia şi îi comunicã fãrã menajamente teribilul adevãr… Ileana telefoneazã de mai multe ori la Bucureşti… Emoţia lui Grigore nu cunoaşte margini… Firul telefonului nu ajunge pânã la pat, şi sãrmanul bolnav se târãşte pe coate pe covor ca sã-l poatã apuca:
„Sã ştii cã am trecut hopul cel mare… Mã simt mult mai bine acuma şi merg spre îndreptare!…”
Mai avea doar trei zile de trãit… Era vineri înainte de Florii, 16 aprilie 1954.
Ne luãm inima în dinţi şi ne ducem la ei… Tanti Vera era neschimbatã, deşi slãbise şi pãrea mai înaltã… Doar zâmbetul îi dispãruse de pe chip, şi gravitatea din priviri îi trãda suferinţa… Ne-a primit în hol… Se povesteau minuni despre devotamentul cu care îl îngrijea… Ore întregi sta lângã el ca sã-l ajute sã bea o ceaşcã de supã… De mai bine de o lunã nu se mai culca noaptea şi dormea pe apucate…
Nu am îndrãznit sã o privesc în ochi, şi i-am sãrutat cu timiditate mâna, iar ea m-a mângâiat grãbitã pe obraz, fãrã a scoate un cuvânt… M-am lãsat repede în jos sã-mi fac de lucru cu Petre cel mic cu cuburile lui… E tot drãguţ şi bine îngrijit… Cu mare greutate mã feream sã nu mi se vadã lacrimile… Pe Coca a îmbrãţişat-o lung şi a sãrutat-o cu afecţiune… Femeile se înţeleg altfel între ele… A venit şi Tucu Dobrovicescu, vãrul lui Grigore… Vera, prudentã, îi pune în vedere cã dacã mai are veşti prin telefon, sã-i punã numai întrebãri din acelea la care sã-i poatã rãspunde prin „da” sau „nu”, ca sã nu se alarmeze Grigore… Dinãuntru se aude un geamãt slab, Vera ne lasã şi dispare înãuntru, fãrã zgomot.
Ana şi Petricã dorm acuma la ei ca sã n-o lase nici o clipã singurã; Ileana îi telefoneazã din Elveţia… În ziua de duminicã, 18 aprilie, Duminica Floriilor, Grigore intrã în comã… era onomastica Verii-Violeta-Margareta, dar niciodatã nu şi-a serbat-o … Cere sã fie lãsatã singurã, şi toatã noaptea a scris… A doua zi, luni, 19 aprilie 1954, s-a sculat ca de obicei la şase dimineaţa, s-a spãlat, s-a pieptãnat, a şters mobila de praf şi a pregãtit cafeaua cu lapte pentru cei din casã… La ora şase şi jumãtate a telefonat lui Vlad Voiculescu:
– „Moare!…”, au fost singurele ei cuvinte şi a închis aparatul. Vlad, înnebunit, sare într-un taxi pentru ca, la şapte fãrã zece, sã constate decesul aceluia care fusese Inginerul Grigore Schileru.
Vera, cu multã grijã, a procedat la toaleta defunctului: l-a aşezat întins în pat, i-a închis ochii şi l-a legat pe sub bãrbie şi apoi s-a aşezat în genunchi lângã patul lui… Ce face?… Se reculege?… Plãnge?… La gurã ţine o batistã albã… deodatã se scoalã brusc, trece în baie, ia o gurã de apã, şi se întoarce înapoi la patul mortuar… Ce a fost asta?… La şapte şi cinci se prãbuşeşte jos:
„Aer!… aer!…”, se sufocã ea.
Vlad şi Ana se reped sã-i facã respiraţia artificialã şi îi pregãtesc în grabã o spãlãturã stomacalã… Vera mai gãseşte putere sã se opunã şi sã strângã din dinţi, încât le-a fost cu neputinţã sã-i introducã canula în gurã… i s-a spart chiar un dinte în lupta aceea disperatã şi zadarnicã.
„Nu mai insistaţi degeaba, e aconitinã453 !…”, au fost ultimele ei cuvinte când a simţit cã o lasã puterile şi cã nu mai poate lupta.
La şapte şi zece minute, inima Verii Culcer-Schileru, aceastã inimã nobilã, care o viaţã întreagã nu bãtuse decât pentru ceilalţi, şi-a oprit pentru totdeauna mersul ei de ceasornic.
Toatã suferinţa, reţinutã ani de zile, i-a apãrut brusc pe figurã atunci, în clipa morţii, când orice control înceteazã… Te cutremurai vãzând câtã durere se putuse întipãri numai în câteva clipe pe chipul ei galben, slãbit de atâtea nopţi de veghe…
℘⇑
Printre hârtiile gãsite pe biroul Verii, pe lângã douã scrisori foarte impresionante, una cãtre Ileana şi alta cãtre Ella, s-a gãsit şi un inventar al tuturor obiectelor din casã, clasate în ordinea uşurinţei cu care ar putea fi vândute, şi cu preţul evaluat, scris în dreptul fiecãreia, ca şi cum ar fi fost vorba de o lichidare banalã… Calmul acesta lucid, în asemenea momente tragice, depãşea puterea noastrã de înţelegere…
De ce a fãcut Vera gestul acesta?… Cu mintea nu am putut pãtrunde rostul lui, dar cu inima l-am înţeles… Aceia care l-au atribuit pasiunii, exaltãrii, disperãrii sau descurajãrii au uitat pesemne cã Vera Culcer nu a fost fiinţa care sã se exalteze, sã dispere sau sã se descurajeze… A fost un gest lucid, pregãtit la rece, gândit, judecat, pus de zeci de ori în balanţã şi executat în deplinã conştiinţã… Dupã ce şi-a ales aceastã cale, nimeni şi nimic nu au mai putut-o abate.
O cunoşteau numeroşi medici, profesori, somitãţi, în branşa lor, care au vãzut-o la datorie şi au preţuit-o; fiecare dintre ei i-ar fi gãsit cu plãcere un post într-un spital, aşa cã grija existenţei nu ar fi dus-o.
S-ar fi putut devota educaţiei micuţului Petre care o adora, şi ar fi gãsit în sufletul lui curat toatã afecţiunea de care ar fi avut nevoie, şi ar fi avut şi un sprijin asigurat la bãtrâneţe…
Sinuciderea ei nu poate fi consideratã ca o dezertare; a fost o abdicare demnã şi conştientã, dupã ce şi-a vãzut misiunea îndeplinitã. A fost o retragere curajoasã din arena vieţii, a unei vieţi devenitã pentru ea fãrã rost…
Vera şi Grigore Schileru au fost înmormântaţi unul lângã celãlalt, în cavoul Valericãi Chiru, vara ei primarã, fiica Olgãi Gigurtu.
Micuţul Petre nu a fost de faţã la acest sfârşit oribil… Luni de zile o chema neîncetat pe Deda lui… Devenise melancolic şi sta adeseori ore întregi, ghemuit într-un colţ pe covor.
– Unde e Deda, unde e?…
– În cer la Doamne-Doamne.
– Ce face acolo?…
– A chemat-o Doamne-Doamne la el.
– De ce?… Ca sã-l îngrijeascã?…
Într-o searã, o splendidã lunã plinã pãtrundea pe fereastra lui:
„Uite cum a trimis Deda luna din cer ca sã mã mângâie!…”
Când se certa cu sora lui, Anuţa, şi nu mai ştia ce sã-i spunã, exclama:
– Tu n-ai Dedã!…
Tanti Ana nu putea niciodatã sã-mi reaminteascã aceste scene, fãrã a o înãbuşi lacrimile.
Oare şi zânele mor?…
℘⇑
În primãvara lui 1971 a murit şi Ileana, fata Verii, în Canada, de sclerozã în plãci, dupã o zãcere de 14 ani. Nu avea decât 45 de ani şi nu-mi pot imagina cã aceastã fetiţã atât de vie, atât de veselã sã aibã un sfârşit aşa de trist. Bine cã nu a mai trãit Vera, ca sã vadã şi aceastã tragedie!…
Despre Arianne, nimeni în România nu mai ştie astãzi nimica.
√›
48.781860
1.961486
23 Responses »
Familia Culcer Family 