Familia Culcer Family

Cu evlavie şi cu dragoste,
închin aceastã carte celor patru femei ce mi-au fost pildã de bogãţie sufleteascã, mãrinimie, virtute, abnegaţie şi spirit de sacrificiu:

Elena Economu,Mariţa Orãscu,
Netty Culcer, Vera Schileru

Gabriel Culcer

℘⇑

Ah, vous pleurer est la bonheur supreme,
Manes cheris de quiquonque a des pleurs!..
Vous oublier,c’est s’oublier soi-meme.
N’êtes vous pas un debris de nos coeurs?
En avançant dans notr’obscur voyage
Du doux passe l’orizon est plus beau.
En deux moities notr’ame se partage…
Et la meilleure appartient au tombeau.
Lamartine, Penseés des morts

℘⇑

Cinsteşte pe tatãl tãu şi pe mama ta!
Exodul 20-12

Urmaşilor,tc “Urmaşilor,”
atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai venitc “atât cei existenţi cât şi cei ce vor mai veni”

E ra la 19 aprilie 1954, luni dupã Duminica Floriilor.
Priveam paralizat de groazã chipul tineresc al Verei Schileru peste care lumânarea de cearã arunca o luminã pâlpâitoare şi care acum încremenise pentru totdeauna într-un zâmbet dispreţuitor. Aceastã fiinţã superioarã, inegalabilã, a cãrei bunãtate, curaj, hãrnicie, modestie, demnitate, inteligenţã, pricepere, blândeţe şi spirit de sacrificiu sunt greu de imaginat pentru cei ce nu au cunoscut-o, ne pãrãsise; ne pãrãsise pentru cã aşa hotãrâse ea. Toate suferinţele pe care ani în şir şi le închisese cu grijã într-un colţ tãinuit al sufletului ei discret, numai de ea ştiute, îşi fãcuserã brusc apariţia pe chipul acela slãbit de atâtea nopţi nedormite. Te cutremurai vãzând câtã durere se putuse întipãri în numai câteva minute pe faţa ei galbenã. Alãturi de Vera, soţul ei, inginerul Grigore Schileru, dormea şi el întru cele veşnice; o expresie calmã şi un zâmbet distant marcaserã şi ele chipul lui auster şi demn, împietrit pe veci.
Priveam neputincios aceste douã învelişuri neînsufleţite… tot ce mai rãmãsese printre noi din doi oameni demni şi inimoşi, din douã caractere de fier. Un sentiment de revoltã mã cuprinsese şi aş fi dat oricât sã-i mai fi putut avea cu noi în aceastã lume… Pe mãsurã ce îi priveam însã, un gând începea sã punã încetul cu încetul stãpânire pe mine. Pe ei nu-i mai puteam reţine printre noi… amintirea lor însã, da… Şi astfel m-am hotãrât sã povestesc şi generaţiilor viitoare despre Tanti Vera, „zâna cea binefãcãtoare” care-mi ţinuse loc de mamã în primii ani ai copilãriei şi de care mã legau atâtea amintiri scumpe… sã le povestesc şi despre Nenea Grigore, soţul ei, omul care nu a cunoscut tranzacţia…
Şi dacã voi scrie despre ei, atunci de ce s-o uit pe Netty Bãlcescu, bunica mea, Bonne Maman cum îi spunem noi nepoţii, fiinţa superioarã de la al cãrei suflet nobil am bãut apã vie… Dar pe Mariţa Orãscu, bunica lui Netty, personificarea bunãtãţii şi afecţiunii, pe ea sã o uitãm?… Pe Sevastiţa Bãlcescu, sora şi îndrumãtoarea marelui Nicolae, pe Elena Economu, Maica-Tuşa, cea care îi crescuse pe toţi cei şapte fraţi Culcer rãmaşi orfani de mici… Pe sentimentalul serdar Panait Dãlgeanu şi pe Safta Poenaru, marea lui dragoste… Pe venerabilul paharnic Nicolae Oteteleşanu, atât de cumpãnit şi totuşi aşa de emotiv… şi atâţia, şi atâţia, şi atâţia alţii…
Atunci, la cãpãtâiul acestor doi morţi iubiţi, am luat hotãrârea de a strânge din izvoade tot ce se mai poate astãzi şti despre ei, de a desprinde din crâmpeie povestea vieţii acestor moşi-strãmoşi şi de a o repovesti strãnepoţilor, pentru ca şi ei, la rândul lor, sã o povesteascã mai departe. Cinci ani de muncã fãrã preget mi-au fost necesari pentru strângerea datelor din povestirile bãtrânilor, din memorii, scrisori, fotografii şi documente, pentru a-mi alcãtui un fişier, şi apoi sã rezolv toate contradicţiile şi sã reconstitui toate aceste biografii, plasate în ambianţa istoricã de mediu şi de tradiţie în care s-a desfãşurat existenţa lor.

℘⇑

Un fabulist a spus cândva :
Gloria strãbunã, pe strãmoş cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se fãleşte…
Şi eu aş mai adãuga :
Dar de-a fost om vrednic, strãmoşul cândva
Se cade nepotul pilda a-i urma…
Sau cum spune franţuzul:
La noblesse oblige
Haidem, aşadar, dragi urmaşi, câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, sã vedem ce fel de oameni au fost strãmoşii aceştia şi sã rãscolim printre filele îngãlbenite ale documentelor din alte vremi, ca sã aflãm cu ce s-a învrednicit fiecare… Vreţi?
Gãsim pe unii care s-au ridicat la loc de mare cinste prin meritele lor… Ce aveţi de zis despre Fraţii Buzeşti, Nicolae Bãlcescu, Theodor Aman, Generalul Culcer…? Alţii ne-au lãsat o pildã vie de dragoste şi abnegaţie: Sevastiţa Bãlcescu, Elena Economu, Mariţa Orãscu, Vera Schileru… în fine, alţii, deşi au avut merite destul de mari, patimile împotriva cãrora nu au ştiut sã lupte le-au umbrit toate aceste merite, ba le-au întunecat chiar şi existenţa: Alecu Dãlgeanu, Costache şi Barbu Bãlcescu… ba merite, ba slãbiciuni… nu e interesant?
Dacã ne-am coborî acum privirile în sufletele noastre, n-am descoperi şi aci când merite şi când slãbiciuni…? Asta nu e interesant? Pasiunea pentru pescuit a lui Mircea al meu nu ne reaminteşte oare de pasiunea pentru vânãtoare a bunicului sãu Max, iar irascibilitatea lui Max, pe aceea a bunicului sãu Barbu Bãlcescu…? Iatã dar cã cercetarea vieţii înaintaşilor ne poate aduce nu numai plãcere, ci şi folos. Când voim sã ne dezbãrãm de o anumitã meteahnã, va trebui sã depunem eforturi mult mai mari, dacã aflãm cã este vorba de un cusur moştenit, pe care-l avem în sânge. Vom putea însã lupta conştient şi cu ochii deschişi, şi asta ne va ajuta! Gânditu-v-aţi vreodatã, dragi urmaşi câţi sunteţi şi câţi veţi mai veni, cã aceşti bãtrâni de care ne vom ocupa aci, nu au fost o plãsmuire a imaginaţiei, ci oameni reali, care au trãit aevea, au muncit şi au luptat, au învins ori au fost înfrânţi, s-au bucurat ori au suferit, au iubit ori au urât…? În cercetarea vieţii lor regãsim viaţa unei lumi întregi, iar în sufletul fiecãruia regãsim şi câte o fãrâmã din sufletul nostru. Le citim povestea şi ne întrebãm adeseori ce am fi fãcut dacã am fi fost noi în locul lor; pe mãsurã ce învãţãm sã-i cunoaştem, simţim cã începem sã-i iubim şi sã-i înţelegem, sã fim mândri de calitãţile lor şi indulgenţi cu slãbiciunile lor, care adesea pot fi şi ale noastre.
Pe mãsurã ce ne aplecãm peste urmele strãmoşilor, ne cuprinde un simţãmânt de pioasã reculegere, de dragoste şi de respect. Aceşti oameni s-au zbãtut şi au luptat din greu ca sã ne lase un nume nepãtat şi o creştere aleasã. Sã nu ne închipuim cã numai cromozomii şi genele le avem de la ei, dar şi educaţia ce au dat-o copiilor lor şi pe care aceştia au transmis-o apoi din generaţie în generaţie pânã la noi; prin aceastã educaţie ni s-a transmis o fãrâmã din sufletul bãtrânilor strãmoşi, din modul lor de a gândi, de a simţi, de a înfãptui… Gânditu-ne-am noi vreodatã cã o expresie familiarã, un gest, o atitudine cu care suntem deprinşi din fragedã copilãrie, o glumã sau un proverb încetãţenit în vocabularul nostru de pe când eram mici ne-au venit de-a lungul generaţiilor de la cine ştie ce moş-strãmoş îndepãrtat?… Nouã, care ne place sã credem cã lumea începe cu noi, care alergãm numai dupã modern, ne gândim numai la viitor şi dispreţuim trecutul şi tot ce e vechi, gânditu-ne-am noi vreodatã cât element vechi cuprinde infrastructura noastrã sufleteascã… ce cotã importantã din fondul nostru sufletesc se datoreazã acestor morţi care dorm în noi?…
Şi dacã toate acestea încã ne-ar lãsa reci, sã ne gândim cã lor le datorãm viata, aerul pe care-l  respirãm, lumina pe care o vedem, bucuria de a trãi… Şi atunci avem noi oare dreptul sã-i lãsãm uitãrii?…
Între noi, cei care suntem, şi ei, cei care au fost, existã atâtea fire tainice, atâtea legãturi subtile, încât nu ne facem decât datoria când dãm la o parte colbul ce s-a aşternut peste amintirea lor… Între noi, cei de astãzi, şi voi, copiii de mâine, vor exista tot atâtea fire şi legãturi, aşa cã datoria ne îndeamnã sã vã transmitem în continuare ştafeta amintirilor despre bãtrânii de ieri.
De la unii ne-au rãmas portrete atât de vii, încât parcã le trãim a doua oarã existenţa atunci când le evocãm memoria; de la alţii nu ne-au rãmas decât câteva date biografice seci, altora abia le-am putut afla numele, iar de la cei mai mulţi, nici acest nume nu ne-a rãmas.
Acestora din urmã ţin sã le aduc un omagiu tot atât de recunoscãtor, cãci anonimatul lor modest nu înseamnã cã de la ei nu am fi moştenit nimica! Câte porniri tainice nu simţim adesea în strãfundul sufletului, fãrã a şti de unde ne-au venit!… Cine sunt morţii aceştia uitaţi care totuşi bat cu atâta putere la porţile inimii noastre?… Cine sã fi fost oare iobagul Culcer din Bogdànhàza care, într-o vreme când elementul românesc era condamnat la ignoranţã şi sclavie, a reuşit totuşi sã-şi facã urmaşul „dohtor”?… Dar strãmoşul sãu din Sânmãrghita care din bocskoros s-a fãcut nemeş?… Cine sã fi fost înaintaşii lui Tãnase Bãlcescu, bunicul lui Nicolae? Ce cãuta corbul Huniazilor pe pecetea Sâmbotenilor?… Atâtea şi atâtea întrebãri sortite sã rãmânã fãrã rãspuns!… Cine sã fi fost oare acele Voichiţe, Sande, Marii, Ancuţe de la care nu ne-a rãmas decât un simplu nume de botez, gãsit şi el din întâmplare pe cine ştie ce hrisov îngãlbenit şi introdus din ziua aceea pe câte una din ramificaţiile arborelui nostru genealogic?… Şi când te gândeşti cã şi ele au trãit, s-au gãtit, au iubit şi au fãcut victime cu obrajii lor rumeni, ochii galeşi şi zâmbetul ademenitor…, cã în vinele noastre curge şi puţin sânge dintr-al lor!…
Şi ca sã închei, vã mãrturisesc cã, în epoca de stres în care trãim, nu am aflat mai mare mângâiere, mai mare linişte sufleteascã decât în clipa când un rând descoperit la întâmplare într-un text sau într-un document, când un nume sãpat pe o piatrã de mormânt, o scrisoare, un portret, o icoanã sau un alt obiect, îmi aduceau tocmai veriga care-mi lipsea pentru împlinirea unui chip iubit, care de mult se prefãcuse în pulbere şi care acuma începea sã prindã viaţã, sã trãiascã iarãşi printre noi, sau mai bine zis, sã ne facã pe noi sã trãim în preajma lui…
Da, cercetarea trecutului este o activitate pe cât de utilã şi de interesantã, pe atât de plãcutã şi de recreativã.
Spre deosebire însã de istoriografia majorã, care se ocupã de cercetarea vieţilor şi faptelor acelor oameni ce au influenţat soarta popoarelor, şi care este de resortul specialiştilor, în aceastã istoriografie minorã, în care m-am limitat cu cercetarea vieţilor pãrinţilor şi rudelor mele, am preferat sã vânez într-o pajişte mult mai retrasã, unde vânatul îmi va ieşi singur în cale, cãci nu voi avea altã armã la mine decât o inimã afectuoasã de strãnepot recunoscãtor.

Bucureşti, 31.03.1980

℘⇑

PARTEA ITC “PARTEA I”

BUNICUL MEU, DR. DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SÃUtc “BUNICUL MEU, DR. DUMITRU CULCER ŞI NEAMUL SÃU”

℘⇑
NEAMUL CULCERILORtc “NEAMUL CULCERILOR”

Nosce te ipsum

E ste fireascã dorinţa omului de a-şi cunoaşte obârşia… Numai cã nu este întotdeauna chiar aşa de uşor. De unde sã existe o cronicã scrisã, referitoare la o familie modestã de iobagi ardeleni?… Sã fi fost chiar aşa de modestã?… Se pare cã nu tocmai… Din lipsã de documente scrise, va trebui sã ne mulţumim cu date rãzleţe, culese pe apucate, şi completate cu versiunea oralã a celor legaţi de neamul meu. În acest scop am plecat în toamna lui 1974 în comuna Stârci, din judeţul Sãlaj, satul natal al strãbunicului meu, unde mai trãiesc încã numeroşi Culceri. Dacã nu am avut satisfacţia de a gãsi documente scrise sau de a cãpãta informaţii atestate, am avut-o în schimb pe aceea de a constata cã toţi stârcenii cu care am luat legãtura mi-au relatat verbal o versiune unicã, întotdeauna aceeaşi, plauzibilã şi bogatã în informaţii, ceea ce mi-a permis sã creionez faptele într-o schemã suficient de închegatã, ale cãrei contradicţii şi goluri mi s-au pãrut neglijabile faţã de firul principal.
Despre satul Stârci ştim cã este o comunã neaoş româneascã, aşezatã la poalele Munţilor Meseşului şi menţionatã în documente încã din 1341; la 1750, satul numãra 434 de suflete1 .
Pe de altã parte, regretatul doctor Alexandru Culcer din Cluj mi-a vorbit şi despre Culcerii din Sânmãrghita, din perimetrul Dej-Ciceu-Corabia. La câţiva kilometri de oraşul Dej, la picioarele Cetãţii Ciceului, stãpânitã pe vremuri de Petru Rareş şi de Alexandru Lãpuşneanu, la poalele munţilor împãduriţi ai Lãpuşului, exista comuna Corabia sub Cetate, care-şi trage numele de la corãbiile ce se construiau de secole acolo, pentru a transporta pe Someş în jos sarea care se extrãgea din Ocna Dejului. De fapt, la Corabia se debita lemnul şi se ciopleau grinzile, care se asamblau apoi la Sânmãrghita, situatã cu 7 km mai jos, pe malul râului. Acolo au trãit pânã de curând numeroşi Culceri – toţi români – care obişnuiau sã-şi adauge la sfârşitul numelui denumirea de Corãbianu. Astãzi, neamul lor s-a stins2. Acolo, la Sânmãrghita, îl aflãm, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe un preot, Gheorghe Bogdan, care a fost înnobilat de voievodul Mihail Apaffy prin 16743.
Doctorul Alexandru Culcer mi-a dãruit, în 1953, o acuarelã reprezentând un blazon reconstituit pe baza unei diplome de înnobilare acordatã în 1689 de voievodul Mihai Apaffy unui oarecare Kulcsár (conform ortografiei limbii maghiare, se citeşte „Culcear”). Stema reprezintã un cerb pe un câmp verde şi fond albastru, purtând o sabie (semn cã înnobilarea a avut loc pentru merite de rãzboi), cu o coroanã de nemeş (gentilom) în trei colţuri. Stema era surmontatã de un coif cu viziera ridicatã (semn cã aceastã înnobilare, deşi acordatã pentru merite de rãzboi, a avut loc totuşi în timp de pace). Profesorul Dan Culcer din Târgu-Mureş, fiul doctorului Alexandru Culcer, a afirmat cã aceastã diplomã se afla din moşi-strãmoşi în posesia familiei sale, dar cã, din nefericire, a dispãrut – împreunã cu alte documente – în timpul celui de-al II-lea rãzboi mondial, când familia Dr. Alexandru Culcer a trebuit sã se refugieze de la Cluj la Sighişoara, în Ardealul rãmas românesc.
Pe de altã parte, locuitorii din Stârci, ţãrani colectivişti, afirmã cã strãbunicul meu Dimitrie Culcer a fost copil de oameni sãrãci, ţãrani iobagi; acelaşi lucru l-a afirmat şi generalul Ion Culcer, fiul lui Dimitrie, care în 1920, dupã realipirea Ardealului, a fost la Stârci sã-şi cerceteze originea neamului.
Cum se poate explica aceastã contradicţie între starea de nemeş şi cea de iobag?… Ce au fost de fapt Culcerii?… Nobili sau ţãrani?… Unguri sau români?… Aceastã contradicţie prezintã şi alte aspecte. Astfel, este ştiut cã pe vremea dominaţiei maghiare, iobagii români nu aveau drept la studii superioare. Cum se explicã atunci faptul cã ţãranul român din Stârci a putut studia medicina la Pesta?… Nu cumva a fost el, în realitate, posesorul unui titlu de nobleţe?
Se spune cã neamul Culcer descinde din comuna Corabia sub Cetate de la poalele munţilor Lãpuşului, lângã Cetatea Ciceului, şi cã s-ar fi numit pe vremuri Corãbianu. Cum se explicã faptul cã şi-au maghiarizat numele şi totuşi au înţeles sã nu se lapede de naţionalitatea lor românã, iar dupã adoptarea scrierii limbii române cu litere latine l-au ortografiat Culcer sau chiar Colceriu? Nu cumva acest nume era legat de un titlu?…
În ce priveşte etimologia numelui, el provine de la ungurescul Kulcs (citeşte „culci”) care însemneazã „cheie” (conform cu slavonescul „cluci”), iar Kulcsár înseamnã „chelar”, şi avea sens de „administrator” (Dr. Al. Culcer presupunea cã Culcerii ar fi administrat moşia conţilor Kornis).
Pe când am fost la Lipova, prin 1930, gazda mea mi-a povestit cã ar fi citit într-o publicaţie maghiarã cã în secolul trecut domnitorul Ţãrii Româneşti (probabil Al. Ghica, în 1842) ar fi invitat un numãr de medici din Ungaria, pentru încadrarea serviciului sanitar român. Doamna aceasta din Lipova afirma cã ar fi citit şi numele unui doctor Kulcsár, de origine nobilã. Precizez ca e singurul Culcer figurând în anuarele medicale româneşti din acea vreme, deci nu pot exista confuzii asupra persoanei. Sã-şi fi arogat ţãranul nostru din Stârci o calitate prezumptivã de nobil, tocmai el, renumit pentru modestia lui de o viaţã întreagã?… Nu pare verosimil.
Atunci care e adevãrul?… Ce a fost Culcer?… Nobil sau iobag?…
Contradicţia mi-a fost rezolvatã de profesorul Graţian Marcus din Zalãu, care s-a ocupat îndeaproape de istoria neamului Culcer. Doctorul Dimitrie Culcer a fost şi una şi alta, cãci era neam de „armalişti”. Categoria de „armalist” este explicatã în Istoria României (Editura Academiei R.P.R., 1964, vol. III, p. 118). Pentru slãbirea puterii marii nobilimi, voievozii Ardealului au acordat blazoane de nobleţe iobagilor distinşi prin secolul XVII ca şi conducãtori de cete în luptele împotriva comitagiilor otomani ce nãvãleau din paşalâcul Oradiei şi jefuiau Ardealul. Aceastã înnobilare a avut un simplu caracter heraldic, dar nu şi juridic sau economic, situaţia materialã a acestor „nobili” ridicaţi din masele ţãrãneşti rãmãsese tot cea de mai înainte. Înnobilarea iobagilor care obţinuserã o diplomã cu blazon, fãrã sã fi fost în prealabil eliberaţi din iobãgie de cãtre seniorii lor, era lipsitã de putere; în caz de fugã de pe moşia stãpânului, puteau fi urmãriţi şi readuşi la locul de plecare, ca oricare alt iobag fugit. Marea nobilime feudalã maghiarã îi denumea în batjocurã „bosckoros nemes” (adicã nobili în opinci) sau încã „Hétszilvalfás nemes” (adicã nobili cu şapte pruni, al cãror imens „domeniu feudal” se reducea la o grãdiniţã cu şapte pruni). Singurul privilegiu al ţãranilor armalişti a fost dreptul la studii superioare, şi Culcer a profitat.
Încã o contradicţie nerezolvatã: Ce a fost tatãl lui Dimitrie Culcer?…
Bunica mea Netty povestea cã ştia din auzite cã tatãl doctorului Dimitrie Culcer ar fi fost tot medic. Acelaşi lucru îl afirma pe vremuri farmacistul Winkler adus de Culcer din Cluj. Pe de altã parte, sãtenii din Stârci afirmã cu toţii cã Dimitrie Culcer ar fi fost copil de ţãrani sãraci, care ar fi murit de tineri. Tot ei mi-au comunicat însã4  cã: „…Pe când trãiau pãrinţii noştri, i-am auzit povestind cã din familia noastrã a plecat cineva şi s-a fãcut medic, ba chiar se spunea cã a ajuns farmacistul Curţii Regale din Viena. Dupã ce a ajuns medic, spre bãtrâneţe, a mai venit prin sat sã-şi viziteze rudele…” Acesta nu putea fi Dimitrie Culcer care a practicat în Ţara Româneascã şi nu s-a mai reîntors niciodatã în satul lui şi care de fapt n-a trãit decât 59 de ani. Nici tatãl lui Dimitrie nu ar fi putut fi, cãci acesta a murit tânãr şi sãrac.
În Istoria Generalã a Ştiinţei5  se menţioneazã însã existenţa la Sibiu a unui doctor Samuel Kölseri care, între alte lucrãri ştiinţifice, a publicat şi un studiu despre extracţia aurului în Transilvania: O auraria romano-dacica, apãrutã in 1717. Acest „dacica” din titlu ne face sã ne gândim la o originã româneasca a autorului. Sã fi fost el oare doctorul menţionat de stârceni?
Şi acuma sã trecem la partea principalã, dar şi cea mai nebuloasã privind obârşia neamului nostru: reconstituirea genealogiei sale. Aci, documentele lipsesc cu desãvârşire şi a trebuit sã mã sprijin exclusiv pe tradiţia oralã.
Prin secolul XVIII s-ar fi strãmutat în satul Stârci, venind din Sânmãrghita un anume Dimitrie Bogdan, care ar fi fondat acolo o gospodãrie, ce pare a fi fost destul de impozantã, din moment ce satul s-a mai numit din ziua aceea şi Bogdánháza (casa lui Bogdan). Stârcenii afirmã cã ar fi descins din plãieşii lui Petru Rareş, ce formaserã garnizoana moldoveneascã a Ciceului. Atât numele Bogdan, cât şi forma moldoveneascã Dimitrie par sã întãreascã aceastã supoziţie. Urmaşii lui Bogdan au pãstrat legãtura cu Ciceul, trimiţând acolo fructe şi aducând de acolo sare. Un descendent al acestor Bogdãneşti, neavând alţi urmaşi decât o fatã, a mãritat-o dupã un Kulcsár venit tot din Sânmãrghita şi strãmutat şi el la Stârci, unde şi-a construit o moarã. Se pare cã şi el tot din Bogdãneşti se trãgea. Bãtrânii din sat îşi amintesc de aceastã moarã, pe al cãrei uscior era sãpat numele Kulcsár Tibodor (Teodor). Din acest Tibodor ar fi descins doi fraţi: Petre şi Teodor. Petre a avut un fiu: Dimitrie, tatãl a patru fii: Gavril (1844-1916), Ion (1846-1925), Vasile (1860) şi Aurel (1862-1949) din care descind cele patru neamuri ale Culcereştilor din Stârcii de astãzi. Teodor se pare cã ar fi avut trei fii: Teodor 2, care a trãit şi el pânã la bãtrâneţe şi care a rãmas în Stârci, Doctor Dimitrie Culcer (1807-1866), strãbunicul meu, care a trecut Carpaţii în principate şi a avut şapte fii, despre care vom vorbi pe îndelete, şi Simion, preot, nãscut 1808, care a avut şi el patru fii: Doctorul Ion Colceriu Corãbianu, preotul Izidor Culcer, fost asesor consistorial, doctorul Alexandru Culcer (bunicul regretatului profesor doctor Alexandru Culcer de la Cluj, care are un fiu Dan, profesor de limba românã la Târgu-Mureş) şi Pompei Culcer, mort la 21 de ani în împrejurãri tragice6 .
Despre strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer, voi vorbi dupã ce voi cãuta sã prezint mai întâi locurile unde a fãcut carierã, unde este înmormântat şi unde a trãit toatã familia mea: Târgu-Jiul.

Bucureşti, la 1.05.1980

ASCENDENŢA PRESUPUSÃ A NEAMULUI CULCERtc “ASCENDENŢA PRESUPUSÃ A NEAMULUI CULCER”

TÂRGUL JIULUItc “TÂRGUL JIULUI”

„Tout est encore debout;
Tout renaît à sa place.
De nos pas, sur le sable
On suit encore la trace.
Rien ne manque à ces lieux,
Qu-un coeur pour en jouir,
Mais hélas………..”

S-ar putea sã ne interesãm de viaţa celor ce au trãit înaintea noastrã fãrã a ne gândi în primul rând la locurile pe unde au cãlcat, au muncit zi de zi, şi unde cei mai mulţi dintre ei dorm astãzi în veşnicie?…
Târgu-Jiul Otetelişenilor şi al Sâmbotenilor, unde a fãcut carierã de apostol strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culceru, ardelean din naştere dar gorjan prin adopţiune, unde au trãit şi fii sãi: doctorul Dumitru D. Culcer – bunicul meu, cãpitanul Vladimir Culcer, economistul Grigore Culcer şi Generalul Ion Culcer, precum şi nepoţii lui, Doctorul Max Culcer şi cu cele patru surori ale sale: Elena, Maria, Ana, şi Vera… oraşul unde şi eu am deschis ochii în viaţã şi în carierã şi unde mi-am gãsit tovarãşã de viaţã pe Coca mea dragã, gorjancã şi ea din tatã în fiu, unde s-a nãscut şi s-a cãsãtorit fiul nostru drag Mircea, plecat atât de timpuriu dintre noi, şi unde s-a nãscut şi Ruxandra, fetiţa lui iubitã?… Am putea trece noi nepãsãtori pe lângã acest sanctuar al neamului Culcereştilor, fãrã a-l cerceta cât de cât, fãrã a ne întreba cum a luat fiinţã acest oraş şi cum arãta în trecut?…
*
*     *
Situat într-o depresiune carpatinã, ferit de vânturile nãpraznice şi de gerurile crunte ale lui ianuarie, ocrotit de arşiţa nesuferitã a lunii lui cuptor, şi totuşi bine aerat graţie vãii Jiului, oraşul are o climã din cele mai plãcute şi un aer sãnãtos, nici prea umed, nici prea uscat, nici prea rece, nici prea cald, întocmai aşa cum îi trebuie omului ca sã se simtã bine. Într-o astfel de climã era firesc sã se dezvolte o populaţie liniştitã, muncitoare şi binevoitoare, dar care a ştiut la vremea ei sã dea eroi de valoare, de la legendarul Gruia al lui Novac, la figurile de cavaler ale celor trei fraţi Buzeşti, la Tudor Vladimirescu – martir al neamului, marii generali Gheorghe Magheru, Christian Tell, Ion Culcer şi Gheorghe Rasoviceanu… Ecaterina Teodoroiu – fecioara soldat cãzutã eroic în fruntea plutonului ei la Mãrãşeşti… şi, desigur, Istoria nu şi-a spus încã ultimul cuvânt.
Istoricii presupun cã acest Târg de la Jii7  trebuie sã fi existat încã din antichitate, aci, la încrucişarea drumului Ardeal – Dunãre, de-a lungul vãii Jiului şi a drumului Drobeta – Govora, paralel cu linia Carpaţilor. La Govora trecea un pod peste Olt. Este firesc ca, la acest nod de cãi de comunicaţii sã fi existat şi o aşezare omeneascã. Pe vremuri se numea Târgul Frãsinetului şi se întindea între cartierul Obreja şi poiana Ciocârlãului, unde sunt azi cazãrmile şi cimitirul. Bãtrânii îşi mai aminteau cum, în noaptea de Sânziene (24 iunie), sute de bolnavi veneau sã doarmã pe acest câmp spre a culege dimineaţa drãgaicã (galium verum) udatã de rouã, bunã la toate bolile. Este vorba probabil de un foarte vechi obicei, de origine traco-sanscritã.
Prin sec. XVII, localitatea, situatã în întregime pe cuprinsul moşiei Buzeştilor, este slobozitã de Radu Vodã Mihnea (la 26.04.1611) şi devine târg (oraş liber de toate îndatoririle faţã de boier). Aceastã datã marcheazã actul de naştere al Târgu-Jiului, care de atunci s-a dezvoltat încetul cu încetul, de la nişte cocioabe mizere îngropate în glod, inundate în fiecare primãvarã de apele Jiului, şi pânã la modernul municipiu de astãzi.
Populaţia Olteniei s-a împotrivit cu dârzenie regimului fanariot şi în 1716 a învins oştile de lefegii ale veneticului domn Mavrocordatos, reuşind apoi sã treacã de la suzeranitatea otomanã, cu fiscalitatea ei excesivã şi abuzivã, la cea austriacã. În urma pãcii de la Passarovitz, în 1718, Oltenia a trecut sub stãpânirea habsburgicã. Jugul de lemn otoman fusese însã înlocuit cu un jug de fier, cãci nemţii, de data aceasta, ne exploatau „ştiinţific”; aceastã exploatare „ştiinţificã” nu a durat însã decât douã decenii, cãci prin pacea de la Belgrad din 1739 s-a revenit la vechea stare de lucruri. Printre boierii gorjeni care au luptat pe atunci gãsim şi pe un Matei Poenariul, vornicul Barbu şi cãpitanul Ilie Otetelişanu, despre care vom mai avea ocazia sã vorbim.
Prin anul 1800, oraşul este ars din temelii de fioroşii pazvangii, cum se numeau bandele condotierului din Vidin, Osman Pazvantoglu. Se pare cã nãvala acestor tâlhari ar fi fost groaznicã, populaţia înspãimântatã fugise în munţi; sute de femei, copii şi bãtrâni au cãzut sub iatagan; schingiuirile cu focul, funia şi ţeapa se ţineau lanţ. Invazia lor a fost atât de teribilã încât zeci şi zeci de ani de-a rândul bãtrânii nu mai conteneau istorisind nepoţilor toate grozãviile acestei nãvãliri, pânã când tinerii, plictisiţi de povestirile lor rãsuflate, mereu aceleaşi şi aceleaşi, îi întrerupeau brusc ori de câte ori deschidea gura câte un unchiaş şi i-o tãiau scurt: „Da, ştiu, asta e de pe vremea lui Pazvante Chioru!”. Expresia s-a pãstrat pânã astãzi în Gorj pentru a defini un lucru vechi şi demodat.
Scãpat de sãlbaticii pazvangii, oraşul abia apucase sã se reconstruiascã, nu trecuserã nici nouã ani, când a fost din nou prãdat de alţi barbari de peste Dunãre, cârjalii, foşti dezertori din armata lui Pazvantoglu, iar peste alţi cinci ani de turcii adalâi din insula Ada-Kaleh. Hotãrât, viaţa în Târgu Jiul acelor vremuri nu era nici sigurã, nici comodã.
Iatã-ne ajunşi în anul istoric 1821. Pe malurile Jiului se aude din nou zãngãnit de arme, dar de data aceasta sunt sãbii româneşti. Pandurii viteazului Tudor din Vladimiri se întrunesc în inima oraşului, chiar pe locul unde se înaltã astãzi statuia Eroului şi pornesc sã mântuiascã Ţara de jugul turco-fanariot:
„Sã-l urmãm români cu toţi
Sã scãpãm ţara de hoţi!”
Anul rãscoalei lui Tudor marcheazã începutul înfloririi oraşului, care de atunci şi pânã astãzi s-a dezvoltat fãrã întrerupere. Se terminase cu toate hoardele de pazvangii, adalâi şi alţii, şi alţii!…
Prin 1834, Târgu-Jiul numãra 342 de case, din care numai 43 de zid, şi avea 478 capi de familie (dintre care 22 boieri de neam, 5 scutelnici, 10 mazâli, 87 cumpãnaşi, 38 strãini, 184 ruptaşi, 59 poslujnici şi 73 haimanale).
În 1831 se organizeazã pentru prima oarã în oraşul nostru învãţãmântul public, sub Stanciovici-Brãnişteanu, a cãrui carierã de pionier a fost apoi continuatã de profesorul Tache Frumuşanu.
Tot cam pe atunci, maghistratul (primãria) oraşului a iniţiat înfiinţarea în judeţ a unui serviciu sanitar. Dupã o încercare nereuşitã cu medicul austriac Fritz Jenichen, element nepriceput şi lacom de bani, a adus în Târgu-Jiu, în 1843, pe doctorul Dimitrie Culceru, român ardelean, care a muncit fãrã preget ani de zile pentru sãnãtatea publicã, luptând dezinteresat pânã în 1865 când a murit brusc, în timp ce mergea sã viziteze un bolnav. Oraşul începe sã se urbanizeze; curţile se aliniazã, se paveazã strãzile (1835) şi se pun felinare (1846). Am apucat şi eu aceste strãzi pavate cu bolovani de râu, precum şi felinarele cu lampã de gaz.
În ziua de Sân-Petru 1847, un foc nãpraznic a distrus o bunã parte din oraş şi cu mare greutate pompierii cu sacalele şi tulumbele lor de mânã au reuşit sã-l stingã; fabrica de lumânãri a lui Matei Pãun, unde erau depozitate, în beci, cantitãţi enorme de cearã, a continuat însã sã mai ardã o lunã de zile. Ori de câte ori îşi închipuiau cã pojarul fusese în fine stãpânit, flãcãrile izbucneau din nou ca din senin. Se povestea cã, cu câteva zile înainte de incendiu, oraşul fusese vizitat de o simandicoasã faţã bisericeascã. Cetãţenii i-au ieşit înainte cu tradiţionala pâine cu sare, cântând în cor:
„Pe stãpâ-â-nul
Şi ar-hi-e-re-ul
Nooostru……
Doamne îl pã-ze-eş-te!
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani,
În-tru mulţi ani stã-pâ-â-ne!”
Vlãdica binecuvânteazã poporul fãcând semnul crucii cu mâna, în timp ce un ghiduş din mulţime, imitând semnul binecuvântãrii, a murmurat printre dinţi:
„Şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, şi acolo sã ardã, Amin!”
N-au trecut nici patru zile şi „binecuvântarea” şi-a produs efectul (dupã alţii, întâmplarea cu binecuvântarea ar fi avut loc cu 40 de ani mai târziu, când un nou incendiu a distrus oraşul… dar asta nu importã).
În iulie 1848, populaţia organizeazã o demonstraţie uriaşã împotriva Regulamentului Organic şi a pitacelor de boierie, care au fost suite pe un dric, duse pe maidanul Târgului-de-Afarã cu popi şi cu bocitoare, şi arse cu mare pompã. Printre manifestanţi îl vedem citat şi pe doctorul Dimitrie Culceru8 .
Dupã Unirea Principatelor, modernizarea oraşului se accelereazã vãzând cu ochii. În 1860 se înfiinţeazã telegraful, în 1870 – şcoala de învãţãtori, în 1872 – şcoala secundarã de fete, în 1885 se construiesc cazãrmile şi, în fine, în 1888 se aude pentru prima datã în Târgu-Jiu fluieratul unei locomotive: în continuare, în 1894 se asfalteazã trotuarele, în 1895 se inaugureazã monumentalul pod de fier peste Jiu şi noul spital judeţean, iar la 1898 se zideşte Palatul Municipal, o frumoasã realizare arhitectonicã care, pânã azi, continuã sã dea ea nota caracteristicã a oraşului. În faţa Primãriei se aflã în prezent mormântul Eroinei de la Jiu, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, peste care se înalţã un impozant cenotaf de marmurã, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu (1930), sugerând gravitatea tristã a reculegerii.
Tot în 1898 se dezveleşte impunãtoarea statuie de bronz a lui Tudor Vladimirescu, opera sculptorului gorjan C.Bãlãcescu. În oşteanul acesta cu pletele sale mari, cãciula cilindricã şi privirea încruntatã, vezi pe bãrbatul energic, nãscut sã tragã masele dupã el, pãşind cu hotãrâre înainte, într-o mânã cu sabia, în cealaltã cu drapelul.
În acelaşi an se amenajeazã, în Zãvoiul Jiului, Grãdina Publicã, o adevãratã bijuterie, care în 1912 a primit premiul II pe ţarã ca arhitecturã peisagerã; tot atunci se construieşte şi puternicul dig al Jiului, menit sã apere în viitor oraşul de inundaţiile care pânã atunci prãpãdiserã în fiecare an cartiere întregi: pe atunci, când venea inundaţia, copiii o porneau cu barca pe strãzi (barca era de fapt înlocuitã cu o „postavã” – aşa se zice în Oltenia la „copaie”).
În 1899 se înfiinţeazã şcoala profesionalã de fete iar, în 1900, Gimnaziul (mai târziu liceul) Tudor Vladimirescu, într-o clãdire monumentalã care face cinste oraşului. În 1906 s-a luminat cu electricitate, şi tot aşa din an în an. În prezent are numeroase şcoli, întreprinderi industriale şi alte unitãţi economice, cartiere noi, moderne, cu o populaţie care a crescut de la 6.000 de locuitori în secolul trecut, la 14.000 în 1931, iar astãzi numãrã peste 70.000. Orientarea generalã a Târgu-Jiului este jalonatã pe direcţia sud-nord, de la Filiaşi la Petroşani, şi materializatã prin Calea Victoriei (fostã Bãroi) care, spre deosebire de cea din Bucureşti, numãrã numai câteva sute de metri, unind satele Romaneşti cu Vãdenii.
La vest de Calea Victoriei, pe locul unde, pe vremuri, braţele Jiului întreţineau cu meandrele lor o zonã mlãştinoasã, s-a amenajat frumoasa Grãdinã Publicã, care te farmecã nu numai prin traseul armonios al aleilor sale curate şi îngrijite, prin boschetele dese, înalte, tãiate în formã de castele, prin rondurile sale minunate, plantate cu flori din cele mai variate specii şi culori, dar mai ales prin plutele şi arţarii seculari şi prin concertele de privighetori care, în nopţile de mai, te vrãjeau cu cântecele lor melodioase.
În serile de august era o adevãratã delectare sã te odihneşti pe o bancã confortabilã sau sã te plimbi pe aleile aşternute cu pietriş mãrunt, în timp ce, din chioşcul ei, fanfara Regimentului XVIII – Gorj, dirijatã de încercatul capelmaistru Triţã, executa uverturi din operete de Offenbach şi Supé, arii naţionale sau valsuri. Parcul era îngrijit de bãtrânul grãdinar Herr Spies, care lucrase pe vremuri la Schönbrunn, un neamţ roşu la faţã, mãrunt şi gras. Dupã el a urmat nepotul sãu Karl Arendt, înalt, şaten şi slab. Îl îngrijeau cu dragoste şi pricepere, cultivând cele mai minunate flori, nu numai în ronduri, dar şi în sera grãdinii, de unde se puteau oricând comanda buchete, pentru nunţi şi aniversãri, sau coroane pentru înmormântãri. Alãturi de serã, castelul de apã se înãlţa sub forma unui turn pãtrat, alimentând monumentala fântânã artezianã sau gurile pentru hidranţi. Toatã ziua se auzea ţãcãnitul metalic şi monoton al pompei care ridica apa la înãlţime.
Armonia Grãdinii Publice a durat însã numai pânã în 1939, când Stãpânirea s-a gândit sã fericeascã pe paşnicii târgujieni şi le-a dãruit faimosul Complex Brâncuşi. Aş face desigur figurã de filistin şi de iconoclast, încercând sã denigrez capodopera Titanului de la Hobiţa; nu am nici calitatea şi nici competenţa necesarã pentru a critica aceastã mãreaţã realizare, dar… existã totuşi un „dar”. Cei 14.000 de târgujieni din acea vreme nu s-au prea arãtat încântaţi de acest cadou şi mãrturisesc cã printre ei m-am numãrat şi eu. De ce? Sã fie numai pentru faptul cã nimeni nu e profet în ţara lui?… Bãnuiesc cã povestea e ceva mai complexã… Ani în şir am cãutat sã rezolv esenţa acestei contradicţii şi rãspunsurile ce am reuşit sã le dau, departe de a constitui nişte dogme, exprimã totuşi pãreri care nu au fost numai ale mele, ci şi ale celor 14.000 de târgujieni de atunci şi pe care avem desigur dreptul sã le exprimãm, chiar dacã ni se va riposta cã arta lui Brâncuşi este prea profundã spre a fi accesibilã vulgului, aşa cum au fost pe vremuri accesibile arta lui Fidias sau Michelangelo. Înainte de a exprima însã aceste pãreri, cred cã ar fi bine sã rezumãm ce s-a urmãrit prin crearea Complexului, cum aratã el şi ce reprezintã.
Încã din 1922 s-a pus problema construirii unui monument care sã proslãveascã sublimul sacrificiu al sutelor de mii de eroi cãzuţi în Rãzboiul pentru Întregirea Neamului. Splendidã idee!… şi cum primul examen de eroism în aceastã dureroasã încleştare chiar aici pe valea Jiului a fost dat, era firesc ca monumentul sã fie înãlţat aci, la Târgu-Jiu. Ideea nu a prins însã viaţã decât tocmai în 1936, când Dna Aretia Tãtãrescu, soţia primului ministru şi preşedinta Ligii Femeilor din Gorj, s-a adresat în acest scop artistului de renume mondial Constantin Brâncuşi, nãscut la Hobiţa–Gorj şi locuind acuma la Paris, considerat drept unul din cei mai mari sculptori ai secolului. Arta sa, care îi este proprie, se caracterizeazã prin simplificare şi prin stilizare, închizând în operele sale de piatrã încremenitã viaţã şi mişcare. Zvâcnirile şi accentele, la Brâncuşi, sunt redate prin tãcere. Hrãnit spiritual din tradiţiile milenare ale sufletului românesc, capodoperele sale s-au impus nu numai românilor, ci întregii omeniri. Nici nu se putea o alegere mai fericitã. Complexul de la Târgu-Jiu a fost gândit ca un sistem, evocând sub forma unui pelerinaj, drumul parcurs de eroul român de la naştere şi pânã la moarte şi la apoteoza de dincolo de moarte. Se porneşte de la familia ţãrãneascã, simbolizatã prin Masa Tãcerii, liniştitã, sugestivã, „mioriticã”, care te îndeamnã la meditaţie, creându-ţi momente de reculegere religioasã. Dimensiunile ei uriaşe proiecteazã parcã, în contemporaneitate, mãreţia lumii dacice de altãdatã. Amplasatã la mijlocul digului, Masa deschide calea în jos, prin grãdina publicã, pelerinajul continuându-se apoi prin oraş, pe Calea Eroilor, pânã la Târgul de Afarã, unde se înalţã Coloana Recunoştinţei Infinite. Pornit din sânul familiei ţãrãneşti, tânãrul erou, îndrãgostit nebuneşte de Viaţã, este purtat pe fãgaşul acesteia, simbolizat prin Aleea scaunelor, strãjuitã pe dreapta şi pe stânga, la umbra platanilor seculari, de câte 15 scaune de piatrã, a cãror formã prevesteşte deja modulul „Coloanei”. O lege a Firii, legea perpetuãrii prin dragoste, îl poartã apoi pe sub Poarta Sãrutului, perfect echilibratã prin geometria ei, prin unghiurile sale drepte, şi impresionându-te prin masivitatea aceea, care sugereazã calmul bãrbãtesc al poporului nostru, stãpân pe drept, de mii de ani, peste Dacia lui strãmoşeascã. Sãrutul este sugerat de douã emisfere în contact, aşa ca cele douã cotiledoane ale unui bob de mazãre. Eroul nostru nu poate însã zãbovi prea mult sub „Poartã”, cãci aceeaşi lege a Firii îl mânã mai departe spre sacrificiul suprem pentru glia strãbunã, sacrificiu simbolizat prin Biserica Sfinţii Apostoli. Deşi nu este opera lui Brâncuşi, Biserica apare totuşi încorporatã în Sistem, cu care se armonizeazã. Generaţiile viitoare nu vor putea uita acest sublim sacrificiu, cãruia îi datoreazã împlinirea visului milenar de întregire a moşiei strãmoşeşti. Apoteoza jertfei eroilor noştri este simbolizatã prin Coloana Recunoştinţei Infinite, care se înalţã pe un vârf de deal în Târgul de Afarã şi o zãreşti din depãrtare, ori din ce parte ai veni, ţintind cãtre cer cu linia ei ca de şurub. Coloana se compune din 16 romboedri suprapuşi, ale cãror dimensiuni prezintã proporţii considerate de cãtre esteticieni ca ideale.
Valenţa artisticã a Complexului Brâncuşi nu se mai poate astãzi discuta. Execuţia a fost la înãlţimea ideii, şi criticii de artã au apreciat-o ca „un cântec de piatrã şi fontã închinat Naturii, Vieţii, Omului şi Societãţii, Locului natal şi Ţãrii, Planetei şi Universului”. Aceste monumente te impresioneazã prin puritatea liniilor şi armonia proporţiilor. Numeroşi turişti din ţarã şi de peste hotare rãmân extaziaţi la vederea lor, şi entuziasmul le creşte pe mãsurã ce ghidul le dã explicaţii…
Şi totuşi, cei 14.000 de târgujieni din 1939 (şi eu printre ei) nu au împãrtãşit aceste emoţii. Pentru ce?… Voi încerca o explicaţie timidã:
În primul rând, este un fapt controlabil cã în general, masele nu sunt receptive la arta ermeticã, accesibilã numai unui grup de iniţiaţi9 . Dacã omul îşi deschide cu plãcere inima la ceea ce sugereazã o creaţie artisticã, el rãmâne de obicei mut la ceea ce simbolizeazã ea. Omului de pe stradã nu-i place sã-l plictiseşti cu „dã-mi voie sã-ţi explic”, şi apoi chiar simbolizarea este de obicei susceptibilã de cele mai diverse interpretãri. Numai Masa Tãcerii a fost interpretatã în numeroase feluri (începutul vieţii ancoratã în pãmântul strãmoşesc; moara timpului care, cu cele douã pietre acţionate simbolic de Jiu, macinã secolele istoriei noastre; o cinã ţãrãneascã de nuntã; un conciliu magic ţinut de umbrele strãmoşilor; primul stadiu al civilizaţiei când prima mobilã pe care se consuma carnea friptã era un pietroi; Cina cea de Tainã, cele 12 scaune din jurul mesei reprezentând pe cei 12 apostoli, iar jertfa de sânge a Mântuitorului pentru omenire simbolizând jertfa de sânge a eroilor pentru întregirea neamului nostru etc. etc. etc.10 ). La fel, toate piesele Complexului se preteazã la cele mai diversificate interpretãri… Aşa e cu arta ermeticã! Turiştii ascultã toate aceste explicaţii ale ghidului, cu ochii dilataţi de emoţie… (Doar pentru asta au venit aci, la Târgu-Jiu, de la sute sau chiar mii de kilometri). Autohtonii însã, care trec zilnic pe lângã aceste pietre masive, ridicã indiferenţi din umeri când li se debiteazã asemenea poveşti. Monumentele megalitice ale lui Brâncuşi, prin liniştea lor, nu le sugereazã decât un cimitir. Un cimitir de eroi, desigur, dar totuşi un cimitir, şi gorjenilor noştri le place viaţa. Eroii proslãviţi aci, au cãzut cu arma în mâna luptând vitejeşte, agitându-se… şi nu se mai zãreşte nimic astãzi, din aceastã agitaţie… Şi totuşi nu se poate spune cã gorjanul nostru nu iubeşte aceste pietre, care au fost cândva suflete vii… Vedeţi, vã rog, cu câtã mânie şi dezgust priveşte el la turiştii gãlãgioşi, care se fotografiazã aşezaţi pe cele 12 scaune sau chiar direct pe masã, bãlãbãnindu-şi indecent picioarele.
Dar nu numai asta ne supãrã. Sã nu uitãm cã piesele Complexului Brâncuşi constituie un sistem, cã aceste piese au nevoie una de alta, şi tot ansamblul are nevoie de perspectivã, cã ele se cer privite de la distanţã. Ori, întocmai ca templele indiene pãrãsite, nãpãdite de junglã, ele sunt înãbuşite de platanii seculari ai grãdinii, de tufişuri şi de bãlãrii. Tot efectul de perspectivã se pierde, cãci nu pot fi privite în ansamblul lor, şi nu pot fi admirate decât foarte de aproape şi unul câte unul. Aceastã lipsã a sintezei nu poate fi sesizatã de turiştii fermecaţi de explicaţiile ghidului, dar autohtonul se simte şocat atunci când Complexul Brâncuşi îi apare sub formã de piese individuale, ivindu-se pe neaşteptate dintre boschete şi bãlãrii şi sãrindu-i brusc în ochi una câte una.
Pelerinajul se continuã apoi pe Calea Eroilor, mãrginitã pe dreapta şi pe stânga de curţi şi gospodãrii animate şi circulatã de un trafic intens, zgomotos şi producãtor de fum. Turiştii, plimbaţi în pas gimnastic sau cu autocarul de ghidul lor de la un obiectiv la altul, nu vãd nimic altceva decât obiectivul propriu-zis: ambianţa nu-i intereseazã. Ei pot avea percepţia netã a sistemului, dar autohtonul, care parcurge pe jos acest traseu, preocupat de daraverile lui zilnice, nu are timp pentru „sistem”. Contradicţia devine şi mai pregnantã de la Bisericã la Coloanã, când strada nu mai e pavatã, ci mãrginitã de şanţuri în care râmã porcii şi pigulesc orãtãniile, iar la mijlocul drumului, calea feratã cu barierele ei, tãind brusc traseul.
Dacã Masa, Scaunele şi Poarta se cer privite de la distanţã pentru a sugera din plin valenţa lor simbolicã, cu Coloana e cu totul invers. Privitã de la distanţã, proiectatã pe cerul gol, nu Coloana sugereazã infinitul, ci spaţiul din vârful Coloanei şi pânã la zenit11 . Fotografii au intuit instinctiv acest fapt, şi pe toate cãrţile ilustrate, vârful Coloanei iese din cadrul clişeului. Turiştii nu au însã timp sã sesizeze un asemenea amãnunt, şi nu resimt stresul pe care îl încearcã zilnic autohtonii târgujieni.
În fine, o ultimã explicaţie a supãrãrii târgujienilor, deloc neglijabilã, a fost faptul cã şi-au vãzut desfiguratã grãdina lor publicã la care ţineau atâta şi s-au pomenit cu ea tãiatã perpendicular pe traseul ei natural sud-nord, de traseul Complexului, est-vest, cu totul de altã facturã şi distonând oribil cu bãtrâneştile alei patriarhale. Evident cã pe turişti asemenea probleme nu-i preocupã, dar pe gorjeni i-a înfuriat… Era grãdina lor. Cu ce drept şi-au permis s-o distrugã?… Sunt convins cã toate aceste neajunsuri nu ar fi existat, dacã orientarea Complexului ar fi fost şi ea de la sud la nord (direcţia pe care au pornit ostaşii noştri sã înfrunte nãvala vrãjmaşã), de-a lungul crestei Digului. Piesele s-ar fi vãzut şi completat una pe alta, oferind şi perspectiva necesarã întregului ansamblu, Coloana s-ar fi proiectat pe fundalul munţilor, creând realmente senzaţia de infinit, capodopera marelui Brâncuşi ar fi fost pusã în valoare, s-ar fi adãugat o nouã componentã simbolicã şi ar fi fost cruţatã şi bãtrâna noastrã grãdinã publicã… dar vezi, pe mine nimeni nu m-a întrebat.

℘⇑

Târgu-Jiul de altãdatã era un oraş tare mlãştinos şi murdar şi lumea era obligatã sã stea mai mult în case. Înţeleg foarte bine disperarea bunicii mele Netty, sositã din capitala Banilor Olteniei şi claustratã în acest colţ uitat de Dumnezeu; îmi dau seama cât trebuie sã-l fi obosit pe strãbunicul meu, doctorul Dimitrie, circulaţia prin mahalalele noroioase ale Târgului. Pe atunci, oraşul era strãbãtut de patru gârle, dintre care trei au secat o datã cu mlaştinile asanate12 , iar a patra, Hodinãul, a fost regularizatã, strãbãtând oraşul de la un cap la altul. Se dã de obicei denumirea de „Conte de Hodinãu” acelor târgujieni fanfaroni, care îşi închipuie cã e cine ştie ce de capul lor (astãzi a fost secat şi Hodinãul). Strada Unirii vine de la Râmnicul-Vâlcii, prin Târgul de Afarã, trece pe lângã Spitalul Judeţean, statuia lui Tudor, liceu, taie perpendicular Calea Victoriei, lasã pe dreapta Grãdina Publicã şi pe stânga Coplexul Parâng, apoi piaţa comunalã, trece peste Podul Jiului şi apoi se bifurcã într-o şosea spre Turnu-Severin şi alta spre Baia de Aramã. Pe vremuri, Strada Unirii se numea „Bariera Severinului”.
Strada Tudor Vladimirescu, fostã „Domneascã”, vine din Târgul de Afarã, trece prin faţa Cazãrmilor şi duce la Catedralã şi Primãrie, pânã la Grãdina Publicã.
Strada Griviţa, perpendicularã pe strãzile Tudor Vladimirescu şi Unirii, se întinde de la nord la sud, trecând pe lângã fostul palat administrativ ce cuprindea tribunalul şi prefectura (actualmente muzeu judeţean), şi se sfârşeşte în Strada Unirii, pe lângã liceul Tudor Vladimirescu şi statuia lui Tudor. Pe aceastã stradã, colţ, cu Str. Eroilor, la nr. 18 (azi nr. 20) este casa în care s-a nãscut tata, m-am nãscut eu, şi fiul meu Mircea.

℘⇑

La colţul dintre Str. Tudor Vladimirescu şi Str. Griviţa, se ridicã o casã cu prãvãlii la parter, iar etajul, la care ajungi printr-o largã scarã interioarã, cuprinde un Hall spaţios şi mai multe camere (într-una din ele s-au nãscut cei 7 fraţi Culcer, fiii strãbunicului meu, doctorul Dimitrie Culcer). Locul aparţinuse în 1719 cãpitanului Ilie Otetelişanu, iar în 1813, medelnicerul Iancu Sâmboteanu a zidit pe acest loc o casã, spre a o da ca zestre fiicei sale Uţa, când s-a mãritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. Casa a fost datã apoi ca zestre Anicãi Otetelişanu, fiica lui Nicolae şi a Uţei când s-a mãritat cu strãbunicul meu, doctorul Dimitrie Culcer. Dimitrie şi Anica au avut cu totul şapte bãieţi (dintre care al doilea, doctorul Dumitru D.Culcer a fost bunicul meu), iar casa a moştenit-o al treilea dintre fii, Grigore Culcer; ea a fost apoi lãsatã mãtuşii mele Ella Culcer, sora tatii, şi astãzi este etatizatã.
La colţul dintre Strada Griviţei şi Strada Eroilor se ridicã o casã spaţioasã, construitã prin 1869 de Elena Economu, fiica mai mare a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sâmboteanu şi sora strãbunicii mele Anica Culcer. Elena nu a avut copii, iar în 1902, când a murit, a lãsat casa doctorului Dumitru D.Culcer, nepotul ei de sorã şi bunicul meu. Acolo s-a nãscut tatãl meu, doctorul Max D.Culcer şi cele patru surori ale sale, acolo m-am nãscut eu, vãrul meu Vlad Voiculescu şi sora mea Adina Culcer, acolo s-a nãscut şi iubitul meu copil, bietul Mircea, care ne-a pãrãsit aşa de curând…
Îmi amintesc cu atâta drag de salonul cel mare cu minunatul sãu parchet în cuburi, care parcã ieşeau în relief atunci când îl lustruia argatul nostru, Dinu Firii13 . Peste parchet se întindea un imens covor de Ţarigrad roşu cu alb şi care costase la vremea lui 2000 de lei. De tavan atârna un imens candelabru, ale cãrui numeroase prisme de cristal strãluceau în toate culorile curcubeului, atunci când se aprindeau luminile. Într-un colţ trona mãreţ pianul cel mare cu coadã „Bösendorfer”, adus cu 3000 de lei de la Viena, şi de pe coardele cãruia, zeci de ani în şir, bunica mea Netty a desprins cele mai fermecãtoare acorduri cu degetele ei mãiestre. Mobila „Bidermayer”, tapiţatã cu damasc de culoarea fragilor, era moştenitã de la bunica lui Netty, Mariţa Orãscu. De o parte şi de alta a uşii, douã vaze chinezeşti de peste un metru înãlţime, cu buchete de imortele întreţineau vara şi iarna aspectul floral al salonului. În 1916 le-au spart ocupanţii nemţi, ca sã demonstreze cã e mai uşor sã distrugi decât sã construieşti. În acelaşi scop au tãiat cu sabia şi au împuşcat cu pistolul toate tablourile şi tapiseriile de pe pereţi. Pe masa din salon puteai admira o bogatã colecţie de albume cu reproduceri dupã cele mai celebre tablouri din muzeele europene. Se numea „Les Galéries d’Europe”. Fiecare tablou era însoţit de o interesantã notã explicativã… dar câte minuni nu gãseai pe vremuri acolo, în casa bunicilor!… Enciclopedia cea mare Larousse în 22 volume, Enciclopedia italianã în 14 volume… Îmi era atât de familiarã mobila neagrã de lemn de pãr din dormitor, care imita abanosul, apoi tapiţeria cea mare de Flandra, care acoperea un perete întreg din sufragerie şi reprezenta o serbare câmpeneascã… Bunicã-mea angajase pe vremuri o nemţoaicã pentru fetele ei, o femeie de o urâţenie fantasticã, aşa cum sunt de obicei sãrmanele guvernante. O rudã vine într-o zi în vizitã şi îi gãseşte pe toţi la masã:
– Dar unde aţi mai gãsit-o pe asta aşa de urâtã? exclamã el, convins cã guvernanta nu înţelegea româneşte. Din nenorocire înţelegea prea bine.
– Nu este urâtã… nu eşti dumneata familiarizat cu stilul flamand, se grãbeşte bunicã-mea Netty sã dreagã gafa, indicând cu mâna tapiţeria. În timpul ocupaţiei din 1916 au tãiat-o nemţii cu sabia, aşa… ca sã se distreze. Vezi cã nu ştiau cã aceastã tapiţerie salvase pe vremuri obrazul unei compatrioate de-a lor.
În salonaş, o oglindã veneţianã de toaletã în formã de evantai, susţinutã de un drac cu corniţe care privea cu un rânjet şiret pe frumoasele lui viitoare victime, cãzute la pãcatul cochetãriei. Tot în acel salonaş, mã priveau cu dragoste din cadrele lor poleite strãmoşii Barbu Bãlcescu, cu barba lui cea neagrã, nasul subţire şi expresia severã, cu soţia lui Elena Bãlcescu, moartã la 22 de ani, fragedã şi dulce, iar între ei, ceva mai sus, parcã i-ar fi ocrotit, frumoasa Zamfiriţa Aman, bunica Elenii, acoperitã toatã cu bijuterii, zâmbind galeş cu ochii ei tainici în forma migdalei… Mai departe, Mariţa Orãscu, mama Elenei, cu boneţica de dantelã şi zâmbetul protector, iar pe peretele de vizavi, soţul ei cel de-al doilea, Costache Orãscu, care a iubit-o pe Elena ca pe copilul lui… Sã nu uitãm nici pe Iordache Otetelisanu, stingher şi izolat între toate neamurile lui Netty, unchiul bunicului meu, Dumitru D. Culcer, stând de veghe în jilţul lui capitonat cu verde. Într-o zi, tabloul lui Iordache s-a desprins din cui şi era sã-i cadã bunicului meu în cap… De atunci nu i s-a mai spus decât „unchiul asasin”… Sãrmanul Iordache, tocmai el, atât de bun!
În curte se ridica un chioşc alb, unde se lua vara masa, iar alãturi, o fântânã unde se ţineau lubeniţele la rãcit, iar apoi, la ora mesii, le pescuiau cu gãleata. Arţari şi carpeni seculari fereau cu umbra lor chioşcul şi fântâna de arşiţa verii. În faţa chioşcului creşteau doi tei parfumaţi, între care fixasem o barã la care fãceam gimnasticã şi atârnasem şi un leagãn de frânghie (în Gorj se zice „dãinãuş” sau „ţuţeicã”). Mai departe se întindeau straturi de lalele, garoafe, zambile şi panseluţe şi înfloreau toatã vara trandafiri mari şi parfumaţi: trandafiri galbeni „marechal Ney” şi trandafiri albi „frau Druschki”, pe care îi îngrijea cu atâta dragoste bunica mea Netty.
Dupã moartea bunicului, casa şi curtea au început sã intre în paraginã, iar dupã ce a murit şi bunica n-au mai rãmas decât pereţii. Astãzi e reparatã şi îngrijitã, adãpostind o instituţie publicã.
℘⇑

În locul unde era pe vremuri arestul preventiv, în apropierea Bisericii Sf. Nicolae, ctitoria Sâmbotenilor, se ridica prin 1790 Casa Medelnicerului Ianache Sâmboteanu, cel care a zidit acolo şi o cişmea, „Fântâna lui Sâmboteanu”, care da pe vremuri cea mai bunã apã din oraş. De acolo îşi aduceau târgujienii cu ulcioarele apa de bãut, în timp ce pentru spãlatul rufelor se folosea apa de Jii, adusã de ţigani cu sacalele.

℘⇑
Paralel cu Strada Griviţa, o strãduţã întortochiatã pornea din Str. Unirii, din dreptul Spitalului Judeţean, spre nord, pânã în Str. Tudor Vladimirescu, în dreptul cârciumii „La Mielul Alb”. Pe aceastã stradã se ridica pe vremuri o bisericuţã veche şi afumatã, datând încã din 1747… Era Biserica Sfinţii Apostoli, de care ţinea şi familia noastrã. Numeroase morminte pãrãsite, în curtea bisericii, au intrat în anonimat, pânã au dispãrut de tot.
Imediat dupã primul rãzboi mondial, institutorul Nae Drãgoescu a avut o mare supãrare… Era directorul orfelinatului I.O.V.R. (invalizi, orfani, vãduve de rãzboi) şi se credea îndreptãţit sã foloseascã pe fiii eroilor la diferite munci personale. Într-o zi, prin 1920, un orfan care-i pãştea vitele a fost omorât de tren, şi Drãgoescu a avut numeroase anchete şi neplãceri, din care a reuşit totuşi sã iasã basma curatã. În nopţile sale de insomnie s-a juruit atunci cã dacã va scãpa teafãr va reconstrui biserica Sfinţii Apostoli… Dupã ce totul s-a terminat cu bine (vinovat a fost bineînţeles mortul), a pus de a dãrâmat din temelii vechea bisericuţã, cu toate amintirile legate de ea, şi a început sã zideascã una nouã, mare şi încãpãtoare. Se vede însã cã Sfinţii Apostoli nu au avut plãcere de darul lui cucernic, cãci Drãgoescu a murit pânã a nu apuca sã sfârşeascã biserica, iar moştenitorii lui, neavând nici un angajament faţã de Dumnezeu, nu s-au mai ocupat de bisericã, care a stat ani de zile în roşu şi cu interiorul nefinisat. Abia în 1940 biserica a putut fi terminatã din subscripţia publicã şi din fondurile Statului. Este o construcţie mare şi frumoasã în stil sârbo-bizantin, încorporatã în sistemul Brâncuşi… Ce folos însã?… Vechea bisericuţã din 1747, cu toate amintirile legate de ea, a dispãrut pentru totdeauna. Pe aceeaşi stradã, la nr. 4, se ridica o casã mare bãtrâneascã, cu geamlâc, cu o curte spaţioasã, în care au locuit socrii mei Ecaterina şi Colonel Gr. Dãnãricu, şi unde mi-am gãsit tovarãşã de viaţã pe Coca mea cea dragã.
Nu putem pãrãsi Târgu-Jiul fãrã a face un pios pelerinaj şi la locul unde şi-au dat rând pe rând întâlnire toţi acei care au pus umãrul la ridicarea oraşului nostru. Cimitirul se întinde în prelungirea cazãrmilor, pe Câmpul Ciocârlãului unde mergeam în toate primãverile sã culegem caprine (aşa se spune în Gorj la narcise)14  şi veneam acasã cu braţele încãrcate de buchete! Tot câmpul era numai flori… îmi plãceau aşa de mult petalele lor de un alb imaculat şi cu inima galbenã bordatã cu un fir roşu. Printre tijele caprinelor se ascundeau, modeste, tufe albãstrii de nu-mã-uita.
Îmi place sã mã reculeg la cimitir… atâtea nume cunoscute pe cruci… atâtea chipuri cunoscute pe pietre… Toţi aceştia au fost oameni vii, cu care am stat de vorbã la vremea lor, cu care am pus atâtea la cale… în timp ce pe strãzi rar se mai întâmplã sã mai dai cu ochii de câte o figurã cunoscutã, îmbãtrânitã şi uzatã şi ea de trecerea anilor!…
În cavoul familiei Grigore Culcer, într-o cãmãruţã de trei pe trei, stau ca la sindrofie strãbunicul meu Dimitrie Culcer, bunicii mei Dumitru şi Netty Culcer, unchii şi mãtuşile mele Grigore şi Poli Culcer, Marioara şi Toma Voiculescu, Ana şi Petricã Petrescu… Toţi au astãzi loc pe numai câţiva metri pãtraţi. Strãbunicul şi bunicul meu au fost transhumaţi dintr-un mormânt aflat în spatele Capelei, de pe al cãrui monument ne priveşte cu severitate bustul de bronz al bunicului, sculptat de Al. Severin. La 3 ianuarie 1980 l-am pus în acest mormânt pe iubitul nostru fiu MIRCEA, în vârstã de numai 48 de ani, doborât de o boalã necruţãtoare. Puţin mai în fund, pe stânga, se odihneşte socrul meu, Gr. Colonel Gr. Dãnãricu, şi pe dreapta, Sublocot. Gore Dãnãricu, fratele Cochii, ucis mãcelãreşte de un chirurg nepriceput şi neomenos la numai 24 de ani. Tot acolo dorm şi bunicii Cochii: Constantin şi Maria Petrescu.
În cavoul de la subsolul capelei este mormântul unchiului meu Titu Frumuşanu, un bonvivant şi un hâtru incorijibil; a fost ales în nenumãrate rânduri primarul Oraşului şi deputat de Gorj. Sub primariatul lui au fost construite: Primãria, Liceul Tudor Vladimirescu, Podul Jiului, Statuia lui Tudor, Grãdina Publicã şi Digul, Calea feratã Filiaşi-Târgu-Jiu… Tot el a donat oraşului terenul pentru cimitir, de unde şi dreptul pentru el şi urmaşii lui de a fi înmormântaţi în cripta de sub Capelã…
Aci îmi regãsesc toţi profesorii mei de altãdatã: pe Cãprescu de Limba Românã, bun pedagog, dar tare sever. El ne-a fãcut sã înţelegem de ce:
Mult e dulce şi frumoasã
Limba ce vorbim.
Pe ardeleanul Ştefan Bobencu, de Istorie, Geografie, Românã, Germanã, Matematici, Drept… pe toate le preda, şi la fel de prost. Când se ivea câte o vacantã, cine era chemat sã o suplineascã?… Domnul Bobencu. Mic de stat, cu un cap rotund, o mustãcioarã şi mişcãri repezi şi vioi, cu toţi cei 80 de ani ai sãi, apariţia lui stârnea întotdeauna râsul. Avea un gâscan, Gogu, care se ţinea dupã el ca un cãţel, pe strãzi, prin magazine, în clasã…
– Mã prostule! Gogu al meu e mai deştept ca tine. Nu aşa Gogule?…
– Ga-ga-ga-ga!
Dacã ne gândim însã la nenumãratele închisori şi bãtãi suferite pe vremuri de la unguri, şi apoi sub ocupaţia vrãjmaşã din 1916-18, uitãm sã mai râdem de bietul Bobencu, şi ne descoperim cu respect în faţa amintirii sale. A fost de asemenea un excelent gospodar, prin anii 1900 cât a fost directorul gimnaziului Tudor Vladimirescu. A înfiinţat şi un institut particular unde se preda dupã programa analiticã oficialã, a condus mai multe gazete, a avut o intensã activitate literarã, politicã şi culturalã… Nu şi-a pierdut vremea, în viaţã, domnul Ştefan Bobencu.
Tot acolo dãm şi peste cavoul lui nenea Iancu Arghir, profesorul de fizicã şi chimie, blând şi bun şi explicând interesant… parcã-l vãd plimbându-se prin clasã cu o eprubetã în mânã, din care se degaja un fum acru şi înecãcios. Noi repetam acasã experienţele de la cursuri şi veneam apoi la scoalã arşi pe mâini şi cu hainele distruse de acizi.
Iatã-l şi pe Molan, profesorul de muzicã care nu avea pic de ureche şi cãruia îi fãceam atâtea pozne… A murit de inimã rea, puţin timp dupã fiul sãu Mircea, cãzut eroic pe front…
Unul câte unul, toţi s-au adunat acolo, dupã ce, în viaţã, fiecare a depus câte o cãrãmidã mai mare sau mai micã la edificarea Târgu-Jiului nostru drag, care tot timpul nu a încetat sã prospereze. Fiecare a lãsat în structura oraşului câte o fãrâmã din opera şi din sufletul lui. Multe nume de cetãţeni de nãdejde sunt astãzi uitate, dar ei continuã sã trãiascã în urmaşii lor, în instituţiile unde au muncit şi unde fiecare şi-a dat câte puţin din fiinţa sa, din rodul strãdaniilor sale.
Înainte de a pleca, facem un ultim salt la Cimitirul Eroilor, unde zac aliniaţi vitejii care s-au jertfit în toamna 1916, luptând ca sã opreascã invazia teutonã. Acolo zac vajnicii apãrãtori ai Oraşului: civili, cercetaşi, femei, bãtrâni, cãzuţi în eroica bãtãlie de la Podul Jiului, când, la 14 octombrie 1916, o mânã de cetãţeni a reuşit sã respingã în luptã un regiment din faimoasa Divizie Bavarezã. O placã de marmorã, fixatã la capul podului, comemoreazã acest episod eroic15 . Deasupra sutelor de cruci albe, aliniate în tãcere, se înalţã un impunãtor monument de bronz. Este şeful lor din 1916, Generalul Ion Culcer, comandantul Armatei I, care s-a stins şi el la câţiva ani dupã rãzboi, cu sufletul zdrobit de nedreptãţile îndurate, „victimã a capacitãţii sale”16 , dar cu inima împãcatã cã şi-a fãcut datoria aşa cum i-a poruncit conştiinţa. Cei vii l-au uitat de mult, dar morţii care au luptat sub ordinele sale nu-l pot uita. Ostaşul de bronz, cu mâna încleştatã pe mânerul sabiei, priveşte cu un aer hotãrât de pe soclul sãu de stâncã, peste oraşul ce se întinde şi prosperã la poalele dealului, de-a lungul Jiului, parcã le-ar spune cetãţenilor: „Fiţi liniştiţi, munciţi şi propãşiţi fãrã grijã, am ştiut sã vã apãrãm la vremea noastrã şi, prin urmaşii noştri, vom mai şti încã dacã va mai fi nevoie.”
Bucureşti, 14.05.1980

℘⇑

DOCTORUL DIMITRIE CULCERU  17  tc “DOCTORUL DIMITRIE CULCERU  17  “
Strãbunicul meu (1807-1866)

Muncã şi modestie.

În aceste douã cuvinte s-ar putea rezuma întreaga carierã a acestui apostol al sãnãtãţii obşteşti, atât de rodnicã în fapte.
Auster, intransigent, nu numai cu ceilalţi, ci în primul rând cu el însuşi… şi totuşi atât de drãguţ şi de prietenos; sever, dar mereu cu gluma pe buze; te priveşte parcã cu asprime din unicul portret ce ne-a rãmas de la el, şi cu toate acestea îi citeşti atâta blândeţe în ochi… Figura lui osoasã, cu trãsãturi fine, înconjuratã de tradiţionalul colier de barbã al generaţiei ardelene de le 1848 care a pregãtit reînvierea naţionalã, figura aceasta severã prezintã atâta distincţie, încât cu greu o mai uitã cine a vãzut-o o datã.
Într-o epocã în care aproape toţi ceilalţi medici au strâns averi, omul acesta a preferat sã trãiascã şi sã moarã sãrac decât sã-şi comercializeze sacra misiune de „apostol darnic împrãştietor de bine şi sãnãtate la cei mulţi în suferinţã”, definitã prin jurãmântul lui Hipocrate.
Numeroasele sale realizãri, multiplele jaloane pe care le-a împlântat în câmpul încã nedesţelenit al mişcãrii sanitare române, îi asigurã un loc de cinste printre constructorii societãţii moderne de astãzi18 .
Dimitrie Culceru s-a nãscut în anul 1807 în comuna Stârci zisã şi Bogdánhaza, din comitatul Crasnei, judeţul Sãlaj. Nu s-a putut stabili exact identitatea pãrinţilor lui şi nici dacã tatãl sãu a fost iobag sau nemeş, medic sau ţãran. Ce se ştie însã bine este cã Dimitrie a fost un element rasat, un om deosebit de delicat şi de manierat19 .
Sãtenii din Stârci povestesc cã tânãrul Culcer Dimitrie ar fi rãmas de mic orfan de amândoi pãrinţii, iobagi pe moşia contelui Hunyadi20  ce stãpânea moşia Stârci, şi cã era crescut acuma de bunicii sãi. Şcoala primarã şi-a fãcut-o, desigur, în satul sãu natal. Aceiaşi sãteni povestesc cã stãpânul moşiei, având un fiu cam greoi la învãţãturã, a cãutat printre copiii de ţãrani un şcolar destoinic pe care sã-l ajute sã-şi continue studiile, iar acesta, în schimb, sã-l stimuleze la învãţãturã pe copilul sãu. Alegerea contelui s-a oprit, povestesc ţãranii, asupra lui Dimitrie Culcer „gãsindu-l pe acesta foarte isteţ şi frumos”21 . Şi astfel îl vedem înscris la Liceul Piariştilor din Cluj, de la 1822 la 1829; studiile universitare şi le-a fãcut la Facultatea de Medicinã din Pesta…
Dupã vreo patru ani de studii, venind în vacanţã, Dimitrie s-ar fi prezentat contelui şi i-a cerut bani sã-şi confecţioneze un costum, cãci îi era ruşine, în hainele sale ponosite, fãcute cu mari sacrificii de bunicii iobagi din Stârci, sã aparã zilnic printre eleganţii şi înfumuraţii sãi colegi de la Pesta. Îmi închipui câte umilinţe şi înjosiri trebuie sã fi suferit el din partea acestora. Fiind refuzat (probabil cã sârguinţa la carte a tânãrului conte începuse sã şchioapete), a urmat o altercaţie violentã cu stãpânul moşiei, care a dus la ruperea învoielii. Bineînţeles cã bunicii l-au ţinut de rãu şi i-au poruncit sã se lase de facultate şi sã revinã la ţarã, „cãci nu le trebuie lor nepot boier”. Dimitrie le-a lãsat atunci o scrisoare şi a trecut munţii în Principate, hotãrât sã-şi munceascã singur banii necesari continuãrii studiilor. Şi astfel, în 1836, îl vedem apãrând pe un post de medic de carantinã la Zimnicea şi mai apoi la Calafat.
Medicii de carantinã, aflaţi în slujba lazaretelor militare, aveau ca sarcinã controlul cãlãtorilor şi al mãrfurilor ce intrau în ţarã, şi luarea de mãsuri pentru prevenirea bolilor epidemice, plus îngrijirea ostaşilor bolnavi din lazaretele militare.
În paralel, Culcer îşi continuã fãrã frecvenţã studiile la Pesta, iar la 7 mai 1839 îşi trece cu brio ultimul examen, obţinând diploma de doctor în medicinã cu menţiunea „magna cum laude”. Teza sa inauguralã a fost o dizertaţie despre ciumã22 .
Dupã obţinerea diplomei, Culcer continuã sã funcţioneze la Calafat pânã în octombrie 1839, apoi nu se mai ştie nimic despre el pânã în 1841, când reapare în Giurgiu. E foarte probabil cã în acest rãstimp, Culcer şi-a încercat norocul, practicând medicina în Ardeal (probabil la Cluj). Tot cam pe atunci se bãnuieşte cã şi-ar fi desãvârşit şi studiile la Viena (Al. Ştefulescu). La 8 mai 1841 îşi tece examenul de liberã practicã în ţara noastrã (adresa Comisiei nr. 43) şi în iulie 1842 îl regãsim din nou în Principate, trimis la Giurgiu sã „altoiascã”(vaccineze) copiii din judeţ şi sã inspecteze „zalhanalele”(abatoarele) în timpul tãierii vitelor. La 1842 se înfiinţeazã în Principatul Munteniei de cãtre Obşteasca Adunare câte un post de medic de fiecare judeţ, cu 5000 lei pe an, având îndatorirea „de a alerga la toate epidemiile de boalã ale locuitorilor şi ale vitelor, şi la altoitul copiilor din judeţ”. Atunci s-au angajat de peste hotare un numãr de medici calificaţi, printre care a fost desigur şi Culcer, cãruia i se încredinţeazã, în ianuarie 1843, postul de medic al judeţului Gorj. De atunci începe cariera lui statornicã în Principate. Avea în momentul acela 35 de ani, era un bãrbat chipeş, energic şi cu o vorbire plãcutã. Doctorul Culceru a cucerit repede stima şi simpatia noilor sãi concetãţeni. El şi-a continuat activitatea şi la Giurgiu, în locul vaccinerului titular care decedase. Acolo a funcţionat el pânã în 1845, cu 200 lei pe lunã, dupã care a rãmas numai în Gorj.
Prima grijã a noului medic de judeţ a fost sã cearã înfiinţarea unui spital în Târgu-Jiu, pe care însã numai în 1845 reuşeşte sã îl vadã realizat; un an dupã aceea, prezintã „maghistratului”(primãriei) oraşului o listã cu toate obiectele necesare organizãrii acestui spital în spirit modern. Spitalul a funcţionat la început în casele pitarului N. Protopopescu (pe Str. Tudor Vladimirescu de astãzi, colţ cu Sfinţii Apostoli), apoi în casele paharnicului N. Otetelişanu, pe Str. Tudor Vladimirescu de astãzi, colţ cu Str. Griviţa, unde locuia pe atunci şi doctorul, şi, în fine, pe Str. Tudor Vladimirescu, colţ cu Str. Magheru de astãzi, chiar în locul în care se aflã în prezent spitalul unificat Târgu-Jiu. De la 1864 spitalul a avut local propriu pe Str. Unirii, unde mai existã şi astãzi.
Culcer a locuit însã de la început în casele paharnicului Nicolae Otetelişanu, prezidentul Judecãtoriei Gorj, descendentul unei foarte vechi familii boiereşti oltene, despre care vom avea ocazia sã mai vorbim; peste câţiva ani a reuşit sã strãmute şi spitalul în aceste case.
La 19 februarie 1848, doctorul se cãsãtoreşte cu Anica, cea de-a doua fiicã a lui Nicolae Otetelişanu. Faptul cã un vechi boier cu vazã a consimţit sã acorde mâna fiicei sale unui nou venit, totalmente necunoscut, fiu de iobagi din Ardeal, dovedeşte cât de repede a ştiut bãrbatul acesta sã se impunã prin prestigiul şi valoarea sa personalã şi sã cucereascã preţuirea şi încrederea celor din jurul sãu.
În iunie 1848 izbucneşte în Ţarã flacãra Revoluţiei, ce a cuprins şi Târgu-Jiul, orãşel paşnic, dar care a ştiut sã fie întotdeauna la datorie când a fost nevoie. La mişcare au aderat imediat ţãranii, meseriaşii, micii negustori şi câţiva boiernaşi modeşti, pe când marea protipendadã s-a abţinut. În ce priveşte pe ardeleanul Culcer, în ciuda faptului cã devenise între timp o figurã marcantã în judeţ şi cã se cãsãtorise cu o boieroaicã de viţã veche, el nu a uitat cã fusese fiul unui popor asuprit şi cã aparţinuse unei clase asuprite, aşa cã îl vedem participând la ceremonia publicã de ardere a Regulamentului Organic şi a Pitacelor de Boierie23 . Un martor ocular24  descrie însã aceastã demonstraţie ca pe o manifestaţie gãlãgioasã şi dezordonatã, lipsitã de seriozitatea şi decenţa impuse de gravitatea momentului; cu ţigani zgomotoşi şi dezmãţaţi, huiduind, fluierând şi dând cu pietre în foc, cu aspecte de mascaradã (Domnişoara Mongescu simbolizând Libertatea, plimbatã pe umeri pe un scaun) şi alte asemenea episoade burleşti. Îmi închipui cât trebuie sã-l fi durut pe patriotul nostru sincer aspectul acestei atmosfere deşãnţate şi cât trebuie sã fi suferit când, în septembrie, a vãzut revoluţia înãbuşitã.
La 1 decembrie 1848 are un prim fiu, Vladimir. M-am întrebat adeseori ce-l va fi îndemnat pe ardeleanul nostru sã-i puie acest nume slavon, care nu se regãseşte nici în familia lui din Sãlaj, nici în cea a soţiei, din Oltenia. Nu cumva, decepţionat de eşecul mişcãrii din 1848, se va fi gândit la eroul mişcãrii din 1821?
Cu acest fiu se face însã numai începutul, cãci de acum înainte copiii aveau sã se ţinã lanţ. Se pare cã soţia i-ar fi nãscut în total 13 bãieţi şi 2 fete, dar nu le-au trãit decât 7 fii: Vladimir, Tache (Dumitru), Grigore, Iancu (Ion), Nicu, Costicã şi Eugen.
Şapte copii atârnã greu în bugetul unui salariat; zestrea Anichii era destul de modestã şi neproductivã, dar asta nu l-a împiedicat, atunci când a fost solicitat, sã contribuie şi el la renovarea bisericii Sfinţii Apostoli, ridicatã cu un veac mai înainte, iar numele sãu a figurat pe pisania sfântului locaş pânã în 1925, când biserica a fost dãrâmatã. Este interesant cã Culcer apare pe aceastã pisanie cu rangul de „pitar”25 , ceea ce probabil a fost o transpunere a titlului sãu ardelean de armalist.
℘⇑

Pe mãsurã ce creezi şi organizezi, în aceeaşi mãsurã ai însã şi mai mult de lucru. Acuma trebuia sã se ocupe şi de organizarea sanitarã a satelor, problemã ce nu se pusese în trecut; tot el trebuia sã îngrijeascã şi bolnavii din judeţ, pe cei din oraş, pe cei din arestul închisorii; el trebuia sã administreze şi sã conducã spitalul, sã îngrijeascã şi sã opereze bolnavii, sã se ocupe de pregãtirea personalului sanitar inferior… şi sã nu uitãm cã, pe lângã calitatea de medic uman, o mai avea şi pe cea de medic veterinar, luptând pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor, controlul vitelor tãiate şi îngrijirea celor bolnave… Pe mãsurã ce îşi organiza munca, se desemnau cu tot mai multã claritate noi şi noi sarcini, aşa cã a venit un moment când s-a simţit literalmente depãşit, şi în februarie 1849 a cerut un ajutor care sã ocupe funcţia de medic al oraşului. Comitetul Sanitar a apreciat însã cã doi medici era prea mult pentru un judeţ ca Gorjul26 , aşa cã, pânã în 1850, Culcer a lucrat tot singur. Când s-a aprobat, în fine, mult doritul post, cetãţenii oraşului, care se învãţaserã cu bunul lor „Dohtor”, au fãcut o cerere ca sã le fie lãsat lor tot Culcer la oraş, dar, din fericire, aceastã cerere nu li s-a aprobat, şi de aceastã datã a rãmas numai medic al „ocrugului”(judeţului).
Treaba începuse sã meargã în Gorj şi, tocmai când spera şi el cã va fi mai puţin tracasat, a primit, la 20 noiembrie 1857, o adresã din partea Comitetului Sanitar care, încredinţat fiind cã numai el va putea aduce îmbunãtãţiri serviciului sanitar din Dolj (al cãrui titular fusese revocat pentru incapacitate), îl recomandase Mãriei Sale Prinţului Caimacam ca medic primar al acelui judeţ. Şi, astfel, Dimitrie Culceru se mutã cu familia la Craiova, de unde o ia de la început cu munca de organizare. Aci avea şi mai multe sarcini; astfel, printr-un decret semnat de doctorul Davila, i se încredinţeazã şi supravegherea şi îndrumarea studenţilor medicinişti care fãceau practicã la sate… şi cum munca de teren nu se poate concepe fãrã un impozant balast birocratic, dupã terminarea zilei de muncã, alergând dintr-un sat în altul, de la un bolnav la altul, activând în spitale, lucrând cu studenţii, îl vedem noaptea în faţa mesii de scris, completând numeroase statistici, rapoarte, tabele şi formulare, foarte utile, desigur, dar niciodatã utilizate, menite a se îngropa în diferite arhive, fãrã a fi servit vreodatã la ceva. Într-o vreme îşi tocmise un „scriitor” de la tribunal ca sã-l ajute, dar acesta, speriat de imensul volum de hârtii, s-a grãbit sã dea bir cu fugiţii.

℘⇑

Doctorul Alexandru Culcer de la Cluj afirma cã familia noastrã din Ardeal ar fi fost înruditã cu revoluţionarul Alexandru Buda, nãscut în Remetea Chioarului în 1820, şi care a luptat intens ca deputat în Camera Revoluţionarã de le Debreţin pentru desfiinţarea iobãgiei. Acest Buda a colaborat activ, în 1849, cu Nicolae Bãlcescu pentru împãcarea revoluţionarilor maghiari ai lui Kosuth cu revoluţionarii români ai lui Iancu. În 1860 a venit în Principate ca sã înarmeze un contingent de voluntari în lupta Piemontului împotriva Austriei, şi a supravegheat în ianuarie, la Giurgiu, încãrcarea clandestinã a unui transport de arme, deşi pretexta cã se ocupã cu comerţul de tutun. Dupã zãdãrnicirea mişcãrii, a fugit în Italia, unde s-a înrolat în trupele lui Garibaldi şi a luptat acolo cu gradul de maior.
Suntem în posesia unei scrisori a doctorului Dimitrie Culcer din 11 ianuarie 1860 cu destinaţia Giurgiu şi adresatã „Iubite vere”. Scrisoarea nu a mai putut pleca şi a rãmas în arhiva familiei noastre (sora mea, doctor Ana Max Culcer). În scrisoare, Culcer se bucura de sosirea în ţarã a acestui vãr care îi trimisese la Craiova nişte „tutun” spre a fi vândut; mai departe, Culcer îi dãdea relaţii despre soţia şi familia sa. Este foarte probabil cã „vãrul” în cauzã nu putea fi decât Alexandru Buda. Din textul scrisorii nu rezultã însã cã Culcer ar fi fost la curent cu misiunea secretã a lui Buda în Principate, dar nu este exclus nici faptul cã chiar Buda sã-i fi cerut o astfel de scrisoare nevinovatã ca un alibiu (Culcer scria cã i-a depozitat acolo „tutunul”, deşi nu l-am vãzut niciodatã în carierã activând ca tutungiu).

℘⇑

În 1862 se iveşte o nouã complicaţie: Oltenia este invadatã de teribila muscã columbacã, roind dintr-o peşterã aflatã la Porţile de Fier… vitele încep sã moarã pe capete sub înţepãturile redutabilei insecte, şi combaterea flagelului tot medicului de judeţ i-a revenit bineînţeles.
„…Bãrbatul meu, de trei sãptãmâni este numai musafir pe acasã, cã dintr-o parte vine şi în alta pleacã, cãci iarãşi s-a ivit boala în vitele mari. Pânã la sfârşitul lunii nu crez cã poate sã vie… dar îl ştii pe el…” În aceşti termeni descrie soţia sa Anica, într-o scrisoare cãtre sora ei, felul de viaţã pe care-l ducea acest rob al carierei sale.
Pânã la urmã calamitatea a fost stãvilitã şi la începutul anului urmãtor vedem apãrând în Monitorul Medical un raport asupra muştei columbace, semnat de doctorul Dimitrie Culceru.
Am ajuns în iulie 1864; serviciul sanitar al judeţului Dolj începuse sã meargã, când primeşte într-o zi urmãtoarea scrisoare confidenţialã şi urgentã de la Cabinetul Inspectorului General al Serviciului Sanitar din Bucureşti, semnatã de doctorul Felix:
„Bucureşti
în 8 iulie 1864
Onorabile Confrate,
Din ordinul Dlui Inspector General27 , te rog sã rãspunzi îndatã prin telegraf, dacã voieşti a primi postul de medic şef al Capitalei.
Rãspunsul telegrafic, catã sã fie un simplu „primesc” sau „nu primesc”.
Te salut
Felix”28
Oferta era tentantã, salariul mai ridicat, copiii ar fi putut primi o altã educaţie acolo în Bucureşti… şi Culcer acceptã, iar în septembrie apare înaltul decret de numire în „postulu vacantu de medicu şefu alle Capitalei şi vicepreşedinte al Consiliului de Igienã şi Salubritate din Capitalã” în locul decedatului doctor A. Vehnert.
Dimitrie se mutã acuma la Bucureşti, cu bãieţii cei mari: cu Vladimir, pe care-l dã la şcoala militarã, cu Tache, cu Grigore şi cu Iancu, pe care-i dã la pension. Deocamdatã, Anica va rãmâne cu bãieţii cei mici – Nicu, Costicã şi Eugen, tot la Craiova. Ce folos cã leafa se mãrise, când aveau acuma douã case de ţinut şi sã nu uitãm cã copiii crescuserã şi ei şi cã aveau tot mai multe nevoi. Cât o ducea el de bine acuma, se poate vedea din corespondenţa Anichii (scrisoarea din 11.03.1865 cãtre Elena):
„…vezi Leliţico cât sufãr şi cum trãiesc numai cu o socotealã: ca sã-mi poci ţine copiii […] vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci şi cei din Bucureşti; apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce sã mã fac!”
Ca sã scape de cheltuiala a douã case, a venit şi ea pânã la urmã cu copiii la Bucureşti.
S-ar fi pãrut cã, în fine, Culcer şi familia ar fi realizat condiţiunile pentru a se aşeza pe linia de plutire şi cã, cu niţicã chibzuialã, s-ar fi putut redresa definitiv, cu cariera ajunsã la apogeu şi familia reunitã, dar nu a fost aşa. Citez din Istoria României, vol. IV, p. 330-331 (Ed. Academiei R.P.R.):
„…Ordinea doritã de domnitor fu însã pusã la grea încercare chiar în primele zile dupã plecare (a lui Cuza la Bãile Ems în Prusia, n.n.), de frãmântãrile izbucnite la Bucureşti în ziua de 3/15 august 1865 […] Frãmântãrile au pornit în urma unei ordonanţe municipale care a interzis comerţul ambulant de fructe şi legume al oltenilor, obligându-i sã închirieze gherete de lemn pentru a-şi vinde marfa pe loc. Mãsura a fost luatã pentru prevenirea unei epidemii de holerã. Aceastã mãsurã […] a produs o nemulţumire care a fost speculatã de „Monstruoasa Coaliţie”29  […] Totul s-a redus la o „încãierare de piaţã”. […] S-a soldat însã cu vreo 20 de morţi şi foarte mulţi rãniţi, pentru cã a intervenit armata.[…] Ca o consecinţã (a acestor evenimente), marele vizir Fuad Paşa scria Domnitorului la 2/14 septembrie, calificând incidentul ca „rostirea brutalã a unei nemulţumiri generale”. Alexandru Ioan Cuza a trimis un rãspuns deosebit de demn, în care respingea încercarea Turciei de a se amesteca în chestiunile interne ale Ţãrii (arãtând cã a luat mãsuri) şi silind pe vizir la retractare.
Din „Repertoriul Medicilor” de Dtor V.Gomoiu (Tipografia „Cultura”, 1941), aflãm cã doctorul Iacob Felix, medic legist la Direcţia Sanitarã şi vice-inspector al Serviciului Sanitar al Principatelor, a fost destituit la 19 octombrie 1865 din toate funcţiunile sale (Decretul Nr. 1394/1865). Din acelaşi repertoriu aflãm cã doctorul D. Culcer a fost îndepãrtat din funcţiune în decembrie 1865 de cãtre Consiliul Comunal, pentru „incapacitate fizicã”, dar i s-a oferit în schimb un post de „medic holeric”, iar în locul sãu a fost numit doctorul Felix, cel destituit în octombrie.
Sã vedem ce scrie Anica în corespondenta sa (25.12.1865):
„Noi stãm foarte rãu; Davila şi Primarul, de o sãptãmânã silesc pe bãrbatu-meu sã demisioneze […], zicând cã tot îl scoate, şi atunci va fi ruşine pentru el. Leafa am luat-o înainte. Ieri mi-a dat Leliţa Victoria (o verişoarã a Anichii n.n.) un napoleon. Dumnezeu sã-i dea toate fericirile, cã dacã nu mi-ar fi dat, nu aveam ce mânca… Astãzi trebuie sã demisioneze cã nu mai poate… Grozavã neomenie, sã ne lase muritori de foame şi de frig, cã nici lemne nu mai avem! Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vãrsãturi de sânge, încât se speriase chiriaşii de mine şi l-au adus pe doctor, cã bãrbatu-meu nu ştie ce face, gândindu-se cum sã trãim. Mi-e fricã sã nu se îmbolnãveascã şi el, şi atunci vai de bieţii copii ce sã fac!… La Ghenarie este sã plãtim pentru Vladimir, şi o zi de trece peste termen, îl dã afarã…”
Iatã acuma ce gândesc eu despre aceastã neomenie care a distrus existenţa unui om dârz şi integru şi a familiei sale:
Între „încãierarea din piaţã” şi prãbuşirea doctorului Culcer existã cu siguranţã o legãturã. Ordonanţa municipalã privitoare la comerţul ambulant a avut, în mod evident, un caracter sanitar, menit sã stãvileascã epidemia de holerã, şi, în consecinţã, nu putea proveni decât de la Serviciul Sanitar. Având însã în vedere extensiunea incidentului pe plan diplomatic internaţional, trebuiau luate mãsuri! Doctorul Felix, vice-inspectorul Serviciului Sanitar, era cu 25 de ani mai tânãr decât Culcer, şi dacã trebuia sã cadã un cap, de ce sã nu cadã acela al bãtrânului, şi atunci s-au fãcut presiuni asupra lui, ca sã-l sileascã sã demisioneze. Existenţa acestor presiuni este atestatã nu numai de scrisoarea Anichii Culcer, ci şi de cartea Dr. Gomoiu, care aratã cã doctorul Glück, pentru a „apãra” pe Culcer menţioneazã cã el a funcţionat ca medic la stat încã din 1836… De ce sã-l „apere” dacã nu existã nici o acuzare, chiar şi neatestatã documentar?… Apoi sã nu uitãm cã marele Davila, cu toate meritele sale, a fost un om vindicativ (aşa se spunea), şi cã era şi partizan al şcolii medicale franceze, în opoziţie cu şcoala germanã a lui Culcer. Pe de altã parte, primarul Capitalei, orişicine va fi fost, nu putea închide ochii în faţa unor mãsuri de higienã menite sã loveascã în interesele unei populaţii de mahalagii fanariotizaţi, care formau temelia clientelei sale electorale. Nu e greu sã ne imaginãm cât îl supãrau pe un mãcelar din Obor controalele sanitare menite sã împiedice vânzarea de carne alteratã… Ce enervatã trebuie sã fi fost o gospodinã din Mandravele, cãreia ordonanţele municipale îi interziceau sã arunce gunoaiele în stradã, ce revoltat va fi cost un cârciumar din Calea Moşilor, cãruia i se impunea sã pãstreze curãţenia în local, un pãrinte respectabil silit sã-şi ducã copiii la vaccinat sau sã declare un caz de boalã molipsitoare în familie… Se poate oare împiedeca o petrecere sau o nuntã cu lãutari, chiar şi dacã cartierul e contaminat?… Şi ce poate fãgãdui un primar bombardat zilnic cu astfel de plângeri, dacã nu, cã îi va scãpa de „tirania” acestui nebun?
Nu e greu de admis cã în aer plutea o nemulţumire generalã şi cã „încãerarea din piaţã” a fost un prilej binevenit pentru înlãturarea acestei tiranii. A fost prea uşor pentru primar sã-l convingã pe doctorul Davilla, sã deturneze pe capul lui Culcer sãgeţile care se abãtuserã iniţial peste Felix.
Decepţionat şi obosit, Culcer şi-a prezentat la 25 noiembrie demisia, pentru „incapacitate fizicã”, primind în schimb un post de medic holeric, înfruntând toate primejdiile molimei şi câştigând exact cu ce sã poatã trãi de pe o zi pe alta.
Iatã bilanţul unei cariere de apostolat, a unei munci istovitoare de 29 de ani. Iatã la ce ajunsese tânãrul nostru dârz şi entuziast care, în 1836, trecuse Carpaţii cu gândul de a se lua la trântã cu viaţa!…
Obţinerea pensiei a fost o nouã problemã. Parlamentul i-a recunoscut de la început cererea ca îndreptãţitã, dar nu reuşea sã gãseascã o formulã legalã pentru alocarea fondurilor. În fine, cu mare greutate pensia a fost votatã, dar Locotenenţa Domneascã (Cuza abdicase între timp) se opunea la întãrirea ei… Sentimentele cuziste ale lui Culcer, precum şi condiţiile în care fusese silit sã demisioneze fãceau din el o „persona non grata”. Sã dãm din nou cuvântul Anichii:
„…în fine, astãzi dete şi bãrbatu-meu petiţia la minister, şi cine ştie când ajunge la Camerã; şi de aci puţinã nãdejde… cã nu vor sã voteze pensii, zicând cã nu sunt bani pentru pensii, şi nu ştiu ce sã ne facem aici…” (18 ianuarie 1866). Şi alta:
„…pensia s-a votat la 25 februarie, dar ce folos cã nu are de gând sã se întãreascã de Locotenenţa Domneascã, cã nu are cine stãrui… Cã bãrbatu-meu, dacã îi zic sã se ducã la cineva, se supãrã şi nu mai vorbeşte cu mine toatã ziua…” (21 martie 1866).

℘⇑

Concetãţenii sãi de altãdatã, inimoşii târgujieni, n-au înţeles însã în acele clipe sã uite de fiul adoptiv al oraşului lor, bunul doctor Culcer, care fãcuse atâtea pentru judeţul Gorj, şi au înaintat o jalbã la Stãpânire, prin care cereau sã fie din nou trimis în mijlocul lor „apostolul darnic, împrãştietor de bine şi sãnãtate la cei mulţi în suferinţã” (frumos stil!) şi astfel, în luna mai 1866, Dr. Dimitrie Culcer revine în Târgu-Jiul sãu iubit, ca medic al oraşului. El nu activeazã însã în acest post decât câteva luni, cãci la 13 august ale aceluiaşi an, se aprobã, în sfârşit, mult aşteptata pensie, 1200 lei pe lunã.
Acuma ar fi putut, în fine, sã se odihneascã şi el… ar fi putut eventual sã deschidã un cabinet sã câştige şi el un ban, dar nici odihna, nici câştigul nu erau fãcute pentru un om ca Dimitrie Culcer. Deşi avea existenţa asiguratã, cu toate cã sãnãtatea îi era zdruncinatã, Culcer a continuat sã munceascã, acordând asistenţã medicalã gratuitã pretutindeni unde aceasta i se cerea, o asistentã absolut gratuitã, cãci Culcer nu a admis niciodatã sã-şi creeze o sursã de venituri din suferinţele bolnavilor. „…Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei sãraci, a mers pânã la sacrificiu…”, aşa scrie istoricul Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Târgu-Jiului.
*
*     *
Era într-o noapte rãcoroasã de sfârşit de august; nu trecuserã nici douã sãptãmâni de la pensionare; Culcer este sculat în grabã la ora 1 şi chemat urgent la un bolnav. În drum spre locuinţa acestuia, în trãsurã, moare însã brusc, lovit de encefalitã. Îndurase prea multe în cursul laborioasei sale cariere şi mai ales cãtre sfârşitul acesteia… A cãzut la datorie, şi chipul lui auster se poate vedea şi astãzi pe piatra din cimitirul de la Târgu-Jiu. Privirea lui, severã şi blândã în acelaşi timp, te urmãreşte apoi ani de zile şi cu greu o mai uitã cine a vãzut-o o datã.

Bucureşti, 20 mai 1980

℘⇑

NEAMUL OTETELIŞENILORtc “NEAMUL OTETELIŞENILOR”

Ne aflãm la sfârşitul veacului al cincisprezecelea; zilele eroice ale lui Mircea cel Bãtrân şi Vlad Ţepeş trecuserã. Ţara Româneascã încetase sã mai reziste în faţa Turcului, iar Ştefan al Moldovei cãuta zadarnic un aliat de nãdejde ca sã poatã stãvili împreunã puhoiul otoman; şi atunci, l-a scos din mãnãstire pe Vlad Cãlugãrul, fratele lui Vlad Ţepeş, care-şi lepãdã astfel rasa monahalã şi îmbrãcã hlamida domneascã, dar care se dovedi prea slab; sfaturile boierilor din divanul sãu nu au reuşit sã-l facã sã ia o atitudine hotãrâtã şi sã se lepede de turci; dar nu de asta este vorba aici.
Printre boierii din divanul domnesc, întâlnim la leat de la facerea lumii 6994 (adicã, dupã notaţia actualã, 1486) pe un ban Dimitrie Ghizdavãţ, cu soţia sa Neaga, al cãrei tatã Detco (sau Duduc) era asociat la bãnie cu ginerele sãu Dimitrie. Acest Dimitrie figura în sfatul domnesc la 23 martie 1482 ca boier fãrã titlu de dregãtorie; la 24 aprilie 1484, era ispravnic, la 5 aprilie 1485 îl gãsim din nou în sfatul domnesc, fãrã dregãtorie, pentru ca la 23 aprilie 1486 sã aparã ca ban de Mehedinţi30  cu scaunul la Strehaia. Aceastã bãnie, fãrã a fi ereditarã de drept, se moştenea de fapt din tatã în fiu, iar deţinãtorii funcţiunii erau denumiţi „banoveţi”, iar dupã înrudirea cu dinastia Ţãrii i-au numit şi Basarabeşti.
Dimitrie şi Neaga au trei fii, dintre care Manea Ghizdavãţ a ajuns şi el ban. Manea a avut la rândul lui trei fii:
Vlad Banul
Dumitru Pârcãlabul
Balica Spãtarul.
Pânã nu demult, se credea cã aceşti trei fraţi au fost fiii marelui vornic Cârstian din Cepturoaia, fost şi el boier în divanul domnesc al lui Vlad Cãlugãrul, dar domnul G. D. Florescu a demonstrat cã nu acest Cârstian a fost tatãl lor, ci Manea Ghizdavãţ31 . Sã ne întoarcem însã la ei:
Vlad Banul, zis Buzea, stãpânea 45 de trupuri de moşie „rãmase din tatã-n fiu de la jupâneasa Neaga, fiica lui Duduc şi de la fiul sãu Manea Ghizdavãţu fost ban al Olteniei”, moşii stãpânite, încã din zilele lui Vlad Ţepeş (Al. Ştefulescu). Vlad Banul a avut un fiu, Radu Buzeru Armaşul, tatãl celor trei fraţi Buzeşti: Preda, Radu, Stroe, vajnicii cãpitani ai lui Mihai Viteazul.
Dumitru Pârcãlabul, care a murit tãiat de Moise Vodã în 1523 şi a avut şi el trei fii, dintre care Radu, a avut de asemenea trei fii; unul dintre aceştia, Preda, a fost cãsãtorit cu Florica, fiica lui Mihai Viteazul32 .
Balica Spãtarul, al treilea fiu al lui Manea a fost tatãl lui Gherghinã Pitarul, care a avut tot trei copii: pe Radu Postelnicul, pe Balica Hatmanul şi în fine pe Despina strã- strã- strã- strã- strã- strã- strã- strã-bunica mea. Aceastã Despina a fost mãritatã cu Tudor Herţa din Oteteliş, dintr-un neam tot aşa de vechi ca şi al ei. La o hotãrnicie reprodusã în 1752, un urmaş al acestor otetelişeni a prezentat un hrisov din leat de la facerea lumii 6926 (adicã 1418), întãrit dupã 1433 de cãtre Vlad Vodã Dracul, care glãsuia cã „Boiarii Otetelişeni vor stãpâni moşia Beneşti şi de acum înainte, dupã cum au stãpânit-o şi pânã acum”33 . Din formula „şi pânã acum” se poate deduce cã neamul Otetelişenilor este chiar mai vechi decât data hrisovului, 1418. Existenţa atestatã a neamului începe însã abia în 1550, cu acest Tudor Herţa din Oteteliş, soţul Despinei, fiica pitarului Gherghinã, strãnepotul lui Dimitrie Ghizdavãţ, banovãţ ce se ţinea de neamul Basarabeştilor.
Tudor Herţa şi cu Despina au avut un fiu, Matei, iar acesta pe postelnicul Stroe din Oteteliş, a cãrui stemã reprezenta un arc întins, cu sãgeata pe el, având în stânga soarele, şi în dreapta, luna34 . Vlad Spãtarul, fiul lui Stroe, a avut mai mulţi copii, dar pe noi ne intereseazã trei:
Radu Logofãtul, tatãl vestitului cãpitan Ilie Otetelişanu, care a fost ani în şir vornic al judeţului Gorj. În 1719, Ilie a construit, la colţul actualelor strãzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa din Tg.-Jiu, o casã care a devenit mai apoi farmacia lui Winkler (cel adus de Dimitrie Culcer de la Cluj), apoi a lui Artur Pol, apoi a lui Gh. Arjoca. Astãzi, casa nu mai existã. Tot al lui Ilie fusese şi locul pe care medelnicerul Ion Sâmboteanu a ridicat o casã cu etaj când şi-a mãritat fata cu Nicolae Otetelişanu. În aceastã casã a locuit apoi Anica, fiica lui Nicolae, împreunã cu soţul ei, doctorul Dimitrie Culcer, apoi fiul acesteia, Grigore Culcer, care a murit la 1928. Astãzi, casa este etatizatã.
În anul 1751, din îndemnul cumnatului sãu Dionisie, egumenul mânãstirii Hurezul, Ilie a înãlţat biserica Sfântu Ilie din Craiova în locul vechii bisericuţe de nuiele de pânã atunci. Prin testament a lãsat acestei biserici întreaga sa avere, Calafatul şi viile din Drãgãşani. Viaţa familiei Otetelişanu este strâns împletitã de numele bisericii Sf. Ilie, care a fost restauratã în 1890 de vãduva lui Constantin N. Otetelişanu. Ilie a lãsat prin testament ca biserica sã sprijine la studii pe membrii merituoşi şi sãraci ai familiei. Un ajutor de la Sf.Ilie a primit şi tatãl meu, când urma cursurile Institutului Bacteriologic Pasteur, şi cu banii aceştia şi-a cumpãrat un microscop, care i-a fost de mult folos în cariera medicalã. Microscopul se aflã astãzi în posesia surorii mele, doctor Ana Max Culcer. Interesantul testament al lui Ilie Otetelişanu, datând din 1732, se pãstreazã în condica Hurezului… Cãtre sfârşitul vieţii, Ilie s-a cãlugãrit şi a murit fãrã urmaşi, lãsând epitropia bisericii nepotului sãu de vãr, Barbu G. Otetelişanu.

Al doilea fiu a lui Vlad Spãtarul a fost postelnicul Gorgan, care în 1630 l-a însoţit pe Aga Matei din Brâncoveni (viitorul domn Matei Basarab), când s-a refugiat prin Defileul Jiului în Ardeal, ca sã scape de urmãrirea lui Leon Vodã Tomşa. Gorgan a avut un singur fiu, pe Barbu Vornicul, cumnat cu Bãlaşa Zãtreanu şi care, dupã moartea unchiului sãu Ilie, a ajuns epitrop al bisericii Sf. Ilie. Acest Barbu Vornicul a avut şi el trei fii:
a) Vistiernicul Ion Otetelişanu, care a avut doi fii:
1) Vornicul Iordache Otetelişanu, un patriot luminat, întemeietor a însemnate aşezãminte publice, un bãrbat foarte cult. Se aflã înmormântat în naosul bisericii Sf. Ilie unde un admirabil epitaf, compus de fratele sãu Grigore, proslãveşte toate meritele sale. (Acest Iordache a fost „unchiul asasin” al cãrui portret i-a cãzut în cap bunicului meu, la Târgu-Jiu.)
2) Grigore Otetelişanu (1786-1869), cunoscut ca „unchiul Grigore de la Sf. Ilie”, al cãrei epitrop a fost mulţi ani în şir. În 1846, Grigore era ocârmuitor al judeţului Gorj şi în 1847 a hotãrnicit „moşia” oraşului Târgu-Jiu, cãci cunoştea şi ingineria hotarnicã.
Fiind cel mai bãtrân din clanul Otetelişenilor, „patriarhul clanului”, toţi ceilalţi îl considerau pe „Tata-Unchiu” drept capul familiei şi la el alergau când aveau nevoie de o povaţã, un sfat sau un ajutor, iar sfaturile sale aveau autoritatea unor porunci. Mulţumitã lui, biserica a acordat un ajutor lui Vladimir Culcer, ca sã-şi poatã termina studiile la academia militarã.
În afarã de aceşti doi fii, Iordache şi Grigore, Vistiernicul Ion a avut mai multe fete. Una din ele a fost mama Victoriei Lecca, soţia pictorului, acea „Leliţa Victoria” care a ajutat-o cu un napoleon pe sãrmana Anica Culcer în 1865 când soţul ei fusese scos din funcţie. O altã fiicã, Manda, a fost mama profesorului, scriitorului şi omului politic Petrache Poenaru, fost secretar al lui Tudor Vladimirescu (1799-1875), o figurã remarcabilã a mişcãrii culturale române din secolul trecut. El este inventatorul atestat al stiloului.
b) Vornicul Barbu Otetelişanu a avut şi o fatã despre care nu avem date.
c) Al treilea copil al vornicului Barbu, a fost Clucerul Barbu B. Otetelişanu, strãbunicul bunicului meu, despre care ştim cã se pricepea şi la hotãrnicirea moşiilor (a mãsurat moşia lui Constantin Poenaru Verdeş). Cu primele douã soţii, Clucerul Barbu nu a avut copii, dar cu a treia, Casandra (moartã la 15 octombrie 1810 şi care s-a numit probabil Bãrãţeanu), l-au avut pe strã-strãbunicul meu Nicolae Otetelişanu, tatãl Anichii Culcer.
Constantin Otetelişanu, cel de-al treilea din fiii spãtarului Vlad, a fost ispravnic al scaunului Craiovei prin 1705, şi este strãmoşul ramurii Otetelişenilor din Bucureşti, care au avut moşie la Mãgurele, unde funcţioneazã astãzi una din industriile de vârf ale Ţãrii. Acolo, la Mãgurele este şi celebrul lac, care l-a inspirat pe Eminescu, când a compus Scrisoarea a patra. Acest Constantin Otetelişanu a fost tatãl lui Radu, care a fost tatãl lui Şerban, a cãrui fiicã Maria Otetelişanu, mãritatã cu Medelnicerul Ion Sâmboteanu, a fost mama strã-strãbunicii mele, Uţa Sâmboteanu, mãritatã cu paharnicul Nicolae B. Otetelişanu, strã-strãbunicul meu.
A fost cam obositoare înşirarea atâtor nume… Dar ce sã-i facem dacã neamul e atât de vechi şi numeros?… O mare mulţime de Otetelişeni şi, aşa cum ne învaţã teoria mulţimilor, trebuie sã aibã şi ei un numãr de caracteristici comune; sã încercãm sã le definim.
În primul rând, un puternic spirit de clan. Toţi coborâtorii neamului Otetelişanu fac o apã şi un pãmânt: uniţi, sãritori unii la nevoile altora, ajutându-se între ei, intervenind unul pentru celãlalt… „Parcã am fi jidani, aşa ne susţinem între noi…”, spunea într-o zi o mãtuşã de-a mea.
Un Otetelişanu va fi întotdeauna un om afabil, drãguţ, atent… vorba lui îţi merge drept la inimã.
Au în general trãsãturi rotunde, mişcãri tacticoase… niciodatã n-ai sã-i vezi grãbindu-se sau pierzându-se cu firea. Prietenoşi, zâmbitori, glumeţi… Cred cã am spus destule ca sã-i puteţi identifica, şi sper cã acum îi veţi putea recunoaşte şi Dumneavoastrã!

Bucureşti, 23.05.1980

℘⇑

PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANUtc “PAHARNICUL NICOLAE B. OTETELIŞANU”
Strã-strãbunicul meu (1788-1848)

Prea puţin material informativ ne-a rãmas de la acest venerabil strã-strãbunic: câteva notiţe pe marginea filelor unui acatistier, în care îşi însemna din fuga condeiului marile evenimente familiale: naşteri, cãsãtorii, decese; câteva referinţe localnice în Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu şi vreo zece scrisori trimise, cãtre sfârşitul vieţii, fiicei sale preferate, Elena Economu. Mult prea puţin într-adevãr pentru portretizarea unei figuri atât de interesante, dar totuşi suficient spre a trezi în noi o puternicã atracţie în care afecţiunea, admiraţia şi respectul se îmbinã în egalã mãsurã.
Nu ştiu de ce nu mã pot gândi la el fãrã emoţie. Ce fire tainice mã leagã oare de acest strãmoş, dispãrut de mai bine de un veac?… Cum sã fac sã pot afla mai multe despre el?… Strâng cu disperare între degete puţinele documente rãmase. Sunt scrise de mâna lui… şi eu, care nici chirilicele de tranziţie nu le pot descifra… dar pe cele cu „caturi” şi „aruncãturi” folosite pe vremea lui?…
Cu mari silinţe am reuşit totuşi pânã la urmã sã le tãlmãcesc. Am urmãrit traseul semnelor cu lupa, unul câte unul, şi mi le notam într-un caiet, pe mãsurã ce, cu ajutorul contextului, le identificam35 … În cele din urmã, documentele şi-au destãinuit secretul… Dar aici apãrea o a doua greutate: şi notiţele din Acatistier şi scrisorile, erau atât de laconice… nişte simple crestãturi pe rãbojul vremii, care se rezumau la o strictã menţionare a faptelor; fãrã explicaţii, fãrã comentarii, fãrã cadru… li se acorda aceeaşi importanţã marilor evenimente familiale, ca şi faptelor mãrunte din viaţa de toate zilele. La fel şi în Istoria Târgu Jiului, unde nu apar decât nişte menţionãri ale slujbelor ocupate sau ale felului cum a intervenit în viaţa publicã… E descurajant!…
Dar nu mã las… citesc şi rãscitesc slovele chirilice pe care, în sfârşit, le-am putut descifra, le pipãi şi mã întreb cum arãta Nicolae Otetelişanu la chip?… Cum umbla îmbrãcat? Era el oare un om cult, fin, sensibil, bun, sau dimpotrivã? Îi examinez din nou scrisul… Ce curbe elegante prezintã literele sale!… Câtã stãpânire de sine în modul cum apãsa pe panã! Ce trãsãturi sigure şi regulate!… Ce temperament cald şi controlat!…Cât simţ al ordinei, câtã migalã, cât simţ estetic!… Aşa-zisele „aruncãturi” numai aruncate nu sunt… Parcã-l vãd cu câtã grijã sta şi desena literele şi le înflora rotunjimile… Textul nu e scris cu zamã de bozi ca atâtea documente contemporane, ci cu o cernealã neagrã, lucitoare ca tuşul. Hârtia de calitate, foile filigranate purtând în colţul din stânga-sus emblema Parisului, cu celebra corabie: „fluctuat nec mergitur”. Din textul scrisorilor rezultã cã Nicolae Otetelişanu ducea o viaţã cumpãtatã, lipsitã de lux şi de cheltuieli nejustificate. Veniturile îi erau destul de moderate. Ce-l fãcea atunci sã foloseascã la scris o cernealã atât de finã şi o hârtie adusã de la Paris, dacã nu un rafinament estetic?
Din amintirile bunicii mele despre Elena Economu, rezultã cã tatãl acesteia, Nicolae, fusese „un boier mare, cu carte multã, cum arareori se gãsea pe atunci”. Îi transcriu scrisorile la maşinã ca sã le pot citi fãrã efort şi le parcurg din nou, pânã ce le ştiu aproape pe dinafarã, pânã ce încep sã-mi însuşesc fraza lui, vocabularul lui, modul lui de a gândi şi de a se exprima… pânã când autorul scrisorilor, convins de sinceritatea afecţiunii ce-i port, pãşeşte afarã dintre hârţoagele îngãlbenite şi consimte, în sfârşit, sã îşi deschidã sufletul… Ce stil ales şi câtã distincţie sobrã în expresii!… Se vede cât colo stãpânirea de sine şi gândirea cumpãnitã. Îmi place cuminţenia şi seninãtatea care rãzbate din întregul text. Scrisorile cãtre fiica lui încep de obicei cu: „Pãrinteşte dulce te sãrut prea iubitã Eleno!…”. Sã nu uitãm cã trãim în plin secol al romantismului; şi totuşi câtã cãldurã sincerã rãzbate de sub tandreţea convenţionalã a acestui titlu pompos. În cuprinsul scrisorilor sale, din „dumneata” nu o scoate. Ce consideraţie acordã acest pãrinte copiilor sãi!… Frazele sunt mãsurate, vocabularul ales… şi simţi bine inima iubitoare ce bate sub stilul acesta sobru şi ponderat. Chiar şi în ultima sa epistolã, unde deplânge moartea micuţei sale Zmãrãndiţa în vârstã de trei ani, îşi spune durerea în termeni simpli, fãrã declamaţii şi fãrã vãicãreli, deşi, copleşit de suferinţã, peste numai câteva luni şi-a dat şi el obştescul sfârşit.
Reiau Acatistierul. Ce laconic sunã însemnarea: „La 1828, ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a nãscut fiul nostru Constantin”… şi totuşi, parcã simţi şi tu câtã bucurie rãzbate de sub textul acesta lapidar, în care îşi anunţã naşterea primului sãu fecior.
Istoria Târgu-Jiului a lui Al. Ştefulescu36  menţioneazã toate slujbele de cinste deţinute de Nicolae Otetelişanu şi repetatele sale contribuţii pentru binele public. E clar, bãrbatul acesta a fost un personaj marcant.
Şi toate astea nu constituie oare destul material spre a mã putea apropia de acest om admirabil, cu inima generoasã, cu gust şi rafinament, culturã, control, ţinutã… de acest slujbaş vrednic al ţãrii sale, patriot entuziast, iubitor al binelui şi frumosului, iubitor al oamenilor, modest şi simplu ca toate caracterele superioare?…

℘⇑

Nicolae Otetelişanu a fost fiul clucerului Barbu Otetelişanu şi al Casandrei Bãrãţeanu. Despre pãrinţii lui ştim cã, în 1761, Barbu a mers împreunã cu fratele sãu Ion Vistiernicul şi au cerut o adeverire despre originea neamului Otetelişenilor „ca sã aibã cu ce ieşi înaintea lui Vodã”. În 1779, a mãsurat moşia Scorila din Mehedinţi, a lui Constantin Poenaru-Verdeş. Pentru Casandra Bãrãţeanu nu avem date verificate cã se numea aşa. Se pare totuşi cã era din Turnu Mãgurele şi cã avea o nepoatã de sorã Tarsiţa, a cãrei fiicã, Sultãnica, a fãcut obiectul unei savuroase nuvele scrise cu mult humor de bunicã-mea Netty.
Cã aceşti doi pãrinţi au fost oameni cu creştere şi cu purtãri alese, asta o dovedeşte cu prisosinţã educaţia, distincţia şi bunul gust prin care s-a remarcat o viaţã întreagã fiul lor Nicolae. S-a nãscut în judeţul Vâlcea, desigur la moşia din Beneşti. O catagrafie oficialã din 1829 îl aratã în vârstã de 41 de ani, de unde ar rezulta cã Nicolae Otetelişanu s-ar fi nãscut în 1788, cu toate cã, dupã alte calcule, s-ar fi nãscut în 1795, deci 7 ani mai târziu. Vom opta însã pentru data atestatã, 1788. Prima învãţãturã a cãpãtat-o foarte probabil acasã, de la un dascãl grec, aşa cum se obişnuia pe atunci prin multe familii boiereşti. Cea dintâi însemnare din renumitul sãu acatistier glãsuieşte: „La leat 1810, octombrie 15, au rãposat mumã-mea.” Ce laconic şi ce concis ne comunicã el aceastã tristã veste!…
Avem motive sã credem cã a figurat şi el printre elevii vestitei scoli a lui Gheorghe Lazãr, asta pentru cã, pe de o parte, stãpânea perfect şi se exprima elegant în frumoasa noastrã limbã româneascã, într-o vreme când majoritatea boierilor noştri gãseau cã e mult mai distins sã se exprime pe greceşte – limba saloanelor de atunci; pe de altã parte, deşi îmbrãţişase cariera judiciarã, se pricepea şi la mãsuratul moşiilor, având titlul de „clucer za zarie”, adicã inginer hotarnic. Astfel, ştiu cã în 1848 a mãsurat moşiile Aspadia şi Ţânţãreni din Gorj. Sã nu uitãm şi termenii în care îl calificase bunicã-mea Netty, dupã spusele Elenei Economu: „…un boier mare, cu carte multã, cum arareori se gãsea pe atunci…” Toate acestea sunt semne vãdite cã omul nostru trecuse pe la Sfântu Sava, şi foarte probabil cã fusese trimis şi la învãţãturã la Viena… şi poate chiar la Paris, cãci vântul iluminismului cuprindea tot mai mult pe tinerii patrioţi din ţara noastrã.
Peste nouã ani apare a doua însemnare în acatistier: „La leat 1819, Februarie 13, m-am cãsãtorit, luând de soţie pe Maria, fiica nãscutã la 1804, mai 10, a Dumnealui Medelnicer Ion Sâmboteanu, ce a murit la 1812”.
Maria – sau Uţa –, a cãrei mamã era tot o Otetelişancã scoborâtoare din Constantin, fratele lui Gorgan, era fiica bogatului boier Iancu Sâmboteanu, de la care a moştenit moşia Dobriţa şi casele clãdite pe actuala stradã Tudor Vladimirescu, pe locul rãmas de la Ilie Otetelişanu.
Iatã acum şi a treia însemnare: „La leat 1822, Decembrie 26, Marţi, la opt şi jumãtate ceas din noapte, s-a nãscut fiica noastrã Elena.”; avea sã fie copilul lui cel mai drag.
Şi însemnarea a patra:
„La leat 1824, Ghenarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a nãscut fiica noastrã Ana.” Este vorba de strãbunica mea, nefericita Anica Culcer. În fine, la 1828, ianuarie 13, la 7 ceasuri din zi, se naşte primul sãu bãiat, Constantin, Costicã.
În 1832, îl vedem prezident al Judecãtoriei Gorj, şi în aceastã calitate viziteazã şcoala normalã de învãţãtori, de curând înfiinţatã în Târgu-Jiu. Era stãpânit de ideea cã cultura nu trebuie sã fie monopolul unei anumite clase şi cã împrãştierea luminei în jos este o datorie cetãţeneascã; era dornic sã vadã cum îşi va asimila aceastã luminã tineretul entuziast, care se pregãtea pentru munca de apostolat la sate.
În acatistierul sãu se iveşte în 1833 un fecior, Ion sau Iancu, şi în anul urmãtor, o fatã, Ecaterina, care însã nu a trãit.
Dar nu numai de şcoli se ocupa Nicolae; marea lui problemã era aceea a sãnãtãţii populaţiei, de care numai babele se îngrijiserã pânã atunci. În 1836 a reuşit, în fine, sã aducã în judeţ pe medicul austriac Fritz Jenichen, al cãrui salariu era asigurat prin subscripţia publicã (cea mai importantã parte a acestui salariu provenea însã din propriile sale venituri). În curând s-a convins însã cã domnul Jenichen nu corespundea cerinţelor; foarte slab din punct de vedere profesional, dar în schimb cu serioase pretenţii financiare, aşa cã peste puţin timp, neamţul nostru incapabil şi hapsân a fost înlocuit cu medicul ardelean Dimitrie Culcer, pe care Otetelişanu l-a instalat în propria sa casã din Strada Domneascã (astãzi T. Vladimirescu)
Sã continuãm însã rãsfoirea acatistierului care de data aceasta ne aduce o veste foarte dureroasã: „La 1836, Iulie 5, la 7 ceasuri din zi s-a nãscut fiica noastrã Dumitrana, când eu mã aflam în Craiova, şi au botezat-o fãrã vreme Dumnealui Nae Mãldãrescu, puindu-i acest fel de nume, cãci peste trei ceasuri tot în acea zi, au rãposat şi prea iubita mea soţie din greşeala moşitului.” Nu avea decât 32 se ani şi lãsase în urma ei patru copii. Este greu de închipuit deznãdejdea soţului, şi, sub stilul lui ponderat şi controlat, se întrevede tot chinul singurãtãţii. Elena nu avea decât 14 ani, prea puţini pentru responsabilitatea unei case cu 4 copii şi pentru toate treburile gospodãreşti… şi astfel, Nicolae, hotãrât sã nu ţinã seama de prejudecãţi, se recãsãtoreşte în septembrie 1836 cu fiica medelnicerului Grigore Bâlteanu, Mariţa37 . Eliberat de grijile casei, Nicolae a putut acum sã se ocupe ca şi altãdatã de propãşirea oraşului. În anul urmãtor se începe construirea unui nou local de şcoalã unde va subscrie personal 500 de lei (o sumã destul de frumuşicã pe atunci) şi va aduce var şi lemne de la Dobriţa pentru zidãria clãdirii.
Şi din a doua cãsãtorie s-au nãscut mai mulţi copii: în iulie 1837 se va naşte Ecaterina (Ecaterina a II-a cum o numea el), care va deveni celebra Ţaţa Tinca Frumuşanu, apoi în anul urmãtor, un bãiat, Nicolae, în 1845 o fetiţã, Smaranda, pe care o îndrãgeşte încã de la început şi în fine, în ziua de Sân-Petru 1847, un bãiat, Petre, ultimul sãu vlãstar.
În Magazinul Istoric nr. 6/1967, vedem la pagina 73 o schiţã a Turnului Colţii executatã în 1838 de Nicolae Otetelişanu. O analizã sumarã a desenului ne aratã ce om ordonat a fost cel care l-a fãcut.
Copiii au început sã creascã mari şi într-o zi, în preţiosul sãu acatistier, apare menţiunea: „s-a dãruit (acatistierul), prea iubitei mele fiice Elena, ce s-a cãsãtorit luând ca soţ pe Dumnealui, Cãpitanul Ion Economu, la 1844, Ianuarie 9. Ca zestre, Nicolae i-a lãsat jumãtate din moşia Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului şi pânã la Fântânile Dobriţei) precum şi moşia Rasoviţa, amândouã rãmase de la mama ei Uţa Sâmboteanu; i-a dãruit de asemenea un loc de casã la Tg.-Jiu (la colţul strãzilor Griviţa şi Eroilor). Cred totuşi cã cea mai frumoasã marcã de afecţiune a fost dãruirea acestui acatistier, rãbojul familiei, pe care de fapt tot el a continuat sã-l tinã la zi pânã la moarte, cãci Elena nu a notat nimica în el. Dupã Elena Economu, cartea a trecut la nora Anichii, Ana Bãlcescu-Culcer, care a ţinut-o la zi cu multã scrupulozitate. De la Ana Culcer, cartea a trecut la fiica acesteia, Marioara Culcer-Voiculescu, care nici ea nu a notat nimic în ea; de la Marioara, cartea mi-a rãmas mie, Gabriel Max Culcer, care m-am ocupat cu multã dragoste şi râvnã de ea pânã în 1980, când l-am pierdut pe scumpul meu bãiat Mircea Culcer, în vârstã de 48 de ani. Nu mai am tragerea de inimã sã continui cu scrisul, şi am pasat acatistierul surorii mele dragi, doctor Ana Max Culcer, pe care o rog insistent sã continue sã-l ţinã mai departe şi sã-l lase apoi pe mâini vrednice…
Dupã ce a mãritat-o pe Elena cu care se înţelegea ca doi prieteni vechi, Nicolae a început sã se simtã tot mai singur. „Crede-mã cã de multe ori strig pe Anica cu numele Dumitale”, îi scrie el. Pânã în 1845 activase ca prezident al judecãtoriei Gorj, dar apoi s-a strãmutat la Craiova de unde ne-a rãmas o corespondenţã amãnunţitã cu Elena, din care putem urmãri cum se desfãşura viaţa lui de toate zilele: diverse fapte banale… nimic interesant am putea spune, şi totuşi, tocmai aceste amãnunte banale dau viatã atmosferei de acum un secol şi mai bine, în care s-a desfãşurat existenţa lui. Astfel, nepoatã-sa, Evgheniţa (sora lui Petrache Poenaru) îl roagã sã cerceteze cum „se gãsesc” casele ei de la Craiova. Nicolae merge la faţa locului şi gãseşte patru geamuri sparte şi „jaloziile stricate de nu se pot închide, având trebuinţã de meremet”(reparaţie). Îi comunicã Elenii, care se afla cu soţul la Beneşti-Vâlcea, diferite noutãţi mondene din Craiova: „Se va face parada îngropãciunei rãposatei Catincãi Coţofeanca, murind alaltãieri seara; slujba la Biserica Maicãi Precista, iar îngropãciunea la Coţofeni”, sau încã: „Mâine seara se aşteaptã aci Domniţa Caterina cu Dl. Florescu, soţul Luminãţiei sale” (este vorba de fiica lui Bibescu Vodã, cãsãtoritã cu Generalul Ion Em. Florescu, oarecum împotriva voinţei princiare a pãrinţilor). Desigur, faptul a fost mult comentat la vremea lui. „Aducã-i Dumnezeu sãnãtoşi!” este singurul comentariu al lui Nicolae; laconic, dar plin de tâlc.
În 1945 mai are o fetiţã, Zmaranda, pe care o îndrãgeşte de la început.
În anul urmãtor închiriazã casele din Târgu-Jiu pentru spitalul judeţean, condus de viitorul sãu ginere, doctorul Dimitrie Culcer.
Într-o scrisoare din 7 iulie 1847 citim: „Noi, din mila Domnului, ne aflãm sãnãtoşi. Mariţa (soţia lui n.n.) a fãcut (nãscut) uşor în ziua de Sân Petru, de dimineaţa la şapte şi jumãtate un bãieţel frumuşel”. (Este vorba de ultimul sãu vlãstar, Petre Otetelişanu). „Îi dã singurã ţâţã, pânã a se gãsi doicã. Zmãrãndiţa te aşteaptã sã o iei la Târgul Jiului.” Trebuie sã spunem cã Elena se afla cu sora sa Anica la bãi, la Balta Alba. Nicolae, pe care-l chinuiau pe semne reumatismele, vrea sã afle care sunt condiţiile de viaţã pe acolo… „de este baltã cu trestie, pipirig sau papurã, cam ce vieţuitoare sunt într-însa şi de sunt luntre şi caice pe dânsa, precum şi de este încongiuratã de „adunaţi” (vilegiaturişti) sau numai de o parte sunt. Aibi bunãtatea şi mi le descrie cu amãruntul…”. Îl cam sperie ideea lipsei de confort, cãci mai pune şi un post-scriptum: „De ştiţi, arãtaţi-ne cam câţi sunt adunaţi, în ce locuiesc cei ce n-au odãi, şi cam ce ţânţari sunt pe acolo: de cei ce se luptã cu leii, sau pot veni?…” Vrând-nevrând te gândeşti la nuvela de mai târziu a lui Alecsandri, Douã zile la Balta Albã, cu lipsa de confort a unora şi huzureala altora. Totuşi, îşi ia inima în dinţi şi prin august pleacã şi el la bãi, dupã ce a trimis-o pe Smãrãndiţa la Târgu-Jiu, la Elena.
De altfel, viaţa de prezident al tribunalului din Craiova nu prezenta prea multe variaţiuni în vremea aceea. Corespondenţa cu Elena se urmeazã regulat, şi astfel aflãm cã soţul ei fiind cam rãcit, Nicolae îl sfãtuieşte cã „bine este sã ia Dumnealui o curãţenie, douã, de hapurile lui Morison”. Elena îi trimite ceasul la Craiova la reparat şi el îl duce la unul Prodãnoiu, ceasornicarul oraşului. Pe Zmãrãndiţa o ţine în Gorj, la Elena, şi nu e scrisoare sã nu întrebe de ea. El îi cere Elenii mustuleţ (un fel de gem din must de vin) din care va prepara muştar. Îi trimite de la Craiova icre, sardele şi ţelinã, care se pare cã erau foarte apreciate în acea vreme; tot de la Craiova îi trimite şi zarzavaturile pentru iarnã: praz, morcovi, pãtrunjel, varzã roşie38 .
Casele vechi rãmase de la Ilie Otetelişanu, în colţul actualelor strãzi Tudor Vladimirescu şi Griviţa le închiriazã farmacistului Winkler, adus de doctorul Culcer de la Cluj (astãzi casa nu mai existã). Se mai intereseazã de reparaţia acoperişului de prãştilã (şindrilã) de la Dobriţa, şi recomandã sã se puie meşteri buni… Aşa e viaţa… împletitã din fapte banale!
În ianuarie 1848 îşi mãritã şi cea de-a doua fiicã, Anica, dupã doctorul Dimitrie Culcer, venit din Ardeal, care locuia în casele lor de la Târgu-Jiu. Ca zestre îi dã aceste case, împreunã cu jumãtatea de rãsãrit a moşiei Dobriţa (de la Pârâul Ţiganului la Plãişor inclusiv).
Faptele diverse ce îi reţineau atenţia erau şi ele destul de banale: „Boierii cei din protipendada de aci sunt poftiţi a se duce la Bucureşti pentru alegerea deputaţilor în locul celor trecuţi în ministeriu şi unii la Împãrãţia Ceriului”, sau mai departe: „Miercuri se va alege maghistratu (consiliul municipal) şi din cei vechi, numai unul socotesc cã se va schimba.” Din aceste relatãri banale se pot deduce concluzii interesante: aflãm astfel cã alegerea deputaţilor era în acea vreme un privilegiu al protipendadei; poporul de rând neavând dreptul sã-şi spunã cuvântul. De ce nu pleca însã şi paharnicul Nicolae la Bucureşti? Nu era oare şi el din protipendadã?… Vedem apoi cã membrii consiliului municipal nu se prea schimbau, într-o epocã în care erau necesare atâtea schimbãri şi reînnoiri; de ce scria Nicolae „se va alege maghistratu” şi nu „vom alege”? E clar cã omul acesta, care activase atâta în viaţã pentru sãnãtatea publicã şi pentru învãţãmânt, nu prea se arãta entuziast în activitãţile politice pe care le relateazã aşa laconic, şi totuşi atât de strãveziu.
Şi iatã cã izbucnesc evenimentele din iunie 1848. De la Izlaz, Revoluţia se întinde la Craiova, încã înainte de a fi cuprins Capitala Ţãrii… De data aceasta, Otetelişanu dã frâu liber entuziasmului sãu patriotic… Sã nu uitãm cã, spre deosebire de majoritatea protipendadei noastre, boierii Otetelişeni îşi pãstreazã caracterul neaoş românesc încã de pe vremea lui Vlad Dracul, fãrã nici un amestec greco-fanariot, polonez, albanez sau armenesc. În 1821 şi-a deschis larg porţile conacului din Beneşti pandurilor lui Tudor, în timp ce atâţia alţi boieri fugiserã peste graniţã. Dacã a urmat şcoala de la Sf. Sava, apoi a fost, desigur prieten cu Heliade, şi dacã a trecut prin Franţa a avut foarte probabil legãturi şi cu „Frãţia”. Fapt este cã la ceremonia Arderii Regulamentului şi a pitacelor de boierie a participat şi acest mare boier, membru al unei protipendade printre care nu se gãseau mulţi de o potrivã a neamului sãu.
În curând însã revoluţia este sugrumatã şi bãtrânul nostru Nicolae Otetelişanu se retrage din viaţa publicã, ocupându-se cu mãsurãtori de moşii. Atunci i-a venit şi dureroasa veste a morţii fetiţei sale adorate, Zmãrãndiţa, care a pierit seceratã de o molimã; nu avea decât trei anişori. Cu toatã mâhnirea ce-l cuprinde, Nicolae gãseşte totuşi cuvintele necesare pentru a îmbãrbãta pe Elena, care şi ea se îmbolnãvise39 . „Te rog, fata mea, pãzeşte-te cât vei putea şi-ţi întãreşte inima, cãci dinaintea gãsirilor cu cale ale Ziditorului nu avem ce face”. Atmosfera în mediul acela, unde mãsura moşiile, îi devine insuportabilã „viindu-mi gânduri care sã-mi pricinuiascã dãrãpãnarea”. Trimite la Craiova sã vie cãruţa sã-l ia, ajunge acasã rãcit şi cade la pat, iar pânã la finele anului 1848 s-a şi stins din viaţã acest vlãstar al uneia din cele mai vechi familii româneşti, scoborâtor din banoveţii Olteniei ce-şi ziceau Basarabeşti, român neaoş, ca sânge şi ca simţãminte. Ar mai fi avut el multe prilejuri de înfãptuiri frumoase dacã ar mai fi trãit, „dar dinaintea gãsirilor cu cale ale Ziditorului…”. A murit cu conştiinţa împãcatã cã şi-a împlinit datoria fatã de ţarã, faţã de neamul sãu şi faţã de urmaşi… Cred cã nu a avut prea multe de mãrturisit duhovnicului când a simţit cã i se apropie sfârşitul.

℘⇑

Totuşi, Biserica a fost de altã pãrere; era curând dupã înãbuşirea Revoluţiei de cãtre oştile împãrãteşti ale Ţarului şi ale Sultanului şi fãptaşii acestei revoluţii au fost supuşi unui crunt regim de represalii, aşa cã la moartea lui Nicolae Otetelişanu nu s-a gãsit un singur popã care sã aibe curajul sã-l înmormânteze pe acest revoluţionar periculos, ce cutezase sã-şi trãdeze clasa socialã. A trebuit sã intervinã cu toatã energia însuşi sameşul (poliţaiul) Craiovei, Alecu Dãlgeanu40  (a cãrui soţie era şi ea otetelişancã dupã mamã), pentru a se permite ca acest mare om de suflet sã poatã fi îngropat creştineşte. Mormântul lui se poate vedea în curtea bisericii Sf. Ilie din Craiova.

Bucureşti, 30 mai 1980

℘⇑

tc “”
NEAMUL SÂMBOTENILORtc “NEAMUL SÂMBOTENILOR”
tc “”
tc “”
tc “”
Am vãzut cã Nicolae Otetelişanu a fost cãsãtorit prima datã cu Maria sau Uţa, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu şi a Mariei, nãscutã Şerban Otetelişanu, al cãrei strãbunic Constantin Otetelişanu a fost fratele postelnicului Gorgan. Vedem aşadar cã Nicolae venea vãr al treilea cu mama soţiei lui…
Uţa s-a nãscut la 10 mai 1804 şi a avut şi un frate mai mare, Ion, care a fost strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi. Dacã voim însã sã-i cercetãm genealogia de la pãrintele sãu Iancu în sus, vedem cã lucrurile se încurcã. Genealogiile stabilite de domnii G. Florescu, General Ulysse Sâmboteanu şi Ion Cârlova sunt şi incomplete, şi contradictorii. Rãposatul preot I. Popescu Cilieni a publicat în Arhivele Olteniei nr. 107 şi 125 un numãr de documente ale neamului Sâmboteanu, care însã, departe de a aduce luminã, încurcã şi mai tare lucrurile.
Din tradiţia oralã a familiei Sâmboteanu, rezultã cã neamul lor s-ar trage din Sâmbãta de Jos, de lângã Fãgãraş, deşi ei au stãpânit în trecut moşia Sâmbotinul din Gorj. Conform regulilor etimologice ale onomasticei româneşti, numele Sâmboteanu nu poate veni decât de la Sâmbãta, cãci, dacã ar fi venit de la Sâmbotin, s-ar fi numit Sâmbotineanu, aşa cã, de fapt, denumirea moşiei vine ea de la numele lor. În familia Sâmboteanu se pãstreazã o stemã cu un corb cu un inel în cioc, stema oraşului Haţeg şi a Huniazilor. Într-o scrisoare din 1802, Ion Sâmboteanu semneazã: „Ion Sâmboteanu de la Haţeg”. Întrucât sâmbotenii erau oameni foarte bogaţi, ocupându-se intens cu comerţul de vite mici şi de râmãtori, pe care-i trimiteau spre vânzare tocmai pânã la Buda şi la Viena, este foarte plauzibil ca acest blazon sã fi fost cumpãrat, spre a le deschide mai uşor porţile în exercitarea comerţului lor în Ardeal şi în Ungaria, el dovedind o stare de vasalitate fatã de Huniazi, aleşi ca protectori.
O hotãrnicire din 1765 aratã cã pentru fixarea hotarelor moşiei Sâmbotinul au fost aduşi ca martori cei mai bãtrâni oameni din sat care au arãtat cu jurãmânt locul pe unde trecea hotarul în vremea când erau încã copii. Sosirea în Oltenia a Sâmbotenilor trebuie sã fi avut, aşadar, loc la începutul sec. al XVIII-lea sau chiar înainte.
Primul document menţionând pe Sâmboteni este un zapis de la 1778 ce-l dã Dumneaei Mileasca la mâna lui Rãducan Poenariul şi în care semneazã, ca martor, un polcovnic Ion Sâmboteanu. La 30 noiembrie 1786, acelaşi polcovnic Ion Sâmboteanu intrã în stãpânire peste partea rãposatului C. Geanoglu din moşiile Runcu, Bâlta, Dobriţa şi Rasoviţa. Cine sã fi fost acel polcovnic?… Polcovnic în oastea româneascã a lui Vodã Mavrogheni sau în oastea austriacã de grãniceri?… Mai ştie cineva astãzi?…
Într-o hotãrâre din 13 aprilie 1813, se judecã o pricinã dintre fiii unui oarecare Dumitru Iconomu şi Enache Sâmboteanu. Sã fi fost acest Enache, acelaşi cu polcovnicul Ion?…
În 1791, Ion Sâmboteanu zideşte biserica de lemn din Dobriţa cu hramul la Sf. Nicolae. Cine sã fi fost acest Ion?… Tot Polcovnicul?…
În 1797, Clucerul za zarie (inginer hotarnic) Ion Sâmboteanu, hotãrniceşte moşia Siseştii din Gorj. Şi acest clucer za zarie, tot polcovnicul nostru sã fi fost?…
La anul 1800, în locul unde s-a aflat mai apoi arestul preventiv din Târgu-Jiu, se înalţã una din puţinele case de zid din acea vreme (în tot oraşul erau 26), aparţinând clucerului Ion Sâmboteanu care, în spatele casei, construise o cişmea ce-i poartã numele şi astãzi şi care da pe vremuri cea mai bunã apã din oraş. Acest Ion Sâmboteanu apare acuma cu rangul de clucer.
În 1801 Iancu Sâmboteanu şi soţia sa Maria Otetelişanu au un fiu, pe Ion, din care descind Sâmbotenii de astãzi.
În 1802, Iancu Sâmboteanu ridicã biserica Sfinţii Voevozi din Rasoviţa.
Tot în 1802, Ion Sâmboteanu (Ion nu Iancu) are un diferend cu un oarecare Sebeş din pãrţile Hunedoarei, conflict datând încã din 1792.
La 10 mai 1804, Medelnicerul Iancu Sâmboteanu şi soţia sa Maria au o fiicã, pe Maria sau Uţa, care va deveni soţia lui Nicolae Otetelişanu.
În 1805, Divanul Craiovei hotãrãşte într-o pricinã dintre Medelnicerul Ianache Sâmboteanu şi sãtenii din Dobriţa (acuma e Ianache, diminutiv de la Ion).
Tot în 1805, Ion Sâmboteanu hotãrniceşte moşia Cloşanilor.
La 1811, Medelnicerul Ion Sâmboteanu are o socotealã cu un Mavroudolu din Argeş, a cãrui fiicã ţinuse pe rãposatul fiu al medelnicerului.
În 1812, Ianache este ispravnic de Gorj.
În 1813, la 13 februarie, Nicolae Otetelişanu se cãsãtoreşte cu Maria, fiica medelnicerului Iancu Sâmboteanu, ce a murit în 1812.
În pomelnicul cel mare al bisericii Sf.Nicolae din Târgu-Jiu, ziditã în 1810, gãsim la pag. 15, o însemnare din 1813:
Dumnealui Medelnicer Ianache Sâmboteanu
Ion i Maria        Ion i Stanca
cu fiii lor şi tot neamul lor    Ion i Maria
„Acest blagorodnic boier, cu râvnã dumnezeiascã, dat-au la zugrãvirea Bisericii, taleri 500, ca sã se pomeneascã la Sf. Jertfelnic veşnic.” Pe peretele dinspre miazãnoapte sunt zugrãviţi Dumnealui Ion biv vel41  medelnicer Sâmboteanu iar la stânga lui, Dumneaei Kukoana Stanca. Picturile au fost mutilate în 1814 de bandiţii adalâi, dar figurile sunt încã vizibile. Dumnealui Ion şi Dumneaei Stanca par a avea în jur de 50 de ani, în timp ce micii Ion şi Maria aveau pe atunci 12 şi 9 ani. Cam bãtrâni pãrinţi pentru aşa urmaşi!… Cred cã au fost mai degrabã bunici.
Lucrurile parcã încep sã se lãmureascã. Greutatea este cã pe toţi îi cheamã Ion (Iancu, Ianache, Enache), dar unul e polcovnic, altul medelnicer, altul sluger… parcã nu s-a mai gãsit alt nume pentru familia asta decât Ion. Ipoteza cea mai plauzibilã ar fi, cred, urmãtoarea: Medelnicerul Ion sau Ianache Sâmboteanu, fost polcovnic în zilele lui Vodã Mavrogheni (eventual, fiul acestui polcovnic, cãsãtorit cu Kukoana Stanca, probabil Crãsnaru), a avut un fiu Iancu, ajuns tot medelnicer, cununat cu Maria lui Şerban Otetelişanu. Acest Iancu a fost tatãl slugerului Ion Sâmboteanu şi al strã-strãbunicii mele Uţa. Genealogia lor ar fi urmãtoarea:
Polcovnicul Ion Sâmboteanu, care a trãit la 1786 şi a achiziţionat moşiile Runcu, Bâlta, Dobriţa şi Rasoviţa.
Medelnicerul Ianache Sâmboteanu, cãsãtorit cu Stanca (Crãsnaru) şi mort în 1813.
S-a ocupat cu comerţul de „vite mici şi rãmâtori”, ca şi tatãl sãu, desigur.
Medelnicerul Iancu Sãmboteanu, cãsãtorit cu Maria Otetelişanu, şi mort în 1812, cu un an înaintea tatãlui sãu. S-a ocupat şi cu mãsurãtoarea de moşii.
Slugerul Ion Sâmboteanu şi cu sora lui Uţa, care a fost strã-strãbunica mea.
Insist cã este vorba de simple ipoteze dar, totuşi, cele mai plauzibile.

℘⇑

Slugerul Ion Sâmboteanu (1801-1860), strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi, a fost cãsãtorit întâia datã cu Ecaterina Almãjanca şi a doua oarã cu Polina Cãlinescu. A avut o interesantã activitate publicã: el a ridicat biserica din Dobriţa, cu hramul la Sf. Ion Botezãtorul. Cu prima lui soţie a avut patru copii:
Pe Polina Stefãnescu din care descind familiile Plopeanu, Gârbu,Terpu, Ştefulescu, Botez, Dudescu, Dornescu, Radovici şi Neagu din Târgu-Jiu.
Pe Elena, mãritatã cu maiorul Scarlat Blitler, nu ştiu ce urmaşi a avut.
Pe Grigore Sâmboteanu, strãmoşul Sâmbotenilor de astãzi; a trãit pânã în 1904 şi a avut 13 copii, din care citãm pe Gheorghe, tatãl doctorului Ştefan Sâmboteanu; generalul Ion Sâmboteanu; avocatul Virgil Sâmboteanu care a avut un fiu, tot Virgil; generalul Ulysse Sâmboteanu, unul din organizatorii educaţiei fizice ştiinţifice în România. El a fost tatãl artistei Mireille Sâmboteanu, ale cãrei pãpuşi, pe cât de expresive, pe atât de spirituale, sunt apreciate la expoziţiile de artã decorativã din tarã şi din strãinãtate. Nici unul din aceşti Sâmboteni nu mai are urmaşi.
În fine, al patrulea copil al slugerului Ion Sâmboteanu, Maria, a fost mãritatã Mãcescu. Nu ştiu nimic despre urmaşii ei.

Bucureşti, 3 iunie 1980.

℘⇑

MARIA SÂMBOTEANUtc “MARIA SÂMBOTEANU”
(Strã-strãbunica mea, Uţa Sâmboteanu)
1804 -1836

Uţa, fiica medelnicerului Ion Sâmboteanu şi a Mariei Otetelişanu, s-a nãscut la 10 mai 1804. Avea opt ani când şi-a pierdut tatãl, iar mama ei a mai trãit încã sase ani. În 1813, când nu avea decât 15 ani, a fost mãritatã cu Nicolae Otetelişanu care avea dublul vârstei ei. Strãbunicul lui Nicolae, Gorgan, fusese frate cu strãbunicul mamei sale, Constantin Otetelişanu, aşa cã soţul Uţei îi venea în acelaşi timp şi unchi.
Ca zestre din moştenirea pãrinteascã, a primit moşiile Dobriţa (jumãtatea de est) şi Rasoviţa, precum şi casele cu douã rânduri din strada Domneascã (astãzi Tudor Vladimirescu) zidite de tatãl ei în 1902, tot pe loc otetelişenesc (probabil aparţinând mamei sale). Aceastã casã, în care au locuit Uţa şi Nicolae, avea sã fie apoi moştenitã de fiica ei, Anica Culcer.
Dupã aproape 4 ani de cãsnicie, în 1822, are în sfârşit o fiicã, pe Elena, doi ani mai târziu pe Anica, în 1828 pe Costicã, în 1833 pe Iancu… avea acum tot ce-i dorea inima, adicã o casã plinã de copii… Soţul ei se statornicise cu slujba la Târgu-Jiu, dar pe ea n-o deranja viaţa într-un orãşel de provincie aşa de mic şi nici faptul cã avea dupã ea o droaie de copii. Pe atunci scopul vieţii oricãrei gospodine era casa, indiferent unde.
În 1834 mai are o fetiţã, Ecaterina, care însã nu a trãit. Când ai patru copii sãnãtoşi, nu regreţi prea mult dacã al cincilea nu trãieşte. Peste un an şi ceva, a simţit din nou cã va fi mamã. Acuma nu se mai bucura ca la început şi nici nu se mai temea; este o lege a firii!… În noaptea de 4 spre 5 iulie încep durerile facerii… va trece şi asta, cum au trecut şi celelalte… se obişnuise cu ele… Nicolae, soţul, era plecat la Craiova şi când va veni acasã va avea o nouã surprizã, indiferent dacã va fi fatã sau bãiat. De data aceasta, naşterea a fost însã mai grea. Cãldura era zãpuşitoare, moaşa înnebunitã nu mai ştia ce sã facã spre a grãbi deznodãmântul şi s-a pierdut cu firea. În sfârşit, pe la 7 dimineaţa a nãscut o fetiţã, aproape sugrumatã, care abia mai respira puţin. A fost chemat în grabã preotul şi fetiţa a fost botezatã în pripã, punându-i-se numele Dumitrana. Era şi timpul, cãci a murit imediat dupã botez, iar peste alte trei ceasuri s-a sãvârşit din viaţã şi nefericita mamã. Nu avea decât 32 de ani.

Bucureşti, 4 iunie 1890

℘⇑

DOBRIţAtc “DOBRIţA”
tc “”
tc “”
Amintirea familiei noastre este aşa de strâns legatã de aceea a Dobriţei cã nu poţi vorbi de una fãrã a te gândi la cealaltã. Mi-aduc aminte când, copil fiind, abia aşteptam sã vinã vara, sã plecãm din Târgu-Jiu, sã petrecem vacanţa la tarã… În sfârşit, venea şi ziua hotãrâtã: Vasile Ungureanu punea caii la trãsura cea veche, pe Mişu în dreapta, pe Arpad în stânga. Erau doi roibi de toatã frumuseţea pe care Vasile îi îngrijea cu multã dragoste… Aproape douã ore dura ţesãlatul lor, pânã ce crupele le luceau lunã… În sfârşit, pe la trei dupã amiazã, trãsura pornea în trapul mare al cailor.
„Ce v-a venit cu Dobriţa asta a voastrã, de muriţi toţi dupã ea?… Un sat de munte ca toate satele, ba chiar mult mai mizer!…” De multe ori am auzit aceste reflecţii, dar nici nu-mi dau ostenealã sã le rãspund… Ştiu ei ce este Dobriţa?…
Dupã ce trecem podul Jiului, apoi pe al Suşitei, lãsãm în urmã satul Bârseşti, unde o fabricã de ciment – una din cele mai mari din tarã – rãspândeşte astãzi de jur împrejur nouri grei de praf ce se depun pe case, pe recolte ba şi pe oameni; hainele, sprâncenele şi mustãţile lor par a fi de piatrã. Localnicii nu-i spun „fabrica de ciment” , ci „fabrica de praf”. Deşi tehniceşte posibile, mãsurile pentru evitarea acestor nouri de praf nu sunt aplicate aşa cum trebuie. Pe vremuri însã, cum ieşeai din Tg.-Jiu, te izbea aerul curat, pe care un vânticel rãcoros îl aducea de pe crestele munţilor ce închid orizontul spre miazãnoapte, într-un lanţ neîntrerupt: Pleşa42 , Siglãul mare şi cel mic, Muncelal, Semnele, Cioaca Bernei, Bordul în formã de acoperiş înclinat, Dragomanul, Muntele Vãlarilor, se întind unul dupã altul pe dreapta noastrã, iar mai departe spre est, Straja, ca un con geometric, se deseneazã precis dintre celelalte vârfuri, chiar ca o strajã. Nu se comparã aceşti munţi nici cu masivul Fãgãraşului, nici cu Piatra Craiului, nici cu Bucegii… dar sunt munţii copilãriei mele, ultima verigã concretã ce mã mai leagã de trecut.
Dupã ce intram în Pãdurea Valea Calului de la Ursaţi43 , trãsura oprea câteva minute în vârful crestei ca sã respire caii şi sã-şi uşureze vezica. Vasile îi trãgea cu putere de urechi şi telegarii scuturau fericiţi din cap (n-am priceput niciodatã acest proces fiziologic, dar nu conteazã… Bine cã l-au priceput caii!). O luam apoi iar la drum, pânã ajungeam la o rãscruce; trãsura cotea spre dreapta, cãtre nord, pe un drum mult mai prost, direct spre linia munţilor. Satul Ursãţei era pe vremuri plin de fluturi albi, semn cã avea multe bãlţi… (şi mult paludism din nenorocire…). Dupã Ursãţei intram în satul Leleşti, un sat lung, lung, care parcã nu se mai termina: trãsura mergea, mergea, şi câini satului îi fãceau un alai nemaipomenit cu hãrmãlaia lor. În fine, ieşeam dintre case şi dãm iarãşi de drum întins: era Câmpul-Mare. Tãria aerului de munte te izbea pe neaşteptate cu mirosul lui de ferigã, sulfinã, izmã şi codiţa-şoricelului… Te simţeai parcã renãscut; plãmânii parcã ţi se dilatau pânã la refuz şi parcã-ţi pãrea rãu cã   n-aveai putere sã tragi în tine atâta aer cât ţi se dedea… Caii galopau întins, cãci simţeau şi ei cã nu mai era mult. Muntele e acuma aproape de tot şi vârfurile au dispãrut unul câte unul în spatele plaiurilor, care în prezent marcheazã ele orizontul: Stersura, Cârjuletele, Prisaca, Babele… apoi dispar şi aceste plaiuri şi nu se mai vede decât o linie de dealuri, de dealuri înalte, impunãtoare ca un lanţ de munţi autentici; este Pleşul, e Brezaia, Iazul, Pietrosul cu nucii lui sãlbateci, Cândreşul, Mãgura… Ştiu bine cã pentru alţii aceste denumiri, care nu spun nimic, nu sunt decât o înşirare seacã de toponime plicticoase, dar mie… câte amintiri nu îmi trezesc!…
Intrãm iarãşi într-un sat… În fine, e Dobriţa. Fiecare casã, fiecare piatrã, fiecare colţ de aci are câte o poveste de spus, şi eu le cunosc pe toate, dar de câte ori ajung acolo, le pun sã mi-o povesteascã din nou. Pe tinerii dobriceni nu-i mai cunosc, şi nici ei nu mã mai ştiu pe mine… bãtrânii s-au dus aproape toţi… dar ce are a face?… Poveştile lor au rãmas.
Lãsãm pe stânga casele lui Constantin Mãruţã, mare gospodar şi român neaoş44 , şi ne urmãm calea pânã ajungem la o rãscruce. Suntem în Plãişor. Drumul înaintea noastrã urcã pieptiş spre munţi; la dreapta, un drumeag o ia prin pãdure spre Suseni, iar noi o luãm spre stânga, paralel cu linia dealurilor; sunt acuma dealuri mai mici: Gugul, Pirgul, Dobriţa… Patru kilometri cât se întinde satul, drumul numai în urcuşuri şi în coborâşuri o ţine. Caii au obosit şi au luat-o la pas. Mişu, mai zburdalnic, e numai spume; Arpad, mai cuminte, a rãmas tot uscat. Vasile, pe capra trãsurii, rãsuceşte o ţigarã. Drumul coboarã mai întâi spre Pârâul Ţiganului, trecând peste un frumos pod de piatrã, construit cam prin 1930. Podul acesta frumos era de fapt o adevãratã calamitate. Mult mai înalt decât nivelul şoselii, urcai brusc ca sã-l treci, şi coborai apoi brusc dupã ce-l trecusei; cât despre axul podului, acesta fãcea un unghi apreciabil cu axul şoselei, aşa cã dacã nu erai atent, era rost de accidente grave. În 1979, în fine, podul a fost nivelat şi aliniat. Explicaţia acestei anomalii era cã, atunci când a fost proiectat podul, se prevãzuse pentru sosea un alt traseu, mai simplu şi mai practicabil. Acest al doilea proiect a rãmas însã baltã… Vã mirã?… Pârâul Ţiganului îşi trage numele de la colonia de ţigani sãlãşluitã pe malul apei… La drum era situatã potcovãria satului, o forjã primitivã, de unde, din zori şi pânã în noapte se auzea rãsuflarea foalelor şi bãtaia neobositã a barosului lui Titu Ţiganu, în nicovalã. Astãzi mai are foarte puţin de lucru, cãci nu mai trebuie potcoave, nici cãruţe de fãcut45 . Peste drum se ridicã casa cu etaj a învãţãtorului Miticã Pupãzã.
Aproape jumãtate din locuitorii Dobriţei poartã numele acestei pãsãri moţate. Încã din 1693, un hrisov al lui Constantin Vodã Brâncoveanu întãrea „slobozirea din rumânie (şerbie)”, a nepoţilor unui oarecare Nicolae Pupãzã din Runcu, al cãrui zapis de iertãciune data din 1648. Este un frumos titlu de vechime pentru actualii descendenţi ai acestui Nicolae de la 1648.
Dar sã ne urmãm drumul: trecem pe lângã casele lui Ion şi Nicolae Cãtanã, douã case mici cu un cat, la fel una cu cealaltã, cu faţada la drum şi fãrã cerdac, cum se întâlneşte de obicei în Ardeal, cãci tatãl lor, bãtrânul Zamfir Cãtanã, venise pe vremuri de peste munţi, probabil fugit din oastea ungureascã şi de asta cred cã se numea „Cãtanã”. Aci în Dobriţa deschisese o prãvãlioarã în care gãseai de toate: chibrituri, gaz, hamuri, cuie, coase, opinci… Când a murit, prin 1912, s-a fãcut moroi(aşa povestea satul şi eu nu am dreptul sã nu-i cred), şi venea în toate nopţile de chinuia pe vrednici locuitori ai Dobriţei, încât nu puteau sã mai închidã ochii, pânã ce, într-o bunã zi, l-au dezgropat copiii lui, i-au scos inima din piept, au dus-o sus pe munte şi au ars-o. Din ziua aceea, sufletul bãtrânului Zamfir şi-a aflat în sfârşit dreapta odihnã, lãsând şi pe vrednicii dobriceni sã se odihneascã noaptea.
Multe fapte minunate s-au mai petrecut în Dobriţa noastrã!… Cãlina lui Vulpe, vecina noastrã, care se vãicãrea toatã ziua cu şi fãrã rost (tata îi spunea „Cãcãlina”), mi-a povestit cu mare lux de amãnunte cum l-a vãzut cu ochii ei pe „ãla rãu” (adevãratul lui nume nu trebuie niciodatã rostit)… Trecea seara prin faţa cimitirului, când s-a ivit în faţa ei; avea coarne, coadã şi o limbã mare, roşie… Pot eu sã mai spun cã nu l-a vãzut?…Tot pe când eram copil, trãia în sat o babã, am uitat cum o chema, care avea o învoialã cu Necuratul. Toatã ziua zãcea la pat şi uneori începea dintr-odatã sã urle de se auzea la zece case; numai la câteva ceasuri dupã asta se pornea o ploaie cu trãznete şi grindinã, care distrugea toate recoltele oamenilor. Nu mai încãpea îndoialã, furtunile şi grindinile le aducea baba asupra satului cu urletele ei. Oamenii i-au venit însã de hac… Au luat cheia cea mare de la bisericã, au înroşit-o în foc, au intrat la babã şi i-au aplicat-o pe ceafã. Baba a murit, Dumnezeu a iertat-o de blestem, şi din ziua aceea furtunile şi grindinile se abat asupra satului fãrã a mai fi prevestite de urletele nenorocitei reumatice.
Coborâm spre podul Revenişului care trece peste apa Bârloaei; mai jos de pod, izvorãşte din malul de humã o apã limpede şi rece. Spre stânga, de-a lungul Bârloaei, se face drumul cãtre cimitir. Din clipa în care murea un om în sat, clopotul (la Dobriţa se numeşte „harâng”), îşi bãtea neobosit cele douã note lugubre:
Bing – bang !
Urma o tãcere lugubrã şi apoi iarãşi:
Bing – bang !
şi tot aşa, fãrã încetare, timp de aproape o orã. Pe la nãmiazã, începea din nou:
Bing – bang !
la chindie iarã… şi tot aşa o ţinea pânã în ziua înmormântãrii, când sicriul descoperit era pus pe nãsãlie şi purtat pe umeri, întâi la bisericã, apoi la cimitir. În fruntea convoiului, Popa, îmbrãcat în odãjdii şi cu cãdelniţa în mânã, urmat de dascãlul care purta icoana. În spatele lor, doi gornişti:

Dacã mortul era un voinic necãsãtorit, i se purta şi un brad înalt de doi stânjeni, împodobit cu nãframe, care se împlânta apoi pe mormânt.
În spatele mortului se înghesuiau bocitoarele satului, care-l jeleau pe o melopee bine definitã, în funcţie de vârsta, sexul şi starea civilã a rãposatului; una din cele mai renumite bocitoare ale satului a fost pe vremuri Ioana Pupãzã, zisã Mãciucata. Dupã bocitoare urmau rudele, care-şi amestecau vaietele lor cu acelea ale bocitoarelor şi, în fine, toţi sãtenii, care ţinuserã sã-l petreacã cu cinste pe rãposat în ultima lui cãlãtorie. Rând pe rând, toţi bãtrânii cu care mã împrietenisem copil fiind, au apucat-o pe drumul acesta, de-a lungul Bârloagei, însoţiţi de alai zgomotos, iar alţii mai tineri le-au luat locul.
Am ajuns la o nouã rãscruce. Spre dreapta, se desface Drumul Pupãzarilor, care urcã spre munte pânã în Ardeal, la Uricani. În colţul de est se întindea curtea noastrã bãtrâneascã în care ne vom face în curând intrarea, dar deocamdatã coborâm din trãsurã şi o lãsãm sã urce singurã, iar noi ne continuãm în jos drumul spre vest, pe uliţa principalã a satului. În colţul de vest, înconjuratã de brazi, falnicã şi zveltã, se înalţã biserica satului, cu douã turle albe şi acoperişul de tablã galvanizatã: poartã hramul de la Sf. Ioan Botezãtorul şi a fost construitã în piatrã în secolul trecut de Nicolae Otetelişanu, în 1829, în locul vechiei bisericuţe de lemn. În anul 1907 a fost modernizatã prin subscripţie publicã şi printre numele noilor ctitori figureazã la loc de cinste bunicul meu, doctorul Dumitru D. Culcer; în fine, în 1973 a fost învelitã din nou cu tablã, printre subscriptori figurând şi noi, cei sase fraţi Culcer; numele nostru a fost scris în pronaosul bisericii. În 1917 i-au luat nemţii clopotul ca sã-l transforme în tunuri, dar n-au apucat sã-l topeascã, şi dupã 1920, a fost gãsit în Budapesta şi recuperat. În intervalul acesta s-a folosit multã vreme clopotul cel mic de la cimitir, pe care Niţã Sârbu avusese grijã sã-l îngroape. În curtea bisericii, printre brazi, se ridicã piatra de mormânt a Elenii Economu, alãturi de monumentul funerar al tatãlui meu, doctorul Max Culcer, surmontat de un frumos bust de bronz, opera sculptorului Al. Severin.
Pe partea stângã a uliţei se ivea dintre pomi vila cochetã a inginerului agronom Ion Bistrianu, clãditã în stil românesc. Era fiu de ţãran şi în copilãrie i se zicea Oţet. Foarte aplicat la studii, ajunsese sã facã o carierã frumoasã în Ministerul Agriculturii. Surzise la bãtrâneţe şi era renumit pentru cinstea şi incoruptibilitatea lui. Se spunea cã infirmitatea lui îl împiedeca sã audã şoaptele mieroase ale şpertarilor care umblau sã-i propunã diferite aranjamente incorecte. Pe vremea când eram încã în liceu, am fost îndrãgostit o varã întreagã de fata lui, Marioara, pe care o asemuiam cu Mona Lisa.
În inima rãscrucii, între curtea noastrã, bisericã şi vila lui Bistrianu, se juca duminica hora satului. Tarafele lui Gheorghe Zlãtaru şi ale lui Dumitru Pobirci zis Cotoi, ne-au încântat copilãria cu atâtea cântece bãtrâneşti din Gorjul nostru drag, devenite de atuncea celebre, mulţumitã radioului, Mariei Tãnase şi Mariei Lãtãreţu. Cine nu cunoaşte astãzi „Di-di-di murguleţ, dii!”, „Cine-a fost stãpân pe Gorj”, „Marioara de la Gorj”, „Am o ibovnicã micã” sau „La Tismana-ntr-o grãdinã”…?
Pe atuncea însã, numai noi, gorjenii, ştiam sã le cântãm. N-am sã pot niciodatã uita horele acelea din Dobriţa, în care tânãrul elev de scoalã militarã ce eram pe atunci se prindea voios în sârbã, alãturi de flãcãii voinici, cu obrajii pârliţi de soare şi mustãcioara tunsã scurt, cu o garoafã roşie la pãlãrie ori cu cãciula de „astragan” pusã pe o parte, cu mindanul de dimie albã înfloratã cu roşu şi negru (schileresc) azvârlit haiduceşte pe umãr ca un dolman de husari, cu cioarecii gãitãnaţi cu negru… mã prindeam alãturi de fetele oacheşe legate la cap cu tulpan de mãtase înfloratã, cu fir de busuioc la ureche, cu mânecile iei de borangic înflorate cu râuri şi altiţe meşteşugite, cu laibãrul de catifea neagrã cusut cu fir de aur, cu opregul din faţã lucrat în şiruri verticale, şi cel din spate în rânduri orizontale… Le simţeam zvâcnirea muşchilor puternici pe sub mânecele cãmãşii, şi mã cuprindea şi pe mine iureşul jocului. Maria Ţiganca îşi apuca strâns cobza bortoasã cu gâtul rãsfrânt şi începea sã-i dea bãtaie în toatã legea; Cotoi se înfuria pe dibla lui cea veche, care ţi-ar fi fost cu neputinţã sã ghiceşti ce culoare avusese pe vremuri, iar Zlãtaru, negru şi lucios ca o mãslinã, cu pãlãria de paie cu marginile roase, cu mustãcioara unsuroasã rãsucitã ungureşte în sus ca un semn de întrebare, îşi da capul pe spate, scoţând înainte gâtul cu mãrul lui Adam proeminent, îşi rotunjea gura ca un crap şi dedea drumul „Sârbei hoţilor de cai”:
Auuuu…!
Dar acesta era numai începutul.
Foaie verde ş-un mãr creţ,
Cãpitane de judeţ,
Ce mã tot ţii la coteţ
Pentr-un pui de mânzuleţ?…
Pentr-un pui de mânzuleţ…
Cã l-am vândut fãr’ de preţ… etc.
Beţia jocului ne ameţise… Ca nişte zãnateci bãtãtoream în duşmãnie sub picioare pãmântul roşcat al drumului dobricean. Cizmele mele militare, cu pinteni zornãitori, nu se lãsau mai prejos de bocancul sau de opinca popularã… Praful roşietic se ridica în nouri groşi, amestecându-se cu mirosul de busuioc şi de sudoare… dar mãrturisesc cã niciodatã n-am respirat o atmosferã cu mai multa voluptate… Obiceiul horei persistã şi azi, dar mindenul haiducesc a dispãrut şi tinerii vin la joc în straie orãşeneşti. La fete mai zãreşti din când în când câte o ie, dar e brodatã cu flori mari sau cu pãsãrele viu colorate şi împerechiatã cu o fustã de stambã, iar printre lãutari şi-a fãcut între timp apariţia un acordeon şi o ghitarã electricã. De altfel hora de duminicã nu mai are succes; în schimb, balurile de sâmbãtã seara de la Cãminul Cultural, cu twisturile şi rockurile lor, înnebunesc tineretul de azi… Nu ca învechita horã anacronicã… Este o lege a naturii şi ar fi inutil sã protestãm sau sã ne tânguim. Mersul implacabil al roţii nu poate fi întors…
Dar sã lãsãm filozofia şi sã ne urmãm cãlãtoria de-a lungul uliţei. Punctul acesta din rãscruce a fost cel mai înalt (410m) şi, de acum, drumul începe iarãşi sã coboare. Niţel mai jos, faţã în faţã cu biserica, unde erau pe vremuri casele lui Vladimir Bistrianu, şi-a ridicat doctorul Toma Voiculescu o frumoasã vilã cu etaj, care e astãzi azil de bãtrâni. Dupã bisericã, pe dreapta, monumentul eroilor din primul rãzboi mondial are forma unui obelisc; pe trei din faţetele sale sunt înscrise numele martirilor dobriceni din 1916-1919, cãci temeliile României Întregite de astãzi s-au rezemat şi pe osemintele lor… Ce mulţi mai sunt!… Pe a patra faţã a obeliscului, lucrat în basorelief, ne întâmpinã un soldat rahitic şi cocârjat, ţinând cu mâinile un drapel, de parcã ar fi un par… şi pe nimeni nu-l şocheazã oroarea aceasta inesteticã şi inutilã. De fapt, de atâţia ani de când existã, obeliscul s-a integrat în decor şi nimeni nici nu-l mai observã pe soldatul rahitic.
În fundal, se înalţã fosta şcoalã primarã construitã pe vremuri prin grija bunicului meu… Pe atunci avea numai parter şi, mai târziu, prin 1930, i-a fãcut prefectul de atunci, Petricã Petrescu (ginerele doctorului D. D. Culcer), încã un etaj. Astãzi a devenit cu totul neîncãpãtoare şi s-a construit ceva mai departe o scoalã nouã, cu 14 sãli de clasã, cu învãţãmântul organizat pe 11 ani46 , iar vechea scoalã a devenit grãdiniţã de copii. Pe stânga s-a zidit cãminul cultural, servind ca salã de cinema, de festivitãţi sau reuniuni, iar la stradã, construitã din piatrã surã, netencuitã, este fosta primãrie, astãzi muzeul satului, organizat cu mult suflet – dar mai puţinã metodã – de institutoarea Victoria Gângioveanu. Prezentarea exponatelor lasã însã de dorit, dar este de vinã mai ales lipsa de fonduri.
Patrulaterul acesta mãrginit la est de bisericã, la nord de grãdiniţã, la vest de cãminul cultural şi de muzeu, dã la sud în şosea. O poartã monumentalã de lemn, sculptatã artistic de Ioachim Sãvulescu, dupã modelul porţii de la casele noastre bãtrâneşti care astãzi nu mai existã, închide accesul dinspre uliţã. Aceastã poartã, acoperitã cu şindrilã, a fost ea însãşi copiatã dupã poarta lui Antonie Mogoş din Ceauru-Gorj, care a fost premiatã la expoziţia cea mare de la Bucureşti, din 1906.
Ne continuãm cãlãtoria pe şoseaua principalã care începe sã coboare. Spre stânga se desface un drum de care, Drumul Piscanilor, care duce pânã afarã din vatra satului, la casa ce şi-a ridicat-o tata în 1940. O frumoasã casã ţãrãneascã, cu etaj şi douã cerdace. Dacã priveliştea spre munţi din cerdacul de nord este impresionantã, apoi priveliştea spre valea Rasoviţei din cerdacul de sud e tot ce poate fi mai odihnitor. Pãdurile alterneazã cu câmpia, vãile şi vâlcelele cu clinurile, verdele izlazului şi al pãdurii cu galbenul fâneţei şi al porumbiştei… ai impresia cã le priveşti din avion… nici un obstacol nu vine sã închidã orizontul. Din nefericire, însã, calitatea construcţiei lasã de dorit şi casa a început sã se dãrapene. De când a murit Tata, în martie 1969, aceastã casã devine tot mai mult „a tuturor şi a nimãnui”. Devine din ce în ce mai puţin atractivã, şi aceastã ultimã verigã ce ne mai leagã de Dobriţa strãmoşeascã, de Dobriţa copilãriei noastre, simţim cum ne fuge de sub picioare.
Dacã ne continuãm însã drumul pe uliţa principalã, ajungem imediat într-un fund de vâlcea, la Fântânile Dobriţei, unde trei fântâni îşi înaltã spre cer cumpenele golaşe, ca trei cocostârci la sfat…şi ce apã bunã dau !…Peste drum de fântâni, ziditã în piatrã surã, solidã şi bine înfiptã în temelii, ne priveşte casa familiei Vlãduţ… Când eram copil în scoalã, bãtrânul Adam Vlãduţ avea şaizeci de ani trecuţi. Pe vremea când mama acestui Adam era încã fatã mare, a pãţit sãraca un mare necaz: ieşise şi ea într-o duminicã la hora satului şi acolo, strânsã prea puternic în braţele vânjoase ale unui flãcãu focos, zdupãitã şi hopãitã în iureşul jocului, i s-a întâmplat ceva de ruşine, care a stârnit pe loc hohotele de râs ale vlãjganilor obraznici din preajma ei, şi satul necruţãtor i-a pus numele de „Beasa”. Aşa i-a rãmas porecla pânã la adânci bãtrâneţe, iar fiul ei, Adam, care era moşneag pe când eram eu copil, era cunoscut în sat ca Adam al Besii. El a avut doi bãieţi, Gheorghe şi Mitu. Gheorghe a ajuns subofiţer de cavalerie şi a trãit pânã la sfârşitul vieţii la Bucureşti, unde a scãpat de ponosul cu bunicã-sa. De câte ori venea însã pe la Dobriţa, falnicul nostru roşior, plutonierul major Vlãduţ Gheorghe, revenea pentru câteva zile „Gheorghe al lui Adam al Besii”. Cât despre fratele sãu Mitu, care a locuit pânã la sfârşitul vieţii la Dobriţa, n-a reuşit sã scape de porecla infamantã, nici el, nici urmaşii lui care trãiesc şi astãzi. Sãrmana strãbunicã!… De când o fi oale şi ulcele!… Şi când te gândeşti cã fapta ei în vorbirea curentã este folositã spre a exprima tot ce poate fi mai efemer, şi-a lãsat amprenta un secol şi mai bine… Aşa este mediul de munte, conservator.
Dupã ce trecem podul de piatrã peste Pârâul Ursului, care seacã totdeauna vara, ieşim din Dobriţa propriu-zisã şi intrãm în cãtunul Bota. Bisericuţa veche cu hramul la Sf. Nicolae, cu turla ei pãtratã, stã cocoţatã sus pe o costişã, de te temi parcã sã nu se prãbuşeascã în fundul vãii; a fost ridicatã în secolul trecut de slugerul Ion Sâmboteanu. De cealaltã parte a vãii, faţã în faţã cu biserica, o enormã stâncã surã strãjuieşte cãtunul. Prin douã guri imense şi negre se pãtrunde într-o peşterã întortocheatã care, zice-se, ar strãbate pânã la Runc. De câte ori nu mi-am pus în gând sã tentez explorarea. Mi-ar fi fost de ajuns un ghem de sfoarã şi o lanternã de buzunar. Din nefericire sunt însã un individ prea comod şi multe din intenţiile mele, niciodatã nu au devenit fapte. Las acuma sarcina pe seama generaţiilor viitoare. Astãzi, din stâncã s-a extras o vreme calcarul pentru fabrica de ciment din Bârseşti. Aceastã exploatare masivã a lãsat însã urme vizibile şi astãzi a fost sistatã.
Pe sosea, în capul vãii, într-o curte mare, locuieşte Pãrintele Dabelea, care slujeşte la bisericuţa de pe costişã. Socrul sãu, Popa Pantelicã Dobriceanu era pe vremuri un apicultor pasionat; zeci şi zeci de stupi bâzâiau în curtea lui, şi de multe ori mã duceam la el sã-l vãd cum taie fagurii sau cum scoate mierea cu centrifuga din ramele stupilor sistematici. Mi-a arãtat odatã o matcã pe care o creştea într-o cutie, ca sã provoace roirea artificialã… Şi ce miere mai scotea Popa… Miere incolorã de mai, cu miros de salcâmi, miere aurie, parfumatã de pe florile câmpului, miere brunã din pãdure… Stupii îi moştenise de la tatãl sãu, bãtrânul Popa Ion-de-sub-coastã care ţinea în curte ştiubeie rudimentare din trunchiuri gãunoase de copaci, şi care servea mierea amestecatã cu ţuicã (o mesteca în pahar cu degetul).
Cãlãtorului îi şade bine însã cu drumul, mai ales cã n-a mai rãmas mult. Am ieşit din sat; uliţa coboarã brusc pe o pantã abruptã, numai hârtoape; sunt Humele. Trãsurile pe Humele urcã şi coboarã goale ca sã nu vinã peste cap. Niciodatã nu le-am putut urca pe bicicletã mai mult de jumãtate… Iatã-ne, în sfârşit, la Runc „a opta minune a lumii”. Douã ape, Sohodolul şi Gâlciomiţa curg paralele numai la câţiva metri una de alta, fãrã a-şi amesteca apele. Sohodolul izvorãşte din inima munţilor, dintre Siglãul şi Pescarul şi goneşte zglobiu prin cheile impunãtoare care nu se dau bãtute nici în faţa Zãnoagei şi Tãtarului, nici în faţa cheilor Olteţului. Apa curge repede printre stâncile înalte şi abrupte, pânã ajunge în sat, unde i se deschid brusc orizonturile. E atât de rece, încât cu mare greutate te poţi scãlda în toile ei, dar eu în toate m-am scãldat: Bulbuc, Nãrile, Colibituri… Astãzi, o sosea montanã tãiatã în calcarul stâncii, întreruptã din loc în loc de câte un pod zvelt dar rezistent, permite circulaţia camioanelor cãtre exploatãrile forestiere sau cãtre carierele de piatrã de var, piatrã care se arde în cuptoarele înşirate de-a lungul drumului. Gâlciomiţa izvorãşte chiar la începutul satului, de sub o stâncã surã, umbritã pe vremuri de crãcile enorme ale unui nuc secular… La piciorul stâncii, la sursã, te rãcorea un mic bazin natural, cu apa rece ca gheaţa. Acolo, la umbra nucului bãtrân, se fãceau cele mai plãcute chefuri cu lãutari, şi tot acolo se juca duminica şi hora satului.
O cârciumã scobitã chiar în masa stâncii avea grijã de drumeţii cãrora apa de izvor nu le ajungea ca sã-şi potoleascã setea. Pe peretele stâncii, pe o faţã netezitã, erau scrise douã versuri de Rãdulescu Niger:
Dulce-i Runcule la tine
Cum e dulce când e bine…
(Dupã unii autori, al doilea vers cicã e cazul sã se citeascã: „Cum e dulce când bei bine”)
Astãzi bazinul a fost acoperit, bãtrânul nuc nu mai existã şi izvorul Gâlciomiţei a fost captat pentru a alimenta Târgu-Jiul cu apã potabilã. Cele douã versuri au fost transcrise pe o tãblie, la intrarea în campingul de pe malul Sodoholului, la Buciumi, înainte de pãtrunderea gârlei între chei.

℘⇑

Cãlãtoria noastrã a luat sfârşit, şi a venit momentul sã deschidem cartea, sã aflãm cum a fost pe vremuri cu acest colţ de rai pe pãmânt:
Dobriţa îşi trage numele de la siliştea unei oarecare Dobra din Leleşti, care în 1508 a vândut-o unuia, Neagul.
Prin sec. XVI, aflãm cã Dobriţa a fost proprietatea postelnicului Calotã din Cocorãşti.
La 1610, satele Dobrita, Runcu, Bâlta şi Rasoviţa, formând un singur trup de moşie, au intrat în stãpânirea clucerului Radu Buzescu, unul din cei trei fraţi Buzeşti. În 1656, moşia aparţinea încã familiei Buzeştilor.
În 1736 vedem moşia în stãpânirea lui Beizadea George Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodã.
În 1747, Stolnicul Pârvu Cantacuzino, fiul lui George, vinde partea sa de moşie şetrarului Dumitrache Geanoglu.
La 24 martie 1754, celãlalt fiu a lui George, şetrarul Toma Cantacuzino îşi vinde şi el partea de moşie, „ce i-au venit la împãrţealã”, lui Rãducan Bengescu care, în acelaşi an 1754, o vinde tot lui Dumitrache Geanoglu.
La 3 noiembrie 1778, Divanul Craiovei hotãrãşte asupra „prigonirei” dintre unul, Neagu Beura şi Paharnicul Constantin Geanoglu, fiul lui Dumitrache.(Numele Beura existã şi astãzi în Dobriţa).
La 30 septembrie 1785, Constantin Geanoglu moare fãrã urmaşi şi moşia intrã în proprietatea polcovnicului Ion Sâmboteanu. De atunci, proprietatea s-a transmis din tatã în fiu pânã la mine, care astãzi mai stãpânesc încã acolo o treime de hectar de „moşie” şi o optime de „conac”, rãmase de la tatãl meu, doctorul Max Culcer.
La 1805, moşia este proprietatea medelnicerului Ianache Sâmboteanu, care lasã jumãtatea de vest (Bota) fiului sãu, de la care a moştenit-o fiica acestuia, Polina Ştefãnescu. Jumãtatea de est (Dobriţa propriu-zisã) a lãsat-o fiicei sale Maria, care s-a mãritat cu paharnicul Nicolae Otetelişanu. Dupã moartea Mariei, partea de est (de la Bârloaia la Plãisor), a moştenit-o fiica ei, Anica Culcer care însã a vândut-o sãtenilor din Dobriţa, spre a-şi putea ţine la carte cei şapte feciori. Partea de vest, de la Bârloaia şi pânã la Fântânile Dobriţei, a moştenit-o cealaltã fiicã, Elena Economu, care a murit în 1902 fãrã urmaşi şi a lãsat-o nepotului ei de sorã, doctorul Dumitru D. Culcer, fiul Anicãi, cel care o îngrijise la bãtrâneţe şi îi gospodãrise şi moşia. În 1919, partea arabilã a acestei moşii este expropiatã, iar restul este împãrţit în 1927, dupã moartea doctorului D. D. Culcer, între cei 5 copii ai sãi, revenind de fiecare urmaş, între care şi tatãl meu, doctorul Max D. Culcer, aproximativ 10 hectare. Pe lângã acest pãmânt „arabil” (50% pietriş şi restul pãmânt categoria a 5-cea, argilos), au moştenit şi pãdurea ce se întindea de la liziera de nord a satului şi pânã la hotarul Ardealului (cam 80 ha de moştenitor). Dacã ar fi dispus de fondurile necesare pentru a o exploata, dacã ar fi existat cãile necesare de acces, ar fi putut deveni milionari. Dar aşa?… Când aveau nevoie de lemne, tãiau câte un copac şi-l târau cu dragla cu boi pânã în sat. Toate societãţile forestiere au respins ofertele de exploatare, considerând ca nerentabilã aceastã imensã pãdure, care nu le-a produs proprietarilor decât impozite. Aceasta nu i-a împiedicat, în epoca stângistã din 1950, sã aibe mari neplãceri în numele unei lupte de clasã care nu a existat. Abia în 1956 situaţia a fost examinatã de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi cazul s-a lãmurit.
Tata şi-a construit acolo, în 1940, o casã în stil ţãrãnesc, cu etaj, iar în 1956 şi-a donat partea sa de pãmânt Statului, nereţinând pentru sine decât aceastã casã, împreunã cu douã hectare şi jumãtate de pãmânt şi joampa ce duce la Valea Slatinei. Ceilalţi patru urmaşi ai doctorului D. D. Culcer au donat în întregime Statului loturile lor, iar vechea casã bãtrâneascã, achiziţionatã în 1940 de Petricã Petrescu, a fost naţionalizatã, fiind astãzi sediul fermei de stat şi Casã de Oaspeţi a Ministerului Agriculturii.
Doctorul Max Culcer a murit în 1969, iar moştenirea lui s-a împãrţit în opt loturi egale, dintre care douã au rãmas vãduvei sale Aniţa, iar celor 6 fraţi Culcer ne-a revenit câte o optime, pe care le stãpânim în devãlmãşie şi le administreazã tot Aniţa, beneficiind singurã de veniturile lor, din care abia reuşeşte însã sã-şi acopere impozitele.
Un ultim amãnunt: în sângerosul an 1907, când ţãrãnimea obiditã s-a ridicat în atâtea sate din ţarã, la Dobriţa n-a mişcat nici mãcar un pai… De ce era sã mişte?… Mai mult încã; sãtenii se duceau deseori de la ţarã la oraş sã-l întrebe pe bunicul meu „ce mai e cu rivuluţia?”. Cu ocazia cercetãrilor fãcute dupã înãbuşirea rãscoalei, Obştea Satului a referat înscris, cãtre Prefectura Jud. Gorj, cã familia Culcer nu numai cã nu a împilat niciodatã pe ţãrani, dar este o adevãratã binecuvântare pentru sat; cã doctorul D. D. Culcer s-a comportat întotdeauna faţã de dobriceni ca un adevãrat pãrinte care se îngrijeşte de nevoile copiilor sãi, cã le-a acordat întotdeauna asistenţã medicalã gratuitã şi cã le-a distribuit gratuit medicamente ori de câte ori au avut nevoie, cã a fost ctitor principal la ridicarea bisericii din sat, şi cã şi-a dat toatã osârdia pentru a se termina cât mai curând localul de şcoalã, aflatã în vremea aceea în construcţie.

℘⇑

Din nefericire, satul acesta frumos se goleşte vãzând cu ochii an de an, cãci gospodarii comunei nu mai ştiu astãzi sã-i valorifice bogãţiile, iar sãtenii îşi cautã atunci de lucru prin tot judeţul, sau chiar şi mai departe. Dobriţa are pãşuni grase şi fâneţe bogate şi ar fi putut deveni un important centru zootehnic. Dobriţa are livezi întinse de pomi roditori: meri, peri, pruni, şi ar fi putut deveni un important centru de fabricare de bãuturi spirtoase şi de conserve de fructe, dar lipseşte manopera pentru recoltarea acestora. Munţii de calcar pot furniza cantitãţi imense de var de construcţie de cea mai bunã calitate… Un masiv de circa şapte milioane de metri cubi de marmorã cenuşie, albã şi rozã, aşteaptã de zeci de ani sã fie valorificaţi. Marmora a fost expertizatã prin 1924 de specialişti cehoslovaci, care au atestat atunci în scris calitatea rocii şi fineţea granulaţiei. Florile parfumate ale fâneţelor şi pãdurilor ar fi prielnice apiculturii intensive… Dealurile însorite cu solul lor argilos sunt prielnice plantãrii vitei de vie şi, în fine, aerul excepţional de bun care rade crestele munţilor înainte de a ajunge în sat şi ne parvine curat şi filtrat, pãdurile de stejar şi de fag sunt prielnice transformãrii satului în staţiune de odihnã… şi toate acestea nu sunt visuri… au existat cândva aevea… Ţin minte, pe când eram copil, cum coborau în fiecare searã turmele din munţi… oile cuminţi şi caprele neastâmpãrate formând un convoi în care behãitul unora şi mehãitul celorlalte se amestecau cu sunetul talãngilor şi al clopoţeilor… În fruntea convoiului pãşea tacticos Marcu urechiatul, îngândurat şi absent ca un filozof. Foiala şi zgomotul din jurul lui parcã nu-l interesau… La ce se va fi gândit el oare?… Drumul se umplea de praf roşietic care-ţi astupa cãile respiratorii şi clipeai des din ochi. Deodatã, un miros greu: trecea pârâul cel mare al satului ţapul cu coarnele lui enorme şi bãrbos ca un popã. Cãlca încet şi tacticos, iar talanga de la gâtul lui scotea un sunet grav şi dogit. Nici o vietate nu-i disputa drumul, cãci pe cât se pãrea de liniştit, pe atât de periculoase erau coarnele sale. Caprele ajungeau în sat; fiecare se desprindea din turmã şi intra singurã în curtea ei. Se abãtea şi pe poarta noastrã un grup, noi le prindeam şi le mulgeam direct în pahar. Laptele acela plin de vitamine, crud, cald, spumos şi mirosind a caprã, era viaţã pentru noi. El ne-a dat vlagã şi sãnãtate, el ne-a delectat copilãria. Pentru mine, Dobriţa copilãriei a rãmas caracterizatã prin mirosul acela amestecat de humã, de caprã şi de mentã, care parfuma (da, am zis „parfuma”) aerul rãcoros al înserãrii. Aveam fiecare capra noastrã şi numele lor s-a transmis din generaţie caprinã în generaţie caprinã: Suveica, Busica, Gramatica… Oile, eliberate de tovãrãşia neplãcutã a caprelor, îşi urmau liniştite drumul pânã la valea Bârloaiei în jos, lângã pãdurea Copãcel, unde le aştepta Baciul la stâna lui; una câte una treceau la muls şi apoi începea şi pentru ele odihna. Numai câinii nu ştiau de odihnã… Pe la finele lunii, porneau ciobanii spre târg cu sedilele de caş sau de jintiţã, iar în putine puneau brânza la fãcut… În primãvarã ieşeau şi cu burdufurile la vânzare…
Fânul de pe joampã se cosea şi se ridicau clãile înalte, iar vacile, cu laptele lor, fãceau concurenţã brânzei de oaie.
Nu am sã pot uita fructele de soi din grãdina bunicului: merele hosenkopt (cap de iepure) galbene şi pufoase, merele boftane mari, verzi şi rumene, merele ciupercineşti puţin acrişoare, merele de sânpetru47 … apoi perele de sântãmãrie, dulci şi zemoase, perele bergamote mari, cu miros de violete, prunele popeşti, galbene şi dulci, aproape cât oul de gãinã, prunele de Agen, dulci şi parfumate, prunele de Bosnia mari şi zaharoase, renclodele violete, mari cât piersicile, şi altele mici cât corcoduşele şi verzi ca iarba, dulci, dulci, de ţi se nãclãiau degetele în siropul lor.
Vasãzicã, pomicultura e posibilã în Dobriţa şi se face; dar soiurile „extra” au dispãrut… Şi ce venituri ne-ar putea produce dacã le-am cultiva din nou!…
Am bãut la Dobriţa vinuri dulci, parfumate şi tari… N-am sã pot uita strugurii aceia gustoşi din viile de pe Dealul Gugului, de la Bota, Mituleasa şi Buşuga: Chasellas-ul acela auriu, Pinot-ul cu boabe mici, roz şi dulci, sau Hamburg-ul negru cu bobul lunguieţ, de pe care se lua coaja ca o mãnuşã de pe mânã… şi nici coarna indigenã bãtând în mauve, sau Cotnarul parfumat, ori Perla de Ciaba, dulce şi tãmâioasã… Din fiecare varietate de struguri se scotea alt soi de vin… Vasãzicã şi viticultura (vorbesc despre viticultura de clasã) este posibilã la Dobriţa.
Pentru organizarea turismului vor trebui amenajate trasee pe munţi, pârtii de schi şi bob, cabane, campinguri şi case de odihnã, dar mai presus de toate trebuie asfaltatã şi refãcutã şoseaua Leleşti-Plãişor-Dobriţa-Bota-Humele-Runc (numai 7 km). Mi s-a spus cã cineva din Ministerul de Finanţe ar fi fãgãduit în anii trecuţi o subvenţie de 4 milioane pentru construcţia acestei şosele, însã primarul de atunci ar fi refuzat subvenţia ca sã nu-şi creeze probleme, dar zãu cã nu-mi vine sã cred!… Ar fi prea mare ruşinea… Ca sã scape de colectivizare, locuitorii au preferat sã accepte regimul de „comunã sãracã”, şi „comunã sãracã” a şi devenit Dobriţa. Aceastã etichetã ruşinoasã a avut drept rezultat faptul cã satul se goleşte de locuitori vãzând cu ochii. Din banii câştigaţi pe şantiere, prin fabrici, în mine şi în exploatãrile forestiere, dobricenii şi-au construit cãsuţe cochete de zid, cu acoperiş de ţiglã şi gard de fier, în locul caselor de lemn de altãdatã cu acoperiş de şindrilã şi gard de mãrãcini… aceste case sunt însã goale; proprietarii lor trudesc la zeci, sau chiar sute de kilometri, iar de case se îngrijeşte cine ştie ce bãtrânicã, uitatã de Dumnezeu pe pãmântul acesta.
În frumoasele sãli de clasã ale şcolii moderne, învãţãtorii predau în faţa unui pumn de elevi, adeseori mai puţin de 20.
Cine va trezi acest colţ minunat de ţarã din letargia în care l-au lãsat sã cadã nişte gospodari nepricepuţi ?

℘⇑

În curtea bisericii, Elena Economu îşi doarme liniştitã somnul de veci… Crucea ei se afundã an de an tot mai mult în pãmântul acela roşu pe care l-a iubit atâta… Alãturi de ea, nepoţelul ei drag, Max priveşte de pe soclul sãu de piatrã rusticã cu un surâs ironic spre satul în care a prestat o muncã de apostol… Peste o mie de sãteni pe an, îngrijiţi de mâinile sale meştere, plecau vindecaţi de la casa lui… şi niciodatã nu le-a cerut un singur ban pentru îngrijirile date. Bustul sãu de bronz pare a-şi şopti în barbã: „Sãtenii, când au avut nevoie de doctor i-am vindecat eu. Astãzi are satul nevoie de doctor. Cine-l va vindeca oare?…” Şi ochii lui maliţioşi par a adãuga: „Ei, ce?… V-aţi speriat?… Dobriţa va trãi… şi într-o bunã zi va înflori din nou!… V-o spun eu!…”
Lângã mormintele lor, o troiţã modestã strãjuieşte osemintele eroilor anonimi, care au cãzut în 1916 apãrând Dobriţa de nãvala vrãjmaşã. Dupã rãzboi, s-a constituit o echipã de voluntari care a colindat munţii sã le strângã. Sunt vreo 20, toţi în acelaşi coşciug, înfrãţiţi întru vecie în dragostea de glia lor strãmoşeascã… Şi ei vor avea grijã sã nu piarã satul pentru care şi-au dat viaţa.
Mã aşez pe iarbã printre toate aceste morminte umbrite de brazii falnici care le apãrã de privirile profanatoare ale celor nechemaţi, strãjuindu-le somnul de credinţã şi îmbrãţişându-le cu dragoste ţãrâna cu rãdãcinile lor… Mã las furat de gânduri… Sã fie oare cu putinţã ca acest sat vechi de oameni harnici sã se destrame în nefiinţã?… Nu!… Dobriţa este şi va fi… Ascult vântul printre cetini… Adierea lui parfumatã îmi evocã sufletele generoase ale tuturor celor care au iubit Dobriţa şi s-au dãruit ei.
N-am cunoscut-o pe Elena Economu; murise de cinci ani când m-am nãscut eu, dar îi simt pretutindeni prezenţa în jurul meu; şuieratul vântului printre vârfurile brazilor mã face sã aud parcã glasul ei de bãtrânã, povestindu-i veselã bunicii mele cum i-a tras Sultãnica o palmã lui Balotã, soţul ei, sau repetându-i pentru a nu ştiu câta oarã dictonul ei favorit:
„Ai bãtrâni în casã?… Vinde-i!
N-ai? (…) Cumpãrã-i !”
şi aceşti bãtrâni vor dinamiza tânãra generaţie care va trezi într-o zi din nou la viaţã aceastã Siliştea Dobrei din Leleşti.

Bucureşti, 12 iunie 1980

℘⇑

URMAŞII LUI NICOLAE OTETELIŞANUtc “URMAŞII LUI NICOLAE OTETELIŞANU”
tc “”
tc “”
tc “”
a. Copiii avuţi cu Uţa Sîmboleanu:
1. Elena Economu, zisã Maica-Tuşa (1822-1902), de la care a moştenit bunicul meu moşia Dobriţa.
2. Anica Culcer (1824-1871), strãbunica mea.
3. Costicã Otetelişanu (1828-1871), care a avut numeroşi urmaşi.
4. Iancu Otetelişanu (n. 1833), despre care nu prea ştim nimic.
5. Ecaterina (n. 1834), care a murit de micã.
6. Dumitrana (n. 1836), care a murit imediat dupã naştere cauzând şi moartea mamei ei.
b. Copiii avuţi cu Mariţa Bâlteanu:
7. Ecaterina sau Tinca Frumuşanu (1837-1901), din care descinde familia Frumuşanu din Târgu-Jiu, cu care noi, Culcerii, am trãit foarte apropiaţi.
8. Nicolae N. Otetelişanu (n. 1838), nu prea ştim mare lucru despre el.
9. Zmãrãndiţa (1845-1848), moartã de micã.
10. Colonel Petre N. Otetelişanu (1847-1907), care a trãit într-o permanentã zizanie cu Elena şi Costicã.
Notã: Ultimul şi singurul purtãtor al numelui Otetelişanu este astãzi tânãrul Şerban Vl. Otetelişanu, strãnepotul lui Petre.

ELENA ECONOMUtc “ELENA ECONOMU”
Maica-Tuşatc “Maica-Tuşa”
(1822-1902)

Cititorul, crescut în spiritul democraţiei moderne, se va revolta, desigur, împotriva atmosferei bizantine ce o învãluie pe aceastã cucoanã mare, cãreia ţãranii îi sãrutau mâinile ca la o stãpânã, îi aşterneau covoare sub copitele calului şi o coborau din trãsurã de subţiori. De fapt, stãpânã a şi fost; aşa erau vremurile pe atunci, şi nu era sã se facã o excepţie pentru Elena Economu… Existã însã stãpâni şi stãpâni…
Toţi ţãranii bãtrâni care au apucat-o, numai bine au povestit despre ea, şi numai cuvinte de laudã au avut pentru „Cucoana Econoama”, stãpâna lor. Tot satul a iubit-o, şi asta conteazã mai mult decât cadrul formal al relaţiilor sociale.
Eu nu am apucat-o pe Maica-Tuşa, cãci era moartã de cinci ani când m-am nãscut, dar casa era încã aşa de plinã de fiinţa ei, încât pretutindeni o simţeam plutind în jurul meu… Mi-a umplut în aşa mãsurã anii copilãriei, încât am cunoscut-o aevea. Fiecare colţ, fiecare obiect din casele de la Tg-Jiu sau de la Dobriţa, erau legate într-un fel sau în altul de numele acestei bãtrâne, pe care îl auzeam zilnic pronunţându-se de zeci de ori în preajma mea.

Maica-Tuşatc “Maica-Tuşa”

În ce sã fi constat oare personalitatea atât de marcantã a acestei octogenare?… În prestanţa aceia despre care a vorbit o lume întreagã şi în respectul pe care a ştiut sã-l insufle tuturora?… În bunãtatea sufletului ei generos?… În agerimea minţii ei pricepãtoare?… sau în seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care a realizat tot ce s-a apucat sã facã?… E greu de rãspuns, dar fapt este cã Elena Economu a fost cineva în viaţã; toţi cei care au cunoscut-o, aşa au spus.
Fiica întâi nãscutã a lui Nicolae Otetelişanu şi a Uţei Sîmboteanu, Elena a venit pe lume în ziua a doua de Crãciun a anului 1822; era într-o marţi şi viaţa Elenei Otetelişanu-Economu a infirmat superstiţia de rãu augur, privind pe cei ce pleacã marţea la drum. Vreţi sã ştiţi şi ora?… Era „la opt şi jumãtate ceasuri din noapte” (ceea ce pentru mine nu spune nimic, cãci nu cunosc corespondenţa dintre orarul oriental de pe atunci şi cel internaţional, în vigoare astãzi). În acea vreme, lumea credea încã în horoscoape (oare numai „în acea vreme”?) şi iatã de ce nota din acatistierul lui Nicolae a fost formulatã cu atâta precizie.
Despre prima copilãrie a Elenei Otetelişanu nu ne-a rãmas aproape nimica. Avea 14 ani când şi-a pierdut mama, şi la o vârstã aşa de fragedã a rãmas sã rãspundã luni în şir de o gospodãrie, cu cinci copii mai mici ca ea. Deşteaptã, vioaie, sãritoare cum a fost, trebuie sã fi avut o copilãrie interesantã, dar fiinţa aceasta modestã, care a ştiut sã istoriseascã aşa frumos despre ceilalţi, nu a povestit niciodatã nimic despre ea însãşi; viaţa i-am reconstituit-o mai mult din scrisorile primite de la ceilalţi şi din povestirile celor ce au apucat-o. Bunicã-mea Netty mi-a spus cã a fost o femeie deşteaptã şi cultã. Carte cred cã a învãţat cu dascãl în casã şi e foarte probabil ca în 1837, când unchiul Iordache Otetelişanu a înfiinţat primul pension de domnişoare din Craiova, sã fi urmat şi ea câţiva ani la aceastã şcoalã-model.
Mai târziu, sunt convins cã a participat la viaţa mondenã a oraşului şi cã s-a bucurat de frumoase succese. Ea însãşi a povestit cã atunci când mergeau la baluri, tatãl lor, Nicolae, nu da voie fetelor sã mãnânce bomboane, ca sã nu se murdãreascã mãnuşile glacé, care nu se scoteau din mânã tot timpul cât dura balul.
În fine, dupã ce a împlinit 21 de ani, în ziua de 9 ianuarie 1844, Elena şi-a serbat cununia cu cãpitanul Iancu Economu. Am asistat, cu 125 de ani mai târziu, la deshumarea osemintelor lor. Ale Elenei erau delicate şi bine proporţionate, mâna şi piciorul mic; nu era înaltã, aşa cum o vedem şi în fotografii; Iancu, în schimb, era un bãrbat puternic şi foarte bine legat; sunt convins cã fãceau împreunã o pereche potrivitã, inspirând tuturora un sentiment de simpatie. Iancu era mai în vârstã decât soţia sa şi sã nu uitãm cã în vremea aceea cununiile se puneau la cale de pãrinţi şi nu prea aveau de a face cu dragostea, dar în schimb erau chibzuite cu înţelepciune de cãtre acei care nu urmãreau altceva decât sã-şi vadã odraslele fericite; de obicei, tinerii miri îşi gãseau chiar de la început mulţumirea într-o bunã înţelegere care, încet încet, se transforma în afecţiune şi pânã la urmã în dragoste. În vremea aceea, când toatã oştirea ţãrii Româneşti se compunea din patru regimente, a fi ofiţer era o situaţie; Elena primise ca zestre moşiile Dobriţa şi Rasoviţa, din hotarul Ardealului şi pânã în şoseaua Tismenii, şi a stãpâni aşa o zestre era şi asta o situaţie. Nu aveau a se plânge nici unul, nici celãlalt… Doar minte le mai trebuia, şi slavã Domnului, minte au avut amândoi din belşug.
Elena mai primise, încã de ziua nunţii, un dar preţios, preţios şi pentru noi, urmaşii: este vorba de faimosul Acatistier, în care bãtrânul Nicolae îşi însemnase cele mai fericite şi cele mai dureroase evenimente din viaţã. Îmi imaginez fãrã greutate momentul: Elena, în rochie de taftã albã şi gãtitã cu betealã pe cap, primind valoroasa cãrticicã-rãboj din mâna pãrintelui ei; acesta, înduioşat, o cuprinde în braţe şi o sãrutã pãrinteşte pe frunte, iar ea, îmbujoratã de fericire, cu ochii umezi plecaţi în jos, îi sãrutã mâna respectuos, în timp ce alãturi de ea, Iancu, în uniformã albastrã cu franjuri şi fineturi de argint, îşi stãpâneşte cu greu emoţia:
„S-a dãruit prea iubitei mele fiice Elena Econoama ce s-a cãsãtorit, luând de soţ pe D. Cãpitan Ioan Economu la 1844 Ian. 9”, glãsuieşte laconic ultima notã din acatistierul lui Nicolae Oteteleşanu. Elena, neavând copii, nu a mai ţinut cãrticica la zi… şi e pãcat! (Mai apoi l-a ţinut la zi buna mea Netty Culcer, apoi eu, şi în prezent se aflã la sora mea, Ana Culcer).
În ziua nunţii, tinerii soţi au sãdit doi frasini în curtea de la Dobriţa, ca sã fie martori norocului lor şi sã le strãjuiascã fericirea.
Dupã cãsãtorie, tinerii soţi s-au aşezat la Craiova. Pentru întâia datã se despãrţea Elena de tatãl ei; „Crede-mã cã de multe ori strig pe Anica cu numele dumitale”, am vãzut cã îi scria acesta de la Târgu-Jiu. Trebuie notat cã din „dumneata” nu a scos-o în nici una din scrisorile sale, şi e firesc cã, atunci când propriul tãu pãrinte îţi aratã atâta respect, sã te sileşti sã te respecţi tu însuţi, şi prin asta sã ajungi sã te bucuri de respectul întregii societãţi.
Ca soţie de militar, a locuit pe rând în diferite garnizoane, dar în clipele de rãgaz, tot la ţarã venea; în aprilie 1845, o vedem la Beneşti, moşia de baştinã a neamului Otetelişanu, unde venise pe semne sã petreacã Paştile la unchiul Grigore. Peste vreo doi ani o gãsim într-o varã la Balta Albã, de unde îi trimite tatãlui ei un pachet de sãruri ca sã facã curã la domiciliu şi-l poftea stãruitor sã vinã şi el acolo, dar tatãl, prudent, doreşte mai întâi sã ştie „ce a priceput ea din facere de bãi”. Înapoiatã de la bãi, o ia la Dobriţa pe micuţa ei surioarã, Zmãrãndiţa, care avea numai doi ani. Îi era tare dragã şi mult ar fi dorit sã aibe şi ea o fetiţã.
Din frumoasele scrisori de la bãtrânul Nicolae, aflãm o mulţime de fapte mãrunte, fãrã importanţã, dar cu atât mai duioase; astfel, vedem într-o scrisoare cã Iancu fiind odatã rãcit, socrul sãu l-a sfãtuit sã ia o curãţenie, douã, din hapurile lui Morison „cã pe mine, de multe ori m-au folosit, atât de friguri cât şi de rãceli” (ce o fi fost oare aceste hapuri miraculoase, las sã rãspundã experţii în istoria farmacopeei). Elena îi trimite la Craiova ceasul ei de argint ca sã-l dea la reparat48 , şi Nicolae îl duce la unul Prodãnoiu, care gãseşte un dinte lipsã la „vãluga” din faţã ce poartã minutarul, şi nu-l poate drege. Îl duce atunci la altul, Keller, care reparã „vãluga” cu şase sfanţi (de atunci încã, unde da înapoi un Prodãnoiu, se ivea un Keller, care fãcea treaba şi încasa sfanţul). Într-o altã scrisoare, îl roagã Nicolae sã-i trimitã 4-5 ocale de must dar uitã sã punã linioara între 4 şi 5, şi Iancu se gândeşte sã-i trimitã 45 de ocale; Elena însã, mai prudentã, se grãbeşte sã-l întrebe încã o datã. „Bine ar fi, dar se fierbe, precum îmi scrii…” îi rãspunde tatãl, înveselit de aceastã confuzie. De la Craiova, Nicolae îi trimite icre, sardele, ţelinã (el ortografia „selinã”), mãsline şi salep49 . Pe Iancu îl sfãtuieşte sã se fereascã de „mâncare împotrivã”, adicã de lãcomie, ceea ce, la statura lui impunãtoare, era explicabil.
Viaţa nu este însã întotdeauna veselã. Vine furtunosul an 1848 cu schimbãrile şi vâltorile lui, şi, o datã cu trupele turceşti de ocupaţie, a pãtruns în ţarã şi o epidemie nãpraznicã de holerã care a secerat sute de vieţi. Elena cade şi ea bolnavã la pat şi pãtimeşte greu, iar micuţa Zmãrãndiţa se îmbolnãveşte la rândul ei şi moare. Abia îşi revenise din aceastã cruntã loviturã şi se mai întremase puţin, cã aflã de moartea pãrintelui ei, la Craiova. Pierdea mai mult decât un tatã, pierdea un adevãrat prieten, un sfãtuitor preţios, aceasta fusese pentru ea Nicolae Otetelişanu… Singurul sprijin sufletesc rãmãsese acuma soţul, pe care-l însoţeşte, pe rând, la Râmnic, La Craiova şi la Bucureşti, unde ajunge comandant de garnizoanã. Acolo, la Bucureşti, se vedea des cu vãrul ei, profesorul Petrache Poenaru, renumitul dascãl de la Sfântu Sava, şi cu sora acestuia, Evgheniţa, a cãror mamã, Manda, nãscutã Otetelişanu, venea varã primarã cu Nicolae.
Odatã, discuta cu vãrul Petrache despre frumuseţea plaiurilor olteneşti cu pãdurile lor de stejari, pe care acesta le pãrãsise de mai bine de treizeci de ani, de când plecase ca secretar al lui Tudor Vladimirescu… şi acuma sã dãm cuvântul lui Petrache însuşi: într-o scrisoare trimisã Elenii, câţiva ani mai târziu, pe când se afla din nou cu soţul în Oltenia,50  acesta îi scria:
„Iubitã Verişoarã
Nu mã gândesc cã veţi lua în serios vorba mea de glumã ce v-am adresat când vã aflaţi aci, cã aş voi sã fie pãdurea din munţii D-voastrã mai aproape de Bucureşti, ca sã pot avea câţiva goruni întru grãdina mea de aici.
Când vãzui cã ieri intrã în casã un creştin de om, un ţãran, copil adevãrat al naturii şi în sinceritatea sa îmi zise: «Sãnãtate bunã poftesc Dvs… Venim de la Râmnic şi am adus de la Cocoana Eleuca nişte copãcei şi nişte vin»… Mi s-a pãrut cã şi el glumeşte, dar dupã ce citii scrisoarea, vãzui realitatea. Cu câtã bucurie aflai cã sunteţi sãnãtoşi, cu atât îmi pare rãu cã, dupã neplãcerile ce vi s-au ocazionat cu mutarea de la Râmnic, vã puneţi în ostenealã a vã gândi şi la gluma mea.
Vã mulţumesc, iubitã verişoarã, din toatã inima pentru semnul de iubire ce şi cu aceasta îmi daţi. Copãceii au venit bine, şi-i voi sãdi îndatã în grãdiniţa casii din faţã… Vinul este delicios, esenţa şi aroma lui naturale, curge lin prin toate vinele, şi e capabil a transporta pe om în regiuni încântãtoare.
Noi, pe aci, cu tot gerul ce ne-a cuprins de timpuriu, nu ne lãsãm sã ne rãceascã sângele, şi ne grãbim sã ieşim la lupta la care ne chiamã noile instituţiuni ale Ţãrii.51
Sper cã şi Dvs. nu mai puţin, vã sumeteţi mânecile şi veţi fi gata la trâmbiţã, ca sã facem cu toţii sã iasã din urna electoralã o soartã priincioasã pentru viitorul ţãrii.
Calliopi52  se recomandã suvenirului Dvoastrã. Daţi vãrului Iancu din parte-ne, frãţeascã îmbrãţişare.
Al Dvoastrã cu totul doritor
P. Poenaru
22 Octombrie 1858

Aceasta era Elena, drãguţã în tot ce fãcea. Soţul ei ajunsese prefect de Vâlcea, şi însuşi unchiul Grigore a apelat la autoritatea lui, atunci când a avut neplãceri cu nişte funcţionari abuzivi din judeţ.
Vine vremea sã se mãrite sora ei, Tinca. Partea de zestre a acesteia era cu mult mai micã decât aceea a copiilor din prima cãsãtorie a lui Nicolae (rãmasã de la Uţa Sâmboteanu); Tinca mai avea un frate, pe Petre, tot din cãsãtoria a doua a lui Nicolae cu Mariţa Bâlteanu, care nici el nu avea o parte de moştenire prea mare.
Elena se consultã atunci cu unchiul Grigore, cel mai bãtrân din neamul Otetelişanu, considerat ca un şef de clan, al cãrui sfat avea putere de lege în familie (i se zicea „Tata Unchiu”). Atunci s-a hotãrât ca, din pãrţile revenind ambilor copii, sã se constituie un lot unic care sã formeze zestrea Tincãi, iar pe Petre sã-l ajute din averea lor Elena şi fratele ei Costicã, şi sã-l sprijine ca sã-şi facã carierã; pânã una alta, au avantaj cu Petrache Poenaru sã-l înscrie pe bãiat într-unul din cele mai bune pensioane din Bucureşti.
De toatã familia s-a ocupat cu dragoste Elena. A ajutat-o toatã viaţa pe sora ei, Anica Culcer, care cãpãtase o parte de zestre mai slabã, şi avea greutãţi familiale mult mai mari cu cei şapte feciori ai ei; apoi era şi nechibzuitã în cheltuieli, de nu se ajungea niciodatã cu banii, iar pe deasupra mai suferea şi de piept; atunci când soţul acesteia a trebuit sã demisioneze din slujba de la Bucureşti, tot Elena a alergat şi a convins pe cetãţenii din Tg-Jiu sã cearã readucerea Doctorului Culcer în oraşul lor.
Verile lua la ea la Dobriţa atât pe copiii Anicãi, cât şi pe ai fratelui ei Costicã, care nu putea pãrãşi Craiova; îi rãsfãţa în toate chipurile, cãci Dobriţa a fost pentru ei paradisul copilãriei, şi numeroase au fost ştrengãriile şi nãzbâtiile ce le fãceau când se întâlneau atâţia neastâmpãraţi la un loc sub aripa ocrotitoare a mãtuşii. Vladimir al Anicãi, ca s-o necãjeascã pe Lena lui Costicã, sãpase pe vremuri cu briceagul în stîlpul cerdacului: „Lena Nãroada”, şi Lena s-a supãrat amarnic de aceastã insultã gravã. Cerdacul a fost dãrâmat de mult, casa veche înlocuitã cu una nouã, iar stâlpii au fost dãruiţi vecinului Dumitru Cic, care i-a aşezat la casa lui. Vladimir a ajuns cãpitan, a luptat la Plevna şi a murit în 1888; Lena s-a mãritat cu colonelul Toplicescu şi a murit şi ea în 1918, dar inscripţia, cãreia de mult i se pierduse sensul, a dãinuit încã mulţi ani de zile şi am apucat-o şi eu. Pe Lena încaltea, pe care ea o botezase şi o iubea ca pe propriul ei copil, a ţinut-o Maica-Tuşa în permanenţã pe lângã ea; se hotãrâse chiar sã o înfieze, dar atunci a chemat-o mama ei la Beneşti şi n-a mai lãsat-o la Dobriţa, mai ales cã aflase cã Elena intenţiona sã o mãrite cu un boier din Gorj, Bãdicã Danielescu, care avea moşie la Bârseşti. Lena avea surori mai mari, nemãritate încã şi ordinea fireascã nu putea fi rãsturnatã.
Afecţiunea Elenei pentru nepoţii ei o ilustreazã impresionant urmãtoarea întâmplare:
Grigore Culcer, cel de al treilea fiu al Anicãi, crescuse mult în ultimul timp, şi, cum era şi subalimentat, ajunsese sã slãbeascã în chip îngrijorãtor. Temându-se pentru sãnãtatea lui, Elena l-a adus la Dobriţa, hotãrâtã sã-l punã pe întremat.
– Ce-ţi place ţie mai mult, Grigore, sã ţi se gãteascã la masã?
– Cheftele, Maicã-Tuşã. Nici nu ştii cât îmi plac!…
Şi atunci a pus Maica-Tuşa de i-a pregãtit în fiecare zi câte o farfurie respectabilã de chiftele. Pe cele rãmase de la prânz le punea seara la încãlzit şi Grigore era în al nouãlea cer… Dar, vezi, azi chiftele, mâine chiftele… la prânz chiftele, seara chiftele… fericirea are şi ea limitele ei, şi bãiatul a început repede sã se sature de atâta cheftelerie; pânã la urmã ajunsese chiar sã nu le mai poatã vedea. Dar cum şi-ar fi putut permite sã strâmbe din nas în faţa acestei mãtuşi atât de bune, mai bunã chiar ca o mamã? El, Grigore, ceruse chiftele atunci când venise la Dobriţa, şi acuma tot el sã-i spunã cã nu-i mai plac?… Pentru nimic în lume n-ar fi vrut sã-l considere mãtuşa ca pe un mofturos care nici nu ştie mãcar ce vrea… şi chiftelele continuau sã-l nãpãdeascã zi de zi, cheftele la prânz…cheftele seara…. Mãcar sã nu fi fost decât cele de la prânz, cãci cele de la cinã mai ales ajunseserã sã i se opreascã în gât…Şi atunci, într-o zi s-a hotãrât Grigore al nostru la un gest eroic: le va mânca pe toate la prânz, ori şi cât i-ar veni de greu… mãcar sã nu mai rãmâie şi pentru seara… A fost o treabã grea, şi Dumnezeu ştie cu câte noduri a reuşit el sã le înghitã pe toate, pânã la ultima.
Seara se aşeazã fericit la masã; va fi în fine o masã descheftelizatã… În sfârşit!… Însã le mai simţea în burtã pe cele de la prânz, dar se va duce la culcare cu inima uşoarã… când colo, grozãvie!… În faţa lui fumega o enormã farfurie cu cheftele, calde-calde… calde şi indigeste.
– Îm Maicã Tuşã!… Iar cheftele?…
– Pãi dacã am vãzut cã-ţi plac atâta… le mâncai cu aşa poftã la prânz!…

℘⇑

Elena pãrãsea tot mai rar Gorjul şi obişnuia sã spunã: „Dacã la Tg-Jiu mã îmbolnãvesc de junghietura gâtului tot rãspunzând la saluturi în dreapta şi în stânga, apoi la Craiova mi se înţepeneşte ceafa, cã nu mai cunosc azi pe nimeni şi n-am pe cine saluta… Toate comisioanele la Craiova i le fãceau Anica şi cu Costicã. Odatã, de Anul Nou, i-au ales de la Coandã (cel mai elegant magazin din capitala Olteniei), o garniturã completã: un comaş de atlaz vãrgat, cu capelinã de damasc cu ciucuri, şi scurteicã de astrahan; fustã strânsã în talie şi foarte largã jos, pãlãrie micã şi capişon de catifea… „O sã ai un beauté!”, îi scrie Costicã încântat.
În vara 1867 ştim cã a plecat împreunã cu fratele ei la bãi la Mehadia. Desigur, acest fapt mãrunt nu este un eveniment istoric… dar din moment ce-l ştim, de ce sã nu-l consemnãm şi pe el în analele familiei…

℘⇑

Am ajuns în toamna anului 1869. Elena stãtea într-o zi la masã cu Iancu, care pe semne cã nu prea luase în serios sfaturile de pe vremuri ale rãposatului sãu socru, de a se feri de „mâncare împotrivã”… Tocmai se adusese o farfurie cu mere umplute… Iancu se serveşte, începe sã mãnânce când… deodatã îi scapã furculiţa din mânã, capul îi cade pe masã… şi asta a fost tot.
Simpatia cu care au înconjurat-o rudele, prietenii şi întreg oraşul în aceastã tristã împrejurare a fost o dovadã vie de consideraţia de care se bucurau soţii Economu; aceastã simpatie nu s-a arãtat numai prin vorbe: rudele lui Iancu au renunţat la partea lor de moştenire în favoarea Elenii, iar comuna a absolvit-o de o serie de obligaţii fiscale şi formalitãţi…
„…îmi pare bine cã orãşenii au fost aşa de buni cu Dumneata, cãci ştim bine cã tot ce este, este numai dupã sudorile Dumneavoastrã şi tinereţea ce v-aţi pierdut-o în suferinţã, ca sã puteţi avea în asemenea timpuri grele…”, îi scrie Costicã în ianuarie 1870.
Din ziua aceea, Elena nu a mai trãit decât pentru ceilalţi, mai ales pentru sora ei Anica şi pentru cei şapte bãieţi ai acesteia, pe care i-a ajutat necontenit. Anica rãmãsese vãduvã cu patru ani în urmã, şi tot Elena a alergat şi a intervenit sã i se aprobe o pensie. Tot prin stãruinţele ei a cãpãtat şi Tache, fiul Anicãi şi bunicul meu, o bursã pentru a studia medicina la Paris; hainele rãmase de la Iancu le-a dãruit lui Grigore sã şi le ajusteze pe corp, şi ani în şir i-a ajutat apoi pe fiecare, pe mãsurã ce aveau nevoie… Iancu Culcer, al patrulea fiu al Anichii, tânãr ofiţer, îi scria foarte des, în termeni frumos ticluiţi, ca sã-i solicite câte „un împrumut”.
Curând dupã moartea lui Economu, unul din cei doi frasini sãdiţi pe vremuri la Dobriţa a început sã-şi piardã frunza, şi peste puţin timp s-a uscat de tot.
De acum, nu mai avea sã pãrãseascã Gorjul. Şi-a construit în Tg-Jiu, la colţul strãzilor Fraternitatea (astãzi „Eroilor”) şi Griviţa, o casã spaţioasã unde a locuit pânã la bãtrâneţe cu nepotul sãu, doctorul Tache Culcer bunicul-meu, cu soţia acestuia Netty, nãscutã Bãlcescu, şi cu cei cinci copii ai lor: Max, tatãl meu, Elena sau Lenchen, Marioara, Ana şi Vera.
L-a considerat întotdeauna pe Tache ca pe propriul ei fiu, şi pe copii acestuia ca pe nepoţii ei; îi spuneau de altfel „Mamã-mare” şi le-a fost ca o adevãratã bunicã; o bunicã prea indulgentã însã, iar respectul şi recunoştinţa lui Tache l-au împiedicat sã-i frâneze excesele de bunãtate. Pe Max, cel mai mare, îl pierdea din ochi de drag:
„Ssst… nu faceţi zgomot!… Bãiatul învaţã!…” şi între timp „Bãiatul”, pe care bãtrâna şi-l închipuia zãvorât în camera lui de lucru, cufundat în cãrţi şi lexicoane, colinda câmpiile cu puşca-n spate, plecat la vânãtoare împreunã cu bunul sãu prieten Ion Catanã, pe care din „Jenicã” nu-l scoteau… Mãcar sã fi fost numai astea, dar indulgenţa excesivã e şi mai dãunãtoare uneori:
Venise postul Sfintei-Marii; Maica-Tuşa respecta cu o extremã rigurozitate cele patru posturi de peste an şi pentru nimica-n lume nu şi-ar fi permis sã se serveascã la masã cu bucate de dulce. Tradiţia se respectã: şase sãptãmâni în postul Paştelor carnea era strict prohibitã şi înlocuitã cu peşte, raci sau caracatiţã53 , untura şi untul înlocuite cu ulei de nucã, laptele cu ceai, iar de ouã nici pomenealã. Bucatele gustoase de pânã atunci, toate erau înlocuite cu alimente vegetale: cartofi, morcovi, şi mai ales fasole. Fãrã discuţii: tradiţia se respectã!
Tânãrul Max, sportiv, aflat în plinã creştere, nu era însã de aceeaşi pãrere; ce „tradiţie”!… Se sãturase pânã în gât de atâta vegetarianism. „Ce e batjocura asta?… Ce tot atâta fasole, fasole şi iar fasole?…”, dar cu toatã slãbiciunea Maichii-Tuşii pentru nepoţelul ei drag, indulgenţa are şi ea o limitã… Postul e sfânt, şi cu cele sfinte nu se glumeşte!… Vãzând cã protestele sale verbale nu au efect, a trecut la altã formã de „proteste”, ca sã demonstreze unde duce abuzul de fasole. Netty s-a repezit furioasã sã-l cârpeascã, dar Max a sãrit pe geamul de la etaj. Era o sãriturã calculatã, amortizatã de jaluzelele deschise de la parter şi tânãrul nostru, bun acrobat, nu a pãţit nimic.
„Vai!… Bietul Copil!”… a izbucnit speriatã bãtrâna, care uitase şi de post, şi de „proteste” şi de tot, în timp ce „bietul copil” fugea iepureşte prin arãturã, râzând pe înfundate de spaima venerabilei sale mãtuşi.
Iatã cum poţi deveni victima bunãtãţii tale, când un nepot prea rãsfãţat se obrãzniceşte şi ajunge sã uite respectul şi recunoştinţa pe care ţi le datoreazã!
Şi pe Lenchen o pierdea din ochi de dragã, dar fetiţa s-a arãtat, în schimb, toatã viaţa supusã şi afectuoasã. O botezase chiar ea şi îi dãduse tot numele de Elena. Venise special la Craiova pentru botez, cãci Tache şi Netty nu se instalaserã încã la Tg-Jiu. Era în mai 1884. Maica-Tuşa îi adusese tinerei mame o admirabilã garniturã de flori artificiale din margarete roz cu inima diamantatã, margarete albe, ochiul boului, şi o minunatã trenã cu grenate roşii.
Mai târziu, când crescuserã fetiţele, le cumpãrã alfabete din ciocolatã, şi cea care reuşea sã formeze cuvântul exact, aceia avea voie sã mãnânce literele… Seara ieşea de obicei cu Lenchen în balconul casei de la Dobriţa; fetiţa se aşeza ghemuitã la picioarele ei, Mama-Mare începea sã-i mângâie pãrul şi o punea sã-i cânte Steluţa… „Era aşa de bine lângã ea !… îmi amintesc cu atâta plãcere serile acelea calde de varã cu cer înstelat!…”, îşi termina Tanti Ella povestirea54 … Mi le închipui şi eu acele seri, glasul argintiu al fetiţei şi bãtrâna, mângâindu-i pãrul cu un gest drãgãstos… în timp ce privirea ei umedã cãuta printre miile de stele, o anumitã steluţã… pe cine cãuta?… Pe pãrinţii ei, Uţa şi Nicolae?… pe soţul ei, Iancu?… Pe fraţii ei, Anica şi Costicã, plecaţi şi ei de mult dintre cei vii?… Cine poate şti?…
Mãrioara, cea de-a doua fetiţã, avusese odatã un sughiţ puternic, şi erau temeri de peritonitã. Elena era disperatã, cãci trebuia neapãrat sã plece la Dobriţa şi nu putea amâna plecarea… Ajunsã acolo, s-a grãbit însã sã trimitã un om cãlare la oraş sã întrebe dacã mai sughite fetiţa.
Cele mici, Ana şi Vera, citiserã într-o varã romanul pentru copii Les Vacances al Contesei de Segur şi le impresionase în special un episod în care copiii îşi fãcuserã o cabanã. Numai de cabana aceea vorbeau toatã ziua, şi atunci Mama-Mare a pus de le-a construit o minunatã cãsuţã de scânduri, de trei metri pe trei, ca sã-şi aibe şi ele cabana lor. Am apucat-o şi eu. În faţa acelei cabane plantase un brãduţ în mijlocul unei grãdiniţe bordate cu straturi de foae-n-fir. Cu timpul, bradul crescuse mare şi impunãtor, depãşind cu mult acoperişul casei celei mari, pânã când, în 1961 a fost distrus de trãznet.
Dar nu numai cu copiii Anicãi şi ai lui Costicã s-a arãtat Maica-Tuşa atât de bunã… De fratele ei mai mic, Petru Otetelişanu, s-a ocupat ca de propriul ei copil şi l-a ajutat în viaţã de câte ori a avut nevoie. Din nenorocire, avea nevoie cam des, cãci începuse sã-i placã jocurile de noroc.
Odatã, a fãcut o mare datorie la cãrţi, şi bineînţeles „Leliţica” a fost cea care a achitat banii, nu de alta, dar „ca sã nu i se dezonoreze frãţiorul”. A fost o loviturã foarte grea pentru averea ei, o avere pentru care „îşi pierduse tinereţile în suferinţe”, cum îi scrisese pe vremuri Costicã. Nu se aştepta sã vadã irosindu-se rodul atâtor ani de trudã într-un fel aşa de neghiob.
Supãrarea a fost numai de partea Elenii, şi nu şi a lui Petre, fericit cã scãpase de bucluc. A continuat sã joace, şi nu peste mult s-a prezentat din nou la „Leliţica” lui, cu o nouã „datorie de onoare”. Şi de astã datã nu era vorba nici de mai mult, nici de mai puţin, decât de zece mii de lei. Ca sã acopere aceastã nouã ruşine, Elena s-a vãzut nevoitã sã vândã moşia Rasoviţa. A fost un sacrificiu dur… Nu era deprinsã sã vândã, dar nu a avut încotro, şi spiritul de clan al Otetelişanilor nu s-a dezminţit nici de data aceasta,. Mulţi ani în şir, de câte ori venea vorba despre Rasoviţa, Elena ofta din greu, şi ochii i se umpleau de lacrimi. Partea cea mai revoltãtoare a fost cã mai nemulţumit decât ea era tot Petre care, invocând angajamentul de pe vremuri al Elenii de a-l ajuta, se considera mereu frustrat.
Nu numai în problemele de familie a fost Elena victima bunãtãţii ei, ci şi în relaţiile cu strãinii. Atunci când un negustor din Tg Jiu, unul Popescu, i-a solicitat garantarea unui împrumut de 12.000 de lei, ea nu a avut tãria sã-l refuze. Negustorul a dat faliment, şi Elena a trebuit sã onoreze ea împrumutul. „Sã nu dai niciodatã vreun gir!…”, obişnuia ea sã zicã în urmã, pânã la adânci bãtrâneţe.
„Sã nu dai niciodatã gir!”, mi-a spus apoi şi mie Tata, ani în şir55 .
Aceste întâmplãri neplãcute au învãţat-o minte, dar nu au înrãit-o. Pildele despre bunãtatea ei sunt nenumãrate. Pentru sãtenii din Dobriţa tot ea a fost întotdeauna mama cea binefãcãtoare şi la „Coana-Mare” alerga fiecare când avea nevoie de un ajutor la boalã sau la nenorocire, ori când era necesarã o intervenţie.
În fiecare an, de Paşte, Elena Economu alegea zece familii din cele mai sãrace din sat şi le fãcea daruri de sãrbãtori. Când se cununau doi tineri în sat, se înfãţişau peste o sãptãmânã „la curte”, el, în straie de sãrbãtoare şi ea, gãtitã în mireasã cu spice de grâu în pãr. Îi sãrutau respectuos mâna şi îi aduceau ploconul: un pui, o strachinã de ouã, câteva turte de unt fãcut la putinoi şi învelite în foi de viţã… ori o cotãriţã (coş) de zmeurã… iar Coana-Mare le da sfaturi şi un dar frumos: bani, o oaie, un porc, lucruri de casã…Erau doar „copiii ei”, cum obişnuia sã zicã.
Hora satului se juca pe atunci în curtea boiereascã, în locul unde s-a ridicat mai târziu chioşcul cu brazi. Lãutarii erau aduşi din Leleşti sau din Runc, iar „Coana-Mare” privea mulţumitã din balcon cum se veselea tot satul; pe fiecare îl ştia pe nume, în timp de nepoatele ei, în costum naţional, se prindeau şi ele alãturi de fetele şi flãcãii satului în câte o sârbã focoasã, ce-i amintea Elenii de sârbele în care jucase şi ea la tinereţe, cu cincizeci de ani în urmã, şi în care jucase desigur şi rãposata ei mamã, Uţa Sîmbotenca, pânã a nu se mãrita.
Elena Economu era o femeie dichisitã şi meticuloasã; pentru fiecare fel de mâncare ţinea câte un vas deosebit. Îşi îngrijea singurã straturile de verbine din grãdinã; dulceaţa şi-o pregãtea tot singurã şi supraveghea personal tot ce mişca în casã. Avea douãsprezece rochii Maica-Tuşa, din cel mai bun atlaz de la Viena sau Paris, şi toate dupã acelaşi model, cu redingotã-vestã, fusta umflatã şi trena latã, de intrau aproape zece metri în ea (dintr-o singurã fustã a Maichii Tuşii s-a confecţionat odatã o plapumã întreagã). Erai boier, trebuia sã te porţi!… Pe vremuri, ieşea des la vizite sau la teatru. Nici un spectacol nu-i scãpa.
Oraşul avea o frumoasã salã de spectacole (faimosul „Teatru Milescu”, pe strada Unirii), dar nu avea o trupã proprie, aşa cã atunci când se anunţa câte un spectacol din altã parte, tot Târgu-Jiul era în fierbere. Cele mai multe familii din oraş îşi aveau loja lor proprie la Teatru Milescu, luatã cu abonament.
Elena Economu trimitea de dimineaţã femeie sã facã curat în lojã şi sã aducã de acasã scaunele, taburelele pentru picioare şi mãsuţa pentru întreg serviciul de dulceaţã. Era o adevãratã problemã de stat un spectacol la Milescu. „Toatã generaţia ei fusese teatralã, atât în vorbã, cât şi în versuri…” conchidea cu maliţie nepoata ei Netty, uitând sã precizeze cã generaţia de atunci credea în aceste fraze, poze şi tonuri teatrale şi cã elanul lor generos şi patriotic era sincer, pornit din strãfundul sufletului. Sã nu se uite cã aşa a fost clãdit statul modern român.

℘⇑

Iarna, Elena îşi conducea nepoatele la baluri, iar vara, pleca cu toatã familia la ţarã; Piciu, vizitiul, punea caii albi la trãsura veche şi încãpãtoare, toţi patru caii la rând. Mijlocaşii, gravi, purtau la gât tãlãngi, care cu timbrul lor de bas ţineau isonul zurgãlãilor veseli de la gâtul cetlãiaşilor (lãturaşilor) neastâmpãraţi. Când se termina de urcat coasta din pãdurea „Valea Calului” de la Ursaţi, Piciu oprea caii sã mai rãsufle şi îi trãgea puternic de urechi, unul dupã altul, iar ei îi mulţumeau, pe limba lor, scuturând cu satisfacţie capetele în sunetul clopoţeilor; trãsura pornea din nou la drum şi nu se mai oprea pânã la Dobriţa…
„Dinulee!… Deschide poarta cã a veni Coana-Mare!” Dinu Firii, bãiat tânãr pe vremea aceea56 , se grãbea sã deschidã larg poarta cea mare, şi copii sãreau veseli jos, unul dupã altul: bãieţii Anicãi, fetele lui Costicã, copiii Tincãi… şi dupã aceştia au urmat copiii lor, generaţie dupã generaţie. Toţi la buna Maica Tuşa, în paradisul de la Dobriţa, îşi dedeau întâlnirile de vacanţã… Cea mai neastâmpãratã era însã Julietta Frumuşanu a cãrei bunicã, Tinca, se simţea fericitã cã pentru câteva luni va avea şi ea linişte în casã.
Era în ziua de 14 septembrie, ziua Crucii, când umblã Popa din casã în casã cu botezul; Juliettei îi fusese însã lene sã se îmbrace şi trãsese toate pãturile peste ea ca sã nu se vadã cã era cineva dedesubt. Maica-Tuşa bãgase însã de seamã şi când a intrat Popa în camerã i-a fãcut un semn discret, şi acesta, citind cu glas tare, a ridicat deodatã colţul pãturilor şi i-a turnat jumate de cãldãruşe pe cap. Era oare nevoie de atâta apã sfinţitã pentru a spãla de pãcate un biet copil neastâmpãrat? Deodatã tot patul a început sã se scuture convulsiv… Julietta nu-şi mai putuse stãpâni hohotele de râs de sub grãmada ei.
O altã nepoatã a Tincãi, Tanţi Cârstoceanu, era mai mare decât celelalte şi venise la Dobriţa cu logodnicul, avocatul Cicerone Budişteanu. Seara dupã masã, Tanţi ar fi avut mare chef de dans, mai ales cã bunicã-mea Netty era o pianistã de forţã şi nu se lãsa mult rugatã ca sã înveseleascã tineretul cu valsurile şi polcile ei. Nu ştiau însã cum sã o sustragã de la interminabilele partide de table la care o reţinea în fiecare searã Maica-Tuşa, şi atunci fetele au pus la cale un şiretlic. Regulat, dupã terminarea mesii de searã, îşi fãcea apariţia Grigore Cic, isprãvnicelul moşiei, cu condica la subsuoarã „ca sã-i dea socoteala Coanei Mari”… Coana Mare îşi întrerupea partida şi se cufunda în cifre, Netty se aşeza voioasã la pian, iar tineretul începea sã joace şi sã ţopãie veseli, de parcã s-ar fi temut cã se va termina lumea… O vãd aşa de bine pe bãtrânã în fotoliul ei, ridicându-şi încet capul dintre cifre şi privind mulţumitã pe deasupra ochelarilor (era gestul ei obişnuit), cum se învârteau perechile tinere în antreu… Un zâmbet şiret i se schiţa în colţul gurii… Sã fi ghicit ea oare cã totul fusese pus la cale?… Mai poate şti cineva?… Maica-Tuşa se adâncea din nou în socoteli, cã-şi aveau şi ele rostul lor… Pãmântul roşu al Dobriţei nu era prea darnic şi trebuia gospodãrit cu mare chibzuialã… Pe cât putea, supraveghea singurã lucrãrile, cãci ar fi fost pãcat sã se facã de mântuialã. Chiar şi la adânci bãtrâneţe ieşea din verandã sã urmãreascã aşezarea fânului în clãi, în curtea grajdului din faţa casei, şi nu mai contenea cu sfaturile:
„Aşa!… Bine!… Mai pune pe dreapta!… Calc-o la prãjinã!…”
Vârsta înaintatã o împiedica sã mai iasã singurã pe câmp, şi când avea de dat vreo poruncã scotea inelul din deget şi i-l da lui Grigore Cic, sã-l arate oamenilor ca sã fie crezut.
A fost însã o împrejurare când, fãrã a mai ţine seama de vârstã, a trebuit sã porneascã ea însãşi la faţa locului, şi asta nu la câmp, la vale, ci tocmai sus în vârful muntelui… Aceasta a fost în anul când s-a fãcut o rectificare de frontierã cu Austro-Ungaria şi am pierdut Coarnele şi Zãnoaga, care au trecut în posesiunea unui grof ungur. Cu inima strânsã, Elena Economu a pornit în toiul iernii la drum ca sã fie de faţã la mãsurãtoare. A pus sã se aşeze şeaua de lemn pe un cãluţ de munte dintre aceia ţãrãneşti, şi însoţitã de un pâlc de vreo opt ţãrani din sat, buni cunoscãtori ai locurilor, a plecat în faptul dimineţii, într-o zi de februarie cu dezgheţ. Cunoştea drumul, cãci erau munţii ei, şi acolo copilãrise…Urcuşul era însã greu, terenul luneca şi cãluţul se poticnea la tot pasul, ameninţând sã se prãvãleascã în prãpastie cu cãlãreaţã cu tot… Ascensiunea nu putea însã fi amânatã, prezenţa ei la mãsurãtori (fusese iniţiatã pe vremuri de tatãl ei Nicolae) era obligatorie; vãzând cã nu mai poate înainta, a trimis în sat sã se aducã douã preşuri; unul se întindea în faţa calului, iar cel din spate se strângea şi se întindea apoi înaintea primului… şi cu acest procedeu, încet ca melcul, a trebuit bãtrâna Cucoana Elena, din vâlcea în vâlcea, din creastã în creastã, pânã a ajuns sus la hotar, sã vadã cu ochii ei cum se tãia o fâşie din trupul moşiei, din trupul ţãrii.

℘⇑

Voi povesti acuma o altã împrejurare când Elena Economu pornea ea însãşi la faţa locului; o împrejurare veselã de data asta, care se repeta an de an, dupã o tradiţie moştenitã din timpuri imemorabile, din toamnã în toamnã, din generaţie în generaţie… Este vorba de culesul viilor.
Pregãtirile începeau cu câteva zile înainte; coama viei de la Bota era curãţitã şi dichisitã cu grijã. Pe pereţii de bârne se întindeau scoarţe olteneşti, iar pe laviţa cea mare se aşterneau saltele şi perne moi, cãci trei zile în şir va dormi Stãpâna acolo în cramã… Un miros puternic de sulfinã şi de pelin umplea toatã încãperea. Linul cel mare de stejar se dregea, se spãla bine cu apã şi sãpun, şi se monta în faţa cramei, iar mai la o parte, o masã lungã din scânduri nerindelate, prinsã în cuie pe ţãruşi înfipţi în pãmânt. De o parte şi de alta a mesii, câte o bancã lungã, construitã în acelaşi mod.
Soseşte, în sfârşit ziua cea mare. Piciu înhamã caii, bãtrâna şi copiii cei mici iau loc în fundul trãsurii, în care se mai îndeasã nu ştiu câte boccele şi bocceluţe… Cei mari au luat-o înainte pe jos… punct de întâlnire, via. Dina Bistrianu a copt o impresionantã turtã de mãlai sub un ţest mare din lut ars; s-a tãiat şi un berbec, care acum se pune la fript; culegãtorii încep prin a lua o masã bunã, ca sã lucreze sãtui.
Oamenii de la lin sunt puşi sã se spele pe picioare cu apã caldã, cu cãrãmidã şi sãpun; lãutarii aşteaptã în tãcere cu dibla la subsuoarã… a venit şi cimpoierul de la Leleşti… Şi iatã cã primele hârdaie de struguri încep sã soseascã şi se rãstoarnã peste marginea linului. Mustul ravac începe sã curgã fãrã a fi nevoie sã fie stropşit sub picioare. Acest ravac va da cel mai gustos vin, cãci provine din boabele cele mai coapte, cele mai dulci, care se sparg singure. Când înceteazã sã curgã de la sine, se suie storcãtorii sus pe lin şi încep sã calce strugurii în picioare; lãutarii dau drumul la un cântec sãltãreţ, şi sus peste ciorchini se încinge un joc voinicesc… douã fete şi un bãiat… o fatã şi doi bãieţi… bobul de strugure se sparge sub picioarele lor tinere şi mustul porneşte sã gâlgâie vesel pe canã… glumele şi cântecele nu mai contenesc… rodul viţei a fost şi anul acesta îmbelşugat… toatã lumea e veselã… ce bun e mustul dulce, bãut din oala roşie de Ceaur, nezmãlţuitã !…

℘⇑

S-a terminat şi culesul viilor, iar Coana-Mare se întoarce grabnic acasã, cãci în toamnã mai sunt multe de fãcut… fierberea (distilarea) ţuicii în cazanul cel mare: ţuicã de prune, ţuicã de mere, ţuicã de cominã (tescovinã), apoi magiunul de prune, apoi mustuleţul, un fel de marmeladã din must de struguri, care se fierbea pânã la îngroşare; se asemãna la gust cu magiunul, dar e mult mai dulce. Din mustuleţ se prepara apoi aşa-zisul muştar românesc, cu seminţe pisate de muştar. Când îl luai în gurã, îl simţeai la început dulce, dar peste numai câteva clipe îţi lua gura foc, şi dãdeai din colţ în colţ sã scapi de usturime. Multã lume îl prefera totuşi clasicului muştar franţuzesc… O altã bunãtate de casã, astãzi dispãrutã, era troşia, un fel de conserve de struguri fierţi în must, cu adaos de miere şi de cenuşã din coardã de vie, …. era delicioasã…. De toate se ocupa Coana Mare… şi sã nu mai vorbim de minunatele dulceţuri, pe care le pregãtea ea însãşi… dulceaţã de fragi (pe atunci nu se ştia de cãpşuni în Gorj), dulceaţã de zmeurã, de mure, de caise, de nuci verzi, de prune, de chitrã (un fel de lãmâie uriaşã, foarte amarã; pe atunci nu se ştia încã de grape-fruit), de gutui… toatã vara fierbea pe pirostriile lui sub şopronul din stânga curţii, cazanul cel mare de aramã, costorit cu îngrijire de ţiganii spoitori care umblau din curte în curte strigând: „Spoi tingir, spooi !…” Sub cazan se aprindea un foc viu, alimentat fãrã întrerupere de Dinu Firii, cu vreascuri şi surcele care sã dea o flacãrã iute… Copiii îi dãdeau mereu târcoale, dar nici unul nu îndrãznea sã cearã pânã nu era gata… În fine, focul se oprea, dulceaţa gustoasã şi bine legatã se punea în borcanele mari de pãmânt zmãlţuite cu verde, care se legau la gurã cu hârtie ceratã… A venit acuma rândul copiilor sã „costoreascã” cazanul ce sta rãsturnat pe o laturã în iarba de alãturi… copiii nãvãlesc ţipând de fericire, plin de dulceaţã pe gurã, pe nas, pe degete, pe haine57 …
Dupã ce terminau toate aceste pregãtiri de iarnã, Maica-Tuşa poruncea sã puie caii şi o pornea la oraş; când ajungea, era o întreagã poveste pânã o dedeau jos din trãsurã… Bãtrâna aproape nu se mai vedea dintre atâtea pachete şi boccele, coşuri şi cotãriţe, borcane şi borcãnele, sticle şi ulcele… Una câte una erau scoase din trãsurã şi duse la cãmarã.
„Uşor!… Sã nu se spargã ceva!…”
În fine, trãsura era golitã şi cobora şi venerabila Coana-Mare, ajutatã de slujnicele care o sprijineau de subsuori. Peste douã zile era Sfântul Dumitru, şi Maica-Tuşa pregãtea coliva; copiii se înghesuiau în jurul ei şi Bãtrâna se fãcea cã le dã cu degetele peste nas, dar aceste degete, pline de colivã, nu ştiu cum fãceau, cã nemereau mai mult gura decât nasul…
Sã revenim însã la casa din Dobriţa unde mai era încã mult de lucru. Şase rãzboaie nu se mai opreau din bãtut, cãci la aşa casã mare trebuia pânzã, nu glumã. Arctina cea negricioasã, care mai avea şi un neg pe nasul ei respectabil, da apoi tighelul la şervete… şi fãcea Arctina nişte puncte… mãrunte, mãrunte şi regulate ca de maşinã, cu toate cã nu putea sã vadã fãrã ochelari.
Cea mai harnicã dintre fetele de la rãzboaie era însã Maria lui Dovac, şi cum era şi frumuşicã, nepoţii Maichii-Tuşii se întreceau care s-o necãjeascã. Iancu, tânãr ofiţer, nu îi da pace deloc, pânã când i s-au cam aprins şi fetii cãlcâiele dupã „Domnu Locotinent”, şi într-o zi, în clipa când era gata-gata sã-i dea guriţa doritã, s-a deschis pe neaşteptate uşa şi o palmã scurtã a venit sã curme la timp acest începutul de idilã, iar „Domnu Locotinent” a trebuit sã-şi facã chiar în seara aceea bagajele şi sã ia drumul Capitalei.
„Sã-i fie ţãrâna uşoarã ca lâna, cãci palma aceea m-a fãcut sã rãmân om!”, spunea Maria cu ani în urmã, când Elena plecase de mult dintre cei vii. Maria lui Dovac, ajunsã gospodinã respectabilã în satul ei şi mamã şi bunicã de copii, nu mai trãieşte nici ea de multã vreme…
Pe mãsurã ce îmbãtrânea, Elena se îngrãşa tot mai tare şi puterile o pãrãseau. Bãile Sãcel, unde se ducea în toate verile cu întreaga familie, îi redau aceste puteri pentru o lunã, douã, dar bãtrâneţea îşi continua încet, încet opera nefastã; ieşea tot mai rar din casã, şi rând pe rând a trebuit sã renunţe la vizite şi mai ales la teatru, marea ei pasiune dintotdeauna. „Ce sã mai caut eu la teatru la vârsta mea?… Dacã s-ar putea sã vinã teatrul aicea, în camera mea, sã joace aci, pe masã” încheia Maica-Tuşa vãzând şi bãtând cu pumnul în masã… Nici nu bãnuia sãraca cum prevestea televizorul cu gluma ei… Ce fericitã ar fi fost dacã l-ar fi apucat!…
În ultimul timp sta toatã ziua aşezatã greceşte printre pernele din vârful patului, cu pelerina de catifea neagrã pe umeri (pelerina existã şi astãzi la Dobriţa, cu catifeaua nealteratã); cu ochelarii de sârmã pe nas, citea Universul de la prima la ultima paginã (inclusiv „mica publicitate”) ori romanele lui G. Sand sau Al. Dumas. Din când în când se întrerupea, fixând-o pe Netty pe deasupra ochelarilor cu privirea ei pãtrunzãtoare, ca sã-i spunã ceva care o interesase mai mult… Nu-i plãcea sã vorbeascã despre ea, dar povestea cu mult haz despre societatea în care trãise, cu care se pomenise, şi care erau aproape toţi duşi din lumea aceasta; povestea despre apucãturile, glumele, obiceiurile şi genealogia lor, ai cui fii şi nepoţi erau fiecare, cu cine se însuraserã, cine le erau copiii, nepoţii, ba chiar strãnepoţii.
Aceste amintiri le depãna mai ales în faţa mãsuţei de joc, când isprãvea câte o partidã de table şi rãmânea tãifãsuind cu nepotul ei pânã dupã ora unsprezece, cãci pentru nimic în lume nu s-ar fi dus mai devreme la culcare.
Cu toatã viaţa asta sedentarã la care o sileau bãtrâneţile şi infirmitatea, rãmãsese aceeaşi fiinţã curatã şi dichisitã. În fiecare dimineaţã i se aducea o cãldare cu apã caldã, şi femeia o spãla apoi pe corp şi pe picioare; avea douã lighiane; unul pentru spãlat şi altul pentru limpezit, iar pe picioare o freca cu piatrã ponce; dupã aceea stãtea aproape o orã în faţa oglinzii şi se pieptãna. Era o plãcere sã o priveşti, cu tenul ei trandafiriu şi ochii mici şi sfredelitori, sclipind de deşteptãciune; în timp ce cu privirea te cerceta atent, un zâmbet de bunãtate se desena în colţul gurii, ca şi cum ar fi venit sã te încurajeze. Ce plãcut era pãrul ei cel alb ca neaua şi moale ca borangicul!… lucrurile de pe ea erau de o curãţenie impresionantã, cu miros de levãnţicã şi sulfinã, care te pofteau parcã sã vii sã te aşezi lângã patul ei de unde aproape cã nu se mai da jos, ci şedea tot timpul greceşte, aşezatã între perini.
Într-o zi, spunându-i-se cã soru-sa Tinca era bolnavã, a fãcut totuşi un efort şi s-a sculat din pat; au ridicat-o slujnicele de subsuori ca s-o aşeze în trãsurã, şi tot de subsuori au şi coborât-o la sosire.
– Cum?… ai şi tu picioare?… a exclamat miratã Stanca Frumuşanu, nepoţica Tincãi, care nu avea decât trei ani şi care pânã atunci nu o vãzuse decât şezând greceşte în pat.
Masa de searã, tot la pat i se aducea, dar pentru prânz fãcea un efort şi se scula, iar apoi, încet, încet, se deplasa pânã în sufragerie.
„Hai la masã, coanã grasã!…”, o invita vesel nepotu-sãu Tache… şi totuşi, „coana grasã”, abia gusta din bucate, cãci, cu toatã corpolenţa ei, a fost o fiinţã cumpãtatã, ceea ce dovedeşte cã obezitatea nu se datoreazã exclusiv bulimiei. Când se servea pui fript la masã, se mulţumea doar cu târtiţa, bucãţica ei preferatã.
…Şi iacã aşa a trãit Elena Economu, Leliţica, Maica-Tuşa, Mama-Mare, Coana-Mare, în mijlocul celor care i-au fost dragi şi cãrora le-a fost dragã: pãrinţi şi soţ, fraţi şi surori, nepoţi şi nepoate, nepoţei şi nepoţele, ţãrani şi ţãrance, argaţi şi slujnice, pânã când, în ziua de miercuri, 6 noiembrie 1902, a închis şi ea ochii, în vârstã de optzeci de ani fãrã o lunã, împovãratã de greutatea anilor, dar cu conştiinţa uşoarã cã în jurul ei nu rãspândise decât binele şi nu culesese decât dragoste şi recunoştinţã. Pânã şi fratele ei mai mic, Petre, singura fiinţã care s-a considerat o viaţã întreagã persecutat de Elena, a venit sã o vadã înaintea morţii… şi Bãtrâna l-a iertat.
Averea rãmasã de la strãmoşii Sâmboteni i-a lãsat-o toatã doctorului Tache Culcer, fiul Anichii şi bunicul meu, acela care o îngrijise la bãtrâneţe ca pe propria lui mamã şi care îi gospodãrise avutul cu chibzuialã şi pricepere.
Curând dupã ce s-a prãpãdit Elena, s-a uscat şi cel de-al doilea frasin din cei sãdiţi pe vremuri la Dobriţa, atunci când se cãsãtorise cu cãpitanul Iancu Economu.
În vara lui 1927 a fost deshumatã şi dusã la Dobriţa, în pãmântul acela roşu pe care l-a iubit atâta şi în care s-a integrat acuma pe vecie, sub cetina brazilor, în curtea bisericii din Dobriţa.
Când s-a stins din viaţã tatãl meu, doctorul Max D. Culcer, în vârstã de 86 de ani, la 2 martie 1969, osemintele Maichii-Tuşa au fost aşezate în sicriul lui. Acuma nu mai avea sã se despartã de nepoţelul ei obraznic, pe care l-a rãsfãţat aşa de mult şi pe care îl iubise cu atâta cãldurã, din toatã inima ei de bunicã drãgãstoasã.

Bucureşti, 20 iunie 1980

℘⇑
ANICA CULCERtc “ANICA CULCER”
strãbunica mea
(1824-1871)

Oamenii se împart în învingãtori şi în învinşi.

E ste dureros sã vezi cã tocmai fiinţa prin care ai primit sângele semi-milenar al boierilor Otetelişeni şi sângele banoveţilor basarabeşti, fiinţe care printre unchii ei i-a numãrat şi pe cei trei fraţi Buzeşti, viteji între viteji, tocmai strãbunica mea Anica Otetelişanu-Culcer a fost o învinsã a vieţii!
Existenţa sãrmanei Anica s-a desfãşurat tristã şi întunecoasã, ca o zi ceţoasã de sfârşit de noembrie; nici o razã de soare, nici o bucurie nu a venit sã lumineze acest şir neîntrerupt de necazuri, de lipsuri şi de suferinţe care, încetul cu încetul, i-au mãcinat puterile pânã la ultima fãrâmã de vlagã. Viaţa nu i-a dat nimica, dar i-a cerut cu nemiluita, zi dupã zi, pânã în clipa când a cãzut de tot, jertfitã pentru copiii ei.

℘⇑

„La 1824, Gheanuarie 10, joi spre vineri, la opt ceasuri noaptea, s-a nãscut fiica noastrã Ana”, glãsuieşte acatistierul-rãboj al Familiei. Când dupã o primã fatã îţi mai vine una în locul bãiatului aşteptat, bucuria nu mai e chiar atât de mare.
A crescut sfioasã şi plãpândã în umbra surorii sale Elena, şi învãţãturã a primit, desigur, de la un dascãl de casã, iar mai târziu a urmat pe semne şi câţiva ani la pensionul înfiinţat în Craiova de unchiul ei Iordache.
Avea nouãsprezece ani când a venit sã locuiascã în casa lor din Str. Domneascã (Tudor Vladimireascu de astãzi) un medic, primul doctor din Târgu-Jiu. Avea treizeci şi şase de ani şi era un bãrbat bine fãcut, venit de prin pãrţile Ardealului, cumpãtat, foarte activ, dar prea era serios… şi atât de ocupat, cã o clipã nu-l vedeai stând. Nu prea cred sã fi avut timp de pierdut în conversaţii de salon cu fetele boierului Nicolae, şi nici nu cred cã acest gen de conversaţii i-a lipsit prea mult. Nici pe tânãra Anica nu cred sã o fi interesat grozav acest domn serios şi grav, veşnic grãbit, şi cu gândul mereu la importante probleme sanitare… Trãind însã patru ani în şir sub acelaşi acoperiş, învãţaserã sã se stimeze unul pe celãlalt, aşa cã, în ziua când doctorul nostru a cerut-o de soţie, nu s-a mirat nimeni şi, în nici un caz, nu Anica, deprinsã sã se supunã fãrã murmur voinţei tatãlui ei. Nunta s-a fãcut la 19 februarie 1848 şi naşi au fost unchiul ei, Ion Sîmboteanu, şi soţia sa, Catinca. S-a oficiat la biserica Sfinţii Împãraţi din Târgu-Jiu şi bãnuiesc cã a fost o ceremonie mult mai modestã decât fusese nunta Elenii cu patru ani în urmã… iar ginerele… ştia cineva ceva despre el?… Ce curios!… Şi nici o rudã din Ardeal nu venise sã asiste…
Ca zestre, Anica a primit casele pãrinteşti din Târgu-Jiu şi partea de rãsãrit a moşiei Dobriţa, din Bârloaia pânã în Plãişor. Se pare cã conacul boieresc58  se ridica la mijlocul aceste zone, pe Pârâul Ţiganului în sus, unde au rãmas multã vreme nişte mine care, cu timpul, au dispãrut fãrã urme. Partea ei de moşie era mult mai sãracã decât aceea a Elenii. În foaia de zestre mai gãsim vreo 18 rochii, ceea ce pe vremea aceea nu era mult, câteva bijuterii nu prea grozave, tacâmuri, aşternuturi şi bani pentru o caleaşcã cu telegari şi cu hamuri (pe care nu a apucat niciodatã sã şi le cumpere), precum şi pe Ioana, fata lui Barbu Ţiganul, asta într-o vreme când alţi boieri stãpâneau zeci şi zeci de robi; nici de aceastã Ioana nu am mai auzit ulterior vorbindu-se… foaia de zestre a Anicãi se încheia astfel: „Acestea de la noi, iar de la Milostivul Dumnezeu, doar milã şi blagoslovenie”; în ce mãsurã a avut Anica parte în viaţã de aceastã milã şi blagoslovenie, vom vedea mai departe.
Averea nu era mare, dar adãugatã la leafa soţului, le-ar fi putut asigura la amândoi un trai cuviincios şi la înãlţimea rangului.
Tânãra pereche vieţuieşte mai departe în casele de la Târgu-Jiu. Bãtrânul Nicolae, care fusese în ultima vreme numit judecãtor la Craiova, moare în toamna aceluiaşi an, 1848. Nu au însã timp sã-l plângã prea mult, cãci, la 1 Decembrie, Anica are un bãieţaş, pe care-l boteazã Vladimir. Când primul copil e bãiat, este întotdeauna prilej de bucurie. Dupã acest prim copil, naşterile aveau sã se ţinã lanţ: în 1850 îl are pe Tache, bunicul meu; în 1852 pe Grigore, în 1853 pe Iancu care a ajuns general, apoi, în 1856 pe Nicu, în 1858 pe Costicã, şi, în fine, în 1864 pe Eugen. Pe lângã aceşti şapte bãieţi care au trãit, Anica a mai nãscut încã şase bãieţi şi douã fete, care au murit toţi de mici. Cincisprezece naşteri lasã urme, chiar şi când mama este mai puţin plãpândã decât a fost Anica. Ne vine greu sã ne închipuim ce însemneazã sã-ţi îngropi opt copilaşi, şi mai ales ce însemneazã sã creşti şapte, şapte guri care cer pâine, nu glumã. Leafa soţului şi slabele venituri ale Dobriţei nu le mai ajung şi se pare cã Anica nu a fost niciodatã prea priceputã în cheltuieli şi în arta de a-ţi echilibra un budget… dar ce vinã putea sã aibã ea?…
În 1857, soţul ei a fost mutat la Craiova şi s-a grãbit sã-şi ia postul în primire, cu gândul cã-şi va mai îmbunãtãţi situaţia materialã. Casele din Târgu-Jiu s-au închiriat şi toatã familia s-a mutat în capitala Olteniei. Noul salariu era mai mare ca cel din Târgu-Jiu, dar şi cheltuielile erau incomparabil mai mari; viaţa devenise mai scumpã, iar bãieţii, pe mãsurã ce creşteau, necesitau cheltuieli tot mai sporite; pe Dobriţa nu se putea conta, cãci absorbea tot ce producea; Anica a încercat sã arendeze moşia, dar abia a obţinut o ofertã de 200 galbeni pe an (2200 lei), iar pânã la urmã nici acest preţ derizoriu nu a reuşit sã-l mai capete.
Am ajuns în toamna 1861 şi Anica a devenit iarãşi mamã, pentru a nu ştiu câta oarã. De data asta a fost, în fine, o fatã. „Am câştigat o fetiţã mititicã şi frumuşicã”, i-a scris ea bucuroasã surorii sale, care a venit la Craiova sã i-o boteze.
Naşterea a fost însã prematurã şi a apucat-o fãrã veste; nu avea nimic pregãtit, nici scutece, nici cearceafuri, şi toate au trebuit comandate în grabã: cusutul unui cerceaf costa doi sfanţi… iarãşi au trebuit cheltuieli. Mama nu avea lapte şi nici doicã nu gãsea, dar era fericitã… De când aştepta ea o fetiţã… din nefericire însã fata nu a trãit.
Vine toamna 1861. Copiii aveau nevoie de cizme şi de paltoane. Nicu şi Iancu s-au îmbolnãvit de junghi şi mama le-a pus lipitori… Mai bine ar fi fãcut focul în sobã şi le-ar fi dat haine groase dacã ar fi avut de unde… În iarna aceea a fost primul Crãciun pe care l-au petrecut fãrã porc. Una câte una, erau siliţi sã renunţe la toate comoditãţile vieţii. Doica, nemulţumitã de leafã, o pãrãsise; sãnãtatea bietei femei începuse sã nu mai reziste; accesele de febrã, hemoptiziile, dizenteria deveneau tot mai frecvente… şi totuşi calvarul acestei martire îi rezerva încã multe încercãri dureroase; şapte ani care aveau sã-i stoarcã toatã vlaga, picãturã cu picãturã!
Soţul ei, prins în vâltoarea slujbei, lipsea mai tot timpul de acasã. Este de mirare ce puţin loc ocupã el în corespondenţa Anicãi; îţi vine sã crezi cã trãia strãin de casa lui, deşi e greu de imaginat cu ce ar fi putut contribui acest om muncit şi tracasat, la bunãstarea familiei, în afarã de o leafã modestã şi câteva sfaturi.
În primãvara lui 1863, o epidemie îi secerã doi copilaşi, la patru sãptãmâni unul dupã celãlalt… „Gândeşte-te acum la mine… sã-ţi îngropi doi mici în patru sãptãmâni. Nu am plãtit îngropãciunea unuia şi mai fãcui şi altã datorie; nu ştiam cu ce sã-mi îmbrac copiii de Paşte şi acuma mai veni şi asta peste mine…” Nicu şi Costicã erau şi ei bolnavi, şi pânã la urmã a venit şi Iancu bolnav de la pension. Te întrebi adeseori unde mai gãsea femeia aceasta puterea de a trãi…
În anul urmãtor, soţul a fost mutat la Bucureşti, ca medic primar al Capitalei, cu un salariu sensibil mãrit, dar şi aci cheltuielile depãşeau sistematic veniturile, mai ales cã acum aveau douã case de întreţinut. Bãieţii cei mari, Vladimir, Tache, Grigore şi Iancu locuiau cu tatãl lor la Bucureşti; Vladimir la Şcoala Militarã şi ceilalţi trei la pension, în timp ce Nicu, Costicã şi Eugen rãmãseserã cu mama lor la Craiova.
Uneori o ajutã pe Anica rudele, dar sã te fereascã Dumnezeu sã te ajute cineva fãrã inimã bunã. O varã a ei, Lena Greceanu din Turnu (probabil, varã dupã bunica ei, Casandra) a venit sã locuiascã o iarnã la ea la Craiova, şi vãzând greutãţile în care se zbãtea a fost cuprinsã de un acces de generozitate şi i-a fãgãduit sã-l ţie ea pe Tache la pension. Dupã ce a plãtit „câştiul” întâi de 30 de galbeni, când a ajuns, în aprilie, la cel de-al doilea, a început sã regrete cã se angajase aşa de uşor, şi atunci i-a cãutat motiv de ceartã, ca sã aibe un pretext sã rupã învoiala. La o casã cu atâtea angarale, asemenea motive nu sunt greu de gãsit, şi într-o zi, când plecase Anica la o înmormântare în familie59 , s-a trezit chematã în grabã acasã. Acolo l-a gãsit pe Costicã rãcit şi tuşind, fãcut ghem pe patul neaşternut, numai în cãmaşã, învelit cu mantaua şi cu cizmele în picioare, iar pe Lena, fãcând un tãrãboi de se strânsese toatã mahalaua. Ce se întâmplase?…
În timp ce doica îi aşternea copilului de culcare, a venit Lena şi a chemat-o grabnic jos la ea ca s-o gãteascã de teatru. Întâmplãtor, venise în seara aceea „Coana Moaşã” şi a intervenit sã o lase mai întâi sã termine cu copilul. Lena s-a supãrat atunci, ceea ce a fãcut-o pe Coana Moaşã sã-i trânteascã în faţã câteva adevãruri crude, care au scos-o cu totul din sãrite.
Cum a vãzut-o pe Anica venind, a sãrit cu gura pe ea, i-a scos pe nas tot ce fãcuse şi ce nu fãcuse pentru ea şi a insusltat-o în toate felurile în auzul vecinilor. Fiica Otetelişanului nu fusese deprinsã în casa pãrinteascã cu un asemenea nivel de discuţii… nervii ei obosiţi nu au mai rezistat şi biata femeie istovitã a cãzut la pat. „….m-a apucat un tremur de durere de inimã şi de piept, încât pânã la ziuã gândeam cã mor… m-au înfãşurat cu muştar pe piept şi pe burtã şi cu cãrãmizi (calde) în toate pãrţile…” îi scrie ea Elenii, iar mai departe: „vezi Leliţico cât sufãr şi cum trãiesc, numai cu o socotealã, ca sã-mi poci ţine copiii… vine Paştele, sunt toţi despuiaţi, şi cei de aci, şi cei din Bucureşti, apoi chiria şi plata pensioanelor… Dumnezeule, Dumnezeule, nu ştiu ce sã mã fac!…” (11 martie 1865). Cu un asemenea moral, lupta nu se mai putea continua, dar viaţa nu întreabã; te împinge brutalã pe fãgaşul ei şi crucea trebuie purtatã pânã la capãt.
Leafa soţului fusese încasatã pe douã luni înainte; bijuteriile, vândute de mult, una câte una… Ca sã nu mai fie silitã sã ţinã douã case, Anica se mutã şi ea la Bucureşti cu copiii cei mici, şi, într-adevãr, situaţia începe sã se amelioreze, dar soarta hainã nu-şi terminase seria loviturilor; nu trecuserã nici douã luni de când familia reunitã la Bucureşti începuse sã spere într-o existenţã mai umanã, când doctorul Culcer s-a vãzut silit, în urma unei intrigi politice, sã demisioneze din funcţie. Emoţia a fost prea tare: „…Eu, de joi de când am auzit, sunt la aşternut. Am avut, în 24 de ceasuri, de trei ori vãrsãturi de sânge…” (25 nov. 1865). Soţul ei ar fi voit sã rãmânã în Bucureşti sã facã clientelã particularã şi nu ar fi fãcut rãu. Poate cã ar fi reuşit pânã la urmã sã goneascã spectrul sãrãciei din casã, dar Anica nu mai avea curajul sã rişte. Clientela particularã este o sursã prea nesigurã de venituri şi femeia nu mai avea încredere în viaţã. Soţul ei nu era deloc înzestrat cu spirit comercial, şi de aceea, Anica a preferat sã o roage pe sora ei sã stãruie pe lângã cetãţenii din Târgu-Jiu sã cearã reîntoarcerea în oraşul lor a doctorului Culcer. Cererea se aprobã şi Anica nãdãjduieşte, în sfârşit, sã reînceapã o viaţã nouã, dar paharul suferinţelor încã nu fusese golit pânã la drojdie.
La numai câteva luni de când reîncepuse aceastã nouã viaţã la Târgu-Jiu, Dimitrie Culcer moare subit într-o noapte de august, în timp ce vizita un bolnav.
În primãvara lui 1867, nenorocita vãduvã se reîntoarce la Craiova, de unde nu avea sã mai plece pânã la sfârşitul vieţii; greutãţile devin tot mai mari, şi ea şi-a pierdut dârzenia de altã datã. Loviturile se ţin lanţ şi în varã s-a îmbolnãvit de tifos; toamna a gãsit-o din nou fãrã lemne şi fãrã paltoane pentru copii; Tache rãcise şi zãcea de o lunã la pat „…iar le trebuie de Crãciun; Olteanul cere, slugile cer… rabd şi tac…”, scrie ea la 26 noiembrie, 1867.
În vara lui 1868 o iau fraţii ei la Cãlimãneşti, dar sãnãtatea nu i se mai poate îndrepta. Anica nu se gândeşte însã la sãnãtatea ei, ci la scumpirea vieţii. Pensia, cãpãtatã prin stãruinţele Elenii şi ale lui Costicã, chiria casei şi veniturile Dobriţei nu-i ajung. Stânjenul de lemne se fãcuse nouã galbeni, toate se scumpiserã în ultimul timp. Vladimir, Grigore, Nicu şi Costicã se tuberculizeazã pe rând. Singura satisfacţie a bietei mame erau notele bune pe care le aduceau copiii de la şcoalã. Ce folos însã… Nicu s-a îmbolnãvit aşa de rãu în toamnã cã Anica se temea sã nu-l piardã. Din fericire, pânã la urmã, bãiatul a scãpat, dar mama în schimb scuipa sânge tot mai des, tuşea, o durea pieptul, şi pe deasupra s-a mai îmbolnãvit şi de dropicã şi umflãturã.
De Anul Nou 1869, cumnata ei Mariţa, soţia lui Costicã, se gândeşte la copiii Anicãi şi le-a dãruit fiecãruia câte 12 sfanţi60 , plus un ac de cravatã celor mari şi o cutie de cofeturi celor mici. Savu Şomãnescu, fratele Mariţei, le-a dãruit şi el celor mari câte un briceag, iar celor mici o minge. Lui Eugen, cel mai mic, care nu avea decât cinci ani şi cãruia îi fãcuserã de curând un costumaş dintr-o uniformã veche a lui Vladimir, i-a dãruit o sãbiuţã. De mult nu mai primiserã copiii cadouri, şi bucuria lor nu se poate descrie… Micuţul Eugen, mai ales, era nebun de fericire şi nu mai contenea alergând prin casã cu sabia scoasã şi tãind vitejeşte mulineuri prin aer. Sãrmana mamã privea fericitã… iatã cã pe lume mai era cineva care sã se gândeascã şi la odraslele ei…!
În 1869, Tache a cãpãtat o bursã de studii în strãinãtate şi Anica scãpase de o grijã, dar era prea puţin. Creditorii o înghesuiau din toate pãrţile şi a trebuit sã vândã o parte din locul de casã61 . Casele din Târgu-Jiu, pe care le închiriase Spitalului, iau foc, şi Spitalul îi reţine costul reparaţiilor din chirie. Vladimir a ieşit ofiţer şi avea nevoie de o sutã de galbeni ca sã se echipeze, dar lovitura hotãrâtoare a primit-o în vara lui 1869, când a cãzut la pat pentru a nu se mai ridica; nici scrisorile nu şi le mai putea scrie singurã, ci le dicta lui Grigore.
În primãvara lui 1870, întreaga familie s-a reunit de Paşte la Beneşti, la Costicã, dar Anica nu a fost invitatã. Era firesc, într-o casã cu atâţia copii, sã se fereascã lumea de tuberculoza ei. Ea pricepe şi nu protesteazã…
Ultimul an din viaţa acestei martire s-a scurs în linişte. Nu se mai plânge… la ce bun?… fie ce o fi?… Dumnezeu e mare!… Îşi aşteaptã resemnatã sfârşitul.
Şi astfel, la începutul anului 1871, calvarul acestei nenorocite mame a luat sfârşit. A fost înmormântatã pe cheltuiala fratelui ei Costicã, în curtea bisericii Obedeanu din Craiova. În vara lui 1955 am fost acolo sã aprind o lumânare pe mormântul ei, dar mi-a fost cu neputinţã sã mai dau de el… mormintele nu se mai cunoşteau. Cei şapte orfani au fost încredinţaţi tutelei unui oarecare Ignat Mihali (probabil Mihaly, un ardelean rudã cu Culcer, pe care mi-a fost cu neputinţã sã-l identific). De fapt, de copii s-a ocupat Elena Economu, Maica-Tuşa, care le-a fost mai mult decât o mamã.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – -
Lorsque le pelican62 , lassé d’un long voyage
Dans le brouillard du soir retourne à ses roseaux,
Ses petits affamés courent sur le rivage
En le voyant au loin s’abattre sur les eaux.
Déja, croyant saisir et partager leur proie,
Ils courent à leur mère63 , avec des cris de joie.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – -
Le sang coule à long flots, de sa poitrine ouverte;
En vain il a, des mers, fouillé la profondeur;
L’océan etait vide, et la plage déserte;
Pour toute nouriture il apporte son coeur…
Sombre et silencieux, étendu sur la pierre,
Partageant à ses fils ses entrailles de mère,
Dans son amour sublime il berce sa douleur
Et, regardant couler sa sanglante mamelle,
Sur son festin de mort, il s’affaise et chancelle
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
(Musset, La nuit de Mai)
Bucureşti, 25 iunie 1980

℘⇑

COSTICÃ N. OTETELIŞANUtc “COSTICÃ N. OTETELIŞANU”
1828-1871

„La 1828, Ianuarie 13, Vineri, la 7 ceasuri din zi, s-a nãscut fiul nostru Constantin.”
Cred cã ai ghicit, iubite cititor, unde au fost scrise aceste cuvinte, şi nu e greu sã ne închipuim câtã bucurie a simţit bãtrânul Nicolae, la naşterea primului sãu bãiat, dupã ce, pânã atunci, avusese numai fete. Nu cred însã sã-ţi închipui câtã bucurie am simţit eu în ziua în care am aflat cã una din fiicele lui Costicã Otetelişanu mai era în viaţã; era prin mai 1955.
Nu ştiusem pânã în ziua aceea de Tanti Eliza, care împlinise de curând vârsta de 84 de ani. A fost atât de plãcutã aceastã descoperire… în sfârşit, gãsisem o ultimã verigã între cei ce au fost şi noi, cei ce suntem, cãci, pe vremea când trãiau bunicii mei, încã nu mã pişcase microbul „moşologiei” şi multe asemenea „verigi” plecaserã „pe o cale ne-nturnatã” fãrã a fi apucat sã aflu de la dânşii atâtea şi atâtea fapte despre cei ce au fost odatã…
Tanti Eliza era o fiinţã plãcutã, care-şi pãstrase intactã agerimea minţii şi limpezimea judecãţii, veselã, afabilã, prietenoasã… într-un cuvânt, o Otetelişeancã… Din nefericire, tatãl ei a murit la numai câteva sãptãmâni dupã ce se nãscuse ea, aşa cã nu a fost în mãsurã sã-mi povesteascã prea multe despre el, şi totuşi, o priveam cu atâta drag… era fiica aceluia ce copilãrise cu Elena şi cu Anica, şi nepoatã de fiu, chiar a strãbunicului Nicolae… şi asta pentru mine însemna mult.

℘⇑

În totul ne-au rãmas de la Costicã Otetelişanu vreo 12 scrisori cãtre Elena, trimise în ultimii 10 ani de viaţã, plus vreo câteva poveşti de la Tanti Eliza şi de la generalul Radovan, nepotul soţiei lui Costicã… Cam puţin!… În anii când scria aceste scrisori, îl vedem magistrat la Tribunalul Dolj, proprietar al strãvechii moşii Beneştii din Vâlcea şi tatã a numeroşi copii… A fost cumnat cu Mariţa Şomãnescu.
Avea treizeci şi trei de ani când a fost numit prim prezident la cele douã tribunale din Craiova; o muncã istovitoare: „…am ajuns numai musafir pe acasã, cãci nu voi sã dau prilej a râde de mine şi a mã critica, precum au obiceiul unii oameni, a aştepta prilej cât de mic ca sã te dea prin tãbãcealã…”, scrie el (cum vedem, vânãtorii de greşeli au existat în toate vremurile).
A fost şi primar al Craiovei şi l-a preocupat mai ales problema şcolarã. Tot el a construit şi internatul pensionului de fete întemeiat pe vremuri de unchiul sãu Iordache Otetelişanu împreunã cu bancherul Lazaro. Ştim cã Mariţa, în calitate de soţie a primarului, a venit într-o varã la serbarea de sfârşit de an, sã încununeze personal pe premiantele pensionului, printre care a avut bucuria sã o recunoascã şi pe fiica ei, Lena.
Singura lui odihnã era de sãrbãtori când pleca cu familia la Beneşti, aşa ca pe vremuri unchiul Grigore şi atâţia şi atâţia alţi Otetelişeni înaintea lui, de cinci secole neîntrerupt, încã din zilele lui Vlad Dracul sau poate chiar şi mai mult. În cula de la Beneşti se strânseserã peste şase sute de manuscrise care au fost cercetate cu grijã şi clasate în secolul trecut de Generalul Herescu-Nãsturel, care a întocmit o genealogie exactã şi completã a neamului Otetelişanu. Aceste date se aflã astãzi în posesia Academiei.64  Conacul de la Beneşti este astãzi declarat monument istoric.
Când ajungea Costicã cu familia la moşie, îşi gãsea întotdeauna conacul pãrãginit, umed, rece şi neprimitor. În primele zile lipseau toate celea, pânã şi urciorul de pãstrat apa de bãut (ultimul urcior îl spãrsese în vara trecutã Tache, fiul Anicãi). Copiii se plictiseau de moarte, nu reuşeau sã se încãlzeascã şi nu-şi aflau rostul: Titi, fata lui Costicã, era supãratã cã-şi pierduse ciorapul (lucrul de mânã) pe drum, ceilalţi erau flãmânzi, obosiţi şi mureau de urât. În numai câteva zile însã atmosfera se încãlzea din nou şi tot conacul rãsuna de o veselie zgomotoasã, ce avea sã dureze pânã toamna târziu.
Când venea toamna, Costicã era mai tot timpul plecat la vânãtoare… la muncile câmpului se gândea mai puţin. Pentru a-i aminti soţului cã sosise timpul pentru arãturi, Mariţa a poruncit sã se întindã toate plugurile în drumul lui şi pânã acasã, vânãtorul nostru a trebuit sã la sarã cu calul, unul dupã altul.
Când nu putea pleca din Craiova, îşi trimitea copiii la Dobriţa la soru-sa Elena; într-o varã a trimis-o pe Titi, care venise foarte slãbitã de la pension şi începuse sã şi tuşeascã, sã facã o curã de zarã la Maica Tuşa, la moşie. Altã datã, când s-a sculat Lena de la boalã, tot la Dobriţa a trimis-o.
Pe fratele sãu mai mic, Petre, l-a crescut ca pe propriul sãu copil, aşa cum se învoise pe vremuri cu Unchiul Grigore şi sã-l dea la învãţãturã pe cheltuiala sa şi a Elenii; din nefericire, Petre s-a considerat toatã viaţa un mare persecutat, şi aceastã aversiune dintre urmaşii lui Petre şi aceia ai lui Costicã nici astãzi nu s-a stins.
Cam aceasta ar fi seria micilor bucurii şi necazuri ale lui Costicã şi Mariţii Otetelişanu. Din stilul şi forma scrisorilor sale, din scrisul sãu, se poate vedea omul fin, manierat şi cult, cu inimã bunã şi sãritoare, vesel, moderat şi drãguţ ca toţi Otetelişenii. Ea a fost o femeie bunã şi harnicã, cu care s-a împãcat toatã viaţa de minune. De notat cã soru-sa, Anica, rãvãşitã şi înãcritã de toate loviturile soartei, gata sã acuze pe toatã lumea cã ar fi împotriva ei, pentru Costicã şi Mariţa nu gãseşte niciodatã decât cuvinte de laudã şi de simpatie, ori de câte ori vorbeşte despre ei.
Din nefericire însã, nici unul, nici celãlalt nu s-au bucurat de o sãnãtate prea înfloritoare. La numai 39 de ani, Costicã se simţea în permanenţã slãbit şi sfârşit… dintr-o nimica toatã obosea… Toate îngrijirile doctorilor Bonciu şi Fabriţius nu l-au prea ajutat. Ştim cã lua unturã de peşte şi cã se trata cu o doctorie specialã, din care lua numai 6 picãtori pe zi; cum vedem, homeopatia a existat în toate timpurile. La 42 de ani se simţea atât de sleit, încât dupã mai multe concedii medicale s-a vãzut silit sã demisioneze. Mariţa, nici ea nu se simţea mai bine, cãci suferea de ficat şi de „impeghie” (zãu cã nu ştiu ce va fi fost aia) şi se trata şi ea fãrã succes cu nişte hapuri… „Ne parigorisim amândoi cu nişte nevoi”, îi scrie el Elenii (la 13.XII.1870), cãci buna dispoziţie nu-l pãrãsise.
Fusese de curând ales deputat, dar din scrisoarea sa de la 20.II.1871 (ultima lui scrisoare), rãzbate o puternicã descurajare. Era sãtul de deputãţie şi abia aştepta sã se termine seziunea „care va fi cea de pe urmã”… Nu ştia, sãracul, cât adevãr grãise… Era impresionat de moartea Anicãi, a cãrei înmormântare o suportase pe socoteala sa, şi acuma alerga sã le facã rost de o pensie orfanilor rãmaşi de pe urma ei… Era trist şi tulburat, şi pentru prima oarã îşi termina scrisoarea cu „adio”… Parcã-şi presimţea sfârşitul… şi, într-adevãr, nu mult dupã asta, a fost gãsit neînsufleţit în camera lui de la hotel Metropol din Bucureşti. Avea numai 43 de ani şi douã luni.
Mariţa a restaurat la 1890 vechia ctitorie Otetelişeneascã, biserica Sf. Ilie din Craiova.

℘⇑

Costicã Otetelişanu a avut cu totul 11 copii, dintre care doi bãieţi au murit fiecare la 12 ani, şi o fatã, Titi, a rãcit jucând teatru la o serbare în pensionul ei; avea 18 ani.
Ceilalţi opt au fost:
1. Zoe, mãritatã cu doctorul Fratostiţeanu.
2. Grigore, cãpitan, care a avut patru copii: Costi, Matilda mãritatã Boicescu, Margareta mãritatã Chivu şi Grigore sau Bebe.
3. Iancu
4. Nicolae
5. Miţa, mãritatã Istraty
6. Lena, mãritatã cu colonelul Taplicescu
7. Barbu sau Vava
8. Eliza, mãritatã cu Petre Slãvitescu şi care a avut douã fete: Tetza, mãritatã Landman, şi Ionela, mãritatã Antonescu. Tanti Eliza a murit la 2 mai 1957.

Bucureşti, 27 iunie 1980

℘⇑

TINCA FRUMUŞANUtc “TINCA FRUMUŞANU”
1837-1901
şi urmaşii eitc “şi urmaşii ei”

Este grea vãduvia, mai ales când ai şi o casã de copii… Nu trecuse prea mult timp de când Nicolae Otetelişanu o pierduse pe Uţa lui… Fiica sa, Elena, nu avea decât 14 ani, iar Anica 12.
Fetele fãceau tot ce le sta în putinţã ca sã conducã gospodãria şi sã se ocupe de fraţii lor mai mici, Costicã şi Iancu… Se simţea însã lipsa unei mâini de soţie… venise toamna şi începea şi şcoala… Aşa nu mai putea merge!… Şi atunci, bãtrânul Nicolae s-a hotãrât sã lase prejudecãţile la o parte şi iatã peste ce notã dãm în faimosul sãu acatistier:
„La 1836 Septembrie 3, m-am cãsãtorit al doilea (sic) luând de soţie pe Mariţa, fiica Dumnealui Medelnicerului Grigore Bâlteanu din Târgu Jiului”, iar pe fila urmãtoare: „La 1837, Iunie 15, Marţi dimineaţa la 3 ceasuri nemţeşti65 , s-a nãscut fiica noastrã Ecaterina, botezând-o dumneaei Masinca Filişcana.”
Tatãl obişnuia sã-i spunã Ecaterina a II-a, cãci mai avusese din prima cãsãtorie o fiicã Ecaterina, care murise de micã, însã în casã i se spunea Tinca, şi sub acest nume a fost ea cunoscutã toatã viaţa.
Când s-a fãcut de şapte ani, a dat-o la şcoalã în oraş. Pânã atunci nu se pomenise încã odraslã boiereascã la o şcoalã publicã, destinatã precum se ştie, poporului de jos… Se poate!… dar asta nu pentru şcoala din Târgu-Jiu, ridicatã din ostenelile lui Nicolae Otetelişanu şi ale cumnatului sãu, Iancu Sâmboteanu… Eleva a fost la înãlţime: „Tinca a ieşit bine la examen; a luat cununã”, îi scrie el fiicei sale, Elena, la 7 iulie 1847… Da, era fatã studioasã Tinca şi îi plãcea mult sã citeascã, dar avea şi un cusur: era foarte distratã, întotdeauna uita unde îşi punea lucrurile… şi neglijentã… Doamne, Doamne!… Încolo, fata era deşteaptã foc şi toţi dascãlii se minunau de isteţimea ei şi de dragostea Tinchii pentru carte; cel care o preţuia însã cel mai mult era profesorul Tache Frumuşanu, unul din pionierii învãţãmântului public din Târgu-Jiu; prin stãruinţa acestuia, împreunã cu a lui Stanciovici Brãnişteanu, au fost înfiinţate şi organizate cele mai multe şcoli din oraş. Era un om foarte citit Frmuşanu, cãlãtorit prin ţãri strãine şi cu multã ştiinţã de carte. Fusese cãsãtorit în tinereţe cu o contesã unguroaicã, dar aceasta murise la naştere împreunã cu copilul şi de atunci, preocupat de studiile şi de şcolile sale, ajunsese la patruzeci de ani, uitând sã se mai gândeascã sã-şi refacã existenţa. Acum însã descoperise pe domnişoara Otetelişanu… un copil faţã de vârsta lui… dar atât de isteaţã… şi de studioasã… Reuşise sã facã din eleva lui o latinistã de frunte; Virgiliu, Ovidiu, Horaţiu nu mai prezentau nici un secret pentru ea, şi chiar şi dupã absolvirea şcolii a continuat sã-i dea lecţii în particular… şi iatã acum ce am descoperit într-o scrisoare cãtre Elena Economu, din 4 febr. 1856, a „unchiului Grigore de la Sfântu Ilie”, patriarhul clanului Otetelişanu: „… mi-a scris dumnealui nepotul Culcer (soţul Anichii), cã ar fi cerând nepoata Catinca, iubita dumitale sorã, un tânãr prea bun, şi cã cere în grabã sã aibã ştiinţã ce zestre va avea fata…” Era firesc ca „tânãrul prea bun” sã cearã sã aibe ştiinţã de zestrea fetii şi sã se gândeascã la viitor şi la copiii ce vor veni. Profesorul Tache Frumuşanu nu avea avere, moştenirea Tincãi era şi ea foarte modestã, şi atunci Unchiul Grigore a propus o soluţie logicã şi avantajoasã, din care s-au tras însã apoi multe supãrãri, aşa cum vom vedea în capitolul urmãtor.
Deocamdatã, tânãrul mire, de ani 40, şi tânãra mireasã, de ani 19, erau fericiţi, şi diferenţa de vârstã nu îi prea jena. În casã vorbeau foarte mult latineşte, aşa cum în alte case boiereşti se vorbea franţuzeşte… Tinca se temea grozav de el şi mã întreb dacã i-a spus vreodatã „tu”. Odatã a spart o ceaşcã şi s-a grabit sã-i trimitã Anichii din Craiova cioburile ca sã gãseascã altã ceaşcã la fel „dar fãrã ca sã afle Tache”.
Aproape toate comisioanele la Craiova i le fãcea Anica; o datã o umbreluţã, altã datã o pelerinã de catifea, o horbotã, o pânzã… şi devenea foarte pisãloagã dacã nu era servitã la timp; „…ţi-am trimis şi şemizetul Tinchii şi te-am rugat sã-l trimiţi, şi eu vãd cã ai uitat, cã de atunci încoace de douã ori mi-a scris pentru el, parcã nu ştiu ce sculã ar fi… Te rog dar, fi bunã de i-l trimite, ca sã scap de gura ei…” (scris. Cãtre Elena din 11.III.1865). În schimb, când i se cereau ei comisioane… „…zici cã mi-ai scris cu expediţia. Nu am primit nici una. Se vede cã ori Tinca nu le trimite, sau de la poştã se opresc, dar mai mult cred cea dintâi…” (4.II.1859), dar sã nu bârfim. Am spus cã era distratã şi neglijentã, neglijenţã care cu timpul devenise proverbialã… „Camera Mamii parcã ar fi un cuib de pupãzã”, spunea cu ani în urmã fiul ei, Titu… am uitat sã spun cã Tinca a avut opt copii care au necãjit-o tare, cãci îi iubea prea mult ca sã-i ţinã din scurt cum trebuia. Totuşi, a fost o zi când şi-a cãlcat pe inimã şi le-a tras o chelfãnealã care a compensat toate indulgenţele de pânã atunci. Despre ce fusese vorba?… Într-o searã, când Tinca, aflatã în vizitã la o familie, întârziase peste ora obişnuitã la o partidã de conţinã…66 , copiii, care acasã începuserã sã se plictiseascã, au avut ideea nãstruşnicã de a se juca de-a „care face pipi mai departe”. Când a venit mama acasã şi-a pus mâinile în cap de ce a gãsit pe uşi, pe sobe şi pe covoare. Şi-a ieşit atuncea din sãrite şi i-a bãtut cu mãtura aprinsã67  pânã a durut-o mâna, dar le-a trecut pentru totdeauna micilor noştri pompieri cheful de astfel de experienţe hidrodinamice. Aşa este când te ocupi mai mult de conţinã decât de copii. Ce distracţie putea însã gãşi în vãgãuna ceia de Târgu-Jiu, pe atunci prin secolul trecut. Tache nu ştia de conţinele ei, şi Tinca se grãbea din rãsputeri sã ajungã seara acasã înaintea soţului. Copiii cei mari, Iulian, Constanţa şi Titu, aflaserã însã de meteahna mamei lor, ba chiar îşi procuraserã şi un joc de cãrţi. Cum rãmâneau singuri, începeau: „Patru şi cu trei, şapte… doi şi cu opt, zece…” Odatã i-a prins însã tatãl lor şi a fãcut el aşa, încât de atunci nici nu s-au mai gândit sã studieze aritmetica pe calea asta, iar cãrţile au fost puse pe foc. Din ziua aceea, Tache Frumuşanu a început sã se ocupe personal de educaţia copiilor; se aşeza seara în capul mesii, iarã ei, de jur împrejur, fiecare cu un opaiţ aprins în faţã, îşi pregãteau sârguincioşi lecţiile… şi nu aveau voie sã se scoale la joacã, pânã nu le ştiau ca pe apã. Cea mai bunã la învãţãturã era Constanţa; tatãl ei îi spunea Constantin şi a regretat o viaţã întreagã cã nu se nãscuse bãiat. Titu, în schimb, nu avea deloc ţinere de minte, dar tatãl nu voia sã ştie: „Memoria se formeazã prin exerciţiu”, spunea el. Îl punea sã înveţe ca papagalul şi nu-i dãdea drumul pânã ce nu ştia lecţia cuvânt cu cuvânt. Câte bãtãi n-a mâncat bietul copil, dar ce bine i-a prins!…Memoria proverbialã a lui Titu Frumuşanu a fãcut epocã. La fel ca şi cu mama lor pe vremuri, Tache Frumuşanu vorbea şi cu copiii în casã latineşte.
Bãtrâneţile Tincãi s-au scurs liniştite, şi dupã ce şi-a pierdut soţul şi-a împãrţit timpul între „cuibul ei de pupãzã” şi masa de joc, pânã ce, în 1901, rãpusã de un cancer la ficat, „s-a pristãvit” şi ea dintre cei vii… dar nu numai despre neglijenţa şi partidele ei de cãrţi au ştiut sã povesteascã urmaşii, ci mai ales despre bunãtatea ei sufleteascã şi-au amintit toatã viaţa cu drag… a murit regretatã de toţi, rude şi prieteni, şi chiar şi de Cherry, cãţeluşa setter, pe care o avea de la fiul ei Numa.
În ziua înmormântãrii, Cherry a dispãrut fãrã urme, pentru ca, câteva zile mai apoi, sã fie gãsitã pe mormântul stãpânei, unde se lãsase sã moarã de foame.
Traiul împreunã la Târgu-Jiu a fãcut ca legãtura dintre Culceri şi Frumuşani sã fie mai strânsã decât cu ceilalţi Otetelişeni, şi cu toate cã gradul nostru de rudenie devine din generaţie în generaţie tot mai depãrtat, am continuat totuşi, din tatã-n fiu, sã ne considerãm ca rude foarte apropiate, aşa cã mã voi opri ceva mai mult asupra urmaşilor Tincãi. Trec peste Elvira, Julieta şi Ana, moarte de mici (Elvira a murit subit pe oliţã, în timp ce mama ei era plecatã la cãrţi)… n-am sã insist nici asupra lui Iulian care a trãit numai 20 de ani; a fost un bãiat frumos şi inteligent, dar din nenorocire i-a plãcut prea mult viaţa… Odatã, în urma unui chef, a rãcit şi a fãcut o tuberculozã galopantã…Pânã la finele vieţii nu s-a putut mângâia Tinca de pierderea lui.
Trecem la cei rãmaşi în viaţã:

Constanţa Pârâianutc “Constanţa Pârâianu”
1861-1936

S-a nãscut în 1861; de fapt, se numea Constandina, iar fraţii îi spuneau Ţãţaca, cãci aşa se zicea pe vremuri surorii celei mai mari. A fost cãsãtoritã întâia oarã cu Ion Cârstoceanu, fiul unui preot ardelean, cu care a avut o fatã, Tanţi, mãritatã cu avocatul Cicerone Budişteanu. Dupã moartea lui Cârstoceanu, Constanţa s-a remãritat cu cãpitanul Emanoil Pârâianu nãscut în 1860 în comuna Izvoarele din Gorj, un bun militar şi un neîntrecut instructor (i se spunea „Pãrintele recruţilor”). A fost un literat apreciat la vremea lui, deşi azi puţinã lume mai ştie de el; limba lui fluentã şi naturalã, stilul viu şi atrãgãtor, tematica în general din lumea ţãranilor gorjeni pe care îi cunoştea bine, descriind fapte vãzute şi simţite… Toate astea au dat o deosebitã valoare şi savoare scrierilor sale, publicate în revistele Jiul şi Parângul, sau cãrţii sale de versuri Umbre şi Lumini. A murit în 1916 în timpul ocupaţiei germane, iar casa lui cu etaj din Str. Parîngului a lãsat-o Armatei pentru înfiinţarea unui cerc militar.
La bãtrâneţe, Constanţa a locuit la fratele ei mai mic, Numa Frumuşanu, unde îşi trecea vremea în faţa mesuţii, fãcând pasenţe… Miercurea seara lua de obicei masa la noi, şi bunica mea o aştepta cu rasol de peşte, care îi plãcea în mod deosebit. A murit în 1936. Veselã şi spiritualã, conversaţia ei plãcutã şi butadele ei amuzante au fãcut epocã… Era întotdeauna primitã cu plãcere.
Fata ei, Tanţi, a fost o femeie de o culturã şi inteligenţã rarã; energicã, spiritualã, cititã, voiajatã… a activat intens în mişcarea noastrã culturalã dinainte de primul rãzboi mondial şi o preocupa mai ales promovarea femeii… A avut studii, publicaţii, eseuri literare, conferinţe, şi şi-a pãstrat vioiciunea de spirit pânã la adânci bãtrâneţe… La 80 de ani trecuţi lucra încã ca expertã grafologã pe lângã Academie… Dacã frumuseţea şi modestia i-ar fi fost la înãlţimea inteligenţei, vervei şi culturii, ar fi fost desigur o fiinţã excepţionalã. A murit în 1973 în vârstã de 94 de ani.
Tanţi a avut un singur copil, Radu Budişteanu, nãscut în 1902, tot aşa de cult şi inteligent ca şi mama sa, dar din nefericire, o carierã politicã dezastruoasã i-a nenorocit toatã existenţa. Mai trãia încã în 1980.

Titu D. Frumuşanu  68 tc “Titu D. Frumuşanu  68 ”
1861-1919

A fost cel mai bun avocat din câţi a cunoscut Baroul de Gorj şi a pledat de foarte multe ori şi în Capitalã, cãci un proces susţinut de Titu Frumuşanu era, prin definiţie, un proces câştigat. Şi-a reprezentat de numeroase ori judeţul în Camera Deputaţilor, şi interpelãrile sale curajoase au fãcut epocã, cãci tot parlamentul se temea de verva lui spumoasã şi de replicile sale necruţãtoare.
A fost în numeroase rânduri ales primar în oraşul sãu natal şi nu au exagerat aceia care, ţinând seama de multiplele sale realizãri, l-au denumit „pãrintele Tîrgu-Jiului modern”.
Şi în fine, prin butadele sale inteligente, pertinente şi curajoase, care l-au fãcut celebru, Titu Frumuşanu a reuşit sã intre în legendã.
S-a nãscut la Târgu-Jiu în ianuarie 1861 şi şi-a fãcut studiile primare la Târgu-Jiu; pe cele secundare le-a fãcut la Liceul Sf. Sava din Capitalã. În 1884 a absolvit Facultatea de Drept a Universitãţii din Bucureşti şi a fost numit în magistraturã, dar numai dupã un an a demisionat, înscriindu-se în Baroul Avocaţilor din Gorj unde a funcţionat pânã la sfârşitul vieţii. Şarjele sale prompte şi scânteietoare au rãmas de pominã în lumea avocaţilor din întreaga ţarã, cãci în întreaga ţarã Titu a susţinut procese. Odatã, în cursul unei pledoarii la Bucureşti, dorind sã fie mai convingãtor, a vrut sã recurgã la un citat latin care sã întãreascã punctul sãu de vedere, dar, din nefericire, nici unul din jurisconsulţii clasici nu se gândise sã fabrice un adagiu pe mãsura exactã a argumentãrii lui Titu, el nu s-a încurcat însã pentru atâta lucru:
– Şi acum, sã vedem ce spun strãmoşii noştri. De pildã Gaius: …(urmeazã un citat latin din Gaius, anume stâlcit de Frumuşanu pentru utilitatea cauzei…)
– Cum, cum?… Ce spun strãmoşii noştri?… îl întrerupse cu morga lui obişnuitã avocatul pãrţii adverse, elegantul domn Rosenthal, care se nemerise sã fie şi el un excelent latinist. Vãzându-se demascat, Titu nu s-a pierdut cu firea:
– Dumneata sã nu te amesteci, domnule Rosenthal!… Gaius a fost strãmoşul meu, nu al dumitale!… a rãspuns el imperturbabil, continuându-şi apoi liniştit pledoaria de unde o lãsase.
În afarã de aceste poante de humor, pledoariile sale au fost nişte capodopere oratorice şi adeseori mişca pânã la lacrimi întreg auditoriul.
Dar nu numai ca avocat s-a remarcat el, ci mai ales ca primar al Tîrgu-Jiului, cãci în repetate rânduri a fost ales primar, chiar şi în opoziţie, în timpul guvernãrii conservatorilor… şi cum era sã nu-l aleagã Tîrgujienii noştri, când nimeni pânã la el nu înregistrase atâtea realizãri în acţiunea de modernizare a acestui târguşor primitiv, uitat de Dumnezeu la poalele munţilor Olteniei… Dacã am cita numai câteva din aceste realizãri (asfaltarea trotuarelor, uzina electricã şi iluminarea oraşului, linia feratã Filiaşi–Târgu-Jiu şi racordarea acesteia la linia Turnu Severin–Bucureşti, Gimnaziul – astãzi liceul – Tudor Vladimirescu, Palatul Primãriei, frumoasa grãdinã publicã, monumentalul pod de fier peste Jiu, mãreţul dig de piatrã care a salvat definitiv oraşul de revãrsãrile periodice ale râului, statuia lui Tudor, Cimitirul…) şi tot am înţelege cã aspectul modern al oraşului, astãzi atât de arãtos, sub gospodãrirea lui Titu Frumuşanu a început… Este de mirare cum de a putut el reuşi sã convingã pe guvernanţii ţãrii sã-i acorde imensele fonduri necesare tuturor acestor înnoiri!…
La inaugurarea podului de peste Jiu, în 1895, a fost invitat şi prinţul moştenitor Ferdinand, şi ministrul comunicaţiilor, Ionel Brãtianu. La banchetul ce a urmat, primarul Frumuşanu a ridicat paharul şi a început sã mulţumeascã între altele şi ministrului Brãtianu, deputat de Gorj, pentru ajutorul financiar acordat. Acesta, coleg de studii şi prieten bun cu Titu, simţindu-se jenat de toate laudele aduse în prezenţa Prinţului, a început sã-l calce pe sub masã pe picior, ca sã-l facã s-o lase mai domol.
„Alteţã!… Vã rog sã-i porunciţi ãstuia de lângã mine sã nu mã mai calce pe picior, cã-mi stricã vârful ghetei”, şi-a întrerupt deodatã toastul, oratorul nostru.
Prietenia lui Titu cu Brãtianu l-a ajutat mult, ori de câte ori a fost vorba de a se obţine fonduri pentru monumentalele lucrãri edilitare din oraşul sãu. Totuşi, a evitat cu dârzenie ca, în numele acestei prietenii şi a ajutoarelor cãpãtate, sã ajungã sã-şi vândã conştiinţa. Astfel, în 1904, pe când era deputat în Bucureşti, s-a trezit într-o noapte chemat urgent la primul ministru Ionel Brãtianu, care se decisese sã-şi torpileze ministrul de justiţie, pe Vasile Lascãr. Lui Titu îi revenea rolul de a-l ataca a doua zi pe neaşteptate în parlament, într-o virulentã interpelare-surprizã. Nu numai cã a refuzat net sã se preteze la aceastã sforãrie urâtã, dar l-a prevenit pe Brãtianu cã-l va anunţa pe Lascãr sã-şi pregãteascã apãrarea, şi aşa a şi fãcut. Chiar în noaptea aceea s-a dus cu birja la Vasile Lascãr acasã, iar manevra bizantinã a astuciosului prim ministru a eşuat… şi totuşi, prietenia Frumuşanu – Brãtianu nu a fost afectatã cu nimic prin aceastã reacţie cavalereascã.
S-ar putea scrie o carte numai cu anecdotele care au circulat pe seama lui. Pãcat cã multe dintre ele nu pot fi povestite în faţa domnişoarelor.
Titu nu-şi menaja victimele. Într-o searã juca poker cu mai multe cucoane în vârstã. Deodatã, uneia mai grase i se întâmplã un accident destul de regretabil; se roşeşte toatã, lasã privirea în jos şi, prefãcându-se cã a pierdut ceva pe covor, se mişcã într-o parte şi în alta, silindu-se sã facã sã scârţâie scaunul, doar doar va obţine… rima. În fine, incidentul trece neobservat, jocul îşi continuã mersul, când deodatã Titu întrerupe cu imperturbabila lui voce nazalã:
– Bine cucoanã dragã, cu zgomotul fãcuşi dumneata ce fãcuşi, dar cu mirosul ce-i facem?…
Expresia „dar cu mirosul ce-i facem?” s-a încetãţenit de atunci în vocabularul limbii, ori de câte ori încearcã cineva sã camufleze o acţiune ruşinoasã.
Altã datã, un grup de cucoane pe care Titu, ca sã râdã de ele, le convinsese cã avea deosebite calitãţi de medium, l-au invitat la o şedinţã de spiritism. De când îşi publicase B. P. Haşdeu renumita lucrare Sic cognito69 , toate cercurile spiritiste nu mai evocau la masa rotundã decât pe nefericita scriitoare Iulia Haşdeu, geniala fiicã a lui Bogdan Petriceicu, plecatã din lumea celor vii la numai 19 ani… zi şi noapte, umbra sãrmanei Iulia era mereu deranjatã de prin Cîmpii Elizee sau de unde va fi fost, ca sã stea de vorbã cu toate babele trãznite de prin multiplele mahalale ale oraşelor noastre… Dar sã revenim la şedinţã. Titu este aşezat pe un scaun şi hipnotizat pânã ce cade în transã şi începe sã sforãie.
– Titule, îţi poruncesc sã chemi aci spiritul Iuliei Haşdeu!…, îi porunceşte conducãtoarea şedinţei.
– Vine îndatã.
– Iulia Haşdeu, rãspunde, ai venit?…
– ……
– Iulia Haşdeu, unde eşti?… rãspunde!…
– (nimic)
Scena se repetã de douã, trei ori, pânã ce conducãtoarea îşi pierde rãbdarea:
– Titule, ţi-am poruncit sã chemi aci spiritul Iuliei Haşdeu. De ce nu vine?…
– Vine îndatã.
– Dar de ce nu vine?…
– E ocupatã.
– Ce face?…
– Se c…
…………………………………………………………..
Titu nu a ştiut niciodatã ce este jena. Multiplele sale realizãri l-au fãcut sã se comporte uneori ca un adevãrat satrap oriental.
Într-o zi, când trimise vorbã în garã sã i se reţinã un loc în tren, s-a trezit cu un birjar intrând cu trãsura în curte:
– Sã trãiţi, coane Titule!… M-a trimis domnu’ şef de garã sã vã aduc, cã nu mai poate ţine trenul în staţie!
– Ba sã-l mai ţie!… Nu vezi cã încã nu am terminat masa?… rãspunde Titu cu gura plinã.
– Fac domnii pasageri gãlãgie!…
– Şi ce dacã fac?… Sã aştepte!… Eu le-am fãcut trenul ãsta, tot eu pot sã-l şi desfiinţez!…
Se credea îndreptãţit la multe Nenea Titu şi nu întotdeauna i-a mers. Într-o searã, în casa prietenului sãu Nicolae Mandrea, membru al Junimii şi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, a cunoscut-o pe renumita cântãreaţã Elena Teodorini, prietenã din copilãrie cu soţia lui Nicolae, Zoe Mandrea70 . A cântat în faţa oaspeţilor şi toţi o ascultau vrãjiţi… A cântat „Paloma”, „Amoru-i un copil pribeag…” a fost minunatã… Titu mai ales o mânca din ochi, nu altceva, şi avea şi de ce… Elena Teodorini întruchipa ispita personificatã cu minunata ei carnaţie, gura senzualã şi ochii galeşi!
…şi iatã acum urmarea, aşa cum a povestit chiar Elena a doua zi, prietenei sale Zoe:
„…abia ieşeam de la tine şi tocmai voiam sã mã sui în trãsurã, când hop, şi Domnul Frumuşanu.
– Când pot sã vã mai vãd, stimatã Doamnã?… mã întreabã el gâfâind.
– Dacã vã face plãcere, mâine dupã-masã – la cinci, la mine acasã – am rãspuns eu.
– Bine… mâine la cinci – a repetat el, sãrutându-mi cu lãcomie mâna de la mãnuşã în sus.
A doua zi la orele cinci precis şi-a fãcut apariţia la mine, elegant, ferchezuit şi cu un pacheţel în mânã.
– Ţi-am adus o specialitate a Gorjului nostru; nişte pãstrãvi afumaţi…
Am dat servitoarei peştii sã-i punã în sufragerie şi am trecut în salonaşul meu unde, fãrã nici o intenţie sau calcul, m-am aşezat pe divan, iar el, alãturi de mine… Nici n-a închis bine servitoarea uşa, şi s-a şi nãpustit asupra mea, cuprinzându-mã de mijloc şi acoperindu-mi obrazul cu sãrutãri… deodatã, cu un gest brusc, a vrut sã mã cucereascã, aşa netam nesam… Eu mã apãram din rãsputeri, şi, cum aveam soneria la îndemânã lângã divan, am întins braţul şi am sunat. Uşa s-a deschis, iar el mi-a dat atuncea drumul, sãrind în picioare cât îi permiteau de repede cele 100 de kilograme ale sale şi mi-a spus pe un ton îmbufnat:
– N-are nici un rost, când eşti artistã, sã faci pe mironosiţa!… Adio doamnã!…
A ieşit apoi pe uşã şi, trecând prin sufragerie, şi-a luat apoi pachetul cu pãstrãvi… Închipuieşte-ţi dragã, şi-a luat pãstrãvii înapoi !…”, repetã Elena Teodorini râzând în lacrimi.
Aspectul lui îţi sugera un faun mitologic: rotund şi grãsuliu, pãrul castaniu dat pe spate, o frunte înaltã şi frumoasã, doi ochi mici, uşor oblici, în care scânteia deşteptãciunea şi isteţimea. Când îl interesa conversaţia îi închidea pe jumãtate ca sã se concentreze mai bine şi, deodatã, spontan ca un fulger, ţâşnea câte un rãspuns dintre acelea, pe cât de obraznic pe atât de spiritual, un rãspuns tipic Titu Frumuşanu.
A fost în repetate rânduri ales deputat de cãtre Colegiul I Alegãtori din Gorj şi de douã ori a fost şi vicepreşedintele Camerei. Întreruperile sale în dezbaterile parlamentare deveniserã celebre şi o lume întreagã se ferea sã înfrunte sãgeţile sale ascuţite, cãci pe Titu nu-l bãgai în cofã cu una, cu douã. Ceea ce nimeni nu avea curaj sã spunã cu glas tare, el o spunea, cãci problema respectului nu l-a preocupat în viaţã. Tot aşa s-a comportat şi cu prietenii, cãrora niciodatã nu le-a rãmas dator, indiferent de locul şi condiţiile în care-şi achita poliţele:
Prietenul sãu, magistratul Golfineanu, preşedintele tribunalului din Craiova, îl tot invita ca, în drum spre Bucureşti între douã trenuri, sã se abatã şi la Craiova câteva ore, sã vinã sã ia masa la el. Titu promitea mereu, dar niciodatã nu venea.
– Sã ştii cã dacã n-ai de gând sã vii de bunã voie, am sã te fac sã vii de nevoie… – l-a ameninţat într-o zi Golfineanu în glumã.
– Te sfãtuiesc sã nu te pui cu Titu Frumuşanu…
Într-o zi primeşte la Târgu-Jiu un mandat de aducere la tribunalul din Craiova. Nedumerit, se suie în tren, ca sã constate acolo cã fusese citat ca martor într-un proces intentat de servitoarea lui Golfineanu (o ţigãncuşã nostimã), bucãtãresii sale (o altã ţigancã), pentru nişte presupuse insulte. Pricepând pe loc cum stãteau lucrurile, Titu şi-a fãurit în grabã un plan.
Iatã-ne acuma în sala procesului:
– Tribunalul audiazã pe martorul Frumuşanu!…, pronunţã preşedintele cu glas solemn. Vã rog sã spuneţi tot ce ştiţi!…
– Pãi sã vedeţi cum a fost, începe Titu cu tonul cel mai natural din lume. Dumneaei de colo a zis: „Am sã te dau în judecatã, fã, dacã te mai legi de mine, şi o sã-ţi fac un procest sã-ţi meargã petecele!…”
„ Ei, şi mult îmi pasã mie de procesul tãu!”… a rãspuns dumneaei, cealaltã.
„ Ba o sã-ţi pese … cã eu mã ţin cu Golfineanu, cu judecãtorul, şi o sã câştig!…”
„ Ei, şi ce crezi, cã mi-e fricã de voi?… pupa-m-aţi în c… şi tu, şi Golfineanu ãla al tãu!…”
– Tribunalul e lãmurit, şi mulţumeşte domnului martor pentru depoziţie… întrerupe Preşedintele, roşu ca focul şi agitând nervos clopoţelul.
– Ţi-am spus eu, sã nu te pui cu Titu Frumuşanu! – i-a spus el apoi la masã.
Titu nu rãmânea niciodatã dator nimãnui şi-şi achita de obicei poliţele, sub cele mai usturãtoare forme. Bunul sãu prieten Popescu-Balaci se cãsãtorise de curând cu o prinţesã Ghica şi „Alteţa Sa”, gãsindu-l „prea vulgar”, insista pe lângã soţul ei sã o lase mai moale cu prietenia cu Domnul Frumuşanu. Titu observase manevra, dar tãcea. Într-o zi, s-au întâlnit întâmplãtor într-un restaurant de lux. Prinţesa se afla într-o stare avansatã şi vizibilã de graviditate. Titu se îndreptã vesel spre ei şi exclamã pe un ton entuziast:
– Aa!… Felicitãri, Felicitãri!… Observ cã neamul Popescu se va înmulţi!…
Sã-l fi vãzut cum îi strãluceau ochii de lãcomie în faţa unei mâncãri apetisante, a unei sticle de vin vechi sau a unei femei frumoase… Gura lui cea micã, cu un desen regulat şi frumos, cu nişte buze cãrnoase şi voluptoase, bãrbuţa patratã à la Henri IV, totul în el îţi evoca pe satirul dionisiac, mai ales atunci când lãsa ochii în jos şi cu o mişcare rapidã îşi umezea buzele cu vârful limbii sale grase şi trandafirii.
La masã, cu o falsã modestie, cerea sã fie servit ultimul, dar atuncea lua tot ce rãmãsese în farfurie, aşa, fãrã nici o jenã, ba uneori mergea şi mai departe. Madam Oketzka, guvernanta copiilor Mandrea, a privit într-o zi consternatã cum a întins el furculiţa şi i-a luat din farfurie o bucatã ce i se pãruse mai gustoasã… Bunicul meu Tache i-a fãcut însã odatã figura:
– Mariţo, pe mine sã mã serveşti ultimul… i-a spus Titu într-o zi ca de obicei servitoarei noastre.
– Pe mine sã mã serveşti tot la urmã, înaintea lui Domnu Titu… a adãugat bunicul meu. Când i-a venit însã rândul, a luat aproape tot, nemailãsând în farfurie decât o singurã bucãţicã slabã şi costelivã…
– Acuma du-te Mariţo şi serveşte şi pe Domnu Titu!…
Îl pasiona frumosul sub toate formele; era un colecţionar de obiecte de artã şi casa lui somptuoasã de pe Str. Frumuşanu din Târgu-Jiu71  îţi fãcea impresia unui muzeu cu sãlile mari cu vitraliuri, tablouri, statuete şi antichitãţi, toate orânduite cu un remarcabil bun gust.
Dragostea lui pentru culturã şi-a manifestat-o în cele mai diverse feluri. În Iunie pornea de obicei cu trãsura prin judeţ sã asiste la examenele de fine de an de prin şcolile primare sãteşti. Când descoperea câte un copil mai isteţ, mai îndrãgostit de carte îl aducea pe a sa cheltuialã în oraş şi-l întreţinea apoi la studii în liceu, ba chiar şi în facultate, atunci când sârguinţa elevului nu se dezminţise între timp. Numeroşi medici, avocaţi, ingineri din Gorj îşi datoreazã cariera lui Titu Frumuşanu.
Într-o varã, pe când asista ca de obicei la un astfel de examen rural, a rãmas încântat de exactitatea şi promptitudinea rãspunsurilor date de un copil de ţãran, elevul Paţica. Cu nimic nu l-ar fi putut înfunda; era bãiatul stãpân pe materie şi basta. Istoria, religia, matematica, geografia… în toate se descurca cu o deplinã siguranţã de el.
– Mã, tu ãla, care le ştii pe toate, îl interpeleazã Titu cu vocea lui nazalã, ia sã-mi spui tu mie pe unde se p… gãina?…
– Pe poianã… a rãspuns ţãranul nostru pudic şi cuviincios, fãrã a sta mult pe gânduri.
Paţica a fost apoi luat în casa lui Frumuşanu pânã la terminarea studiilor. Era de o seamã cu Tache,  fiul lui Titu, cãruia îi convenea ca bãiatul sãu sã devinã emulul unui element valoros. Dupã terminarea studiilor liceale, au urmat amândoi medicina şi atât Tache, la Bucureşti, cât şi Paţica, la Târgu-Jiu, au fost apoi o viaţã întreagã figuri marcante în lumea medicilor.
Titu era un bãrbat comod, care niciodatã nu s-a grãbit, şi de asta a şi realizat atâtea. Prefera sã nãscoceascã cele mai nãstruşnice soluţii, decât sã se lase scos din ale lui. Ocupaţia germanã din 1916 l-a surprins în Bucureşti, de unde nu se mai gãsea nici un cal şi nici un strop de benzinã şi atunci şi-a adus din Gorj un car cu boi împreunã cu provizia respectivã de fân. Tot cu fân a aşternut el şi carul, peste fân o scoarţã olteneascã, iar deasupra, aşezat comod ca un rege feneant, Nenea Titu, care îşi fãcea în acest echipaj bizar toate cumpãrãturile, cursele şi vizitele în Capitala ţãrii.
– Dã-i înainte, Nene Titule, nu te jena!… îi striga câte un cunoscut de pe trotuar, când îl zãrea pe Calea Victoriei în faetonul sãu rustic.
Când suferea câte un prieten o nedreptate din partea nemţilor, acesta alerga sã-l roage pe Titu Frumuşanu sã intervinã el, şi Titu nu se sfia sã le spunã ocupanţilor germani ce credea despre ei; nu ştiu cum proceda însã, cã obţinea întotdeauna câştig de cauzã.
Totuşi, supãrãrile, vexaţiunile şi eforturile vane din timpul ocupaţiei i-au distrus nervii şi sãnãtatea, şi puţin dupã terminarea rãzboiului, la 13 aprilie 1919, şi-a dat şi el obştescul sfârşit, într-un sanatoriu din Bucureşti.
Era cu douã luni înainte de a muri… Toatã lumea ştia cã suferea de o boalã gravã şi cã zilele îi erau numãrate, când s-a întâlnit, în restaurantul gãrii Filiaşi, cu Todi Mandrea, fiul fostului preşedinte al înaltei curţi de casaţie.
– Ce bine-mi pare cã te vãd, Nene Titule!… auzisem despre dumneata cã ai fi grav bolnav!
– Aşa e dragã Todi, vino-ncoa sã te pup!… Da, sunt pierdut, şi nici un medic nu mã mai poate salva! Apoi, chemând chelnerul:
– Bãiete, un borş, o omletã din şase ouã, trei costiţe de porc cu varzã, nişte brânzã de Penteleu, fructe, o cafeluţã… şi sã-mi aduci şi un chil de vin negru!…72
– Dar, bine, Nene Titule!… ãsta e meniu pentru un bolnav aşa de grav cum spui cã eşti?…
– Ce vrei, dragã Todi, mãcar sã mor sãtul!…
Boala s-a agravat însã repede… se spunea cã avea puroi la ficat, un picior i se umflase şi a fost necesarã o amputare, dar nimica nu a mai putut opri evoluţia şi, în curând, s-a declarat infecţia generalã… De pe patul din sanatoriu, Titu da fiicei sale, Julietta, ultimile dispoziţii:
– Sã mã aşezaţi în cavoul familiei noastre din Târgu-Jiu… Nu vreau nici dric, nici cai drapaţi… Totul sã fie cât se poate de simplu… Pentru a mã transporta pânã acolo, faci o cerere de vagon şi o duci lui Ionescu de la serv. Mişcãrii din Gara de Nord. L-am servit în viaţã şi mi-e îndatorat… Pentru cheltuieli…
Julietta, de lângã el, se topea în lacrimi. La un moment dat, Titu a întrerupt-o enervat:
– Mai înceteazã o datã cu bocitul!… Mã sileşti sã vorbesc tare şi mã oboseşti. Ştiu cã-ţi pare rãu cã mor, dar n-o sã mã faci sã cred cã-ţi pasã mai rãu decât mie… Ce vrei, însã?… Este o lege cãreia trebuie sã ne supunem cu toţii!…
Şi cu moralul acesta a închis ochii Titu Frumuşanu, omul care nu s-a dat niciodatã înapoi de la o masã gustoasã, un vin bun, o femeie frumoasã, o cãlãtorie interesantã sau un obiect de artã… Oratorul, causeurul, omul de spirit, de a cãrui lance ascuţitã tremuraserã toţi… Târgu-Jiul îi datoreazã nenumãrate înfãptuiri şi cu drept cuvânt se poate spune cã Titu Frumuşanu este omul care a promovat acest târg la rangul de oraş.
A fost un bun tatã de familie şi a ajutat pe mulţi la nevoie, cãci sub exteriorul sãu epicurian se ascundea o inimã sensibilã, generoasã şi pasionatã de frumos… într-un cuvânt, acest aristocrat rafinat cu aspect rablezian, a fost o figurã a vremii sale care a fãcut epocã şi de care nu ne vom putea aminti decât cu plãcere.
A murit într-o zi de Duminica Tomii… Linia feratã Filiaşi–Târgu-Jiu era inundatã şi a trebuit sã fie trimis un dric ca sã-l aducã pe şosea. O sãptãmânã întreagã a durat acest drum de 60 de km de la Filiaşi la Târgu-Jiu, cãci prin toate satele pe unde trecea îl opreau ţãranii ca sã-l citeascã popa şi la ei în sat „pe tatãl lor”… În ziua înmormântãrii, oraşul era aşa înţesat de ţãrani cã n-aveai unde sã arunci un ac… Aveam 11 ani pe atuncea. Carul mortuar cu caii nedrapaţi înainta cu mare greutate prin mulţime, precedat de zeci de preoţi în odãjdii şi cu cãdelniţe. Numeroasele ordine cu care era decorat i-au dat dreptul la onoruri militare şi i s-a fãcut o paradã ca unui general… Şcolile, cetãţenii… toţi au ţinut sã-l petreacã în aceastã ultimã cãlãtorie. Ţãranii veniserã cu coasele şi au cosit câmpul Ciocîrlãului unde înfloriserã aceşti minunaţi soli ai lunii lui Prier, care sunt gingaşele caprine (narcise)… Titu le iubise cel mai mult în viaţã, cu parfumul lor îmbãtãtor, petalele fine de un alb imaculat şi inima galbenã ca aurul… Tot traseul procesiunii, de la intrarea în oraş şi pânã la cimitir, fusese presãrat cu aceste caprine. Aroma lor plutea prin aer, accentuând parcã şi mai mult atmosfera dureroasã a ieşirii acestui om minunat din lumea celor vii… S-au rostit zeci de discursuri… dispãruse o figurã.

℘⇑

Titu Frumuşanu a fost cãsãtorit de douã ori; pe prima lui soţie, Marioara Burlan, a iubit-o mult şi a înşelat-o copios; într-o vreme era chiar sã divorţeze de ea, atunci când o oarecare Doamnã Gãrdescu, o sirenã nefastã, îi furase minţile… Bunul sãu prieten, Barbu Delavrancea, a intervenit însã energic, i-a deschis ochii şi l-a readus pe calea binelui, dupã ce i-a arãtat ce comoarã de femeie era sã pãrãseascã… Sensibil la glasul raţiunii, Titu a cedat… şi a fost bine aşa!… Titu şi Marioara au avut pentru copii:
1. Julietta (1888-1937) o femeie bunã, inteligentã, cultã, de o veselie rarã, a fost mãritatã cu Victor Capelleanu şi a murit destul de tânãrã de diabet. Julietta a avut şi ea trei copii:
a. Marta (1908-1966), o fatã muncitoare, inteligentã, serioasã, sãritoare, într-un cuvânt, supãrãor de cumsecade. Nu s-a mãritat niciodatã şi toatã viaţa şi-a sacrificat-o pentru copiii surorii ei, Nina. A murit dintr-o tumoare la creier.
b. Nina (1910-1975), mãritatã cu Gh. Stegãroiu, cãzut eroic pe front. Are doi copii: pe Radu (1938), inginer mecanic, tatã a douã fete: Maria-Emanuela (1965) şi Corina (1977); al doilea copil al Ninei este Anca (1939) care a fost mãritatã cu Octavian Tomuţa şi a avut trei copii: Daniela (1965), Adrian (1967) şi Vlad (1971). Nina Stegãroiu, rãmasã vãduvã de tânãrã şi cu doi copii mici, a avut multe necazuri în viaţã, dar râdea toatã ziua; cu cât erau necazurile mai mari, cu atât râdea mai mult. A murit de cord, într-o clinicã.
c. Titi Capelleanu, nãscut în 1915, al treilea copil al Juliettei, a fost ofiţer, apoi licenţiat în drept, cãsãtorit cu Ali Popescu. Azi e pensionar.
2. Doctorul Tache Frumuşanu (1889-1947), un eminent chirurg, cãsãtorit mai întâi cu Mimi Dãnãricu, apoi cu Irène Tissescu; nu a avut copii.
3. Avocatul Şerban Frumuşanu (1892-1958), care nu a avut copii. Era tare fricos la boalã. Odatã s-a internat într-o clinicã pentru a-şi face un examen general. Nu i s-a gãsit nimic şi a doua zi urma sã i se facã ieşirea din spital. Pe searã, medicul de gardã a intrat în rezerva lui Şerban, s-a aşezat pe patul lui şi a povestit un banc. Toatã lumea a râs şi cel mai cu poftã a râs Şerban, dar deodatã a lãsat capul într-o parte. Un stop cardiac venise sã demonstreze:
a. cã suferise totuşi de cord.
b. cã se poate muri şi de râs.
4. Stanca Frumuşanu, nãscutã în 1896, nu s-a mãritat niciodatã şi trãieşte şi astãzi. Deşi s-a luptat cu foarte mari greutãţi în viaţã, buna dispoziţie şi optimismul nu au pãrãsit-o niciodatã. Astãzi trãieşte dintr-o pensie socialã de 300 de lei şi mãnâncã la cantina sãracilor, dar niciodatã nu s-a plâns, şi niciodatã nu am auzit-o bârfind.
Dupã moartea primei soţii, Marioara, Titu s-a recãsãtorit cu Marie Panaitescu, o femeie cu un port mândru al capului, înaltã, dreaptã, cu un mers majestos… o frumuseţe cu adevãrat regalã care, pare-se, reuşise în tinereţe sã capteze chiar admiraţia regelui Albert al Belgiei. Despre ea se povesteşte cã, trecând o datã pe jos pe Calea Victoriei, a simţit cum i se desface şiretul de la chiloţi şi cum aceştia încep sã-i lunece pe picior în jos. Pentru nimic în lume, Marie nu s-ar fi oprit însã în stradã sã repare accidentul. Fãrã a privi în jos, a pãşit demnã afarã din chiloţi, lãsându-i acolo jos pe trotuar, şi a mers majestuoasã mai departe.
Marie ţinea mult la fast şi toatã lumea întorcea capul pe stradã când trecea… Titu nu era însã omul pe care sã-l intimideze cu „majestatea” ei.
Se povesteşte cã într-o zi, pe calea Victoriei, cu nelipsita lui havanã în gurã şi cu mâinile în buzunar, Titu admira vitrinele, în timp ce în faţa lui, Marie se plimba cu o prietenã.
– Noroc bun Nene Titule, îl bate un prieten pe umãr. Ce faci pe aci?…
– Mã plimb, nu vezi?…
– Ce zici, dom’le de dama asta dinaintea noastrã?… Straşnicã femeie, hai?…
– Ehei, la pat s-o vezi!… rãspunde Titu, clipind şiret din ochi şi trecându-şi vârful limbii peste buzele cãrnoase.
– Ce spui, Nene… nu cumva vrei sã mã faci sã cred cã o cunoşti şi cã … fugi dom’le de aci cã minţi!…
– Ba chiar aşa e!… Pe onoarea mea!…
– N-ai vrea sã mi-o prezinţi şi mie?…
– Cu plãcere!… Marie!… dã-mi voie sã-ţi prezint pe prietenul meu, domnul X… Soţia mea!…
– Enchantée!… rãspunde mândrã Marie, întinzând cu un gest superb, la sãrutat, mâna ei înmãnuşitã.
Alta:
La hotelul Römischer Kaiser din Sibiu (era încã pe vremea stãpânirii Austro-Ungare), Titu şi Marie coboarã într-o dimineaţã din camerã.
– Sã puţuluim pe doamna73 … sare bãiatul de hotel cu peria de haine, cu gândul la un bacşiş bun.
– Lasã… cã n-am nevoie de ajutorul tãu pentru treaba asta… rãspunde imperturbabil Titu cu vocea lui nazalã.
Marie a murit în 1959, în vârstã de 94 de ani.

Ecaterina Dobruneanutc “Ecaterina Dobruneanu”
tc “”
Al treilea copil al Tincãi şi al lui Tache Frumuşanu a fost o fatã, pe care au botezat-o Ecaterina, ca pe mama ei. De o frumuseţe remarcabilã, a fost mãritatã foarte tânãrã cu Grigore Caribol, dar, rãmânând vãduvã, s-a remãritat peste câţiva ani cu Ştefan Dobruneanu cu care a dus o cãsnicie fericitã, care a iubit-o mult de tot şi a rãsfãţat-o în toate felurile, cu atât mai mult, cu cât dispunea şi de mijloacele necesare. O singurã pãrere de rãu îi frãmânta pe tinerii soţi: cã nu aveau urmaşi. Asta nu îi împiedica însã sã continue sã tragã nãdejde; aveau toatã viaţa înaintea lor… Soarta a voit însã altfel şi nu le-a fost dat sã se poatã bucura prea multã vreme de cãsnicia lor fericitã… Sãrmana Ecaterina nu împlinise nic patruzeci de ani, când un cancer necruţãtor i-a curmat fãrã milã firul existenţei.
A plâns-o ani de zile bietul Ştefan, şi în memoria ei a amenajat în grãdina publicã din Târgu-Jiu un sistem complex de irigaţie, compus dintr-un puţ de alimentare, o pompã, un castel de apã, o monumentalã fântânã artezianã şi un numãr de guri de apã pentru stropirea rondurilor. În schimbul acestor costisitoare lucrãri, a pretins şi el Primãriei sã înalţe (tot pe cheltuiala sa, de altfel) printre straturile de flori de pe firul aleei principale un bust al frumoasei sale soţii. Acest bust se încadra de minune în ansamblul arhitectural al parcului şi producea o impresie din cele mai plãcute…
Trecuserã vreo treizeci de ani şi mai bine, Ştefan Dobruneanu era şi el mort de mult, grãdina continua sã înfloreascã şi sã desfete pe târgoveţii noştri, de la pruncii din cãrucioare, la tinerele perechi de îndrãgostiţi, şi pânã la pensionarii bãtrâni veniţi sã-şi citeascã ziarul pe o bancã.
Edilii oraşului de atunci, din 1933, au fost însã într-o zi cuprinşi de o spontanã şi nobilã revoltã: „Cine mai e şi aceastã Ecaterina Dobruneanu?… Ce a fãcut ea pentru oraşul nostru?”… De dãrâmat nu puteau dãrâma bustul, din cauza contractului, şi atunci, într-o bunã dimineaţã, cetãţenii au constatat cu stupefacţie cã bustul din grãdinã „fusese furat” peste noapte de un necunoscut. Toboşarul primãriei, acela care anunţa prin oraş toate ordinele circulare, licitaţiile etc., un beţiv notoriu, pe nume Iancu Sãftoiu, zis Ţoi, a mãrturisit însã peste câteva zile, la o ţuicã, cã el ridicase bustul, din ordin, şi cã acesta se afla dosit la cimitir; totuşi bustul nu a mai fost reaşezat pe soclul sãu, pe care Consiliul municipal s-a grãbit sã-l dãrâme „nemaiavând nici un rost”.
Aşa este când mori fãrã urmaşi!
Splendidul cavou al Ecaterinei Dobruneanu, cel mai frumos din tot cimitirul, a fost lãsat mulţi ani în paraginã, şi actualmente a fost achiziţionat de un particular, inginerul Cristian Nicolaescu.

Numa D. Frumuşanutc “Numa D. Frumuşanu”
1867-1940

Cel mai mic dintre copiii Tinchii a fost un bãrbat înalt, bine legat, cu o frunte latã, o privire inteligentã, o mustaţã îngrijitã cu vârfurile rãsucite în sus şi acoperind o gurã finã, într-un cuvânt, „un om bine”: frumos, cult, manierat şi plãcut în societate.
Avea însã şi el o meteahnã, cãci era… cum sã zicem… prea sonor… Fraza lui umflatã, teatralã, rostitã cu o voce plinã, rãsunãtoare, plasatã şi unde trebuia, dar din nenorocire şi unde nu trebuia, i-a scãzut mult din prestigiu, şi adeseori pe nedrept.
„Potoleşte-te Nottara74 !…” îl apostrofa de obicei sora lui mai mare, Constanţa.
Nãscut la 6 Decembrie 1867, într-o zi de Sfântu Nicolae, a fost botezat Nicolae, dar toatã viaţa i s-a spus Numa. Cursurile primare le-a fãcut în Târgu-Jiu, iar pe cele gimnaziale, la Sf. Sava în Bucureşti. Dupã absolvirea gimnaziului s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, dar nu i-a fost dat sã facã ingineria. Într-o zi de iarnã, deşi era în ajun de examen, socotindu-se pe semne destul de pregãtit, şi-a luat patinele şi a plecat în Cişmigiu… Pe când patina însã mai cu foc, a trecut pe acolo profesorul Gheorghe Duca, şi a fost aşa de revoltat cã un elev, în preziua examenului, sã se distreze pe ghiaţã, încât a doua zi l-a trântit aproape fãrã a-l interoga… Numa s-a speriat, s-au speriat şi pãrinţii şi l-au înscris la facultatea de drept din Bruxelles. Ca sã fie sigurã cã tânãrului nu-i va mai arde acolo de distracţii, a plecat şi Tinca cu El, rãmânând vreo patru ani în capitala Belgiei „sã-şi supravegheze” odorul. Se pare însã cã prezenţa ei nu l-a prea îndepãrtat din lumea distracţiilor, mai ales cã era un pasionat şi talentat patinator; odatã, pe ghiaţã, s-a luat la întrecere chiar cu prinţul moştenitor al Tronului, fiul regelui Leopold al II-lea75. Acesta a transpirat însã, a fãcut o dublã pneumonie şi a murit, aşa cã lui Leopold i-a urmat la tron un nepot, Albert, fiul fratelui sãu. Cel puţin aceasta e versiunea lui Numa Frumuşanu, care declara în faţa oricui voia sã-l asculte: „Eu sunt acel care a dat Belgiei dinastia pe care o are astãzi!…”
Îi plãcea şi biliardul şi odatã, la un concurs, a luat premiul I, dar a preferat sã i se acorde premiul II (aşa spunea el) pentru cã era o picturã în ulei, reprezentând nişte flori. Tabloul îl are şi astãzi Vintilã, fiul lui Numa. Mai mult decât patinajul şi biliardul îi plãceau însã femeile… şi numai femei frumoase şi reprezentative alegea Numa Frumuşanu… şi tare îi mai plãcea sã se afişeze cu ele, aşa cã nu e de mirare cã la un concurs de frumuseţe s-a trezit numit în juriu (de notat cã, pentru alegerea reginei frumuseţii, candidatele trebuiau cercetate la dinţi, la sâni etc.)
Toate aceste distracţii nu l-au împiedicat însã pe tânãrul şi frumosul Numa Frumuşanu sã-şi vadã cu sârg de carte, aşa cã în 1892 şi-a trecut ultimul examen şi s-a întors în ţarã, unde şi-a fãcut în continuare stagiul militar, iar în 1894 şi-a echivalat diploma la Facultatea de Drept din Bucureşti şi s-a înscris în baroul avocaţilor din Târgu-Jiu. În acelaşi an a fost numit şi profesor de francezã şi de drept la gimnaziul din Târgu-Jiu. În vremea aceea era încã neînsurat şi locuia în strada Griviţa. Într-o noapte de Înviere, revenea singur spre casã… Oraşul încã nu era luminat cu electricitate şi la un colţ de stradã se trezeşte în faţã cu un om înalt şi spãtos; nu era nimeni împrejur.
– La mulţi ani Domnule Numa! îl întâmpinã acesta cu un puternic glas baritonal.
– Cine eşti dumneata?… De unde vii?…
– Nu are a face… Vin de la Ocnã… vreau sã vorbesc cu Dumneavoastrã.
Bãnuiesc cã bietul Numa îngheţase de fricã; totuşi l-a poftit la el înãuntru. Despre ce era vorba?…
Cu douãzeci de ani în urmã, în timp ce îşi fãcea armata la Cãlãraşi, cu schimbul, la târgul de vite din Cãrbuneşti a fost gãsit asasinat şi jefuit un bogat geambaş din localitate, iar lângã cadavru, sabia cãlãraşului nostru76 . Fãrã alte dovezi, omul a fost judecat şi osândit la 20 de ani muncã silnicã, iar la întoarcere îşi gãsise soţia cu douã fete în plus. Tânãrului nostru avocat i s-a pãrut un fleac sã pledeze într-un recurs pentru reabilitarea omului şi dezmoştenirea fetelor bastarde, dar vezi, avocaţii cei bãtrâni ştiau mai multe şmecherii decât el, şi procesul a fost pierdut. Mai avea încã de învãţat începãtorul nostru!…
Cu altã ocazie, pleda procesul unui italian care lucra în minele Schela şi omorâse cu trei lovituri de cuţit pe un tânãr pe care-l surprinsese în braţele soţiei. Numa Frumuşanu a înţeles sã pledeze pe tema sentimentalã şi l-a învãţat pe clientul sãu sã declare cã se înfuriase şi cã-şi regreta fapta… Tot pe ce se putea conta era o sentinţã ceva mai blândã… În timpul procesului însã, italianul nostru s-a încãlzit şi a început sã rãcneascã, cã dacã ar fi sã repete cazul, l-ar mai omorî o datã şi… culmea… juraţii l-au achitat!… Aşa este cu tribunalele!…
În 1901, Numa a demisionat din postul de profesor, spre a putea candida la alegerile pentru Camerã, şi în acelaşi an a şi fost ales deputat în colegiul II; şi-a continuat însã şi activitatea de profesor, dar fãrã platã, voluntar.
În 1902 s-a cãsãtorit cu una din cele mai frumoase fete din judeţ, Aurica Burcã, fiica unui mare proprietar din Novaci, tatãl a cinci fete, care de care mai chipeşe.77  În acelaşi an a avut un bãiat, Dinu şi la botezul lui, printre alţi invitaţi, venise şi Barbu Delavrancea, prieten cu Titu şi cu Numa. În aşteptarea începerii ceremoniei s-a servit un aperitiv, o ţuiculiţã, douã… mai multe, iar în clipa când l-a bãgat popa pe Dinu în cazan: „Boteazã-se robul lui Dumnezeu Constantin…”, Barbu Delavrancea s-a repezit ca un bolid peste preot: „spune-i şi Barbu, pãrinte!….” şi bietul popã, nãucit şi speriat, a luat-o de la început: „Boteazã-se robul lui Dumnezeu Barbu-Constantin…” şi iatã de ce Dinu Frumuşanu s-a mai numit şi Barbu.
În anul urmãtor s-a ţinut la Viena un congres al parlamentarilor din Europa, la care au participat şi Numa, cu Aurica şi Titu, care, de câţiva ani rãmãsese vãduv şi venise singur. Aurica era într-o toaletã splendidã, strãlucind ea însãşi de tinereţe şi de frumuseţe. Dupã terminarea lucrãrilor congresului a urmat un banchet şi, din lipsa unei sãli adecvate, organizatorii festivitãţii amenajeazã douã saloane, unul pentru persoanele cãsãtorite şi celãlalt pentru burlaci. Când a anunţat majordomul: „Monsieur et Madame Frumuşanu!”, Titu, pe neaşteptate, a luat-o pe Aurica de braţ cu un gest hotãrât şi a pãşit sigur pe el în primul salon, în timp ce bietul Numa, mofluz, a trebuit sã ia masa cu burlacii.
În 1908 a mai avut un bãiat, pe Vintilã. Primul gest al micuţului Dinu, când a auzit cã i s-a nãscut un frãţior, a fost ca sã-şi ascundã toate jucãriile prin sobã şi în alte unghere. Numa şi-a iubit mult copiii şi le-a luat adeseori apãrarea. Odatã, profesorul Stoicescu de la Facultatea de Drept i-a admonestat pe Dinu şi pe Vintilã în termeni care au depãşit cu mult limitele raporturilor corecte dintre profesor şi student. Numa, informat de Vintilã, s-a grãbit sã se ducã sã-i cearã socotealã, dar profesorul a negat. „Îmi daţi voie sã cred pe fiul meu şi nu pe D-voastrã”, i-a tãiat-o scurt Numa. Altãdatã, Sever Pleniceanu, cumnatul lui, venise la Târgu-Jiu sã vândã nişte pãmânt şi le fãgãduise celor doi bãieţi câte un cadou substanţial. S-a nimerit însã ca în seara aceea Dinu, care avea acum 20 de ani, sã soseascã acasã cam cherchelit. Sever s-a revoltat atunci şi s-a adresat lui Numa:
– Pe banditul ãsta sã-l legi, sã vadã mâine când s-o trezi, în ce hal s-a putut înjosi!
– Mai întâi sã faci şi tu copii, şi numai apoi sã mã înveţi cum sã-i cresc pe ai mei! i-a rãspuns Numa. Sever s-a adresat atunci lui Vintilã:
– Intenţionasem sã vã fac câte un cadou frumos din vânzarea pãmântului, dar lui nu-i mai dau. Îţi voi da numai ţie.
– Dacã nu-i dai lui Dinu, nu primesc nici eu! a ripostat Vintilã… Numa jubila.
Aceste sentimente paterne l-au onorat… ca pãcat cã era însã atâta de … sonor !
În 1914, pe când era prefect de Gorj, judeţul a fost vizitat în douã reprize de Regina Maria, care a rãmas încântatã, atât de primirea fastuoasã ce i-o pregãtise prefectul, cât mai ales de frumuseţea plaiurilor şi munţilor, precum şi de pitorescul mãnãstirilor noastre. Tot traseul de la şosea şi pânã la mãnãstirea Polovraci era bordat cu vaze cu crini albi, floarea ei preferatã.
– Cine a aranjat traseul acesta cu atâta bun gust? a întrebat regina.
– Eu Majestate… Cine altul? a rãspuns prefectul umflându-se în pene.
– Lasã astea!… aci se vede clar cã e o mânã de femeie… Cine a fost?…
– Pãi sã vedeţi Majestate… de fapt a fost soţia mea!…
– Aşa mai merge… Şi unde e soţia dumitale?… Doresc s-o cunosc şi s-o felicit…
– E la Novaci, la sora ei… şi nici nu e pregãtitã pentru invitaţia Majestãţii Voastre…
– Nu conteazã… sã se trimeatã imediat o maşinã sã aducã amândouã doamnele!… Şi pe soţia şi pe cumnata dumitale!…
Mult mai târziu, prin 1924, Numa a avut o discuţie cu Aurica:
„Şi cum îndrãzneşti sã mã contrazici pe mine, care aş fi putut deveni amantul Reginei?… Numai pentru cã am ţinut sã-ţi rãmân credincios nu am fãcut acest pas!…”

Alta: În rãzboiul din 1917, Numa, mobilizat ca ofiţer de legãturã, primeşte o misiune delicatã în Rusia, de care de altfel s-a achitat admirabil, dar nu de asta este vorba aci: ajuns pe searã cu familia la Cherson, s-a instalat la un hotel destul de modern, dar încã nefinisat… Şi-a lãsat soţia şi copiii sã aştepte în Holl, şi a ieşit pe o uşã dosnicã în curte, sã vadã condiţiile în care fusese garatã maşina; cum întârzia însã sã revinã, femeia s-a îngrijorat. Într-un târziu l-au gãsit zãcând afarã, cu cozorocul de la chipiu rupt şi cu faţa plinã de sânge… Speriaţi, s-au grãbit sã-l dezbrace, sã-l spele şi sã-l culce în pat: „Când vã veţi înapoia în ţarã, sã le spuneţi celorlalţi cã am murit pentru Patrie”, le-a spus Numa cu un glas slab… Ce se întâmplase?… Scara de afarã nu avea încã rampa montatã, Numa cãzuse, îşi zdrelise obrazul şi-şi rupsese cozorocul, iar a doua zi nu a mai avut nimic!

Alta: Prin 1927, se întorcea la locuinţa lui din Str. Grãdina cu Cai, însoţit de fiul sãu Dinu, şi de Victor Puşcariu, cumnatul sãu. Pe drum le fãcea teoria politeţii: „Voi, tinerii de astãzi, nu mai ştiţi sã respectaţi o femeie, nu mai ştiţi sã-i acordaţi consideraţia impusã de sexul ei, nu mai vedeţi în ea acea floare gingaşã menitã sã ne înfrumuseţeze zilele… şi care, în schimb, nu ne cere decât protecţie şi respect… Pe vremea noastrã, domnilor, femeia era tratatã ca o reginã…” etc. etc. etc.
Ajunşi în Piaţa Kogãlniceanu, o femeie, vrând sã se suie într-o birjã, lunecã şi cade.
– Dinule, ajut-o sã se ridice!… îi porunceşte el spre a îmbina teoria cu practica, dar Dinu nu se mişcã, Puşcariu nici el. Atunci Numa s-a repezit personal sã o apuce de braţ:
– Vai doamnã!… Nu cumva v-aţi lovit?… Aveţi nevoie de vreun ajutor?…
Din nefericire, „doamna” interpreteazã altfel intenţiile cavalereşti ale aristocraticului nostru sexagenar:
– Ia laba de pe mine, boşorogule!… Ce, nu ţi-e bine?… Ia uitã-te, babalâcul dracului!… asta a fost prea mult… Numa şi-a pierdut cumpãtul şi a început sã rãcneascã agitând furios bastonul prin aer:
– Ce-ţi este madam !… Nu ţi-e ruşine, mitocano?… Aşa îmi trebuie cã-mi pun mintea cu mahalegioaicele!…
În spatele lui, Dinu şi cu Victor se prãpãdeau de râs… Lecţia de politeţe îşi fãcuse efectul.
Casa lui primitoare din Str. Grãdina cu Cai era deschisã tuturor gorjenilor care veneau în capitalã cu diverse supãrãri; îi ţinea pe casã-şi-masã şi alerga sã le rezolve el problemele, cãci ştia imediat la ce uşã trebuia sã batã… Aceastã filotimie l-a costat ceva bani şi când a pãrãsit Bucureştiul era încãrcat de datorii… şi asta în timp ce alţi deputaţi fãceau avere din trafic de influenţã…
Numa a murit la 8 martie 1939 şi se odihneşte astãzi în cavoul de la subsolul capelei cimitirului din Târgu-Jiu, ctitorie frumuşeneascã… A fost regretat de întreaga familie, de concetãţeni şi de toţi cei ce au ştiut sã aprecieze calitãţile reale ale acestui bãrbat atât de… sonor, dat atât de harnic, de generos, şi de cinstit… într-un cuvânt, atât de simpatic…
Aurica a trãit pânã în 1962 şi cenuşa ei a fost adusã în acelaşi cavou din Târgu-Jiu, în care se odihnesc toţi Frumuşenii.
Dinu a murit şi el în 1965, iar fiului sãu Titu, nãscut în 1939, ultimul purtãtor al numelui de Frumuşanu, i s-au pierdut urmele prin strãinãtãţi (şi când te gândeşti cã-l mai cheamã şi Titu).
Vintilã, avocat şi el, campion automobilist, a câştigat Cupa Alpilor la un raliu din 1934, iar în 1936 a câştigat cupa Pierre Ghica şi cupa Automobil-Clubului Român la raliul Monte Carlo, pentru cel mai bun echipaj românesc plecat din Bucureşti78 .
Vintilã a fost cãsãtorit prima datã cu Maricica Romalo cu care a avut o fatã, Ioana, mãritatã Stãnescu, şi care are doi copii, pe Anca, nãscutã în 1974, şi pe Mircea, în 1977.
În prezent, este cununat cu Irina Komarniski, cu care se înţelege foarte bine, dar nu au copii.
Bucureşti 4 Iulie 1980

℘⇑

Colonelul Petre N. Otetelişanutc “Colonelul Petre N. Otetelişanu”
(1847-1907)

Vorbind despre neamul Otetelişenilor, am spus cã principala lor trãsãturã este un puternic spirit de clan şi cã toţi otetelişenii sunt o apã şi un pãmânt. Dacã aceasta este regula, apoi va trebui cu siguranţã sã existe şi excepţia care sã o confirme şi, într-adevãr, colonelul Petre Otetelişanu, nu numai cã i-a plãcut sã se considere toatã viaţa ca un proscris al familiei, dar între urmaşii sãi şi restul acestui neam pot supune cã a existat pânã astãzi, dacã nu un feud, cel puţin o rãcealã incompatibilã cu spiritul de clan despre care am amintit.
Petre a fost ultimul dintre copiii lui Nicolae Otetelişanu, s-a nãscut la 29 iulie 1847, ziua de Sf. Petru.79  Data naşterii o cunoaştem dintr-o scrisoare a lui Nicolae cãtre fiicã-sa Elena, cãci, nu ştim din ce motive, numai Petre a rãmas netrecut în faimosul Acatistier, aşa cã disidenţa chiar de la naştere a început.
Pe copil trebuia sã-l boteze un oarecare domn Roset, care urma sã vie „înadins” la Craiova pentru treaba asta, dar care, nu ştiu din ce motive, nu a mai venit… „pe copil l-a botezat Dumneaei Niculeasa”, scrie înciudat bãtrânul Nicolae, iar mai departe „…alţii se vede cã au vrut numai sã-şi facã de râs.”
Petre, sau Petrişor cum i se spunea, îşi pierde tatãl la vârsta de un an şi în curând îi moare şi mama, aşa cã a fost crescut de fraţii sãi Elena şi Costicã. Aceastã situaţie de copil orfan, crescut în casa unor fraţi vitregi cu peste 25 de ani mai mari decât dânsul, a sãdit în sufletul copilului un complex de inferioritate şi un spirit de revoltã care l-au stãpânit o viaţã întreagã… se vedea tot timpul umilit de fraţii sãi, dispreţuit şi înjosit şi se considera mereu spoliat de drepturile sale. Umilinţa şi neîncrederea l-au ros zi de zi, depãrtându-l tot mai mult de cei care-l crescuserã, şi iatã ce gãsim într-o scrisoare cãtre Costicã din 12.XII.1868:
„Eram în cea mai fragedã etate, când iubiţii mei pãrinţi m-au confiat îgrijirii Dumitale… studiul era lãsat la o parte, cãci ocupaţiile de servitor nu-mi permiteau… ai abuzat în urmã… te-ai declarat fãrã cea mai micã pudoare cã nu mã iubeşti… Eram copil şi nu înţelegeam semnificaţia acestor grozave vorbe… Cu toate acestea, dirijai mica mea stare (avere n.n.) de care voiai a abuza, profitând de minoritatea mea…”
Iubiţi cititori, îl vedeţi Dumneavoastrã în aceastã posturã de monstru pe bunul Costicã Otetelişanu, corectitudinea personificatã, despre care toţi, dat absolut toţi, n-au avut de formulat decât aprecieri elogioase?…
Petre nu avea încã nouã ani, când unchiul Grigore de la Sf. Ilie, în cãutarea unui aranjament convenabil, a turnat fãrã sã vrea gaz peste foc, cãci iatã ce îi scrie el Elenii la 4.II.1856:
„…[vã sfãtuiesc] ca partea ce s-ar cuveni lui Petrişor sã se dea şi aceia fetii (Tinchii, n.n) şi Dvoastrã veţi îngriji de copil; v-am fãgãduit şi eu cã pentru învãţãtura lui voi îngriji cât voi trãi, a-i înlesni toate mijloacele putincioase, cu cheltuiala de la biserica Sf. Ilie unde ne aflãm ctitori…”80  Sfatul era cuminte, cãci partea de avere a fiecãruia din cei doi fraţi nu le-ar fi ajuns la nici unul. De la mama lor, Mariţa Bâlteanu, moşteniserã prea puţin, iar de la tatãl lor, Nicolae, abia a cincea parte. Ca bãiat, Petrişor s-ar fi putut descurca şi singur în viaţã, dacã i s-ar fi asigurat o carierã de nãdejde, în timp ce Tinca, fãrã zestre, ar fi rãmas nemãritatã. Costicã şi Elena îşi luaserã de bunãvoie obligaţia de a creşte copilul şi de a-l ajuta din propriile lor resurse, pânã la terminarea studiilor.
Nu tot astfel a vãzut lucrurile Petrişor, care a ştiut una şi bunã, cã fusese spoliat de fraţii sãi. Atunci când, prin stãruinţele lui Petrache Poenaru, i s-a asigurat intrarea într-unul din cele mai bune pensioane din Bucureşti, el a fost convins cã-l duseserã la pension numai ca sã se poatã scãpa de el. Cu atât mai persecutat s-a socotit copilul, atunci când a fost dat la şcoala militarã.
În 1867, Petre a ieşit sublocotenent de geniu şi, prin intervenţiile lui Costicã, a putut fi trimis la École Polytechnique din Paris. Cu aceste studii, putea oricând opta fie pentru cariera armelor, ca ofiţer de geniu, fie pentru o carierã civilã, ca inginer.
Nu de aceeaşi pãrere era însã Petre, care nu-i iubea pe francezi şi cerea cu insistenţã sã plece la Berlin sã urmeze şcoala de Stat-Major. Acest transfer necesita însã suma frumuşicã de o sutã de galbeni şi Costicã, luat în pripã, nu a avut de unde plãti… Citez în continuare din scrisoarea din 12.XII.1868: „…la caz cã vei refuza şi aceasta, cariera mea va fi zdrobitã, şi prin urmare voi fi nimicit; îţi jur însã pe conştiinţa mea cã, când ocazia va face a ne întâlni, te voi recompensa ca pe inamicul meu…”
Dacã citim însã cu atenţie aceste rânduri, descoperim sub agresivitatea lor omul timid, stãpânit de un puternic complex de inferioritate, cãci Petre a fost toatã viaţa un timid şi un retras, neîncrezãtor în steaua lui, neîncrezãtor în forţele sale, neîncrezãtor în bunele intenţii ale celor din jurul sãu.
Şi nu numai atât, dar acest bãrbat timid şi atât de susceptibil a fost şi un dezechilibrat în cheltuieli… Cu aşa fire e foarte greu sã-ţi asiguri fericirea în viaţã şi a fost în permanenţã copleşit de datorii, cãrora nu reuşea sã le facã faţã cu modestul sãu buget. Aceastã lipsã permanentã de numerar l-a fãcut, cu timpul, sã nu se mai jeneze sã cearã un pol împrumut de la primul cunoscut, şi lumea spunea cã-şi cheltuia banii pe bere, pe jocuri de noroc şi pe femei; când îi ajungea însã cuţitul la os, tot la fraţii sãi apela. Am vãzut cum Elena a fost silitã sã vândã moşia Rasoviţa (moştenitã de la mama ei, Maria Sâmboteanu) ca sã acopere datoriile fratelui Petre, nãscut din altã mamã (Mariţa Bâlteanu). Tot aşa s-a socotit el spoliat şi atunci când Elena i-a lãsat moştenire nepotului Dumitru Culcer, moşia Dobriţa, tot de la Sâmboteni rãmasã.
Totuşi, inteligenţa lui vie şi puterea de muncã l-au ajutat mult în carierã, cãci era un element capabil. În 1877 s-a distins pe câmpul de luptã, iar mai târziu a fost detaşat pe lângã împãratul Austriei, când a venit în vizitã în ţara noastrã… Între altele, a fost şi comandantul Regimentului 18 Gorj. Ajuns colonel, s-a prezentat la examenul de general şi a reuşit printre primii, având dreptul, pânã la semnarea decretului de avansare, sã poarte la chipiu steaua de general… Din nefericire, aceeaşi susceptibilitate maladivã l-a fãcut sã se înece la mal şi sã intre în conflict cu ministrul de rãzboi din acea vreme, Mitiţã Sturza. Conflictul a pornit de la neglijenţa lui care, la fel ca şi a soru-si Tinca, ajunsese proverbialã… Nişte soldaţi au fost gãsiţi la o inspecţie cu armele ruginite, Petre a ripostat, Sturza l-a fãcut ciocoi, el a rãspuns obraznic, ministrul l-a şters de pe tabelul de avansãri, şi Otetelişanu a demisionat din Armatã, tocmai când era pe punctul de a deveni general.
A mai trãit pânã în 1907 când, într-o zi în timpul somnului de dupã-amiazã, a încetat din viaţã.
A fost oare colonelul Petre Otetelişanu un om rãu?… Categoric, nu! Cei ce l-au apucat şi-l reamintesc ca pe un bãrbat blând, afabil, simpatic, generos chiar (când avea de unde) şi iubind mult copiii. Dacã a fãcut pe cineva sã sufere, apoi acela a fost desigur chiar el însuşi.
A fost însã Petre Otetelişanu un învins al vieţii? Îmi vine sã cred cã da… victimã a firii sale, convins însã cã a fost toatã viaţa victima celorlalţi, şi în primul rând al celor ce i-au voit binele.

℘⇑

A fost cununat cu Raluca Herescu-Nãsturel şi a avut trei copii, dintre care nu a trãit decât un bãiat, Petricã, nãscut în 1878, cu studiile fãcute la Freiberg în Germania, şi care a ajuns un eminent inginer de mine.
Petricã a fost cãsãtorit cu Jeanne Mavrocordat şi a avut doi bãieţi, Nicolae, mort de tânãr, şi Vlad, fost ofiţer auto, cãsãtorit cu Paula Popescu cu care are un fiu, pe Şerban Otetelişanu, ultimul purtãtor al acestui nume strãvechi, singurul în care e nãdejde cã-l va duce mai departe.

Bucureşti, 5 iulie 1980

℘⇑

CEI ŞAPTE FRAŢI CULCERtc “CEI ŞAPTE FRAŢI CULCER”

• Cãpitanul Vladimir D. Culcer 1848-1884
• Doctorul Dumitru D. Culcer 1850-1927
• Administratorul financiar Grigore D. Culcer 1852-1929
• Generalul Ion D. Culcer 1853-1928
• Studentul Nicolae D. Culcer 1856-1881
• Cãpitanul Constantin D. Culcer 1858-1886
• Subprefectul Eugen D. Culcer 1864-1924
Şapte brazi falnici, crescuţi într-o pajişte prea îngustã ca sã le ajungã cãldura soarelui la toţi.
Şapte suflete de cavaler, care nu au avut cu toţii parte de acelaşi noroc, dar care au reuşit sã pãstreze, toţi şapte, un nume neîntinat.
Tatãl sãu, doctorul Dimitrie Culcer, ardelean dintr-o bucatã, bãrbat integru şi conştiincios, a avut prea mult de muncit în cariera sa de apostolat şi nu a putut face clientelã. El nu a avut de unde strânge avere. Mama sa, Anica Otetelişanu, boieroaicã olteancã de viţã strãveche, dar sãracã, nu a reuşit nici ea, din zestrea ei modestã, sã strângã avere.
Salariul tatãlui şi zestrea mamii nu s-au ajuns pentru nevoile casei şi copiii au fost crescuţi în lipsuri şi privaţiuni. Trei au pierit de tineri seceraţi de tuberculozã, flagel cumplit, care în vremea aceea nu-şi cruţa victimele; un al patrulea a suferit un accident şi a rãmas pânã la sfârşitul vieţii un mort între vii, aşa cã numai trei au putut ajunge la bãtrâneţe… Dar ce bãtrâneţe onorabilã!…
Pilda tatãlui şi îngrijirile mamii, spiritul de jertfã şi dragostea amândorura au reuşit sã plãmãdeascã admirabil aceastã pastã fragedã şi sã le sãdeascã la toţi şapte suflete integre şi caractere de bronz, sã dãruiascã societãţii şapte stâlpi de nãdejde, drepţi, cinstiţi, energici, patrioţi, entuziaşti, generoşi… Fie-le memoria eternã acestor doi pãrinţi martiri !
Rãmaşi orfani din prima tinereţe, au crescut sub aripa ocrotitoare a Maichii-Tuşa, care i-a îngrijit în continuare şi a vegheat o viaţã întreagã asupra lor, desãvârşind opera neîmplinitã a pãrinţilor, plecaţi prea de timpuriu din lumea aceasta. Fie-i şi ei memoria eternã!…
Fie-le eternã memoria şi acestor şapte brazi crescuţi într-o pajişte prea îngustã ca sã le poatã ajunge cãldura soarelui la toţi, dar în pãmânt sãnãtos, din care au tras o sevã sãnãtoasã. Vântul nu le-a putut apleca vârfurile, nu au cunoscut tranzacţia, alibiul sau compromisul. Au dispãrut de mult dintre noi, unii mai devreme, alţii mai târziu, dupã cum le-a fost scrisul la fiecare, iar dacã furtunile au reuşit sã le frângã trunchiurile, de îndoit nu i-a putut îndoi: Vladimir, Tache, Grigore, Iancu, Nicu, Costicã şi Eugen!…

tc “”
CÃPITANUL VLADIMIR D. CULCERtc “CÃPITANUL VLADIMIR D. CULCER”
1848-1884

A  fost un munte de om… aproape doi metri înãlţime, lat în umeri, spãtos, o figurã virilã încadratã de o pereche de favoriţi negri… ce sã spun, un bãrbat adevãrat, voinic şi chipeş, nãscut parcã dinadins ca sã inspire încredere şi simpatie.
Din nenorocire însã, copilãria truditã a fiilor Anicãi a avut repercusiuni şi asupra sãnãtãţii sale şi nu a reuşit sã depãşeascã vârsta de treizeci şi şase de ani, vârsta când omul se aflã, de obicei, în deplinã putere creativã.
Vladimir D. Culcer s-a nãscut la Târgu-Jiu, la 1 decembrie 1848, în casa pãrinţilor sãi, care mult s-au bucurat vãzând cã primul lor vlãstar era bãiat… La vârsta de 12 ani îl ştim la pension, unde a stat pânã în 1866 şi unde a început sã simtã, zi de zi, tot mai tare urmãrile greutãţilor materiale cu care se luptau pãrinţii sãi. Mai avea puţin pânã la terminarea pensionului şi din puţin nu a fost eliminat din şcoalã pentru cã întârzia cu plata taxelor… Tatãl sãu îşi pierduse postul şi, dacã nu intervenea ca de obicei Maica-Tuşa în momentul oportun, nu se ştie ce se alegea din cariera lui Vladimir.
Dupã pension, a intrat în şcoala militarã, dar nici mãcar o cãmaşã de schimb nu avea pe el şi a trebuit sã-i acorde Biserica Sf. Ilie un ajutor de studii, ca sã şi le poatã continua. Cam pe atunci au apãrut primele semne ale teribilei boli de piept care avea sã secere atâtea vlãstare ale familiei noastre şi avea sã-i curme şi lui firul zilelor. Deocamdatã însã, constituţia lui robustã a învins, şi în martie 1869 a ieşit sublocotenent de geniu. Pentru uniformã, rufãrie, plapomã şi toate câte îi sunt de trebuinţã unui tânãr ofiţer nou ieşit, au fost necesari nici mai mult nici mai puţin de o sutã de galbeni şi mama sa era disperatã… Vladimir plecase pentru o lunã în tabãrã cu ceilalţi colegi de promoţie „…şi-i este şi lui ruşine sã fie ca un cerşetor între ceilalţi ofiţeri şi nu ştiu de unde sã-i fac, cãci astãzi nu am o para în pungã, iar mâine nu ştiu ce om mânca…”, îi scria ea, necãjitã, Elenii, zâna cea binefãcãtoare a familiei. Lipsurile îl fac sã se gândeascã sã plece la grãniceri, unde solda era mai mare, dar şi serviciul mult mai greu. „N-aş vrea sã facã nebunia asta… îmi ajunge câte am pe cap…”, scria mamã-sa speriatã.
Vladimir avea acuma cariera lui şi încetul cu încetul începe sã-şi organizeze viaţa. A intrat în rãzboiul din 1877 cu grad de locotenent şi, în calitate de ofiţer-topograf în Statul Major al Cartierului General al Armatei Române stabilit în Bulgaria, la Poradim, a întocmit planul topografic al împrejurimilor Plevnei, paralel cu defãşurarea luptelor din perioada de încercuire şi de asediere a Cetãţii…81  Ne-a rãmas din vremea aceea o fotografie de la Riben din faţa Plevnei, împreunã cu fratele sãu mai mic, Iancu, ofiţer şi el (octombrie 1877). Tot de atunci ne-a rãmas o scrisoare de la Lom-Palanca (ianuarie 1878), în care se bucura de cãderea Adrianopolului şi spera cã se va face pace în curând. Fusese avansat cãpitan şi o ruga pe Maica-Tuşa sã trimitã tunica lui la croitor sã i se coase cea de a treia tresã la mânecã.
Rãzboiul s-a terminat cu bine, Vladimir s-a întors sãnãtos, iar în anul urmãtor s-a cãsãtorit cu o fatã de familie din Târgu-Jiu, Natalia Mihuleţu, care nu avea decât 17 ani şi o zestre suficient de mare ca sã-l poatã face sã uite zilele de mizerie din anii primei sale tinereţi. Cu gândul la aceşti ani grei, Vladimir îi ajutã pe fratele sãu Grigore sã ocupe un post la Administraţia Financiarã din Târgu-Jiu şi apoi pe fratele sã Nicu, student la Paris.
Moştenirea pãrinteascã de la Dobriţa nu producea mai nimic82 , aşa cã pânã la urmã, împreunã cu fraţii sãi, a parcelat-o şi a vândut-o localnicilor din Plãişor, în nişte condiţii de platã, pot zice, „simbolice”
În toamna lui 1884, pe când fãcea ridicãri topografice pentru harta Dobrogei, regiune de curând realipitã la Patria-Mamã, a rãcit şi a cãzut la pat. Vechea boalã de piept din copilãrie s-a redeschis din nou, maladia s-a complicat cu o congestie pulmonarã şi a ajuns într-o stare foarte gravã la Târgu-Jiu, unde, la 23 noiembrie a murit în casele Maichii-Tuşa, în camera ce avea sã devinã mai târziu biroul bunicului meu. Pe când eram copil, bãtrâna noastrã cameristã, Madam Mari, îmi arãta adeseori, pãtrunsã de evlavie, patul în care murise „Domnu Cãpitan Vladimir.”
Vladimir şi Natalia au avut în total trei copii, din care doi au murit de mici, iar al treilea, Radu, nãscut la 2 noembrie 1884, cu numai trei sãptãmâni înainte de moartea tatãlui, a ajuns arhitect şi a trãit pânã la 74 de ani.
Natalia s-a remãritat apoi cu unul Sãveanu şi apoi cu unul Dragu, iar în 1900 a murit şi ea.
Radu Vl. Culcer a fãcut liceul la Bucureşti şi apoi a studiat arhitectura la München. În 1908 a revenit în ţarã, unde a lucrat pe rând la Dir. Generalã C.F.R. şi apoi, în 1943, la Ministerul Lucrãrilor Publice. Avea o fire ursuzã, puţin sociabilã (ştiu cã pe mine unul, nu mã slãbea cu morala şi cu observaţiile), iar viaţa mondenã cu frivolitãţile ei nu l-a prea atras. Când venea de la serviciu acasã, începea sã se ocupe de lucrãrile sale particulare şi pânã noaptea târziu nu se mişca din faţa planşetei. S-a cãsãtorit la bãtrâneţe cu o vãduvã mult mai tânãrã decât el, Paula Antonescu, care trãieşte şi astãzi.
De numele arhitectului Radu Culcer sunt legate nenumãratele construcţii din Capitalã şi din Provincie: Cinema Fantazio din Str. Batiştei83 , Garajul Leonida din Piaţa Victoriei, interiorul Palatului Poştelor pe Calea Victoriei84 , casele verişoarelor sale Ana Petrescu şi Vera Schileru din Stradella Romei nr. 5 şi 3, reconstrucţia conacului de la Bãlceşti-Argeş85  şi multe alte construcţii publice şi particulare… Lucrãrile sale se caracterizeazã prin impresia de larg, de spaţios… simţi cã ai aer sã respiri. Interioarele sale au multã luminã, scãrile sunt confortabile, cãci este o artã sã ştii sã utilizezi spaţiul de care dispui.
Radu Vl. Culcer a murit la 5 iunie 1858.

Bucureşti 8 Iulie 1980

DOCTORUL DUMITRU D. CULCER (TACHE)tc “DOCTORUL DUMITRU D. CULCER (TACHE)”
(bunicul meu, Bon-Papa)
1850-1927

Îţi impunea de cum îl vedeai… O coamã bogatã de plete albe, ce dedeau figurii sale distinse o expresie leoninã, o pereche de sprâncene groase şi severe, o mustaţã grea şi stufoasã… toate pãreau dinadins fãcute ca sã-ţi insufle respect; vocea lui plinã şi egalã, ţinuta demnã a acestui munte de bãrbat, portul ridicat al capului, mişcãrile cumpãnite („posé”, cum ar spune franţuzul) ale omului care nu s-a grãbit niciodatã86 , dar care pe toate a ştiut sã le realizeze la timpul lor… toate acestea te fãceau sã-i simţi superioritatea, o superioritate indiscutabilã… Şi totuşi, fruntea lui înaltã, ochii aceia verzi ce te priveau cu veselie drept în faţã, zâmbetul deschis şi prietenos, buna lui dispoziţie… mereu cu gluma pe buze. Toate atenuau aerul lui sever, îţi cucereau simpatia şi încrederea în el, mãrindu-ţi parcã în acelaşi timp şi încrederea în tine.
Poate cã superioritatea lui Tache Culcer a constat tocmai în mãsura în care se îmbinau în firea lui demnitatea, severitatea şi energia, pe de o parte, veselia, bunãtatea şi generozitatea, pe de alta, cãci Doctorul Culcer a fost un om bun şi blând, o inimã caldã şi simţitoare pânã la sentimentalism, şi nu o datã privirea seninã a frumoşilor sãi ochi verzi a fost tulburatã de o lacrimã de emoţie.
A fost tipul reprezentativ al omului nobil şi demn, al bãrbatului harnic, al cetãţeanului cinstit şi întotdeauna de bunã credinţã, o întruchipare a energiei, a omeniei şi a afecţiunii, de a cãrui autoritate te temeai, care-ţi inspira stimã şi pe care, în acelaşi timp, îl iubeai cu cãldurã, aşa cã nu-mi fac decât datoria încercând sã evoc aceastã frumoasã figurã pe care am avut norocul s-o pot apuca în copilãria mea.
*
*     *
La 18 mai 1950 s-a nãscut, în casa pãrinţilor sãi din Str. Domneascã87  din Târgu-Jiu, cel de-al doilea fiu al Doctorului Dimitrie Culceru şi al Anicãi Otetelişanu. Pãrinţii i-au pus numele Dumitru, la fel ca al tatãlui sãu şi al acelui misterios Dimitrie Bogdan care s-a strãmutat pe vremuri din Corabia Ciceului în pãrţile Sãlajului. În casã i se spunea însã Tache.
Verile şi le petrecea cu Maica-Tuşa la Dobriţa, şi ţin minte cum îmi povestea bãtrânul Grigore Pupãzã, tatãl învãţãtorului, despre jocurile lor din copilãrie… Spre deosebire de fraţii sãi Grigore şi Iancu, neastâmpãraţi ca nişte draci, Tache era un bãiat serios şi aşezat, apreciat şi iubit de toţi tovarãşii de joacã… Tuberculoza, flagelul acela groaznic ce bântuia în casa mamii… nu se lipise de el şi, spre deosebire de fraţii sãi, copilul era sãnãtos şi bine fãcut, cu obrajii rumeni şi pãrul castaniu, cu privirea sincerã şi veselã şi cu inteligenţa sa superioarã care-l fãceau imediat simpatic tuturora…
Şi totuşi, „cuminţenia” tânãrului Tache nu se împãca chiar aşa cu totul cu ispitele ştrengãreşti ale vârstei copilãriei. Când a fost mutat în Capitalã, bãtrânul doctor Culceru i-a luat cu el şi pe bãieţii cei mari, Tache, Grigore şi Iancu. Am vãzut cât era tatãl lor de ocupat, şi supravegherea copiilor începuse sã lase de dorit… Într-o zi, trecând cu trãsura pe o uliţã de mahala, Doctorul s-a întâlnit cu un convoi de mormântare… care nu i-a fost însã mirarea când, în fruntea procesiunii, imediat dupã preot, şi-a vãzut odraslele cãrând tava cu colivã. Tache şi Grigore duceau fiecare de câte o toartã, şi Iancu nu ştiu cu ce treabã se învârtea şi el pe lângã ei… Cum au dat cu ochii de tatãl lor, copiii au lãsat tava jos şi au întins-o la fugã.88
O datã cu sosirea toamnei, Tache a fost însã dat la pensionul Şeicaru şi nu i-a fost greu, cu notele frumoase ce le cãpãta, sã câştige o bursã. Avea 15 ani, şi din epoca aceea ni s-a pãstrat o fotografie pe muşama89  cu Tache în uniformã de licean, cu o tunicã cu douã rânduri de nasturi strânsã pe corp şi o bonetã tip militar. Arãta drãguţ şi chipeş în pozã, în poziţia de „drepţi”, cu o figurã energicã şi privirea hotãrâtã. Pe spatele portretului, tânãrul Tache scrisese: „Cine îmi va fura aceastã fotografie va cãpãta o bãtaie bunã şi va plãti un sfanţ amendã”. Nu prea ştim ce interes sã fi avut hoţul de fotografii, dar nu la asta mã gândesc, ci la eforturile financiare pe care trebuie sã le fi fãcut sãrmanii pãrinţi, care se luptau cu greutãţile, ca sã-i facã aceastã uniformã chipeşã ce-l prindea atât de bine.
La vârsta de 16 ani îşi pierde tatãl şi începe pentru familie o perioadã de crunte privaţiuni… Copiii au resimţit puternic lipsurile şi regularitatea muncii şcolare a lui Tache a avut de suferit… Nu-şi poate pregãti bacalaureatul în timp şi-şi pierde bursa, mãrind şi mai mult angaralele familiei. Trei sãptãmâni în şir nu i-a putut trimite mamã-sa Anica nici un ban la Bucureşti şi a fost silit sã umble pe la unii şi pe la alţii sã se împrumute cu sfanţul ca sã aibe ce mânca, cãci la birt, unde era dator abonamentul pe douã luni, nu se mai putea duce. Cum îl vedea birtaşul intrând, îl şi apuca sã-i dea paralele: şapte galbeni.
În asemenea condiţiuni a reuşit totuşi bietul Tache sã-şi treacã bacalaureatul şi atunci, în amintirea aceluia ce fusese Doctorul Dimitrie Culceru, Comitetul Permanent al Judeţului Gorj a încheiat cu vãduva acestuia o convenţie90 , care cuprindea în principiu urmãtoarele puncte:
a. Tânãrul Culcer va primi o pensiune anualã ca sã studieze medicina la Paris.
b. Mama bãiatului va prezenta Comitetului, la sfârşitul fiecãrui an şcolar, dovezile progreselor fãcute de fiul ei la studii şi moralitate.
c. Tânãrul Culcer se angajeazã sã serveascã la Stat un timp îndoit aceluia pe care-l va petrece în strãinãtate.
Tache a plecat la Paris în toamna anului 1869 plin de gânduri optimiste, deşi pânã în martie 1870 nu a primit nici un ban din bursa fãgãduitã.
Nu mai avem nici o amintire din viaţa lui de student la Paris şi e pãcat… Bunicã-mea îmi povestea cã, acolo la Paris, se împrietenise cu Ion I. C. Brãtianu pe care de pe atunci îl pasiona politica, dar pe tânãrul Culcer nu-l interesa acest subiect. Bunica îmi povestea, de asemenea, cum plecau colegii lui sã petreacã, petreceri ce se soldau adeseori cu consecinţe destul de lamentabile, dar Tache, care rãmânea de obicei acasã din lipsã de fonduri, era automat scutit de asemenea neplãceri.
Teza sa de doctorat asupra injecţiilor intravenoase cu lapte91  şi-a susţinut-o în 1879 când revine în ţarã şi ocupã un post de medic la Târgu-Jiu. Avea aproape treizeci de ani şi era un bãrbat voinic, spãtos, bine legat, cu o frunte înaltã şi doi ochi luminoşi şi sinceri; toatã figura lui prietenoasã şi hotãrâtã respira onestitatea. Purta plete tunse scurt şi mustaţã mare, avea un ten roz şi delicat şi nişte mâini albe şi fine; era cult, manierat, inteligent, vesel şi simpatic, cu o conversaţie plãcutã… „C’est un homme charmant!”, îl va caracteriza în memoriile sale, viitoarea lui cumnatã, Olga Gigurtu… dar sã nu anticipãm.
Maica-Tuşa se gândea din ce în ce mai serios cum sã-şi însoare nepotul şi pusese chiar la cale o partidã destul de avantajoasã. Totul fusese aranjat, şi Tache urma sã plece chiar a doua zi la Craiova la o „vedere”. De la Dobriţa la Târgu-Jiu avea sã voiajeze cu trãsura, şi de acolo la Craiova cu diligenţa… Sã fim însã sinceri, tânãrului nostru doctor nu-i prea surâdeau aceste aranjamente, dar prea îşi respecta mãtuşa ca sã îndrãzneascã sã obiecteze asupra celor hotãrâte de ea. Plecarea era fixatã pentru a doua zi dimineaţa, bagajele aşteptau gata fãcute, iar pânã una alta, în seara ce se lãsa rãcoroasã peste sat, în aşteptarea mesii, Tache se plimba prin curte, de mânã cu verişoara lui Eliza, pe care o iubea mult. Era fetiţa cea mai micã a unchiului Costicã Otetelişanu şi nu împlinise încã zece ani; era tare neastâmpãratã şi îi plãcea mult s-o necãjeascã, dar nici fetiţa nu îi rãmânea datoare… În iulie, Tache plecase special la Râmnicu-Vâlcii, ca sã o aducã la Dobriţa şi în diligenţã cunoscuserã pe un domn foarte bine, care mergea şi el tot la Târgu-Jiu şi care, pe drum, glumise tot timpul cu Eliza, iar fetiţa se arãtase foarte impresionatã de atenţia ce i se acordase. Ajunşi la Târgu-Jiu, Tache a luat-o la o parte şi i-a spus, pe un ton confidenţial, cã domnul acela venise la Târgu-Jiu ca sã o cearã de nevastã, dar cã, pânã nu şi-o lãsa codiţele sã creascã, nu se va putea mãrita. Tonul vãrului Tache era aşa de convingãtor, cã fetiţa nu s-a îndoit nici o clipã de spusele lui şi în fiecare dimineaţã se uita în oglindã sã vadã cât îi mai crescuserã codiţele… toatã ziua trãgea de ele… dar sã revenim la Dobriţa.
Dupã ce s-a plimbat cât s-a plimbat prin curte cu verişoara, Tache s-a aşezat pe o bancã şi a luat-o lângã el, iar neastâmpãrata noastrã s-a cãţãrat pe genunchii lui, l-a apucat cu braţele de dupã cap, a început sã-l sãrute pe obraz şi apoi pe gât… ajunsã în dreptul mãrului lui Adam şi-a lipit gura pe el ca o ventuzã şi a început sã sugã din toatã puterea… ba îl şi muşca din când în când, iar Tache se lãsa docil ca sã nu strice cheful copilei.
A doua zi de dimineaţã când se uitã în oglindã, ce sã vadã? Drept în faţã, pe gât, i se întindea o coşcogeamite vânãtaie de toatã frumuseţea… Pe atunci se purtau gulere tari, drepte, cu marginile rãsfrânte, ce lãsau descoperit tot mãrul lui Adam… Nu exista nici o soluţie pentru camuflarea dezastrului şi Tache nu a mai plecat; „vederea” nu s-a mai produs şi proiectata cãsãtorie a cãzut baltã…
Dupã ce i-a trecut semnul, Tache a plecat totuşi la Craiova, cãci cele mai bune fete de mãritat, numai acolo se puteau afla, în Craiova, „pepiniera fetelor”; vorba cântecului:
– Unde-ai plecat, Petrişor?…
– La Craiova sã mã-nsor…92
Şi acolo, într-o searã, în casa maiorului Gigurtu, a cunoscut-o pe cumnata acestuia, pe Netty, cea mai micã dintre fetele lui Barbu Bãlcescu, preşedintele tribunalului. Acest Barbu, fratele marelui Nicolae, avusese trei fete: pe Olga, pe Zoe şi pe Netty, socotite la vremea lor, cele mai strãlucite partide ce se putea gãsi în Oltenia. Dacã întreba vreun strãin ce are Craiova mai de preţ, i se rãspundea: „Parcul Bibescu, Biserica Sf. Dumitru şi fetele lui Bãlcescu.”93  Olga şi Zoe se mãritaserã, între timp, şi rãmãsese doar mezina Netty, o fatã excepţional de inteligentã, cultã, finã, spiritualã, exuberantã, o muzicianã desãvârşitã… Avea avere, primise o educaţie din cele mai alese… într-un cuvânt, era ceea ce se cheamã „o partidã”. Dar vezi, problema nu era chiar atât de uşoarã: Netty avea avere, Tache nu avea; fata se pare cã avea pe atunci un mic of la inimã şi concurenţa trebuia înlãturatã, şi sã nu uitãm cã Domnişoara Bãlcescu era o fire voluntarã şi independentã… Mâna fetii trebuia deci cuceritã şi ori ce cucerire implicã luptã. Sã nu uitãm însã cã tânãrul Culcer, în afarã de multiplele sale calitãţi personale, era fecior de ardelean, şi cine spune „Ardeal” spune „dârzenie”. Primul punct a fost sã-şi asigure un sistem de alianţe, şi surorile lui Netty: Olga şi Zoe, cucerite de ansamblul calitãţilor acestui tânãr încântãtor, au pledat cu multã cãldurã cauza peţitorului nostru, atât în faţa lui Netty, cât mai ales a severului lor pãrinte, Barbu. Cu asta nu se fãcuse însã decât un pas. Bãlcescu nu era omul care sã se hotãrascã aşa de uşor atunci când era vorba de viitorul odraslelor sale. Dupã ce a cules toate informaţiile privitoare la bãiat, la familia sa, studiile, starea socialã, a vrut sã se convingã personal ce educaţie are tânãrul, ca şi culturã, ce concepţii despre viaţã, despre societatea şi despre ţara în care trãia, ce comportament are în lume, cum ştie sã se poarte şi sã vorbeascã… şi atunci l-a invitat într-o zi la masã… Bietul Tache, habar nu avea cã se prezenta la un examen; l-a trecut însã cu succes şi la 16 ianuarie 1882 s-a fãcut nunta, iar în ziua de Sf. Dumitru, a aceluiaşi an, şi-a fãcut apariţia şi un bãieţel cu tenul roz şi ochii albaştri, cãruia i-au pus numele Max. Acesta a fost tatãl meu.
Viaţa la Târgu-Jiu nu prea era interesantã în vremea aceea şi Tache se mutã cu soţia la Craiova, ca medic provizoriu la C.F.R., pregãtindu-se pentru un concurs la un post de stat.
În mai 1884, Netty mai are o fetiţã, pe Elena, sau Lenchen, pe care a botezat-o Maica Tuşa. Trecuse un an şi concursul mult aşteptat încã nu se anunţase, iar între timp a apãrut o lege care cerea anumite condiţiuni de stagiu pentru aceste posturi, aşa cã Tache s-a hotãrât sã renunţe şi sã revinã la Târgu-Jiu, ca medic de spital, cu 550 de lei pe lunã. Ar fi putut rãmâne în Craiova şi face clientelã particularã, din care ar fi câştigat mult mai mult, s-ar fi lansat în lumea bunã a vremii şi şi-ar fi menajat şi relaţii, dar el prefera ceva stabil, cãci se gândea la viitorul copiilor şi la pensie. Pânã la sfârşitul carierei, Dumitru D. Culcer a lucrat la Târgu-Jiu, mai întâi ca medic de spital şi apoi de judeţ.
Fostul sãu prieten de la Paris, Ionel Brãtianu i-a fãgãduit un loc avantajos la Bucureşti, cu condiţia însã de a se înscrie în partidul liberal, dar Tache nu a acceptat târgul. I se pãrea cã aveau idei prea avansate şi voia sã-i vadã mai întâi la lucru, sã le cunoascã programul şi sã le constate realizãrile. Era pe la sfârşitul „viziratului” bãtrânului I. C. Brãtianu, şi partidul, slãbit şi destrãmat dupã o „domnie” de 11 ani, avea nevoie de o serioasã reorganizare. A activat el, Culcer, în cadrul partidului liberal mai târziu, şi cariera lui politicã a fost legatã nu de faptele gãlãgioase şi indecente pentru putere, ci de un şir de realizãri concrete dupã cum vom vedea.
Deocamdatã, pe Culcer nu-l interesa decât medicina. Era renumit pentru urechea lui cea finã94  şi simţul lui clinic excepţional, care-l fãceau neîntrecut în punerea diagnosticurilor; apoi trebuie notat un fapt: doctorul Culcer nu lua niciodatã un leu de la bolnavii sãi, care nu admiteau sã fie consultaţi de alţi medici. Bineînţeles cã aceastã situaţie a dat uneori naştere la momente destul de amuzante:
Într-o noapte, la ora 11, când îi e omului somnul mai dulce, a fost trezit brusc. Venise o bolnavã, o cunoştinţã veche, o bolnavã închipuitã care de multã vreme îl tot deranja cu pretinsele ei suferinţe.
– Daţi-i asta sã se ducã la doctorul Urbeanu, a spus Culcer scoţând o piesã de cinci lei şi întorcându-se pe partea cealaltã. Urbeanu era şi el un medic destul de bun, dar nu consulta pe gratis.
Dupã Max şi dupã Lenchen, Tache a mai avut pe Marioara în 1886, şi apoi, dupã o pauzã de opt ani, pe Ana, în 1894, şi, în fine, în 1897, pe Vera, mezina familiei. Şi-a iubit copiii fãrã rezerve şi, din toate punctele de vedere, s-a dovedit un pãrinte model. Se juca cu fetiţele, le lua de mânã şi dansa cu ele „Tisch-Polka” (trei paşi la dreapta, trei la stânga) sau le lua pe umeri şi le purta prin casã… Lenchen i-a împletit odatã codiţe în timp ce o ducea în cârcã, şi tatãl nu s-a supãrat95 … Niciodatã nu şi-a certat copiii, iar de bãtut, nici vorbã… Nu a fost sever, şi totuşi… a ştiut sã se impunã şi sã se facã respectat. Odatã a vãrsat Lenchen o cãlimarã pe jos, şi când şi-a dat seama de dezastru, s-a vârât sub pat de fricã. Când a intrat tatãl în casã şi a vãzut nenorocirea, şi-a dat seama imediat cine era fãptaşul şi cã acesta era ascuns undeva pe aproape. O singurã datã a strigat „Ieşi!”, şi fetiţa a şi ieşit plângând şi tremurând de unde se bãgase.
Într-o zi – aveam patru ani pe atunci – îmi amintesc cã am protestat revoltat, de ce sã am voie sã-i sãrut numai mâna, întotdeauna mâna… E bunicul meu, şi-l iubesc… şi vreau sã-l sãrut şi pe obraz, ca pe toatã lumea!… Bon-Papa (aşa îi spuneam noi nepoţii) a râs fericit şi m-a ridicat în braţe pânã la el… O singurã sãrutare i-am dat şi ziua aceea a fost o sãrbãtoare pentru mine… Niciodatã nu am mai îndrãznit însã sã-i cer repetarea acestei favori excepţionale.
Vera avea 17 ani şi într-o zi, la masã, a rãspuns într-o chestiune care nu o privea.
– Tu, sã taci din gurã!… atâta a spus tatãl ei, dar a fost de ajuns pentru ea… pânã seara târziu a plâns fata cu capul în perne…
Era sever Tache, dar îşi iubea mult copiii… Cât un purece i se fãcea inima când le vedea executând figuri periculoase la patinaj… Sã nu iasã fãrã umbreluţe de soare!… Dacã-şi stricã frumuseţea de ten?… Sã nu iasã în oraş neînsoţite!… Dacã se expun la vreo insolenţã?… Grozav le ducea el grija fetelor, şi tare mândru mai era de frumuseţea şi de talentele lor… Creştea inima în el când le vedea fãcându-şi lecţiile de muzicã, de desen ori de francezã, sau rãspunzând vreo minge grea la tenis.
Nu!… Nu de frica severitãţii lui plângeau fetele, ci de ruşine cã l-au contrariat, cã au depãşit anumite limite socotite, în vremea aceea, inviolabile… Sã nu uitãm cã spiritul de ierarhie ce domnea pe atunci în întreaga societate, şi în primul rând în familii, nu era o vorbã în vânt. Strãbunica mea, Anica, era numai cu doi ani mai tânãrã decât sora ei, Elena Economu, dar din „Dumneata” şi din „Sãrut mâna Leliţico” nu a scos-o… În casa lui Tache, El era şeful absolut al familiei, şi numai dupã el venea Netty, iar copiii veneau dupã guvernantã, în ordinea vârstei bineînţeles… În rândurile personalului casei domnea aceeaşi ierarhie. Cel mai mare între toţi era Valentin, bucãtarul (Domnu Valentin) şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodatã sã-i dispute acest drept; apoi Mari, jupâneasa (Madam Mari), apoi Matei, feciorul, Racolina, fata din casã, Stan, vizitiul, şi tocmai în coadã, Dinu, rândaşul… Pe Mari am apucat-o şi eu şi din „Dumneata” şi din „Madam Mari” nu am scos-o… Avea dreptul sã mã certe şi sã mã punã la colţ, şi niciodatã nu i-am contestat acest drept… Ana era numai cu 12 ani mai mare ca mine şi Vera numai cu 10, dar niciodatã n-aşi fi îndrãznit sã le spun altfel decât „Tanti Ana” şi „Tanti Vera”, şi aşa le-am spus pânã la urmã… Frumoase vremuri!…
Numai cu Max lucrurile nu mergeau chiar aşa… Ce conta prestanţa tatãlui, faţã de rãsfãţul bãtrânei Maica-Tuşa?… Copilul intuise aceastã contradicţie gata sã se repeadã urlând în braţele mãtuşii, la cea mai slabã încruntare din sprâncene a tatãlui, care vedea cu deznãdejde cum îi scapã feciorul din mânã, dar nici sã-şi contrarieze mãtuşa n-ar fi îndrãznit… Ea îl crescuse, ea îl ajutase la greu şi pe el, şi pe mama lui… şi Tache o venera, iar micul Max, cunoştea aceastã slãbiciune.

℘⇑

Pe vremea aceea, puterea în stat şi-o disputau douã mari partide politice: conservatorii, vechea boierime, oameni de înalt prestigiu, dar divizaţi şi dezorganizaţi, şi liberalii, strâns ţinuţi în frâu de energicul I. C. Brãtianu, zis „Vizirul”, care-şi recrutase cadrele din rândurile micii burghezii, acea burghezie neserioasã a lui Caragiale. Sã nu uitãm însã cã din urmaşii lui Caţavencu şi ai lui Madam Piscupescu a descins apoi acea sãnãtoasã pãturã mijlocie de intelectuali bine pregãtiţi şi cu simţul rãspunderii, de negustori autohtoni harnici şi cinstiţi şi de meseriaşi capabili, care au dat ţãrii cadre atât de valoroase96 . Conservatorii, mari moşieri, îşi bazau programele economice exclusiv pe resursele agricole ale ţãrii („România, ţarã eminamente agricolã”), în timp ce liberalii se gândeau la edificarea pe pãmântul nostru a unui sistem economic autohton multilateral („Prin noi înşine”). Conservatorii înţelegeau sã se sprijine pe puterea maselor ţãrãneşti; evenimentele din 1907 au dovedit însã cum au funcţionat legãturile lor cu aceste mase; liberalii pretindeau şi ei cã forţa lor o constituia „poporul”, dar pânã la Spiru Haret, cel care a organizat creditul rural şi învãţãmântul la sate, acest „popor” nu a fost decât o sonorã formulã demagogicã lipsitã de miez.
Am vãzut cã, la începutul carierei sale, tânãrul doctor Culcer nici n-a vrut sã audã de politicã, de zgomotoasa şi demagogica politicã… Democratismul sonor al liberalilor, cu ideile lor aşa de avansate, nu putea fi pe placul medicului nostru, demn şi corect… dar nici cu ideile învechite ale conservatorilor, care nu urmãreau în fond decât sã-şi „conserve” moşiile, nu putea fi de acord. Acuma însã, pe mãsurã ce activa în carierã, vedea de aproape tot ce mergea, şi mai ales tot ce nu mergea în jurul sãu, şi ca cetãţean conştient şi sincer nu putea rãmâne indiferent la destinele ţãrii.
Erau necesare multiple şi radicale realizãri în tânãrul nostru stat, şi doctorul Culcer, om inteligent, capabil, cinstit, energic şi inimos, nu a admis sã stea cu braţele încrucişate… Trebuia neapãrat sã punã şi el umãrul la consolidarea noului edificiu… Şi-a cãlcat deci pe inimã şi a intrat în Partidul Liberal… Era singura cale prin care ar fi putut înfãptui ceva.
A fost în repetate rânduri prefectul judeţului şi cu capacitatea şi spiritul sãu gospodãresc a ajuns în scurt timp şi şeful organizaţiei liberale din Gorj, pe care a reorganizat-o, a disciplinat-o şi a educat-o într-un spirit sãnãtos, iar activitatea ei a cãlãuzit-o exclusiv pe fãgaşul realizãrilor concrete, dând el însuşi numeroase exemple:
Şaizeci de şcoli primare au fost construite sub el în satele Gorjului… Sã-l ascultãm expunându-şi programul cu ocazia inaugurãrii Şcolii Primare din Bãlãneşti:
„…Când am venit la cârma frumosului nostru judeţ şi i-am cunoscut de aproape starea înapoiatã, sãrãcia şi nevoile grele ale populaţiei rurale, care zace de atâta amar de vreme în întuneric şi mizerie, am fost adânc mişcat sufleteşte de aceastã nenorocitã stare de lucruri, şi mâhnirea mea a fost cu mult mai mare în urmã, când cercetând judeţul, am fãcut trista constatare cã şcolile comunelor noastre, de unde trebuia sã vinã îndreptarea, erau în cea mai desãvârşitã stare de mizerie: murdare, fãrã aer, fãrã luminã, insuficiente şi absolut nepotrivite destinaţiunii lor şi – ceea ce era mai trist – Judeţul era prea sãrac pentru a putea veni în ajutorul cãminelor.
În multe sate, Domnilor, aproape douã treimi din populaţia noastrã ruralã rãmânea fãrã cunoştinţã de carte din cauza insuficienţei localurilor, iar cei admişi sã frecventeze şcoala riscau adeseori sãnãtatea, şi de multe ori chiar viaţa.
Din acest moment am considerat ca o datorie de cãpetenie pentru mine gãsirea mijloacelor necesare pentru a putea construi în grabã localuri de şcoalã sãnãtoase şi încãpãtoare, în care copiii sãtenilor sã poatã primi o culturã şi o creştere cât mai îngrijitã şi mai potrivitã cu nevoile lor şi cu însemnãtatea lor în stat, asigurând astfel prosperitatea lor şi a Ţãrii…”
Mã întreb adeseori cum a procedat el de a reuşit sã facã rost de aceste „mijloace”?… prin ce minuni de gospodãrire Judeţul Gorj, unul din cele mai sãrace din vremea aceea, şi-a procurat fondurile necesare acestor investiţii?… Ştim cã primul care a reuşit sã înlocuiascã bugetele fictive de pânã atunci prin bugete reale a fost tot doctorul Culcer şi îmi dau seama cu câtã inerţie, cu câtã necinste şi rea-credinţã trebuie sã fi avut de luptat, atunci când a fost vorba de a nu se camufla unele venituri nemãrturisite, ori de a se suporta realmente unele cheltuieli prevãzute în buget numai pro-forma, spre a se acoperii alte cheltuieli inavuabile.
Este uşor de vorbit despre asemenea realizãri, dar dacã stãm sã ne imaginãm, concret, câtã luptã implicã asemenea performanţe, şi care va fi fost adevãrata atmosferã psihologicã a acestor lupte, ne simţim copleşiţi de admiraţie.
Dar nu numai şcoli a construit Doctorul Culcer în Gorj, ci şi numeroase poduri şi linii telefonice; a restaurat un numãr de biserici, valoroase monumente istorice cãzute în ruinã; a înfiinţat multiple biblioteci populare (primele biblioteci sãteşti din Gorj) şi câte, şi câte altele…
În sângerosul an 1907, Culcer a refuzat categoric sã trimitã trupe la sate… „Dacã nu aţi ştiut cum sã vã purtaţi cu ţãranii, suportaţi acum consecinţele…”, cu aceste cuvinte refuza el pe moşierii care veneau speriaţi sã-i solicite ajutor armat… De altfel în Gorj s-au produs prea puţine intervenţii militare, numai în câteva sate din sudul Judeţului, şi acestea, exclusiv cu trupe solicitate de proprietari din garnizoanele altor judeţe. Faptele se pot verifica documentar.
Când a fost anunţat cã un puternic grup de ţãrani se îndrepta spre capitala Judeţului, Culcer, în loc sã trimitã trupe, s-a suit singur, nepãzit, în trãsurã şi le-a ieşit în întâmpinare; le-a explicat cã în acea conjuncturã istoricã mişcarea nu avea şanse de reuşitã, dar cã pânã la urmã problema ţãrãneascã va trebui sã se rezolve pe cale paşnicã; în schimb, în acel moment ne aflam sub presiunea unui ultimatum austro-ungar şi cã se masaserã contingente masive la frontiera românã; vor trebui evitate, cu orice preţ, ciocnirile sângeroase care ne-ar putea arunca ţara într-o catastrofã… şi nu ştiu ce le-a mai spus… dar ştiu cã sânge nu a curs şi cã, în general, dupã 1907 situaţia ţãrãnimii s-a îmbunãtãţit faţã de trecut.
În aceste zile furtunoase, în satul Dobriţa nu s-a mişcat nici un pai… Ţãranii veneau la oraş sã-l întrebe ei pe Domnul Doctor, cum mai stãm cu „rivuluţia”… Dupã liniştirea evenimentelor s-au trimis obştelor sãteşti chestionare privind situaţia materialã şi moralã a locuitorilor şi raporturile dintre aceştia şi proprietarii de pãmânt. Repreducem mai jos un extras dupã raportul fruntaşilor obştii Dobriţa din 11 aprilie 1907, aflat în copie în arhiva parohiei Bota:
„1. În aceastã parohie sunt 1665 locuitori, divizaţi în 372 familii…
2. Locuitorii din aceastã parohie se ocupã în general cu agricultura, viticultura, cu plantaţia de pruni şi de pomi fructiferi şi cu creşterea vitelor; o parte din ei se ocupã şi cu meşteşugul….
3. Locuitorii din aceastã parohie sunt mai toţi împroprietãriţi dupã legea ruralã din 1864….
4. Locuitorii sunt sãnãtoşi, trãiesc în climã curatã…
5. Locuitorii au case bune, construite din zid de lemn cu douã şi trei camere, şi parte au case cu douã etaje (e vorba de douã nivele n.n.)…
6. Toţi locuitorii au case, pivniţe, pãtule, grãdini de zarzavat pe lângã case, locuri de culturã şi livezi de fân, au boi de muncã, vaci pentru lapte, oi, capre, porci etc.….
7. Locuitorii se hrãnesc cu: … carne, ouã, brânzã, lapte; fiecare taie la Crãciun un porc gras…
10. În aceastã parohie este numai un proprietar: D. Doctor Culcer, Prefectul Judeţului, omul cel mai bun, ca un pãrinte al locuitorilor, îşi cultivã proprietatea singur cu locuitorii din parohie, plãtindu-le foarte cinstit.
11. Domnul proprietar Dr. Culcer este foarte moral… în tot timpul când este în parohie primeşte bolnavi, îi consultã şi le dã medicamente gratis, merge la bolnavi, şi când este la oraş vine la bolnavi când este chemat, fãrã nici o platã, iarã când şade cu familia la ţarã, trimite pe doamna Ana, soţia domniei sale, cum şi domnişoarele, pe la bolnavi cu medicamente. A luat partea cea mai activã la construirea bisericii filiale, a pus piatra fundamentalã pentru construirea unui nou local de şcoalã…
12. Locuitorii, cu domnul proprietar Culcer sunt în bunã relaţie şi nu au nici o nemulţumire.
13. Domnul proprietar Culcer cultivã proprietatea cu lucrãtori dintre locuitori, cãrora le plãteşte zilnic, cu bani…
15. În parohie este cerc cultural, este bancã popularã cu numele „Grija Muncitorului”, înfiinţatã de D. Dr. Culcer…
16. Printre sãteni n-a fost nici o mişcare; toţi locuitorii au fost în pace…
20. În aceastã parohie fiind pace, n-au venit nici o armatã…
22. În aceastã parohie n-au fost nici rãniţi, nici morţi, nici ucişi, nici arestaţi97 .

Este evident cã subiectivitatea acestui raport, semnat de preotul Ion Dobriceanu, ar putea fi pusã sub semnul îndoielii, dacã atâţia ţãrani bãtrâni, pe care i-am cunoscut pe vremuri, nu ar fi confirmat cu toţii aceste aprecieri.
Aşa a înţeles doctorul Culcer sã activeze în politicã… Viaţa parlamentarã, în schimb, nu-l atrãgea. Când erau liberalii la putere era numit prefect, dar cânt treceau în opoziţie şi insistau ca sã-şi punã şi el candidatura la alegeri, Culcer în general, refuza. Trebuie însã semnalat cã, atunci când şi-a pus Ionel Brãtianu pentru prima oarã candidatura, şi-a pus-o în Gorj, şi s-a ales cu mare majoritate de voturi, datoritã prestigiului şefului organizaţiei locale. Abia la cincizeci de ani trecuţi a consimţit în fine sã candideze la senat… şi a reuşit la alegeri, cu toate cã partidul sãu se afla în opoziţie. „Sunt mândru cã sunt doctor, nu cã sunt senator!”, le-a rãspuns el cu modestie celor ce veniserã sã-l felicite pentru succesul sãu electoral. De atunci, de câte ori treceau liberalii în opoziţie, îşi punea candidatura la senat, şi reuşea98 , iar atunci când era la putere, era de obicei numit prefect.
Nu trebuie sã ne închipuim însã cã, în cariera sa administrativã, Doctorul Culcer nu a înregistrat şi eşecuri… Ţin minte cu câtã amãrãciune ne povestea el cum n-a reuşit sã românizeze legumicultura în Gorj: vãzând cã toate grãdinile de zarzavat din Judeţ erau monopolizate de grãdinari sârbi şi bulgari ce se îmbogãţeau la noi în ţarã vãzând cu ochii, şi conştient de importanţa legumiculturii pentru alimentaţia publicã, i-a obligat pe toţi aceşti zarzavagii strãini sã ia pe lângã ei câte doi, trei ucenici români, sub ameninţarea retragerii paşaportului. A fãcut o listã la toate locurile astfel create şi a dat sfoarã în judeţ sã-şi trimitã oamenii copiii sã înveţe bãnoasa artã a grãdinãritului. Rezultatul ?… Nici un candidat nu s-a prezentat… Meseria de zarzavagiu nu le surâdea pandurilor lui Tudor99

℘⇑

Întocmai ca şi pãrinţii lui pe vremuri, Tache îşi trimitea vara copiii la ţarã, la Maica Tuşa, în timp ce el, reţinut de multiplele sale preocupãri medicale sau administrative, rãmânea mai departe la oraş; toamna îşi fãcea însã şi el apariţia la Dobriţa, cu un prieten sau doi, şi organiza câte o vânãtoare în stil mare, o vânãtoare de cãprioare, de mistreţi sau chiar de urşi, acolo sus pe munte, la Fântâna Plaiului sau pe Bordul.
O altã ocazie când se abãtea Doctorul Culcer prin Dobriţa era ajunul Sfintei Mãrii, când îl însoţea pe Episcopul de Râmnic, care se deplasa cu o numeroasã suitã clericalã, preoţi din diferite sate din Gorj şi Vâlcea, sã oficieze Slujba cea Mare la Mãnãstirea Tismana, ce purta hramul Adormirii Maicii Domnului… Tanti Ella (Lenchen) mi-a descris cu mult humor acest pitoresc convoi:
„…alãturi de doctorul Culcer, prefectul, Sfinţia Sa îşi mângâia, cu dreapta, crucea de argint de pe piept, rãsturnându-se comod peste pernele trãsurii cu patru cai, îndemnaţi voiniceşte la drum de vestitul surugiu „Papagalu”, poreclit astfel din cauza straiului sãu multicolor. Zurgãlãii cailor înaintaşi şi tãlãngile rotaşilor umpleau aerul dimineţii cu sunetul lor cadenţat, în timp ce, în spatele rãdvanului, gonea una din cele mai originale unitãţi de cavalerie ce s-au pomenit vreodatã; zeci şi zeci de popi, mai tineri, mai bãtrâni, cu barba şi pletele fâlfâind în vânt, fãceau escortã Pre Sfinţitului Arhiereu, legãnându-se în buiestrul cãluţilor lor de ţarã suri şi flocoşi, pe care-i zoreau din rãsputeri cu scãrile rustice de tablã. Praful se ridica în nouri groşi, aşezându-se peste pleoapele şi bãrbile lor negre, sure sau roşcate şi colorându-le pe toate într-o nuanţã uniformã, gãlbuie-cenuşie. Pulpanele anterielor le fluturau de o parte şi de alta, iar cu mâna dreaptã strângeau cureaua frâului, înnegritã de vremi şi de sudoare, în timp ce stânga cãuta un reazem în oblâncul ţestului de frasin sculptat cu motive geometrice, peste care chinga de piele strângea cu putere perna asprã, cusutã în pãtrãţele roşii şi verzi…” Mai tare ca Topârceanu!
Convoiul ajungea la Dobriţa la conacul cucoanei Elena şi fãcea un popas. Domnul Doctor îl conducea pe Prea Sfinţitul Episcop cu prea cinstita sa suitã sã se spele şi sã se odihneascã puţin, în aşteptarea unei mese gustoase, aşa cum numai cucoana Econoama ştia sã ofere… Sã nu uitãm însã cã ne aflãm în postul Sfintei Mãrii, şi cã sfinţitele noastre feţe bisericeşti nu se vor atinge de nici un fel de bucate de dulce… dar ce?… Cucoana Elena nu ştie oare cã şi o masã de post poate fi gustoasã şi îmbelşugatã?…
Numai cã… la sfârşitul prânzului se rãtãceşte parcã din greşealã, printre toate aceste bucate de post, o farfurie enormã cu baclavale rumene şi lucitoare… Sfinţia Sa are o bãnuialã şi se încruntã… Nu cumva or fi cu unt?… Şi totuşi… ce îmbietoare par!…
– Ia, Pãrinte, cã sunt cu firnais100 , îl îndeamnã Titu Frumuşanu, arãtând cu degetul siropul auriu ce se prelingea peste coaja rumenã.
Cronica nu a înregistrat dacã sfinţitele feţe bisericeşti s-au lãsat împinşi la pãcatul lãcomiei, ori au gãsit în sufletele lor cucernice puterea de a rezista ispitei… firnaisului.
Îi plãceau Sfinţiei Sale dulciurile şi avea la el în Vâlcea o grãdinã mare cu tot felul de pomi roditori, şi pânã la urmã l-a molipsit şi pe doctorul Culcer de patima pomãritului, aşa cã, încetul cu încetul, au început sã aparã în grãdina de la Dobriţa fel de fel de puieţi din soiurile Episcopului.
Îmi amintesc încã parfumul minunat al perelor de august dulci şi zemoase, de merele ciupercãneşti cu carnea fãinoasã, merele de sâmpetru mici şi gustoase din fundul grãdinii sau de merele acelea boftane101  din mãrul cel bãtrân de lângã pivniţã, mari, verzi şi rumene, cu carnea fragedã şi dulce. În spatele pivniţei pusese trei gutui ce fãceau nişte fructe enorme… şi câte, şi câte alte minunãţii toate!…

℘⇑

În 1902 moare bãtrâna Maica-Tuşa şi-l lasã pe Tache moştenitor unic, cãci îl iubise ca pe propriul ei copil102  încã de când murise nefericita Anica… Peste câţiva ani a ieşit şi el la pensie, şi, din ziua aceea, toatã atenţia, numai asupra Dobriţei şi-a îndreptat-o. Dragostea şi veneraţia sãtenilor pentru „boierul” lor, în nişte vremuri când dependenţa legalã dintre ţãran şi boier devenise de mult o amintire, aşa cum s-a vãzut mai sus103 , nu putea porni decât de la nişte sentimente sincere; cu toate cã numai depindeau de acesta, ei tot pe „Boierul” îl socoteau mai mare peste ei, şi la el gãseau un sfat bun în problemele lor grele, la el gãseau un ajutor material în clipele de strâmtoare104  şi tot la el gãseau şi îngrijire medicalã în caz de boalã, cãci Doctorul Culcer înfiinţase la curtea sa un fel de dispensar, unde lucra zilnic mai multe ore, ajutat de cele patru fete ale sale105 : pansa rãniţi, fãcea mici intervenţii chirurgicale sau le pregãtea diferite reţete106  dintr-un cufãr – farmacie de tablã galvanizatã; parcã mai vãd încã balanţa cu platanele de corn pe care îşi doza ingredientele, şi cãrţile acelea de joc îndoite pe lungimea lor, cu care vãrsa apoi prafurile în pachete de hârtie. De obicei, Tanti Marioara era cea care se ocupa cu pregãtirea reţetelor şi cu bucãtãria dieteticã.
Adeseori poruncea sã punã caii şi pornea prin sat sau prin satele învecinate, sã cerceteze pe bolnavii mai gravi.
Doctorul Culcer a ajutat comuna sã-şi ridice şcoalã, primãrie şi bisericã107 … mulţi ţãrani aflaţi la nevoie, au plecat de la el cu dãsaga plinã… ba pânã şi dreptatea, tot la el veneau sã o caute108 , cãci se ştie ce oroare avea ţãranul nostru de tribunale.
Tache a pus de a renovat vechile case din Dobriţa; a înlocuit podeaua de scândurã de la parter cu dale, şi pe cea de la etaj, cu parchet de stejar, lucrat în întregime de Toni Corradazzi, un tâmplar italian foarte talentat, pripãşit prin Dobriţa nu se ştie cum. Tot Toni i-a lucrat şi monumentala scarã de stejar ce urca de la parter la etaj109 , cu rampa artistic sculptatã dupã un model copiat la o mãnãstire din Vâlcea: balconul casei a fost mãrit şi i s-a adãugat un acoperiş sprijinit pe coloane de lemn; faţada de vest a fost mãrginitã cu o galerie exterioarã care se termina la Nord cu un turn pãtrat, ce da vilei un aspect medieval.110
Închid ochii şi parcã revãd aceastã casã bãtrâneascã cu jaluzele verzi, încinsã ca de un brâu cu galeria aceea de lemn, vopsitã în alb, şi cu pereţii îmbrãcaţi cu viţã americanã sau cu trompettenblumen111  din al cãror calciu de culoarea jãratecului îmi plãcea sã sorb picãtura de nectar.
Florile de câmp nu lipseau de pe pajiştile Dobriţei, şi bunicul meu construise vreo paisprezece stupi sistematici, din care scotea de trei, patru ori pe an mierea parfumatã, cu ajutorul maşinii centrifuge.
O alee aşternutã cu pietriş de râu ducea de la uliţa satului spre casã. Poarta dinspre uliţã, artistic sculptatã de Idochim Sãvuleanu, era o reproducere dupã poarta lui Antonie Mogoş din Ceaur, care luase premiul I la expoziţia naţionalã din 1906, o poartã tipic olteneascã. Pe la mijloc, aleea se desfãcea în douã braţe, între care se ridica un chioşc de mesteacãn înconjurat de brazi înalţi ce mai existã şi astãzi. Acolo fusese locul vechii case a Maichii-Tuşa, dãrâmatã în 1893. Aleea era mãrginitã de o parte şi de alta cu gard viu din sânger şi lemn câinesc, tuns cu mare mãiestrie în fiecare an de Dinu Firii; chioşcul şi cu brazii erau bordaţi cu bucãţi mari de stalactite cristaline, aduse din Peştera Dobriţii, iar pe locul unde aleea se desfãcea în douã, acestea întruchipau o enormã ciupercã pe care-mi plãcea sã mã caţãr şi sã mã aşez pe când eram copil.
Pe ramurile brazilor se cãţãrau pânã în vârf trandafirii urcãtori sãdiţi la rãdãcina acestora. Acolo, în chioşcul de sub brazi, se lua vara masa în mijlocul unei atmosfere de veselie generalã, cãci niciodatã nu am fost mai puţini de cinsprezece la masã.
Bon-Papa l-a pus pe meşterul Bianchi de la Runc sã-i construiascã o pivniţã de piatrã, proiectatã dupã cele mai moderne tratate de specialitate, cu pereţii dubli şi cu un sistem special de aerisiere şi drenare a spaţiului dintre pereţi; temperatura acestui beci nu trecea niciodatã vara peste 14 grade şi iarna nu scãdea sub zece. Acolo îşi pãstra el rodul viilor din Dealul Gugului, de la Bota, Mituleasa şi Buşuga. N-am sã uit niciodatã Chasselas-ul acela auriu, Pinot-ul cu boabe mici, roz şi dulci, Hamburgul negru cu bobul lungueţ, de pe care se lua coaja ca o cãmaşã de pe om… şi nici Coarna indigenã bãtând în mauve, sau Cotnarul parfumat ori Perla de Ciaba dulce şi tãmâioasã. Din fiecare soi de struguri se scotea alt soi de vin, şi fiecãrui vin îi ştia beciul cel mare de rost. Deasupra pivniţei era crama, cu linurile şi teascurile de stors mustul, care se trãgea jos în pivniţã prin nişte gãuri practicate în tavan, pe unde trecea furtunul. Douã şiruri lungi de podvale, pe care se odihneau vreo douãsprezece buţi enorme de stejar112 , primeau mustul de la etaj pentru fermentare şi vinificare lentã, separat pe soiuri. Când se socotea cã se învechise destul, vinul era tras în sticle care se înfundau cu maşina de bãgat dopuri şi se sigilau apoi cu cearã de diferite culori, pe soiuri şi ani de recoltã. Sticlele se pãstrau dupã aceea ani de zile, culcate orizontal, în firidele practicate în pereţii de piatrã ai beciului şi savant compartimentate, şi se acopereau, încetul cu încetul, cu praf şi cu pãianjeniş în aşteptarea expertului care avea sã le deguste… Numai bunicul meu cunoştea rostul complicat al acelor sigiluri colorate.
Când venea câte un musafir simandicos în vizitã la Dobriţa, Tache Culcer consimţea sã desfunde o asemenea sticlã, aleasã dupã rangul şi rafinamentul vizitatorului; o extrãgea din unghere numai de el ştiute şi niciodatã nu scotea mai mult decât o singurã sticlã, care era întotdeauna „ultima”.
În grãdina casei a plantat cele mai alese varietãţi de pomi fructiferi, altoiţi cu muguri aduşi de la Erfurt, Villemorin, sau mai ştiu eu de unde, cãci, vezi, microbul pomãritului cu care el se molipsise pe vremuri de la Prea Sfinţitul Episcop, îl stãpânea an de an, tot mai cu putere. Pe lângã boftanele şi merele creţeşti de altãdatã, apãruserã acuma soiuri noi: Ionatana roşii, calville galbene, reinette mici, hasenkopf (cap de iepure) mari cât gutuile, pufoase şi parfumate… apoi perele bergamote cu parfum de violete ce se topeau în gurã, prunele acelea enorme, mari cât oul de gãinã, galbene pe o parte şi rumene pe cealaltã, acoperite de o brumã argintie ca o gheaţã… prunele de Bosnia, mari, dulci şi pufoase… Prunele de Agen, roşcate şi puternic parfumate… renclodele violete, mari cât piersicile, şi altele mici ca corcoduşa, verzi ca iarba şi dulci, dulci de ţi se nãclãiau degetele în siropul lor.
Tot timpul îl gãseai sau în vie, sau printre pomii lui, sau în casã, studiind diferite tratate de pomiculturã sau viticulturã… fel de fel de experimente de altoiri, combinaţii şi încrucişãri a încercat el, şi în legãturã cu aceasta ne-a rãmas amintirea unei întâmplãri destul de amuzante:
Într-o zi l-a invitat prietenul sãu, Bãdicã Danielescu, care îi venea şi vãr îndepãrtat, la el la moşie, la Bârseşti… Cunoscându-i pasiunea, l-a dus în livada lui de pomi fructiferi şi i-a arãtat nişte cireşi, pe ale cãror crãci creşteau ciorchini mari de struguri de toatã frumuseţea, ce se pârguiau liniştit la soare. Mistificarea era grosolanã; în crãcile cireşilor se dãduserã nişte gãuri cu sfredelul şi se introduserã coarde de viţã cu frunze şi ciorchini copţi pe ele; Tache s-a fãcut însã cã nu observã trucajul şi s-a arãtat încântat… Peste câtãva vreme l-a invitat şi el pe Bãdicã la Dobriţa şi i-a arãtat, între altele, brazii înalţi din jurul chioşcului, acoperiţi de sus şi pânã jos cu trandafiri în floare.
– Da de asta ce ai de zis?… Bãdicã a rãmas cu gura cãscatã… se vedea dar cã nu putea fi vorba de nici o mistificare… numai cã trebuie şi niţel spirit de observaţie ca sã poţi vedea tulpinile de trandafiri cãţãrãtori, sãdite la rãdãcina brazilor.
Moşia abia producea fondurile strict necesare propriei ei întreţineri, dar, tot ca şi Maica-Tuşa pe vremuri, Tache nu vedea în Dobriţa o sursã de venituri, ci o pepinierã pentru experienţele sale horticole, şi mai ales un colţ pentru el şi pentru ai sãi unde sã poatã petrece vacanţe odihnitoare şi plãcute… Ajunsese la vârsta când omul nu mai trãieşte decât pentru copii. Pe Lenchen o mãritase cu unul dintre cei mai renumiţi chirurgi din Oltenia, doctorul Adrian Poenaru, care, dupã pensionarea lui Tache Culcer, ajunsese şeful spitalului judeţean din Târgu-Jiu, unde introducea o modernizare dupã alta.113  Acuma venise rândul Marioarei, pe care o ceruse un tânãr medic cu studii foarte frumoase, doctorul Toma Voiculescu, copil de moşneni din Frãteşti…. Ana şi Vera creşteau şi ele, şi Tache ar fi avut toate motivele ca sã fie mulţumit dacã nu i-ar fi fost sufletul umbrit de grija lui Max… Ce bãiat minunat şi înzestrat era tânãrul acesta!… Ce talentat!… dar Tache presimţea cã va avea multe necazuri de pe urma lui… Era atât de independent… atât de non-conformist!…
Anii treceau, şi Tache, aşa de activ pe vremuri, îşi trãia acuma viaţa plicticoasã de pensionar. Iarna mai ales, când nu-şi mai avea nici pomii, nici via de care sã se ocupe, îi venea sã moarã de urât; citea ore întregi, aşezat la biroul lui din Târgu-Jiu, citea cãrţi de ştiinţã, de politicã, filozofie, sociologie, literaturã… citea pânã obosea, reviste medicale, ziare… seara îi fãcea Netty lecturã pânã dupã miezul nopţii. Îmi amintesc limpede, din camera mea de alãturi vocea ei egalã, susţinutã, aşa de bine articulatã, care citea, citea într-una, ore întregi, fãrã sã oboseascã… din când în când o întrerupea el cu câte o remarcã, o completare, o nelãmurire… uneori se isca şi câte o discuţie, cãci era şi ea cam cicãlitoare, iar el, cam încãpãţânat… neam de ardelean, mã rog. „Culcer sum”, îi spunea Netty înciudatã.114
Când nu citea, umbla prin casã de colo pânã colo, supraveghea îngroparea morcovilor şi pãtrunjelului în nisip în pivniţa de zarzavaturi, pritocitul verzii (întotdeauna asistam şi eu la operaţie, cu gândul la o ulcicã mare de zeamã de varzã), punerea brânzei în putinã, tãierea porcului (era un specialist în pregãtirea mezelurilor şi parcã simt şi acuma în gurã şunca aceea trandafirie în care punea atâtea bunãtãţi, sau cârnaţii, sau cartaboşii condimentaţi cu piper, nucşoarã, ienibahar şi mai ştiu eu ce alte mirodenii… Dar toba în sânge, pusã la presat sub nişte pietroaie mari sau sub greutãţile de la decimalul cel mare din cãmarã?… şi totuşi, pentru o fire aşa de activã, astea toate nu-i ajungeau, şi atunci a început sã cam plece seara la club… A încercat el sã joace şi poker, dar o fire cinstitã şi deschisã ca a lui nu se putea împãca cu cacialmalele, iar din ziua când a pierdut suma enormã de 100 de lei s-a vindecat definitiv şi de atunci nu a mai jucat decât „preferance”… Nu ştiu cum se joacã, dar dupã nume, nu prea aduce a joc de tripon.

℘⇑

Într-o zi a venit sã o cearã pe Ana un tânãr sublocotenent de artilerie… Tot mai singur rãmânea bietul Tache… Doar vara, la Dobriţa, se simţea iar în elementul lui… Acolo se reunea familia toatã şi avea întotdeauna grijã sã invite şi celebritãţi; artişti cu vazã, care se delectau şi ei cu aerul curat de munte, şi ne delectam şi noi cu arta lor… Pictorii Bulgãraş, Romalo, Albescu… sculptorul Severin, violonistul Kneisel… cred cã au pãstrat o amintire tot aşa de plãcutã despre Dobriţa noastrã, pe cât am pãstrat şi noi despre talentul lor… Tineretul venea în grup şi organiza excursii pe munte sau vânãtori, care durau câte trei sau patru zile.
Tache începuse sã îmbãtrâneascã; purta ochelari, pãrul şi mustãţile îi încãrunţiserã bine… îl cam necãjeau reumatismele, aşa cã, de la o vreme, nu mai lua parte la aceste expediţii, dar surâdea mulţumit de bucuria celorlalţi.

℘⇑

Fericirea asta patriarhalã s-a întrerup însã brusc la 15 august 1916, o datã cu izbucnirea rãzboiului… Toatã noaptea s-au tras clopotele şi au sunat goarnele şi a doua zi de dimineaţã, întreaga familie cu invitaţi cu tot, au pãrãsit Dobriţa, fiecare la datoria lui. Doctorul Dumitru D. Culcer, pensionarul de 66 de ani, îmbracã de bunãvoie uniforma de medic maior şi ia conducerea spitalului de rãniţi din Vãdeni. Printre colaboratorii sãi, lucra la acest spital şi o modestã infirmierã, modestã, dar inimoasã şi neobositã; era cercetaşa Ecaterina Teodoroiu. Douãsprezece şi paisprezece ore pe zi nu se mişca bãtrânul doctor din mijlocul rãniţilor sãi… erau atâtea de fãcut şi lipseau atâtea… Un singur tabiet avuse şi el de ani de zile: o jumãtate de ceas de odihnã dupã-masa… Avea însã sã renunţe la mult mai multe.
Duşmanul rãzbeşte însã; spitalul Vãdeni este comasat cu cel judeţean şi evacuat la Craiova, iar bãtrânul medic-maior, demobilizat… Ne-am refugiat mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti, unde ne-au ajuns nemţii din urmã. Viaţa sub ocupaţia germanã devenea tot mai grea. Locuiam pe Bulevardul Colţii115  în casele Doamnei Maria Colonel Cincu, evacuatã în Moldova. Tot cu noi la Bucureşti venise sã locuiascã şi Tanti Marioara Voiculescu, cu copilaşii ei, Vlad şi Radu. Toma, soţul ei, medic-cãpitan, fusese evacuat cu spitalul sãu în Moldova.
Bon-Papa se scula în fiecare dimineaţã la ora trei, ca sã ocupe un loc la coada de pâine; toatã capitala o colinda în cãutare de alimente…
Nu ştiu cum reuşea el sã facã rost de fãinã, de zahãr sau de unturã, dar ştiu cã niciodatã nu a venit acasã cu mâna goalã, şi cã mulţumitã lui nu am resimţit lipsurile rãzboiului… Într-o zi a venit fericit cã gãsise o pungã de 100 grame cafea… la un ceasornicar. Nu se mai gãsea decât un singur dulce… stafide.
Iarna aceea, 1916-1917, a fost groaznicã. Termometrul nu se ridica niciodatã peste minus 25 de grade şi adeseori scãdea sub minus 30. Crivãţul nu se mai oprea cu vuietul lui groaznic… Viscolul troienise zãpada pânã la straşinile caselor fãrã etaj… şi sãrmanul Bon-Papa, care pleca zilnic la cumpãrãturi în toiul nopţii, revenea acasã pe la 11, rebegit, cu mustãţile încãrcate de promoroacã şi braţele încãrcate de pachete. Micuţul Radu, zis „Dicker-Mann” (Grasul), se repezea la buzunarele lui sã-l caute de stafide… Bon-Papa tuşea, îşi ştergea gheaţa de pe mustãţi, de pe ochii înroşiţi de ger şi de pe obrajii tãbãciţi de viscol, dar râdea fericit.
Era furios când întâlnea pe stradã uniformele gris-verzui ale armatei de ocupaţie şi simţea cum i se taie respiraţia… A fost silit sã primeascã în cuartir trei ofiţeri, dar niciodatã nu a schimbat un cuvânt cu ei, deşi vorbea curent limba germanã, şi abia le rãspundea cu un deget când îl salutau, tocmai el, care se bucura de faima cã nimeni nu-l putuse vreodatã preveni la salut.116
În primãvara lui 1917 ne-am întors la Târgu-Jiu şi am gãsit casa devastatã de soldãţeasca germanã: parchetul distrus, mobila stricatã, vazele mari chinezeşti numai cioburi, tablourile din salon tãiate cu sabia, oglinzile împuşcate cu pistolul… Indignarea lui Tache nu cunoştea margini, şi din porci şi din vandali nu-i scotea pe belicoşii ocupanţi. S-a dus la ţarã şi a gãsit o companie întreagã instalatã în casele noastre, aşa cã a trebuit sã locuiascã la Niţã Sârbu. Acolo, la Dobriţa, mizeria era şi mai grozavã…: cireşii cei mari din spatele pivniţei, care produseserã pe vremuri nişte altoaie aproape cât pruna de mari, cu carnea tare şi dulce, se întindeau acuma în sus ca nişte catarge uriaşe, fãrã frunze, fãrã crãci, fiindcã acestea fuseserã tãiate cu toporul, ca sã nu-şi mai dea osteneala sã se suie în pom sã culeagã roadele. Cei 14 stupi din fundul grãdinii fuseserã omorâţi încã din timpul iernii cu apã fiartã, ca sã li se poatã lua toatã mierea, fãrã pericol din partea albinelor… În casã, totul distrus… mobila sfãrâmatã, uşile sparte… vinul din pivniţã dispãrut… sticlele, toate lipsã… butiile cele mari sparte… Bietul Tache era furios… Niciodatã pânã atunci nu-l auzisem însã înjurând…şi cu ce foc înjura!… Era tot ce putea face. Neputinţa impusã acestui om activ, care înfãptuise atâtea în viaţã, îl înnebunea… Ani de zile nu a mai vrut sã meargã la Dobriţa şi numai târziu de tot, numai dupã ce i-a repus fiicã-sa Ana casa pe picioare, a consimţit sã revadã acele locuri care îi fuseserã atât de dragi.
În tot Târgu-Jiul ocupat de germani, nu mai rãmãseserã decât trei medici,117  dintre care, cel mai tânãr era el, care nu avea decât 68 de ani. Diabetul şi reumatismele îl supãrau tot mai tare, dar a înţeles totuşi sã ocupe funcţia de medic primar al oraşului; postul cerea multã alergãturã: dispensarul comunal, inspecţia la şcoli, la abator, vizitarea la domiciliu a bolnavilor din toate mahalalele, mãsuri sanitare şi de higienã, vaccinãri, autopsii. Pleca la şapte dimineaţa de acasã, venea la prânz pentru o orã şi apoi lipsea iarãşi pânã seara la nouã. Masa o luam în cãmarã, cãci toatã casa era ocupatã de trupe nemţeşti. Mâncam mai mult linte şi ceapã cu sare, spartã cu pumnul pe masã, iar pâinea care se vindea amestecatã cu tãrâţe, cu paie tocate, ba chiar şi cu pãmânt (uneori ne rãmânea câte o pietricicã în dinţi), nu se putea consuma, şi mâncam numai mãmãligã… Într-o vreme apãruse pe piaţã carne de miel, dar acesta se vindea fãrã capete şi fãrã picioare şi nu ştiam de ce, ne rãmânea întotdeauna în gât, pânã în ziua când Sofi, bucãtãreasa, a descoperit pe acest „miel” nişte peri foarte suspecţi… era de fapt câine. Din ziua aceea nu ne-am mai atins de nici un fel de carne. Într-o zi ne-a adus un pacient un crap şi a fost sãrbãtoare. Bunicã-mea desenase o caricaturã. Înainte de rãzboi: tânãrul oferea iubitei sale un buchet de flori şi un şirag de mãrgele iar ea le primea cu multã rãcealã. Acuma: tânãrul îi oferea un jambon şi un şirag de cârnaţi, iar ea sãrea în sus de bucurie. Cu toatã oboseala, lipsurile şi supãrarea, cu noi copiii, Bon-Papa era tot vesel şi tot cu gluma pe buze.
Peste câtva timp a fost ridicat de nemţi şi dus ca ostatic în lagãrul de la Tismana, unde a lucrat ca medic al lagãrului. Acolo i s-a zdruncinat definitiv sãnãtatea şi când l-au eliberat, peste un an, nu mai era muntele acela de om care fusese pânã atunci… Se rupsese parcã ceva în el; începuse sã sufere de inimã şi diabetul se agravase.
Pacea de la Buftea din primãvara lui 1918, prin care pierdeam libertatea, Carpaţii şi petrolul, l-a demoralizat peste mãsurã… De nicãieri, nici o veste bunã, nici o razã de speranţã… presa publica numai ceea ce permitea cenzura, şi radio sau TV încã nu exista pe atunci; nu mai ştia nimic de Max, de Lenchen, de Ana şi Vera, plecaţi în Moldova din 1916… doar cu Marioara care locuia cu copiii la Craiova mai avea legãturã. Zâmbetul nu l-a pãrãsit însã niciodatã şi se interesa în aşa mãsurã de grijile celorlalţi, încât nu mai avea timp sã vorbeascã despre ale sale.
Când rãmânea însã singur, cãdea pradã demoralizãrii. Ţin minte cum locotenentul Muller, cuartiruit în casa noastrã, se pregãtea într-o noapte sã meargã sã comande un pluton de execuţie: trebuia împuşcat un biet ţãran, care pusese mâna pe topor ca sã-şi apere vitele de rechiziţie. Prietena lui Muller, o târgujiancã, o germanã de origine, era în seara aceea la el; Muller îi fãcuse rost de o invitaţie şi se pregãtea sã meargã şi ea sã priveascã cum îl vor ucide pe nenorocit. Prin uşa care despãrţea camera lui Bon-Papa de aceea a neamţului, se auzea toatã conversaţia. Toatã noaptea n-a mai dormit bunicul meu, iar a doua zi nu s-a atins de mâncare… Tremura de ciudã bãtrânul, şi pânã seara s-a plimbat în sus şi în jos în salonul cel mare, cu mâinile în buzunare şi oprindu-se din când în când în dreptul geamului… Semãna cu o fiarã în cuşcã cu mustãţile sale zburlite şi sprâncenele stufoase, deplasându-se fãrã întrerupere de la un capãt la altul al salonului la celãlalt, cu paşi grei şi apãsaţi de tigru, cãlcând fãrã zgomot cu papucii lui de pâslã pe covorul pluşat… aproape îţi fãcea fricã sã te uiţi la el…

℘⇑

Dar iatã cã, într-o zi ceţoasã de noiembrie a aceluiaşi an 1918, îşi face apariţia pe strãzile orãşelului nostru un sublocotenent francez. Nu mai ştiam ce sã credem… Nu mai înţelegeam nimica… De luni de zile trãiam ca într-un mormânt, fãrã nici o ştire, fãrã nici o legãturã cu exteriorul, şi nu aveam de unde şti cã Germania fusese definitiv învinsã şi cã ceruse Aliaţilor un armistiţiu, cã România denunţase pacea ruşinoasã de la Buftea şi cã armatele noastre zburau spre interiorul zonelor ocupate de nemţi, cã Kaiserul german abdicase… în douã zile, oraşul a fost golit de trupele de ocupaţie… pe strãzi era un delir colectiv, manifestanţii cutreierau oraşul în toate sensurile, la toate colţurile cântau fanfare şi orchestre improvizate şi se jucau hore. Doctorul Culcer a fost invitat la banchetul pe care oraşul l-a oferit misiunii franceze şi a pregãtit în grabã un toast pentru aceastã ocazie festivã. Era o minune de retoricã spontanã, vibrând de patriotism cald şi de simţãminte umane, o izbucnire avântatã a unui suflet descãtuşat dupã o comprimare atât de apãsãtoare şi de îndelungatã. Înainte de a pleca la banchet, Tache i-a citit lui Netty discursul, dar a trebuit sã-l întrerupã la mijlocul lui, din cauza lacrimilor care i-au tãiat glasul.
A încercat sã-l reia a doua oarã, a treia oarã, dar întotdeauna l-a înãbuşit emoţia, şi în seara aceea nu a vorbit.

℘⇑

Dupã încheierea pãcii, doctorul Culcer a încercat sã militeze ca şi în trecut în politicã, dar prea se schimbaserã multe… totuşi, la stãruinţele lui Brãtianu a acceptat sã candideze la alegerile de senatori din 1920, dar parlamentul postbelic l-a dezgustat repede. Şefia partidului îl obosea şi ea… sforãriile şi manevrele de culise se înmulţiserã într-o mãsurã scandaloasã, şi atunci, plictisit, decepţionat, bãtrânul acesta de 72 de ani, s-a retras definitiv din arena politicã, deşi a continuat pânã la sfârşitul vieţii sã sprijine partidul cu sfatul sãu.

℘⇑

Suntem în 1920. Pãmântul arabil se expropriase în întregime şi nu-i mai rãmãsese decât livada de pomi şi via, pe care au atacat-o în anul acela tot felul de dãunãtori: oidium (rugina), peronospora (mana), pe rând, cãdeau peste podgoria lui. De când cu filoxera din 1902 nu se mai pomenise aşa prãpãd, şi bietul Tache nu mai prididea cu stropitul şi cu îngrijitul.

℘⇑

În curând a mãritat-o şi pe Vera, cu tânãrul inginer Grigore Schileru.
Doctorul Dumitru Culcer îşi socotea acuma datoria împlinitã faţã de familie şi faţã de societate. Mai toate figurile cunoscute din Târgu-Jiu dispãruserã; cei ce nu erau morţi se strãmutaserã pe alte meleaguri… Noua societate postbelicã, febrilã şi dezorientatã, îl îngrozea cu lipsa ei de decenţã… Nu mai avea ce cãuta într-o astfel de lume cu care nu avea nimic comun. Nu se simţea folositor nimãnui, cu pletele sale albe şi concepţiile sale învechite… Nu mai vedea nici o acţiune în care sã se poatã angrena cu rost.
Fetele cu soţii lor erau plecate din Târgu-Jiu… Max, cu noua sa familie, se întindea fãrã jenã peste el şi se fãcea stãpân peste obiectele sale… „Ãştia mã moştenesc de viu!…”, exclama el înciudat. Numai bãtrâna sa Netty mai rãmãsese lângã el… ore întregi stãteau seara de vorbã sau la lecturã, şi el simţea cum numai alãturi de sufletul ei mai reuşea sã gãseascã o razã de soare tomnatic.
Vara, la Dobriţa se simţea însã din nou cel de altãdatã, adevãratul cap de familie incontestabil şi incontestat, în aceeaşi atmosferã de bunã dispoziţie ca şi pe vremuri, când trãia Maica-Tuşa sau şi mai de mult… Parcã-l mai vãd şi astãzi tronând în capul mesii din chioşcul de sub brazi, şezând maiestuos în fotoliul sãu din nuiele împletite, ca un adevãrat patriarh, şi alãturi de el Bonne-Maman, cu bogatul ei pãr argintiu, mãrunţicã şi volubilã… apoi Tanti Ella cu Nenea Adrian, Tanti Marioara cu Nenea Toma, Tanti Ana cu Nenea Petricã, Tanti Vera cu Nenea Grigore… ordinea ierarhicã se respectã, mã rog… şi sã n-o uitãm nici pe bãtrâna Mademoiselle, cu farfurioara în care strângea bucãţele pentru Domino, motanul ei cel negru… şi nici pe Nenea Eugen, fratele mezin al lui Bon-Papa, surd şi slab de minţi, cucãind absent pe scaunul lui… În coada mesii veneam noi, copiii: eu, cel mai mare, apoi Vlad şi Radu Voiculescu, apoi frãţiorii mei, Dan şi Adina… şi, în fine, micuţa Sanda Petrescu (Pui, fetiţa Tantii Verii abia se nãscuse şi tata era plecat în strãinãtate), eram de obicei în jur de 18 la masã…
Cu atâţia mãrunţei împrejur, liniştea era cam greu de menţinut, şi Bon-Papa tãiase din alunişul din faţa pivniţei o nuia lungã, pe care o înãlţase la rangul de Mare Pedagog, responsabil cu ordinea şi disciplina la masã, şi îi pusese numele Peştaloţi.118  „Pedagogul” sta de strajã lângã fotoliul lui Bon-Papa, şi cum devenea unul dintre noi mai gãlãgios, doar îl agita prin aer, şi pe loc se fãcea o tãcere mormântalã. Niciodatã nu a intrat însã Peştaloţi în acţiune… cel mult ca sã goneascã câte un câine obraznic (erau cu totul 11 la curtea noastrã), care devenea prea supãrãtot cu cerşetoria lui în jurul mesii.

℘⇑
Boala necruţãtoare de cord, contractatã în lagãrul de ostatici, devenea însã an de an mai gravã, iar ultimul sãu an de viaţã a fost un adevãrat calvar. Omul acesta, care niciodatã cât a trãit nu fãcuse pe nimeni sã sufere, care alinase el însuşi atâtea suferinţe în jurul sãu, îndura acuma nişte torturi de neînchipuit…Se sufoca ori de câte ori punea capul jos sã doarmã, şi i se fãcuse un eşafod de perne pe care se rãzema într-o rânã… şi aşa se chinuia el zi şi noapte în capul oaselor. Netty îi da sã mãnânce, îl spãla, îi da îngrijirile cele mai intime şi mai neplãcute, iar el, care vorbea cu mare greutate, îi lua în tãcere mâinile şi i le sãruta, în timp ce lacrimile i se prelingeau încet peste obrajii supţi de boalã.
Când am fost avansat sublocotenent, în iulie 1927, am revenit la Târgu-Jiu dupã o absenţã de un an şi m-a înspãimântat aspectul acela slãbit de suferinţã… Ce munte de om lãsasem anul trecut, şi ce regãseam acuma!… Şedea pe pat, rãzemat de grãmada lui de perini, şi gemea într-una… Când m-a vãzut ofiţer, s-a bucurat sã mã ştie cu carierã, cu viitorul asigurat.
„Ţi-au dat şi… ţi-au dat şi ţie… un os… un os de ros?…”, m-a întrebat el vorbind cu greutate şi zâmbindu-mi trist şi cu glasul stins… Era mulţumit de gluma lui, şi zâmbeam şi eu, deşi cu greu îmi ţineam lacrimile… Ore întregi stãteam pe scaun şi priveam în tãcere cum se ducea bradul acesta falnic, care a fost atâţia ani mândria judeţului sãu…

℘⇑

A murit la 13 august 1927, ora 1110 şi a fost înmormântat miercuri, 17. Oraşul a înţeles sã-l cinsteascã cum se cuvenea, şi în ziua tristei ceremonii, la toate instituţiile se arborase doliu. Lãmpile electrice erau aprinse ziua în amiaza mare şi cernite cu zãbranic negru. Distincţiunile cu care fusese decorat119  i-au dat dreptul la paradã militarã, dar cel mai impresionant omagiu a fost acela al ţãranilor. Din toate satele judeţului veniserã sã-i aducã un ultim salut, dar mai ales din Dobriţa. Cred cã au fost mai multe mii, oraşul era alb de ţãrani. Încã de dimineaţa, sute de dobriceni se perindau prin faţa catafalcului sã omagieze pe acela care le fusese mai mult decât un pãrinte. Trei ore în şir au trecut rând pe rând prin faţa mortului, îşi fãceau cruce şi sãrutau în tãcere mâna aceea care, zeci de ani în şir, rãspândise numai bine în jurul ei, şi care acuma îngheţase pentru totdeauna… lacrimile le alunecau încet peste obrajii tãbãciţi, cãci simţeau cã odatã cu „Domnu Doftor” dispãrea o lume, o lume care nu avea sã mai revie niciodatã. Durerea sincerã a acestor oameni simpli i-a fãcut mai multã cinste decât toate discursurile şi onorurile militare… Era un omagiu spontan, cãci nimeni nu-i adusese cu de-a sila din satele lor… Nu-l mai pot uita pe sãrmanul Matei Ban, vecinul nostru de curte, care sta în picioare lângã uşã, rotindu-şi stângaci cãciula în mâini şi neputându-şi opri hohotele de plâns.
„…Plâng plaiurile Dobriţei pe fiul lor iubit!…”, a strigat cu glasul tãiat de emoţie, învãţãtorul Miticã Pupãzã, care a vorbit în numele sãtenilor.
„…Ţara a pierdut un om, un om integru, un om de o cinste şi o capacitate exemplarã, ce va fi multã vreme dat ca exemplu în pãrţile noastre; o fire aleasã, care a încurajat întotdeauna iniţiativele frumoase, ori de unde au pornit ele, numai sã tindã la binele neamului…”, a spus ministrul G. Tãtãrescu, trimis la Târgu-Jiu sã reprezinte Guvernul la înmormântare.
„…Putea-vom oare uita pe doctorul sãracilor, pe apostolul care mergea din casã în casã sã uşureze suferinţele celor mulţi, sã le aducã sãnãtatea?…”, a exclamat doctorul N. Hasnaş, care a vorbit în numele corpului medical.
„…Nu am avut pânã acum curajul sã scriu despre marea mea nenorocire, moartea iubitului meu soţ, Dumitru D. Culcer, dupã o lungã suferinţã a inimei lui atât de bune, care ne-a iubit pe toţi aşa de mult… regretat de toţi, atât ca doctor, cât şi ca om cinstit şi bun…”, noteazã îndureratã Netty pe marginea acatistierului rãmas de la strãmoşul Nicolae Otetelişteanu, în care de un veac şi mai bine se consemnau toate evenimentele fericite şi dureroase ale familiei.
Eu unul, nu am putut niciodatã admite cã Bon-Papa nu mai este… Prea a fost puternicã personalitatea acestui bãrbat, prea adânci urme a lãsat el în jurul sãu… Prea a fost iubit de ai sãi şi de cei de lângã el… Era imposibil de admis ca, o datã cu dispariţia lui fizicã, sã presupui cã a încetat de a mai fi…
De câte ori nu l-am vãzut noaptea în vis!…

GRIGORE D. CULCERtc “GRIGORE D. CULCER”
1852-1929

Nu mã pot gândi la Nenea Grigore şi la Tanti Poli fãrã a-mi veni în minte celebra stampã a lui Pieter Breughel, Praznicul celor Slabi, din 1563: în jurul unei mese sãrãcãcioase, într-o cãmãruţã întunecoasã şi tot atât de modestã, ospãteazã vreo zece personagii, bãrbaţi şi femei, care de care mai famelici, mai filiformi, mai ascuţiţi şi mai deşiraţi, numai pielea şi oasele pe ei; câţiva copii şi cãţei la fel de subţiratici completeazã tabloul. Un individ grãsun şi rotofei, care a încercat sã le tulbure întrunirea, este poftit pe uşã afarã fãrã prea multe formalitãţi.
Din acest tablou par sã fi descins Nenea Grigore şi cu Tanti Poli. Mi-i amintesc atât de bine, încât am adeseori impresia cã trebuie sã fie pe undeva, într-o camerã vecinã, şi cã dintr-o clipã în alta îi voi vedea apãrând pe uşã. Nenea Grigore, înalt şi subţire, cu mâinile fine şi osoase, cu zâmbetul sãu blajin încadrat de cioculeţul acela alb, cu ochii mici şi râzãtori sclipind de isteţime şi bunãtate, puţin cam chel… lung şi deşirat în hainele sale gris, ţinându-l în braţe pe Zizi, un fox-terrier alb şi ascuţit, care nu mai conteneşte din mârâitul sãu nervos. Alãturi de el, în negru, pãşeşte solemnã Tanti Poli, înaltã şi uscãţivã, slabã şi ascuţitã, ţeapãnã de parcã ar fi înghiţit un baston, îmi evoca pe regina Maria-Luisa a Spaniei, aşa cum a pictat-o Goya în tablourile sale. Nici o urmã de zâmbet pe figura ei împietritã, de parcã ar fi fost o statuie egipteanã… Nenea Grigore şi Tanti Poli… Mi-ar fi cu neputinţã sã vorbesc de anii copilãriei mele, fãrã a menţiona aceste douã figuri, atât de organic încadrate în atmosfera familiei noastre.
Ce vesel om era Nenea Grigore, şi cum ştia el sã iubeascã copiii!… Ni s-a pãstrat în familie o fotografie de la Dobriţa din 1903, reprezentând o şatrã de ţigani. Tetea era Nenea Grigore în persoanã, în straie de bulibaşã, bãtând îndârjit cu barosul în nicovalã. Muica era Tanti Poli, tronând despletitã pe un scaun în mijlocul tabloului, impasibilã şi gravã ca o statuie a Veşniciei. Fetele lui Tache, toate patru, completeazã tabloul: Lenchen ghiceşte în cãrţi, Marioara, cu braţul rãzemat de o grindã, nu ştiu la ce viseazã, Ana şi Vera „dãnciucii”, numai în cãmãşi, tremurã ca nişte adevãraţi pui de bodaproste.
Ţin minte, vara la Dobriţa, câte jucãrii îmi fãcea Nenea Grigore din mere, din nuci sau din ştiuleţi de porumb… Ce zmeie nu înãlţam împreunã!… Într-o zi, aveam şase ani pe atunci, l-am vãzut cioplind cu briceagul, dintr-o prãştilã, nişte speteze… La ce o fi lucrând oare?… Tremuram de nerãbdare şi-i dam într-una târcoale.
– Nu e pentru copii! îmi rãspundea el cu glasul gros când îl sâcâiam prea tare, dar nu voiam sã-l cred… A asamblat spetezele în cruce şi apoi le-a împodobit cu o mulţime de morişti de vânt din hârtie de toate culorile; una mare, roşie la mijloc, iar pe ramurile crucii, morişti din ce în ce mai mici, verzi, galbene, albastre, portocalii, violete, roz… Iatã… jucãria e gata. Nenea Grigore o ridicã în sus şi porneşte grav cu ea prin curte împotriva vântului… moriştile se învârteau vesele, unele pe dreapta, altele pe stânga dupã cum fusese îndoitã hârtia. Eu sãream în sus şi ţipam de bucurie, alergând ca un nebun în jurul lui şi trãgându-l de poala hainei sã mi-o dea.
– Lasã-mã în pace, tu… ţi-am spus cã am fãcut-o pentru mine!…
– Nu e adevãrat, nu e adevãrat… e pentru mine!…
Acesta era Nenea Grigore!…
D-apoi la masã, ce mult putea sã ne înveseleascã cu glumele sale spuse pe nerãsuflate:
– Anaram socardeam şoşareala calaveam… garno!…parno!… şoşirãncardea!…
Toţi eram convinşi cã vorbeşte ţigãneşte… de fapt era cea mai purã româneascã:
– An aram… soc ardeam… şosea rea la cal aveam… gard nou!… par nou!… Ş-o şirã încã ardea!
Sau aceastã ghicitoare spusã tot pe nerãsuflate, fãrã nici un interval între cuvinte:
Lacappajurelapicioarerãşchitoarelacoadãpârâtoarecocoşulebouleaiînţelesnãtãrãule?
Ghici, ce e?…
Nimeni nu ghicea, nimeni nu bãgase de seamã cã tot el ne dãduse şi dezlegarea, şi mai ales, nimeni nu bãgase de seamã cã ne fãcuse boi şi nãtãrãi. Acesta era Nenea Grigore; iubea copiii şi era iubit de ei… el n-a avut copii.
Grigore Culcer, Grigorie, cum îi spuneau pãrinţii, a fost al treilea fiu al doctorului Dimitrie şi al Anicãi. S-a nãscut la 17 august 1852, în casa mamii sale din Târgu-Jiu, ce avea într-o zi sã‑i rãmâie moştenire lui. De mic copil s-a dovedit o fire plãpândã, dar noroc cã vara, când se ducea la mãtuşã-sa Elena, aerul tare al Dobriţei îi refãcea vlaga şi îi mai înroşea obrajii. Toate nebuniile îi erau îngãduite acolo în casa Maichii-Tuşii. Seara, când veneau caprele de la munte, cine încãleca voiniceşte pe ţapul cel mare şi ocolea în goanã casa, mai mândru ca Alexandru pe Ducipalul sãu?… Grigorie, desigur… Raiul de la Dobriţa nu avea sã ţinã însã decât douã luni şi iar venea toamna… iar venea munca şcolãreascã, privaţiunile şi pensioanele cu dormitoarele neîncãlzite… Se fãcuse bãiatul ca de patrusprezece ani, se deşirase mult şi pantalonii şi mânecile i se fãceau tot mai scurte… Stãtea acuma în gazdã la un popã, Bãlãcescu, în Bucureşti, mânca pe sponci, muncea din greu cu şcoala, seara cãdea mort de obosealã şi, ca toţi copiii plãpânzi şi surmenaţi, i se întâmpla şi lui… dar sã dãm mai bine cuvântul Anichii.120  „…şi cu Grigorie nu ştiu ce sã mã fac cã tot se pişã în pat şi îmi este teamã cã nimeni nu-l va ţine cu astã patimã, cã mie, şi mi s-a urât şi mi-au putrezit saltelele…” Sãracul Grigorie!… ce copilãrie chinuitã!…
Era un element studios şi, cu toate lipsurile, nu şi-a neglijat niciodatã învãţãtura. Dupã ce şi-a pierdut tatãl, viaţa a devenit şi mai grea; timpul liber şi-l devota mamii sale, tot mai bolnavã din zi în zi… El îi scria corespondenţa cu caligrafia lui cea finã şi îngrijitã, cãci biata mamã nu mai avea putere sã ţinã un condei, şi tot el îi fãcea toate serviciile mãrunte… Împlinise de curând 18 ani şi parcã nu se mai oprea din crescut… Costumul, croit dintr-un rând de haine al rãposatului Iancu Economu, îi rãmãsese mic; îl peria şi-l curãţa cu grijã, ca sã nu se vadã cât era de uzat.
În curând şi-a pierdut şi mama şi a rãmas în îngrijirea Maichii-Tuşa, care l-a trimis peste un an la Gand, în Belgia, sã studieze ştiinţele financiare. Constituţia lui delicatã, sensibilizatã de lipsurile şi privaţiunile din copilãrie, nu a rezistat la condiţiunile grele ale vieţii de student, într-o ţarã cu clima umedã ca Belgia în care plouã zece luni pe an. Pensiunea sa modestã îi sosea din ţarã destul de neregulat şi adeseori ajungea sã posteascã forţat, iar munca intensivã îl istovea. Nu e deci de mirare cã sinistra boalã de piept care, de ani de zile se cuibãrise în casa mamei sale, începuse sã-şi arate colţii. Maica-Tuşa s-a alarmat însã din timp şi l-a rechemat urgent în ţarã. Aerul tare al Dobriţei a sãvârşit minunea vindecãrii, fãrã streptomicinã, hidrazide şi mai ştiu eu ce medicamente moderne din zilele noastre. Grigore s-a fãcut bine, dar a regretat mult cã a trebuit sã pãrãseascã Belgia; ani în şir a tot sperat cã într-o zi va putea reveni sã-şi termine studiile… dar cu câte iluzii neîmplinite nu trãim o viaţã întreagã!… Pânã una alta şi-a terminat studiile universitare la Bucureşti şi se pregãtea sã ocupe un post de casier central la Administraţia Financiarã din Târgu-Jiu.
Pe atunci nu puteai însã deveni mânuitor de bani publici dacã nu depuneai în prealabil o garanţie serioasã, care avea sã stea consemnatã la Stat pânã în ziua pensionãrii. Era un fel de asigurare contra delapidãrii, şi pentru un post ca acela, la care îi dãdeau drept studiile, nu trebuia nici mai mult, nici mai puţin decât 20.000 de lei; pe vremea aceea „când era leul cât roata carului”, suma asta reprezenta o avere… Cu mare greutate a reuşit el sã obţinã un împrumut din zestrea soţiei lui Vladimir, urmând sã ramburseze banii în rate, pe termen lung, şi fãrã dobândã. Postul putea acuma fi ocupat…
Dar vezi, omul propune şi femeile dispun.
De la o vreme, Grigore venea tot mai des în casa boierului Sãftoiu, care avea mai multe fete… Pe Poli, mai ales, o pierdea din ochi de dragã; înaltã şi subţire ca şi el, dar rece şi enigmaticã, bãiatul nu ştia ce sã mai facã ca sã-i încãlzeascã inima. Bineînţeles cã o ţinea la curent cu grijile şi preocupãrile sale, şi ea îl asculta întotdeauna cu atenţie… Şi iatã cã într-o zi a intrat radios în casa viitoarei sale soţii; banii fuseserã în sfârşit gãsiţi, rambursarea lor se va face în condiţiuni omenoase… peste câteva zile îşi va putea ocupa postul… un post bun… în curând se vor putea cãsãtori; trãiascã viaţa!…
În clipa aceea însã s-a deschis uşa de alãturi şi Coana Sãftoaica a bãtrânã121  intrã în casã plânsã toatã, rãvãşitã, cu pãrul în dezordine, şi-i cade în genunchi:
– Grigore, Grigoree!… Suntem distruşi!… suntem dezonoraţi!… Vai, vai, ce nenorocire!… Sãftoiu al meu a jucat cãrţi şi a pierdut douãzeci de mii de lei… Azi este ultima zi, şi dacã nu plãteşte îl închide… Vai, vai!… bãrbatul meu la puşcãrie!… Ce ruşine pe capul acestor copile nevinovate!…
Lovitura de teatru fusese pregãtitã cu îngrijire şi inima blajinã a lui Grigore nu a putut rezista la scena asta tragicã… Graţios şi dezinteresat le-a pus banii la dispoziţie. În schimb, la 15 august 1882, tânãrul Grigore Culcer şi-a celebrat cununia cu tânãra Polina Sãftoiu, în biserica din Dobriţa. A gãsit el pe urmã alţi bani la un cãmãtar şi i-a achitat în condiţiuni teribil de apãsãtoare (plus datoria lui Vladimir). An de an îşi tot preschimba poliţele, care creşteau mereu, umflate de dobânzi. Abia în 1916 a reuşit, în fine, sã-şi lichideze datoria, dar a venit rãzboiul, inflaţia, şi el de sãrãcie tot nu a scãpat.
Delicateţea sufleteascã a lui Grigore Culcer a rãmas proverbialã. Inteligent, capabil, cinstit, dotat cu foarte mult bun-simţ şi cu şi mai multã inimã, cult, manierat, vesel, plãcut, ar fi ajuns desigur foarte departe în carierã şi în societate, dacã nu l-ar fi frânat sãnãtatea sa precarã, strâmtorarea financiarã şi nevasta. A fost mulţi ani casier general al Administraţiei Financiare Gorj, apoi inspector financiar şi, în fine, inspector administrativ. Cinstea lui ireproşabilã, integritatea şi tactul sãu i-au atras aprecierea şefilor, care i-au încredinţat multe misiuni dintre cele mei delicate, în care se cerea o probitate absolutã, iar capacitatea sa profesionalã, spiritul de prevedere şi de echitate, patriotismul sãu cald, bunãtatea, afabilitatea şi delicateţea i-au asigurat dragostea şi admiraţia tuturor colegilor şi subalternilor.122  Pe câţi dintre cei care au lucrat cu el nu i-am auzit cu ani în urmã povestind despre Grigore Culcer şi exprimându-şi admiraţia în termeni elogioşi care-ţi fãceau o adevãratã plãcere: „A fost un om, domnule!…”
Dorinţa de înfãptuiri l-a îndemnat şi pe el sã activeze în politicã, şi nu am înţeles niciodatã de ce s-a înscris în partidul Conservator, tocmai el, care nu avea nici moşii, nici avere şi era plin de datorii. Ştim cã a fost şi prefect al Judeţului în 1911 şi, apoi, în zilele grele ale ocupaţiei germane din 1916-1918, când a apãrat cu cãldurã şi competenţã interesele populaţiei nevoiaşe în faţa exigenţelor mereu crescânde ale forţelor de ocupaţie. Misiunea lui a fost dintre cele mai delicate, veşnic între ciocan şi nicovalã, nu o datã i-a convins pe nemţi sã-şi reducã pretenţiile… Nu se umilea în faţa lor, dar nici nu sfida. Calm, blând, ferm şi consecvent, a reuşit sã obţinã mai multe decât ar fi obţinut alţii prin aroganţã sau prin viclenie. Citez din Calendarul Gorjului pe 1925, pag.91:
„…în timpul ocupaţiei (…), Dl. Gr. Culcer a ocupat demnitatea de Prefect al jud. Gorj. În aceastã situaţiune şi în momentele cele mai grele ale neamului, domnia sa a fost de mult folos locuitorilor rãmaşi în teritoriul ocupat, fãcându-se totdeauna ascultat chiar de armatele de ocupaţie, deoarece, prin felul sãu cinstit şi drept, se impunea şi acestora.”
Modestia l-a caracterizat o viaţã întreagã: într-o zi pe când era în bucãtãrie şi gãtea, încins cu un şorţ – cãci era foarte priceput în arta culinarã –, a intrat la el un om şi l-a întrebat de „Domnu’”.
Mã duc sã-l anunţ îndatã, a rãspuns Grigore, poftindu-l sã ia loc pe scaun.
– Dumneata cum te împaci cu el, Moşule, l-a întrebat omul nostru. Ce fel de om e?…
– De, ştiu şi eu ce sã zic?… Aşa şi aşa…
– Şi-ţi dã leafã mare?…
– Nu prea… cã n-are nici dumnealui de unde… rãspunde Grigore zâmbind pe sub mustaţã.
Conversaţia a continuat pe acelaşi ton. Omul nostru, captivat de simpatia ce i-o inspira „moşul” de la bucãtãrie şi-a deschis larg inima, povestind tot ce avea pe suflet, şi, bineînţeles, fãrã a face economie de aprecieri.
În fine, bucãtarul s-a dus sã-l anunţe pe „domnu” care l-a primit în biroul sãu, de data asta bine îmbrãcat. Cu ochelarii pe nas, şi aplecat peste masa lui de lucru… Tablou!
Nu însã toatã lumea care venea în casa Grigore Culcer s-a bucurat de o primire aşa aleasã… Într-o duminicã, le-a sosit o finã de la ţarã… Pusese pe ea tot ce avea mai bun: iia înfloratã nouã, nãframa de borangic, opregele bãtute-n fluturi… a gãsit-o pe Tanti Poli singurã.
– Sãru’mâna, Naşã!…
– Bine ai venit, Finã!… a rãspuns Tanti Poli, dându-i mâna la sãrutat şi luând grabnic în stãpânire tradiţionalul plocon: câteva ouã, puţin unt… aşa, ca la ţarã.
– Ce bine-mi pare cã ai venit, Finã!… continuã Tanti Poli… Uite, tocmai fãceam (?) curãţenie prin casã. N-ai vrea cumva sã mã ajuţi?…
– Bucuros, Nãşicã dragã!… nu ştia sãrmana ce o aştepta. A început cu curãţitul prafului de pe mobile (şi era ceva praf, nu glumã), a urmat apoi spãlatul vaselor, operaţie care se fãcea la intervale mari; servitoare nu ţineau, iar Tanti Poli, pentru nimic în lume nu şi-ar fi stricat mâinile ei delicate,123 („La mine acasã, nici pe un ac nu mã lãsau sã pun mâna…”), apoi curãţitul camerelor, una câte una, şi, în fine (ţin-te bine cititorule!…), spãlatul pardoselii. Se întunecase de mult, dar biata finã, cu ghetele scoase, cu opregele ridicate în brâu, în genunchi pe duşumea, freca de zor, muind din când în când peria de paie veche şi tocitã, în ligheanul de tablã plin cu apã cenuşie… Mereu îl golea peste balcon şi alerga sã aducã altã apã de la fântânã, dar imediat se murdãrea la loc… Numai duşumeaua, sãraca, ştia de când nu mai vãzuse perie…
În fine, treaba s-a gãtat… Biata finã îşi pune în ordine pãrul despletit, îmbrãcãmintea cocoloşitã şi murdãritã şi cere sã se spele… Cu mare greutate s-a putut gãsi o cojiţã de sãpun. Fina e gata de plecare… A trecut de miezul nopţii; Tanti Poli cucãe într-un fotoliu.
– Sãru’mâna, naşã, rãmâi cu bine!…
– Stai, nu pleca aşa… Ţine şi tu pentru tine… şi îi întinde… o hârtie de 5 lei.
Avariţia lui Tanti Poli – deşi justificatã de strâmtorarea lui Nenea Grigore – devenise proverbialã în tot oraşul… Bãtrâna ei casã din Str. Tudor Vladimirescu, ridicatã de Ianache Sâmboteanu, în care se nãscuserã cei cinci fraţi Otetelişanu şi apoi cei şapte fraţi Culcer, casã datã ca zestre Uţei Sâmboteanu şi apoi Anicãi Otetelişanu, moştenitã la urmã de Grigore Culcer, devenise acuma un fel de hrubã, mai ales dupã ocupaţia germanã din 1916-1918, când fusese devastatã şi mobilierul distrus… Acuma se pãrãginea, îmbâcsitã de praf şi de pãienjeniş, împuţitã de miros de pisic şi de alte mirosuri… scara de serviciu şi galeria de lemn din spate, de pe care vopseaua se cojise de mut, putrezeau vãzând cu ochii şi scârţâiau sub paşii noştri de ne era întotdeauna teamã sã cãlcãm. Cu toatã afecţiunea ce mi-o inspira bietul Nenea Grigore, intram întotdeauna cu repulsie în casa aceea…124  În fundul casei avea Tanti Poli o camerã plinã cu capete de sfori, cutii de carton, cutii de francafea şi de conserve goale, sute de cutii de chibrituri goale, zdrenţe, pachete de scobitori întrebuinţate, smocuri de lânã… pe care ea le colecta cu grijã („Nu se ştie la ce pot servi!…”). În familia noastrã se dã şi astãzi denumirea de tantipoliciuri la toate aceste deşeuri menajere pe care nu te înduri sã le arunci şi care îţi ancombreazã apoi locuinţa fãrã rost, ani de zile în şir…
Într-o zi, l-a rugat pe nepotul ei, cãpitanul Petricã Petrescu, sã-i comande o pereche de pantofi la atelierul de cizmãrie al regimentului, care lucra şi pentru familiile ofiţerilor. Petricã îi prezintã o listã cu materialul necesar pentru feţe, tãlpi, rame, scoarţe, bombeuri şi cãptuşeli. Tanti Poli nu s-a încurcat, şi peste o zi i-a adus materialul cerut:125
– Nişte pantofi vechi de tenis, ca sã le ia tãlpile de cauciuc.
– Nişte curele de geamantan, pentru rame, scoarţe şi bombeuri.
– Nişte zdrenţe pentru cãptuşeli.
– O pereche de papuci de casã vechi, pentru feţe.
Bineînţeles cã nu a lipsit nici recomandaţia ca sã-i aducã înapoi tot ce va prisosi. Bietul Petricã s-a dus şi a cumpãrat el cele trebuincioase din solda lui, gestul lui n-a emoţionat-o prea mult pe Tanti, care s-a grãbit sã-i cearã înapoi preţioasele „materiale”, din moment ce nu fuseserã folosite.
Copii nu aveau, dar creşteau un cãţel, pe Zizi, un fel de corciturã de foxterrier cu pãrul neted, botul ascuţit, urechile mici şi ochii bulbucaţi, care nu putea suferi sã se apropie cineva de el sau de stãpânii lui şi te întâmpina cale de o poştã cu lãtratul lui isteric, încât ajunsesem sã nu mai pot suferi sã-mi îndeplinesc datoriile de nepot, din cauza jigodiei care, cu mine în special, nu ştiu ce avea, şi tot timpul cât dura vizita lãtra ascuţit sau mârâia înfundat, de-mi mãcina nervii. Când plecau undeva în vizitã, bietul Nenea Grigore era obligat sã-l poarte în braţe, şi-l ţinea vertical, ca pe un copil.
În ziua când şi-a dat, în fine, Zizi obştescul sfârşit a fost mare jale în casa lor. Tanti Poli nu se mai consola de pierderea cãţelului, iar Nenea Grigore nu se mai consola de durerea lui Tanti Poli… Steag negru în poartã nu au pus, dar tot l-au ţinut vreo douã zile într-o cutie, îngropându-l apoi în fundul grãdinii. Bineînţeles cã s-a fãcut şi pomana ritualã; în loc de colivã s-a pregãtit nişte lapte cu orez şi au fost aduse toate javrele din mahala sã ospãteze.126  Nu ştiu dacã i s-au fãcut şi parastasele, dar ştiu cã Nenea Grigore, cu inima lui cea bunã, suporta zâmbind toate toanele consoartei sale şi nu-i ieşea din cuvânt. Era însã şi o zi pe an când mã duceam cu mare plãcere în casa lor, de 24 ianuarie, Sfânta Polixenia, când venea toatã lumea bunã din oraş; casa era dereticatã şi curãţatã, se râdea, se povestea, se glumea, se serveau fel de fel de lucruri bune (dintre care nu lipsea niciodatã şampania şi icrele negre) şi, în fine, seara, se juca hora Unirii. Bufetul îl pregãtise Nenea Grigore, şi onorurile casei tot el le fãcea; se întrecea sã fie cât mai drãguţ cu toatã lumea şi, credeţi-mã, de reuşit reuşea, şi fiecare invitat pleca seara bine dispus din casa lui Grigore Culcer.
Într-o asemenea zi de 24 ianuarie s-a trezit cu un mandat poştal tocmai din America; banii picau la ţanc, cãci fusese foarte strâmtorat în ultimul timp: şi ce sumã frumuşicã!… Grigore nu ştia ce sã creadã şi se temea sã nu fie vreo eroare la mijloc; peste câteva zile a venit însã şi o scrisoare, care explica totul:
Grigore avusese pe vremuri un subaltern la Administraţia Financiarã, un pârlit de funcţionãraş cu o familie numeroasã în cârcã şi care trãgea mâţa de coadã; încolo, era un salariat conştiincios, supus şi capabil… împins însã de sãrãcie, se vãzuse în situaţia disperatã de a se atinge de banul public, convins cã va putea restitui suma la timp, dar îşi fãcuse iluzii; fusese descoperit şi se vedea în pragul puşcãriei. Grigore Culcer era un om integru şi intransigent, dar nimeni ca el nu putea mai bine înţelege situaţia disperatã a celor încolţiţi de nevoi… Aşa se explicã cã, deşi era el însuşi aşa de strâmtorat de ani de zile, acceptase sã acopere lipsa din propriul sãu salariu, salvându-l astfel de consecinţele actului sãu inconştient. Peste puţin timp, nenorocitul delapidator a dispãrut fãrã urme, şi din ziua aceea nimeni nu a mai auzit vorbindu-se de el. Acestea se petrecuserã puţin înainte de primul rãzboi mondial, şi acum, iatã, dupã şase ani, soseau nişte bani şi o scrisoare lãmuritoare din America, de la tânãrul nostru funcţionar, care nu uitase pe binefãcãtorul sãu. Da… pe atunci, floarea aceasta rarã numitã recunoştinţã încã mai putea fi uneori gãsitã în adâncurile câte unui suflet modest… şi ce sã spun de bani… dacã ţinem seama de fluctuaţiile valutare, suma modestã din 1916 reprezenta acuma în 1922 o adevãratã avere… şi soseau cu nu se poate mai bine, într-un moment când bugetul sãu anemic avea nevoie de serioase fortifiante.

Şi aşa a trecut an dupã an… Nenea Grigore şi cu Tanti Poli îmbãtrâneau alãturi… cei vechi îi pãrãseau unul câte unul, cei noi erau… prea noi; rând pe rând, s-au dus toţi fraţii Culcer… Din şapte voinici, doar Grigorie cel plãpând şi ameninţat pe vremuri de tuberculozã, numai el mai rãmãsese în picioare, pânã când, într-o searã umedã de februarie a anului 1929, un stop cardiac a pus brusc capãt acestei vieţi senine şi liniştite… Fusese un om bun şi drept, capabil şi inimos, şi tot oraşul şi întreaga familie l-au plâns din toatã inima.
Tanti Poli încaltea era inconsolabilã… îi scria zilnic scrisori pe care i le ducea la cavou, şi se topea vãzând cu ochii… Resimţea tot mai mult greutãţile gospodãriei; ea, pe care ai ei acasã „nici pe un ac” nu o lãsaserã sã punã mâna… „Toate mi le fãcea Grigore sãracul…”, spunea ea printre suspine… „şi un ac când îmi cãdea jos, tot el se apleca sã mi-l ridice…” (avea ea ce avea cu acul), ca mai apoi sã adauge cu o nuanţã de reproş în ton: „Dacã m-ar fi iubit cu adevãrat, s-ar fi menajat şi nu ar fi murit!”
Ca sã nu se simtã atât de singurã, bunicã-mea Netty, vãduvã şi ea, şi care cu bugetul nu stãtea mai bine ca Tanti Poli, i-a propus sã vinã în toate zilele sã ia masa la ea.127  La început venea zilnic, dar mai apoi, viindu-i greu sã se îmbrace, a început sã trimeatã o femeie cu sufertaşul sã-i aducã mâncarea (nu de alta, dar „ca sã nu se simtã atât de singurã”).
Şi cu asta se încheie ciclul întâmplãrilor menajului Grigore Culcer, cãci în curând s-a dus şi ea dupã soţul ei şi astãzi, în cimitirul din Târgu-Jiu, într-un cavou modest uitat de Dumnezeu şi nãpãdit de bãlãrii, îşi dorm somnul de veci, doi bãtrâni modeşti, care au fãcut şi ei la vremea lor puţinã umbrã pãmântului. Nimeni nu mai ştie de ei şi nimeni nu le mai îngrijeşte astãzi mormântul peste care se depune an de an un strat tot mai gros de praf şi de pãienjeniş, cãci asta e soarta tuturor oamenilor… uitarea.
Casa lor din strada Tudor Vladimirescu a moştenit-o Tanti Ella (Lenchen), dar împrejurãrile au forţat-o sã-şi ducã viaţa departe de Târgu-Jiu; casa este astãzi etatizatã, iar cei care locuiesc în ea, cred cã nu au auzit niciodatã despre numele de Culcer, iar despre cel de Otetelişanu, şi mai puţin. Puţin le pasã cine a clãdit aceastã casã, cine s-a nãscut, a trãit şi a murit între pereţii ei… aceşti pereţi care ar şti sã povesteascã atâtea lucruri dacã cineva le-ar înţelege graiul, pentru cei care nu-l pricep rãmân muţi… povestea lor a fost de mult uitatã, cãci aceasta este soarta tuturor poveştilor… uitarea.

Bucureşti, 5 august 1980.

GENERALUL ION D. CULCERtc “GENERALUL ION D. CULCER”

Pe Dealul Spirei, în apropiere de Centrul de Instrucţie al Geniului, nu departe de Drumul Sãrii, coteşte o strãduţã liniştitã în formã de potcoavã, cu locuinţe confortabile pentru funcţionari şi pensionari, majoritatea foşti militari. Este Strada General Ion Culcer.
Pe vremuri, când ieşeai cu trenul din gara Chitila şi treceai pe lângã cazarma regimentului 2 C.F., puteai citi scris cu litere mari: Cazarma General Ion Culcer.
Şi la Muzeul Militar se pãstreazã un bust al Generalului Ion Culcer.
Astãzi, numai specialiştii în istoria militarã mai ştiu cã a fost pe vremuri un general Ion Culcer, dar în fiecare an, în cimitirul militar din Târgu-Jiu, autoritãţile mai depun de ziua eroilor o coroanã la mormântul acestuia.
Mi-au rãmas puţine amintiri de la Nenea Iancu, cum îi spuneam noi, cãci venea destul de rar prin Târgu-Jiu, întotdeauna însoţit de numeroşi ofiţeri, întotdeauna foarte grãbit şi aferat, sta o zi, maximum douã, şi pleca iar… Era un bãrbat aspru, rigid, cu o privire severã, un nas borcãnat, o mustaţã groasã cu vârfurile ameninţãtoare şi capul chel, tunica cu pieptul plin de decoraţii, venea parcã turnatã pe el. Nouã copiilor ne dedea foarte puţinã atenţie, dar ştiu cã familia îi acorda o consideraţie deosebitã şi cã erau foarte mândri de el. Dupã rãzboi venea mai des, îmbrãcat civil, dar parcã şi mai sever, şi mai rigid, şi în plus, devenise şi grozav de morocãnos.
Mai târziu, ca elev în şcoala militarã, de câte ori se întâmpla sã merg la Bucureşti, aveam întotdeauna grijã sã-i fac o vizitã la locuinţa lui din Str. Caragiale 27. Nenea Iancu începea prin a mã cerceta cu de-amãnuntul; îmi critica ţinuta şi atitudinea, îmi cântãrea toate vorbele, mã întreba de progresele mele şcolare, mai ales la matematici, şi apoi mã lua cu el în oraş. Nu mergea decât pe jos, şi pe drum abia dacã rãspundea numeroaselor saluturi, ducând încruntat degetul la pãlãrie sau bãtând supãrat cu bastonul în trotuar, ca şi cum ar fi spus: „Ei bine, te-am vãzut, am luat notã… ce pretenţii mai ai?…” Mã invita dupã aceea la un restaurant; nu intra decât în localuri de elitã: Enescu, Continental… şi peste tot îl cunoşteau şi se pierdeau în ploconeli: „Sã trãiţi, Domnule General!… Da, sã trãiţi!… Nu, sã trãiţi!…”, dar el nu le rãspundea, de parcã nici n-ar fi existat… Meniul lui era din cele mai frugale: un rasol de peşte, un biftec cu cartofi pai, fructe sau îngheţatã… Cu tot apetitul celor 18 ani ai mei, trebuia sã-mi reduc şi eu cu modestie poftele, şi întotdeauna mã sculam flãmând de la masã… Cât dura masa, îi repezea pe toţi; serviciul, curãţenia, prezentarea mâncãrurilor, gustul lor… toate îl supãrau. Era un chin sã prânzeşti cu Nenea Iancu şi ţi se oprea mâncarea în gât.
Odatã, în gara Filiaşi, a chemat un hamal sã-i ducã geamantanul.
– Mai fã şi dumneata un efort!… i-a rãspuns hamalul obraznic, presimţind cã de la bãtrânul acesta n-o sã pice un bacşiş prea gras. Atâta i-a trebuit lui Nenea Iancu:
– Eforturile pe care le-am fãcut eu în viaţã n-ai sã le faci tu câte zile vei trãi; tu şi cu tot neamul tãu!…
De ce devenise oare aşa de uricios acest vlãstar al Otetelişenilor, renumiţi pentru gentileţea şi amabilitatea lor?… Ce dramã sufleteascã îl înãcrise în halul acesta?…

℘⇑
În ziua de 29 iulie 1853, s-a nãscut în casele mamii sale de la Târgu-Jiu, Iancu, cel de-al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi cel al Anicãi Otetelişanu. Copilãria lui a fost marcatã de lipsuri şi privaţiuni, dar pãrinţii au fãcut toate sacrificiile, numai ca educaţia lui sã nu sufere… şi n-a suferit… Nu putem spune acelaşi lucru despre suferinţele sale fizice; lipsa de lemne şi de veşminte groase în zilele geroase de iarnã l-au fãcut sã cadã adeseori la pat, şi singurul leac în vremea aceea erau lipitorile pe care i le punea mamã-sa. La zece ani a fost dat la pension la Bucureşti, dar nici aci îngrijirea nu era mai bunã, şi de multe ori revenea în vacanţã bolnav. Noroc de constituţia lui robustã, care i-a permis sã înfrunte toate greutãţile şi sã nu dea în ofticã, aşa ca patru dintre fraţii sãi. La vârsta de 13 ani a rãmas orfan de tatã, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de maicã-sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat; un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat sã-şi vadã cu sârguinţã de carte. Dupã terminarea pensionului, a intrat în şcoala militarã, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat el în campania din 1877. Încã din primele zile ale rãzboiului a şi fort rãnit şi internat în spitalul militar din Craiova; ne-a rãmas din vremea aceea o scrisoare cãtre Maica-Tuşa, datatã 15 iulie 1877. Nu primise leafa de 6 sãptãmâni, bagajele îi fuseserã reţinute la hotel unde avea nota neplãtitã, şi rãmãsese neprimenit de nu ştiu câte zile. Ne-a mai rãmas şi o fotografie din octombrie 1877, fãcutã la Riben în faţa Plevnei, unde era împreunã cu fratele sãu, Vladimir. În ianuarie 1878 îl gãsim tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit cã, deşi trebuiau avansaţi de multã vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi rãzboiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis sã urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau. Din anii aceia (1880) mai existã o scrisoare în care o roagã pe Maica-Tuşa „sã-i împrumute” bani.
În carierã s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clarã nu se încurca în ocolişuri şi cãdea repede peste soluţia optimalã… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.
În 1882 a fost invitat la noi în ţarã generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.128  La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe cãpitanul Ion Culcer, care încã nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când aci la Bucureşti, când acolo la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnicã a lucrãrilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate.
Aceste lucrãri au oferit militarului nostru entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi nãravurile sistemului nostru politic bizantin, încetãţenit adânc în societatea româneascã încã din epoca sinistrelor domnii fanariote. Într-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrãri defensive, când începea sã se vadã clar cã nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apãrare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext cã „cheltuielile militare ruineazã Ţara”, gãseau de fapt în fondurile alocate Apãrãrii Naţionale o adevãratã minã de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţã ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscutã. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţã revizuite şi simplificate; numãrul punctelor întãrite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apãrare; înzestrarea cu armament devenea tot mai precarã; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care ne expuneam… tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, cã acolo existau fonduri; era o gãinã cu ouã de aur,129  care nu trebuia scãpatã din mânã.
Bietul Culcer era disperat… bãtea de la o uşã la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport dupã altul, dar nimeni nu le citea130 … Ce putea face un biet cãpitãnaş de geniu contra acestei jungle organizate!…

℘⇑

Au trecut anii… meritele şi pregãtirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, pânã la aceea de Inspector General al Armatei.131  Fiecare nouã treaptã îi crea noi rãspunderi, care toate erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi nãravurile sistemului nostru politic bizantin; un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilitãţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa fireascã şi bonomia înnãscutã îl pãrãseau an de an; pe mãsurã ce avansa în carierã devenea tot mai acru, tot mai morocãnos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se rãsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrãnit, prost îmbrãcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tãcea, iar comandantul lor, fãrã prizã asupra factorilor politici, trebuia şi el sã sufere şi sã tacã. Ca profesor la Şcoala Militarã, a refuzat cu îndârjire sã cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar pânã la urmã se trezea cu toate nulitãţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul sãu.

℘⇑

Vine campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogei132 . Ca ostaş, Culcer nu avea cãderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de trei decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazãzi, şi când a fost numit guvernator al acestei provincii, conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, a acceptat. Populaţia ne era ostilã, şi el ştia cã prin violenţã nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregãtite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producãtoare de venituri grase; pânã şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesarã o mânã de fier pentru a pune capãt tâlhãriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant sã intri în conflict cu ei.133
În zilele care au precedat numirea sa în acest post, în timp ce ziarele comentau indignate toate jafurile şi abuzurile din Cadrilater, propunând numirea unui guvernator militar al provinciei, Generalul nostru, îmbrãcat civil, intrând într-o tutungerie din Bucureşti, a surprins doi cetãţeni care comentau cu aprindere tocmai acest subiect. Unul din ei îi cere lui Culcer voie sã aprindã şi, fãrã a-l recunoaşte, continuã discuţia: „Ascultã-mã ce-ţi spun eu: Pe Culcer ar trebui sã-l numeascã, cã ãla e om energic… tui mama lui!…” În afara acestor elogii, sã le zicem „folclorice”, fotografia lui a apãrut în diferite publicaţii strãine, însoţitã de aprecieri din cele mai elogioase, şi într-adevãr, prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadã, Generalul Culcer a reuşit în scurtã vreme sã punã ordine în administraţia provinciei… Am ajuns în iulie 1914, când a izbucnit primul rãzboi mondial. Toţi politicienii care se perindaserã pe rând la putere şi procedaserã an de an la amputãri masive din bugetul apãrãrii naţionale şi deci ar fi trebuit sã fie conştienţi de mãsura în care contribuiserã ei înşişi la scãderea capacitãţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandã zgomotoasã, în sensul intrãrii noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce – dupã ei – ar fi schimbat „instantaneu” faţa rãzboiului… Aceastã propagandã belicistã ne-a fãcut mult rãu.134
Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastrã în rãzboi fãrã echipament, fãrã arme şi slab instruitã, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregãtiserã cu multã grijã o conflagraţie, de a cãrei amploare erau pe deplin conştienţi; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducãtoare asupra gravelor riscuri ale angajãrii noastre uşuratice într-o aventurã atât de serioasã. El a înţeles însã sã pãstreze toatã discreţiunea cerutã unui ostaş disciplinat şi nu a fãcut niciodatã caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandãrile fãcute unitãţilor în subordine, a sfãtuit în permanenţã pe ofiţeri sã nu comenteze sub nici o formã propaganda belicistã din jurul lor, nici sã o susţinã şi nici sã o critice. Aceastã atitudine reţinutã a fost taxatã de demagogii belicişti ca „antipatrioticã”.
El s-a strãduit din rãsputeri sã demonstreze celor ce pregãteau planul nostru de acţiune cã era o nebunie sã ne angajãm simultan pe douã fronturi135 , cu o armatã de numai 600.000 de oameni, atât de slab pregãtiţi. Deocamdatã, la nord, ne apãrau Carpaţii, a cãror pazã se putea obţine cu mijloace relativ modeste.
Acţiunea trebuia deci începutã printr-o ofensivã puternicã spre Sud şi fãcutã joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarail. Dupã ce va fi nimicitã armata inamicã din sud, comandatã de Feldmareşalul von Makensen, şi numai dupã aceea, se va ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Balticã şi pânã la Salonic. Aceastã manevrã, combinatã cu o puternicã ofensivã franco-englezã pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat sã capituleze. Rãzboiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani. Dupã rãzboi, numeroşi istoriografi militari din diferite ţãri au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, vezi, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Rãzboiul trebuia sã tindã din primul moment sã ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmã, se va vedea, şi proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toatã vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, cã în rãzboi, obiectivul principal îl constituie armata inamicã; o datã zdrobitã aceasta, obiectivele geografice vor cãdea de la sine.
În primãvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat sã se agite din rãsputeri şi sã sfãtuiascã pe cine putea, cum sã evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci începe sã se ţeasã în jurul sãu legenda cã ar fi germanofil şi cã de aceea nu voia sã atacãm spre nord. Aceastã calomnie i-a dãunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bunã credinţã) au cãutat sã explice comportamentul sãu din timpul rãzboiului prin aceastã prismã.

℘⇑

La izbucnirea rãzboiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia. Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toatã frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei pânã la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunãre spre est, pânã la Turnu Mãgurele. Lungimea totalã a frontului, 540 km; pentru tot acest front, 5 divizii.
Trecerera Carpaţilor s-a fãcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsã de rezerve, comandantul a trebuit sã facã faţã numai prin mişcãri de rocadã. Peste oboseala luptelor, se adãugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri sã ocupãm o linie înaintatã de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, pânã la Orşova. Dupã o înaintare atât de rapidã, frontul se destrãmase şi începea sã cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dãdea rãgaz sã-l reorganizãm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul pânã în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, sã se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate mãsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rãmânând pânã la urmã în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul sãu de comandã de pe Buliga, de unde avea o vedere largã asupra frontului; dupã izgonirea vrãjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însã o informaţie extrem de alarmantã. Pânã acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat cã germanii înşişi pregãteau o ofensivã de mare anvergurã, ca sã lichideze întreaga armatã românã, încã înainte de sosirea iernii, şi cã atacul se va concentra pentru început cu toatã forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii136 , în timp ce o a doua armatã, comandatã de Felmareşalul Makensen, avea sã ne atace dinspre Bulgaria. Nu ştiu cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii137 , dar ştiu cã le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întãriri.
„Nu-ţi dãm nici un om, nici un cal”, i-a rãspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat douã divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lãsându-l sã facã faţã situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa sã devinã catastrofalã, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabã un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului138 , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apãrat, cãci malul stâng al Oltului dominã pe toatã lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijinã pe douã obstacole tari: Carpaţii şi Dunãrea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia; se obţineau astfel posibilitãţi uşoare de contraofensivã în viitor.139
Sunt convins cã aceastã soluţie trebuie sã fi sângerat adânc inima olteanului nostru, nãscut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar rãzboiul nu este o problemã de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevãzuserã în amãnunt, o datã cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei pãrţi însemnate din bogãţiile Olteniei; aceste bogãţii au cãzut apoi toate în mâinile vrãjmaşului.
Comandamentul aliat de pe lângã Marele nostru Cartier General140 , socotind cã o retragere, fie ea şi strategicã, este echivalentã cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilã a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alãturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altãdatã, care ceruserã atât de insistent intrarea noastrã în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trãdãtor, care lãsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor sãi nemţi”.
Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost cã i s-a ridicat comanda armatei I-a. Înainte de o pãrãşi, Culcer a dat succesorului sãu, Generalul Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui sã conducã bãtãlia spre a se putea opri ofensiva germanã. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.141  Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bãtãlia a fost câştigatã, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza cã s-ar fi aprobat planul sãu de evacuare a Olteniei; aşa însã, acest episod eroic, plãtit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, dupã ce am abandonat capitala Ţãrii în mâinile inamicului.
La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat.

℘⇑

Dupã ce a pãrãsit comanda, Generalul Culcer a fost însãrcinat cu conducerea lucrãrilor de fortificaţii ruso-române menite sã opreascã pe vrãjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţã de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperã de 30.000 de oameni, pe 3.000 de cãruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin rãzboi, când jumãtate din ţarã era ocupatã de vrãjmaşi. Planurile au trebuit sã fie în grabã refãcute, dar cu mari greutãţi şi numeroase improvizaţii de ultimã orã, lucrarea a putut fi totuşi dusã la bun sfârşit.
La 1 ianuarie 1917, bãtrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesionalã, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa cã se vãzuse obligat sã semneze revocarea lui; l-a decorat însã „motu proprio”142 cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia; prin acest gest, Suveranul îşi arãta dezacordul faţã de aprecierile acelora care ceruserã suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însã nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrãrilor Publice, dar nici aceastã demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimãnui şi cum sistemul „relaţiilor” continua sã funcţioneze nestânjenit. În epoca aceea, un patron de restaurant i-a pãlmuit ordonanţa. Soldatul, spuind cã va reclama şefului sãu, restauratorul, alegãtor în colegiul 1, i-a rãspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tãu!…”. Generalul a cerut arestarea restauratorului şi judecarea sub regimul stãrii de rãzboi pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme; dosarul ajunge pânã la cabinetul ministrului de rãzboi, care închide acţiunea.
„Astfel înţeleg autoritãţile superioare cã se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria cãtre ţarã?… Respectul de uniformã şi demnitatea soldatului nu înseamnã nimic în faţa cetãţeanului alegãtor?…”, exclamã amãrât bãtrânul ostaş într-una din scrierile sale.143
Cu un asemenea moral, el a gãsit totuşi tãria sufleteascã de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau sã se desfãşoare ostilitãţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniserã favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategicã a acestui front era în avantajul nostru; ajutorul aliat începuse sã ne soseascã: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi; instructori francezi învãţau pe soldatul nostru noile metode de luptã, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, rãbdãtor şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţãran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodatã nu se îndoise de ea. Iatã de ce acelaşi general Culcer, care prevãzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a rãzboiului, avea acuma temeiuri sã creadã ferm în victoria finalã, şi sã o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai nãstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii”144 , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mãrãşti şi Mãrãşeşti vin sã confirme optimismul vederilor sale sãnãtoase.
În ceea ce-l priveşte însã pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodatã optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul sãu modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenã Maria Cincu145  murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat. Bãtrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţã decât niţicã linişte, hotãrât sã-şi trãiascã restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricãrui pensionar cinstit; şirul vexaţiunilor însã nu se terminase. Dupã o victorie atât de scump plãtitã, se dezlãnţuise acuma o campanie istericã pentru cãutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat cã aceastã agitaţie era susţinutã tocmai de cei din a cãror vinã Armata Românã intrase nepregãtitã în rãzboi, şi din a cãror vinã se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau gãsiţi cu orice preţ ţapi ispãşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curatã, şi era normal cã aceştia nu puteau fi gãsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitalã, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trãdare, de cãtre o presã iresponsabilã şi de o clicã de incompetenţi. Cea mai gravã infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însã Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iatã despre ce a fost vorba:
Abia ieşit la pensie în primãvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţã, Culcer a contractat la Banca Generalã a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma sã-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Bãncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, cãci îl ştia cinstit şi solvabil.
În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primã tranşã de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit sã plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitalã în 1919, s-a prezentat la bancã sã-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere cã aceasta fusese integral achitatã încã din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetãţean german, fost director al Bãncii Generale în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispãrut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat cã era la mijloc o înscenare menitã sã-l facã sã aparã ca „omul nemţilor”, manevrã care le-ar fi adus apã la moarã vânãtorilor de „trãdãtori”, adicã de ţapi ispãşitori.
Generalul a luat imediat legãtura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Bãncii Generale a României. Bineînţeles cã Marghiloman s-a grãbit sã protesteze146 , afirmând cã nu avusese cunoştinţã de aceastã „infamie”, menitã sã compromitã prestigiul comandamentului Armatei Române.147  În continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţã, cã nu observase manevra.

Sã nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mã îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins cã realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politicã de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil cã Generalul Culcer, om înaintat în vârstã, s-ar putea sã nu mai revinã din Moldova, unde bântuia tifosul, şi cã în acest caz, datoria Generalului va trebui sã o plãteascã Girantul.
Banca Generalã a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedã fãrã acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti”; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman sã cearã directorului Petersen sã dispunã acoperirea datoriei „prietenului sãu”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit cã prin asta se mãrea rata inflaţiei… Ce conta?…
Ipoteza cã nemţii au fãcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistã criticii.
În 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce sã-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei sã compromiţi pe cineva, faci mare vâlvã şi agitaţie în jurul faptului. Dacã Culcer nu s-ar fi dus la bancã sã-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodatã ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap cã întreaga poveste a fost sforãria lui Marghiloman care, spre a evita urmãrile unui gir, nu se ferea sã compromitã onoarea unui bãtrân cinstit.
Bietul Culcer era furios… Mi-a rãmas de la el un carnet în care comenta cu multã amãrãciune povestea asta (aruncând toatã vina pe Petersen şi nebãnuind pe adevãratul fãptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Pânã la urmã a dat banca în judecatã, obţinând anularea viramentului Petersen148  şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.

℘⇑

În 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat sã vorbeascã în parlament despre trecutul sãu în vederea validãrilor, nu a gãsit decât modestele cuvinte:
„Am ţinut sã mã supun şi sã-mi fac cinstit datoria…” Atât!
„…şi ştie toatã lumea cum şi-a fãcut-o…”, adaugã pe un ton omagial Nicolae Iorga149, remarcând cã acest om, cu toate cã era ferm convins cã, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastrã în rãzboi echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grãbit sã se puie la dispoziţia ţãrii sale fãrã rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, pânã şi convingerile lor.
Gãlãgioasele lupte parlamentare nu erau însã fãcute pentru bãtrânul nostru ostaş, care nu a acceptat sã mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervã şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate moralã, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor sãi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.

℘⇑

În ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoarã şi a suportat-o fãrã greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit sã se cicatrizeze. Nouã luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondã introdusã în vezicã, obligat sã stea numai pe spate. Suferinţa lui se agrava zi de zi şi slãbea vãzând cu ochii. Odatã am fost sã-l vizitez la sanatoriu; ieşisem de curând sublocotenent de artilerie.
– Cum te mai simţi, Nene Iancule?
– Din ce în ce mai rãu, îmi rãspunde el cu un glas aproape rãstit.
– Nu cred, Nene Iancule… la faţã arãţi mult mai bine ca data trecutã, i-am rãspuns eu ca sã-i dau curaj.
– Şi tu mã minţi?… Toţi mã minţiţi când eu simt ce simt!… Credeţi cã am nevoie de linguşelile voastre?… Fã bine, te rog, şi ieşi afarã!…
Şi m-a dat afarã din rezerva lui, fãrã alte formalitãţi. Când a fost însã sã-l vadã bunica mea Netty, i-a spus:
– Adeseori mã gândesc, Netty dragã, cã dacã în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rãmas şi eu un erou… Pentru cã soarta nu a voit însã sã-mi trimeatã atuncea glonţul, a trebuit sã mai îndur aceşti 12 ani de umilinţã şi de vexaţiuni, pe care niciodatã nu am înţeles pentru ce i-am meritat…

A murit într-o zi însoritã de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scãldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniserã din toate colţurile Ţãrii sã aducã un ultim salut acestui cavaler fãrã teamã şi prihanã, şi urmau în tãcere afetul mortuar care parcurgea fãrã grabã strãzile bolovãnoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoanã: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzicã şi drapel, cu baioneta la armã, i-au adus onorurile cuvenite rangului.
„Generale Culcer, ai fost un comandant de armatã în rãzboi, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţãrii şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptãţit, ai fost victima capacitãţii tale însãşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretãiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.
Victima capacitãţii tale:
în aceste cuvinte este rezumatã întreaga carierã a Generalului Culcer Ion.

℘⇑

Trecuserã doi ani… era în ziua de Înãlţare, Ziua Eroilor Neamului.
Toatã Garnizoana Târgu-Jiu, în mare ţinutã, era prezentã la Cimitirul Eroilor. Batalioanele se înşirau unul dupã altul de-a lungul aleilor, în ţinutã de campanie, cu baioneta la armã. Ofiţerii, cu cascã de fier şi fineturi, stãteau nemişcaţi la posturile lor, cu sabia scoasã, fiecare cu unitatea lui. Era o dimineaţã caldã şi veselã de început de iunie. Florile de pe morminte, îngrijite şi udate cu dragoste, îmbãlsãmau aerul cu parfumul lor. Zumzetul bondarilor se îngâna cu glasul preoţilor care citeau slujba morţilor. Pietrişul curat al aleilor scârţâia sub paşii comandanţilor ce-şi treceau unitãţile în revistã.
Se termina de curând splendidul monument de bronz pe care sculptorul Severin îl înãlţase pe mormântul marelui ostaş. Pe un colţ de stâncã, suspendat parcã în gol, cu mâna strânsã pe mânerul sabiei, cu privirea energicã îndreptatã înainte, înainte spre rândurile inamice, vegheazã parcã asupra armatei sale de viteji pe care a comandat-o cu vrednicie în 1916 şi care s-au jertfit eroic pe Straja, pe Muncelu, pe Valea Jiului, la Lainici, la Surduc şi pe Buliga, încrezãtori în victorie şi în viitorul ţãrii lor. Sutele de cruci albe, aliniate în jurul mormântului sãu, constituie cea mai frumoasã gardã de onoare pe care un şef militar şi-ar fi putut-o vreodatã dori.
Crucile soldaţilor inamici, pe care este gravat „das Eiserne Kreuz”, aduc parcã şi ele un omagiu învingãtorilor lor, cu care pãmântul i-a înfrãţit acuma pe vecie. Şi unii şi alţii au fost trimişi sã moarã în numele unui ideal în care – soldaţi umili şi cinstiţi – au crezut mai mult decât în propria lor viaţã.
Slujba religioasã s-a terminat… Muzica Regimentului 18 Gorj intoneazã ultimele note ale „Rugãciunii Soldatului”… Nu se mai aude decât uruitul înfundat al tobei mari, cu care se încheie acest admirabil imn al vitejiei. O loviturã scurtã de tobã… tãcere! Miile de piepturi îşi ţin respiraţia… Comandantul Garnizoanei, grav, solemn, începe apelul morţilor:
– Generalul Culcer Ion!
– Mort pentru Patrie!… rãspunde emoţionat glasul de bariton al comandantului gãrzii drapelului, dupã fiecare nume de erou strigat.

NICU D. CULCERtc “NICU D. CULCER”
1856-1882

Povestea acestui copil nefericit e scurtã şi tristã.
La 15 mai 1856 se naşte la Târgu-Jiu al cincelea bãiat al lui Dimitrie şi al Anicãi şi primeşte la botez numele bunicului sãu, Nicolae. În casa pãrinteascã nu a cunoscut belşugul şi încã de la cinci ani îl vedem suferind de junghi, şi maicã-sa puindu-i lipitori. Mai bine i-ar fi fãcut un foc bun în camerã, cãci era prin luna noiembrie şi ploile reci nu mai conteneau, dar, vezi, stânjenul de lemne costa nouã galbeni… La şapte ani îl vedem din nou bolnav. Era în primãvara lui 1863 şi în Craiova bântuia molima… La 12 ani, iar îl vedem suferind, şi de data asta a fost grav de tot. Boala a început tot cu junghiuri, care însã n-au vrut sã-i treacã nici atunci când i s-au pus tradiţionalele lipitori; în mai puţin de o sãptãmânã a amuţit cu totul şi s-a aşezat pe tãcere. Avea momente când se pierdea şi şedea dus câte un ceas sau douã, de credeau toţi cã moare şi îi ţineau lumânarea… În sfârşit, a început sã vorbeascã şi sã cearã apã… Biata maicã-sa era vãduvã de doi ani de zile şi viaţa în casa ei devenea din zi în zi tot mai grea; alimentaţia era insuficientã, combustibilul lipsea, haine de iarnã nu aveau… Nenumãrate rãceli şi cãderi la pat l-au predispus din timp la tuberculozã şi, din nenorocire, bacilii nu lipseau din casa pãrinteascã. E de mirare cum, din şapte fraţi, au reuşit totuşi trei sã scape teferi, şi a fost mare pãcat cã n-a apucat sã scape şi al patrulea, cãci se pare cã Nicu a fost un copil excepţional; aşa au afirmat toţi cei ce au apucat sã-l cunoascã. Se spunea cã el a fost cel mai inteligent din toţi şapte, cel mai frumos, cel mai bun şi cel mai talentat, ascultãtor, discret, înzestrat cu mult bun-simţ… dacã trãia ar fi ajuns desigur departe.
Avea 15 ani când a murit Anica, şi cei şapte orfani au trecut sub tutela unui oarecare domn Mihali150 , pe care-l vedem foarte des apãrând, nu ştiu în ce calitate, în pensionul din Craiova în care învãţa Nicu şi cu prietenul sãu Mongescu151 . Se pare cã acest domn Mihali nu îi prea iubea pe copii, dacã e sã judecãm dupã culorile în care îi zugrãvea în scrisorile cãtre Maica-Tuşa. Pe Nicu încalte, din „ştrengar” nu-l scotea. Sãrmanul Nicu!… tocmai el, atât de ascultãtor şi de studios!… „Poate sã fiu, dacã zice dumnealui aşa!…”, scria bietul bãiat cu resemnare, fratelui sãu Tache…
Nu ştim ce fel de „pension” o fi fost în care învãţa şi în care toate se petreceau pe dos:
Într-o zi, Nicu a trebuit sã scoatã de la direcţia pensionului un certificat pentru fratele sãu Grigore, dar Domnul Fântânaru, „directorele”, era plecat în concediu pentru şase luni; Domnul Caloianu „pentru-directorele” era plecat la ţarã, iar locţiitorul acestuia, Domnul Grecescu, era bolnav, aşa cã nu a fost nimeni care sã rezolve cererea lui Nicu.
Erau cu toţii numai cinci elevi în clasa celor mari a acestui pension-model, şcolari şi preparatori în acelaşi timp la clasa celor mici: Nicu la matematici, Mongescu de francezã… fiind în plus şi rãspunzãtori cu disciplina, aşa cã toate nãzbâtiile mititeilor în capul lor se rãsfrângeau. Cu banii de buzunar sta mai prost simpaticul nostru elev-preparator-pedagog, şi când a trebuit sã facã o datã o petiţie, nici de hârtie şi de timbru nu a avut.
Peste doi ani îl gãsim împreunã cu fratele sãu, Eugen, şi cu verii lui, Iulian şi Titu Frumuşanu, în alt pension, la Bucureşti, unde n-a reuşit sã lege nici o prietenie cu colegii de acolo, elemente arogante şi înfumurate. „Sunt bãieţi de ţi-e silã sã vorbeşti cu ei…”, scrie bietul copil decepţionat. Ca organizare, noul pension nu era nici el mai grozav ca cel din Craiova, dar bãiatul îşi vedea cu sârg de carte. Era supãrat, sãracul, cã banii de haine primiţi nu-i ajunseserã, şi mai cerea 32 de lei sã aibe şi de pantaloni. În sfârşit, şi-a terminat clasele secundare în condiţiuni aşa de frumoase, încât toatã familia s-a gândit sã-l trimitã la studii în strãinãtate. Banii s-au gãsit mai greu, dar cu ajutorul Maichii-Tuşa îl vedem plecând în 1879 la Paris, unde s-a înscris la Facultatea de Drept.
Parisul era pe vremea aceea farul civilizaţiei mondiale, şi tânãrul nostru oltean nu se mai sãtura de câte îi era dat sã vadã şi sã asculte. Profesorii de la Sorbona îl copleşeau cu erudiţia şi cu verva lor… Nicu nu mai înceta mirându-se de toate progresele ştiinţei şi tehnicii: vaporaşele pe Sena, trenul, maşinile de cusut „care toacã într-una”, fonograful… toate, toate îl interesau. Într-o searã a ascultat spectacolul de operã prin telefon (o anticipaţie a emisiunilor radiofonice). El constatã cã becurile electrice nu sunt încã puse la punct şi cã lumina lor licãreşte într-una obosind ochii; prefera becurile-opal care dãdeau o luminã uniformã. I-a trimis fratelui sãu Tache un catalog cu ultimele realizãri ale tehnicii… din toate scrisorile sale se desprindea o intensã sete de viaţã… nu avea destui ochi şi destule urechi sã tot admire aceste minuni ale ştiinţei…
Lumea asta nouã nu era însã fãcutã ca sã-i priascã… Clima umedã a Parisului era prea diferitã de aerul tare al Dobriţei; munca la facultate îl istovea, hrana nu-i ajungea, şi teribila boalã ce mocnea, încã din copilãrie în pieptul lui, reizbucneşte. La început n-a vrut s-o ia în seamã, dar starea i se agraveazã repede. Maica-Tuşa îl zoreşte sã se întoarcã la ţarã cât mai e încã timp, dar Nicu, cu gândul la fratele sãu Grigore care tot aşa îşi întrerupsese studiile în strãinãtate, fãrã a le mai fi putut relua, nu i-a dat ascultare… mai avea încã atât de multe de învãţat aci în Franţa… Boala însã nu i-a dat rãgaz şi medicii l-au trimis la Montreux, în Elveţia… Aerul tare al Alpilor ar fi sãvârşit minunea dacã s-ar fi putut alimenta normal. Mã gândesc adeseori cu durere la splendidele zile de vacanţã pe care le-am petrecut în vara lui 1938 la Montreux când, trimis de Statul Român în misiune în strãinãtate, nu-mi puneam probleme alimentare… Ce minunaţi erau munţii aceia înzãpeziţi… Lacul Leman!… Nu tot cu aceiaşi ochi cred cã i-a privit însã şi sãrmanul nostru student, chinuit de boalã şi de lipsuri, care, în urmã cu cincizeci şi şase de ani, cred cã se culca de multe ori seara nemâncat, într-o ţarã strãinã unde nu gãsea nici o rudã, nici un prieten, care sã se înduioşeze de soarta lui şi sã poatã sã-l ajute la nevoie… Boala devenea de pe o zi pe alta tot mai gravã şi Nicu, hotãrât în sfârşit sã se reîntoarcã în ţarã, a scris dupã bani de drum… Pânã sã-i soseascã însã mandatul, se îngloda în datorii, şi când veneau banii, în loc sã-şi ia bilet de tren, îşi achita creditorii şi scria imediat în ţarã dupã alţi bani… Vladimir i-a trimis atuncea telegrafic 500 de franci, dar banii au greşit adresa şi au stat o lunã întreagã blocaţi, post-restante, în Elveţia.
Nicu începe sã-şi presimtã sfârşitul; el, care iubise viaţa cu atâta pasiune, îi scria acuma vãrului sãu Titu:
„…nimeni nu poate zice cã nu-i place sã trãiascã!… Îngrijat de starea în care mã gãseam, şi dorind cu toatã forţa unei inimi de 25 de ani sã înlãtur rãul şi sã nu ies aşa de repede dintr-o viaţã în care abia am apucat sã intru…”
Ce tragedie în aceste câteva rânduri!…
Pe atunci circula teoria greşitã cã aerul mãrii face bine în afecţiunile pulmonare, şi medicii l-au trimis la Nissa. Acesta a fost ultimul lui drum, cãci la începutul anului 1882, într-o zi ceţoasã şi rece de iarnã mediteraneanã, cu vânt umed şi sãrat, într-o modestã camerã de la periferia oraşului, şi-a dat obştescul sfârşit un biet student român necunoscut, ros de boalã şi de datorii, fãrã nimeni la cãpãtâi… Ulterior, fraţii i-au fãcut un frumos mormânt în cimitirul de la Nissa, care, desigur, s-a pãrãginit de mult.

CÃPITAN COSTICÃ D. CULCERtc “CÃPITAN COSTICÃ D. CULCER”
1858-1886

„De când eşti, drac mort ai vãzut?”, aceasta era vorba favoritã a lui Costicã Culcer, zis „Gologan” (poate unde nu avea niciodatã) şi totuşi, acest „drac” a murit la 28 de ani, cãci era de o imprudenţã ce friza temeritatea şi a bãut apã rece de izvor la Fântâna Plaiului, încãlzit şi transpirat dupã o vânãtoare…
Din viaţa lui, aproape cã nu ne-a rãmas nici un amãnunt… Aşa se întâmplã când eşti leneş la scris şi nici o grijã n-ai sã laşi dupã tine o posteritate care sã-ţi perpetueze memoria.
Ştim cã acest al şaselea fiu al lui Dimitrie şi al Anicãi s-a nãscut la 17 iunie 1858, cã la 5 ani, când bântuia în Craiova o molimã, s-a îmbolnãvit împreunã cu fratele sãu, Nicu, cã la vârsta de 7 ani, într-o zi rece de martie a venit de la şcoalã, şi gãsind pe mama sa plecatã, s-a trântit pe patul neaşternut numai în cãmaşã, cã s-a acoperit doar cu mantaua şi cã în urma acestei imprudenţe a rãcit.
Verişoara sa, Constanţa Frumuşanu, povestea adeseori despre imprudenţele sale:
La Dobriţa îşi fãcuse împreunã cu vãrul sãu, Titu, o arbaletã, şi Costicã l-a provocat, oferindu-se chiar el ca ţintã. Titu l-a luat la ochi, şi prima sãgeatã a scãpat-o.
– Ei, vezi, cã nu ştii sã ocheşti?… Mai trage una; a doua sãgeatã l-a lovit în cap, şi sângele a început sã curgã şiroaie…
– Mã lovişi, mã… a exclamat Costicã, fãrã pic de emoţie sau teamã în glas, şi fãrã a da vreun semn de durere.
Altãdatã, vizitând laboratorul doctorului Urbeanu, vede pe masã o sticlã de creolinã, consideratã pe atunci ca un dezinfectant universal…
– Ce e asta?
– Nu pune mâna!… E creolinã… Dacã bei, mori…
– Eu sã mor?… De când eşti, drac mort ai vãzut?… a exclamat el trãgând o duşcã zdravãnã şi e o minune cã n-a avut nimic.
A fost ofiţer de geniu în garnizoana Calafat şi a ajuns cãpitan… Se pare cã era foarte bine apreciat în carierã, deşi se şoptea cã ar fi umblat cu sabia ruptã în teacã şi cã sub tunicã nu ar fi avut cãmaşã, ci numai guler alb la gât… dar astea numai el le ştia…
Mai ştiu despre el cã a fost un bãiat extrem de vesel…
Atâta tot!

EUGEN D. CULCERtc “EUGEN D. CULCER”
1864-1924

Trecem, în sfârşit, la ultimul dintre fiii lui Dimitrie şi ai Anicãi, un sãrman copil al lui Dumnezeu, aşa cum sunt consideraţi cei slabi de minte, care a trecut modest prin viaţa asta, fãrã a face atâta umbrã pãmântului câtã facem noi ceştãlalţi, care ne pretindem normali.
Acest copil al bãtrâneţii s-a nãscut la 16 februarie 1864, dintr-un tatã de cincizeci şi şapte de ani, strivit de lipsuri şi necazuri, şi dintr-o mamã de patruzeci, minatã de tuberculozã şi de hidropizie. În prima lui copilãrie pãrea totuşi destul de vioi; nu avea încã cinci ani când îi fãcuse mama lui o hainã dintr-o tunicã militarã a lui Vladimir şi atunci un unchi, Sava Şomãnescu152  i-a dãruit de Anul Nou o sãbiuţã. Erau cu toţii la masã când a primit-o, şi bucuria mititelului a fost atât de mare, încât de fericire nici n-a mai putut mânca… a început sã strige şi sã alerge în jurul mesii cu sabia scoasã, sub ochiul indulgent al bietei mame, care de mult nu mai avea vlaga necesarã ca sã-şi poatã struni aceşti şapte cârlani nestãpâniţi. Norocul ei cã îi dãduse Dumnezeu copii buni.
Pe mãsurã ce creştea, Eugen devenea însã tot mai tãcut, şi în fotografii apare mereu cu capul într-o parte, din cauza scrofulozei.
A studiat câţiva ani dreptul în Belgia şi a revenit în ţarã fãrã a-l termina, ocupând funcţia de subprefect al plãsii Brãdiceni din Gorj.
Îi plãcea viaţa solitarã şi citea mult. Din cauza firii lui posace, puţinã lume i-a putut aprecia inteligenţa, care se pare cã ar fi fost destul de ascuţitã, dacã e sã ascultãm pe bunicã-mea, Netty, femeie de o deşteptãciune şi o culturã remarcabilã. Netty şi-a însemnat într-un caiet o serie de dialoguri avute cu cumnatul ei, Eugen. O interesase atât de mult felul cum gândea şi cum îşi susţinea ideile, structura sistemelor sale logice, încât simţise nevoia sã şi le noteze cuvânt cu cuvânt.
Într-o zi însã, Eugen a cãzu de pe cal, a fãcut o fracturã cranianã urmatã de o meningitã care l-a ţinut câteva luni la pat, între viaţã şi moarte; când şi-a revenit, avea o surzenie foarte pronunţatã şi o otitã purulentã cronicã… Noua lui infirmitate l-a îndepãrtat şi mai mult de lume şi l-a împins la melancolie şi mizantropie… Cucãia mai tot timpul singur, fãrã a schimba o vorbã cu nimeni. La început nu s-au observat şi alte simptome, dar într-o searã, la masã, Eugen a scos brusc un cuţit de sub hainã şi a sãrit s-o omoare pe Maica-Tuşa. Noroc cu ochiul vigilent al lui Tache, care remarcase încã de la începutul mesii ceva bizar în comportamentul fratelui sãu şi nu l-a scãpat o clipã din vedere. Când s-a repezit la mãtuşã-sa, Tache a fost cu o singurã sãriturã asupra lui, şi dupã o luptã scurtã l-a dezarmat şi l-a imobilizat.
Din ziua aceea n-a mai avut niciodatã ieşiri violente, dar a fost totuşi mulţi ani ţinut departe de casã, locuind la Madam Mari, pe strada Transilvaniei. Dupã rãzboi a revenit acasã, şi era din zi în zi tot mai tãcut, tot mai absent, timid şi melancolic.153  Pânã la sfârşitul vieţii a trãit în umbra fratelui sãu Tache, şi aşa l-am apucat şi eu. Ore întregi sta pe un scaun în faţa sobei, cu uşiţa deschisã. Privea fix la spuza dinãuntru şi trãgea maşinal din ţigaret, fãrã a spune o vorbã. Vara, la Dobriţa şedea toatã ziua pe banca din faţa casei, cu picioarele ce nu atingeau pãmântul, cu mâna atârnând printre genunchi, ţigara stinsã între degete, capul lãsat uşor pe dreapta şi privirea stinsã, pierdutã în gol. Oamenii care treceau îi dedeau bineţe, şi el le rãspundea moţãind automat din cap şi mormãind ceva ininteligibil.
În valea Burşuga creşte şi astãzi un nuc bãtrân, care umbreşte cu coroana lui o mare parte din loc. În zilele când nu şedea în faţa porţii, Nenea Eugen mergea acolo în Burşuga, se aşeza pe iarbã, sub nuc, şi stãtea câte o dupã-masã întreagã pe gânduri… O fi gândit el chiar la ceva?… Pomul se numeşte şi astãzi în familia noastrã „Nucul lui Nenea Eugen”.
Dupã plecarea ocupanţilor germani, în toamna lui 1918, a urmat o iarnã excepţional de geroasã. Eu aveam pe atunci 11 ani: stam cu Nenea Eugen în faţa sobei, eu citind o carte şi el privind în foc.
– Straşnic ger, Nenea Eugene!… întrerup eu la un moment tãcerea, strigându-i tare la ureche ca sã mã audã.
Pentru prima oarã l-am vãzut eu atunci ieşind din mutismul lui şi explicându-mi o teorie lungã, cã armata de ocupaţie germanã, care nu înţelesese sã renunţe aşa uşor la bogãţiile României, sãpase pãmântul patriei noastre pe dedesupt şi ne suise pe nişte şlepuri, transportând întreaga ţarã undeva prin nordul Sileziei, şi cã aceastã schimbare de latitudine explica vigoarea iernii.
Mi-a fost greu sã admit cã divaga şi mã uitam atent la el sã vãd dacã nu glumeşte… Din nenorocire, starea lui era mai gravã decât avusesem impresia… Dupã ce a terminat aceastã expunere savantã, Nenea Eugen a revenit la mutismul sãu… tãcut şi posac, extrem de timid, gata sã cearã scuze oricui: rude, trecãtori, personal de seviciu, copii… Se aşeza întotdeauna în coada mesei, printre cei mici, şi cum bea unul o înghiţiturã de apã, el lua imediat carafa şi îi umplea paharul la loc. Nu vorbea niciodatã cu nimeni la masã. De câte ori îi da fratele sãu bani de ţigãri, se confunda în mulţumiri şi plecãciuni, şi trebuia Tache sã se lupte cu el ca sã nu-i sãrute mâna.
Îi revãd aşa de bine capul de bãtrân, tuns scurt, cu tenul puternic bronzat, sprâncenele arcuite, nasul foarte coroiat, barba cãruntã, veşnic nerasã, şi cãmaşa murdarã.
Peste câţiva ani, la Dobriţa, l-au luat odatã nepoţii la o plimbare pe munte. Deodatã se opreşte pa marginea unui pripor şi începe sã arata în jos:
– Vedeţi voi aceste douã vãgãuni?… Acolo sunt sãpate o mulţime de galerii, şi acolo stau înlãnţuiţi câinele-taur şi câinele-balaur, pe care i-au închis Nemţii de plãcere…
Era clar cã nu inventa basme pentru a distra copiii, ci divaga cu convingere.
Pe mãsurã ce îmbãtrânea, îi plãcea sã consume cantitãţi tot mai mari de piper şi de ardei, pe care le punea în toate mâncãrurile, pânã şi în desert şi în ceai. Pe noi, ne amuza nebuneşte pasiunea lui pentru iute, mai ales când vedeam împerecheri din acestea, nepotrivite. Într-o searã s-a servit la masã o cremã de ciocolatã, şi unul dintre noi i-a întins în glumã solniţa cu ardei pisat; Nenea Eugen a mulţumit politicos şi a rãsturnat foarte calm jumãtate din conţinutul solniţei în porţia lui de cremã, a mestecat cu linguriţa şi a mâncat-o apoi toatã, dând semne vãdite de satisfacţie.
Eram toatã familia la Dobriţa în vara anului 1924. Într-o zi, vãrul meu, Radu Voiculescu, care împlinise de curând zece ani, a descoperit, în grãdina bunicului sãu de la Frãteşti, o varietate de ardei mic şi roşu, de o iuţealã extraordinarã. Era o specie ungureascã de paprika, renumitã pentru puterea ei. Un singur vârf de ardei era suficient pentru o rainã întreagã de papricaş.
Foarte încântat, micuţul Radu a cules un buchet impresionant din acest preţios condiment, sã i-l ducã unchiului cadou. Seara la cinã, Nenea Eugen consuma un ardei dupã celãlalt, când numai mâna dacã o puneai pe el, nu mai puteai mânca de usturime.
Tache şi cu ginerii sãi, doctorii Adrian Poenaru şi Toma Voiculescu, îl priveau pe sãrmanul infirm cum se regala cu lãcomie cu acest jãratec vegetal şi se stricau de râs… Trei medici, care uitaserã cã sunt medici şi priveau veseli aceastã sinucidere comicã, fãrã a se gândi la primejdie…
Peste noapte s-au declanşat durerile, şi toate spãlãturile stomacale, toate calmantele, n-au mai ajutat la nimic. A doua zi, la ora trei şi jumãtate dupã masã, bietul Nenea Eugen şi-a dat obştescul sfârşit, cu stomacul perforat în mai multe locuri.
A avut o înmormântare simplã şi decentã în cimitirul din Dobriţa, o înmormântare ţãrãneascã… Locul mormântului sãu nu se mai cunoaşte astãzi…
Sub salteaua lui s-au gãsit mai multe sute de lei, strânse ban cu ban, din mãrunţişul pe care-l primea de la fratele sãu pentru tutun.

℘⇑

Sfârşitul pãrţii I

PARTEA A II-A TC “PARTEA A II-A “

BUNICÃ-MEA  NETTY CULCERtc “BUNICÃ-MEA  NETTY CULCER”
ŞI  FAMILIA  EItc “ŞI  FAMILIA  EI”
BUNICÃ-MEA ANA BÃLCESCU-CULCER ŞI NEAMUL EItc “BUNICÃ-MEA ANA BÃLCESCU-CULCER ŞI NEAMUL EI”

I. PITARUL BARBU PETRESCUtc “I. PITARUL BARBU PETRESCU”
1770-1825

Prea puţine date ne-au mai rãmas despre acest modest strãmoş; logofãtul şi apoi pitarul154  Barbu Petrescu155  s-a nãscut la 10 mai 1770 şi a fost fiul lui Petre, cãpitan de seimeni156  şi al Marioarei, fiica lui Popa Dima zugravul; acest popã, artist înzestrat, a pictat prin 1752 schitul Balamuci157  şi biserica din Micşuneşti, ambele în judeţul Ilfov. Petre cãpitanul, calificat în 1794 drept „boiernaş mazil”158 , obţinuse la vârsta de 70 de ani „iertare de dajdie şi de scuteala bucatelor”, fiind considerat „sãrac lipit, cu casã grea şi fatã în vârstã”159 . Ştim cã poseda o vie la Urlaţi-Prahova, care, fiind cotropitã de boierul Stan Urlãţianu, a generat un proces ce a durat cu totul vreo 50 de ani şi care, dupã nevasta lui Petre, s-a judecat în continuare între urmaşii acestuia şi urmaşii Urlãţianului. Petre mai poseda şi o casã în Bucureşti, la poarta de jos a curţii celei vechi, pe care a vândut-o la mezat (licitaţie) prin 1796.
Petre Cãpitanul a avut trei copii:
1. Pe Barbu Petrescu, cel de care ne vom ocupa mai jos;
2. Pe Iliuţa Petrescu, care a ajuns sameş160  al judeţului Gorj;
3. Pe Stãncuţa, copil de bãtrâneţe, mãritatã cu Gheorghe Mora din mahalaua bucureşteanã a Negustorilor.

℘⇑

Barbu Petrescu s-a cãsãtorit în 1811 cu fiica lui Tãnase Bãlcescu, Zinca sau Zoe, care i-a adus ca zestre moşia Bãlceştii pe Topolog din Argeş161  şi un rând de case în mahalaua Boteanului, în Bucureşti, unde a locuit cu întreaga sa familie pânã prin 1811. Acolo i s-au nãscut patru copii: Costache, Marghioala, Sevastiţa şi Nicolae. În acel an a pus pe un Anastase, calfã de dulgheri162, sã-i ridice o casã nouã, la nivelul celor ale unor boieri mijlocaşi. Aceastã casã urma sã cuprindã cinci odãi şi o cãmarã, o salã mare la mijloc şi în faţã o galerie cu „stâlpi chemerlii” (susţinãtori de arcade), iar la subsol, o vãrzãrie şi un beci sãpate în pãmânt. Casa urma sã se ridice în mahalaua Boteanului, peste drum de casa cea veche (care a fost apoi vândutã), în locul în care se aflã astãzi Biserica Italianã pe bulevardul Bãlcescu (ce coincidenţã!), şi trebuia sã coste în jur de 10.000 de taleri, dar cheltuielile au depãşit cu vreo 2.000 de taleri devizul iniţial, aşa cã, o datã cu mutarea în noua locuinţã, au început pentru Barbu şi familia lui supãrãrile financiare; dar acesta a fost numai începutul.
Prin 1821, când a izbucnit rãscoala lui Tudor, Barbu se afla sameş în judeţul Dolj, şi din cauza evenimentelor a trebuit sã se refugieze cu întreaga familie la Sibiu, peste munţi; în lipsa lui însã, ispravnicii şi zapcii di subordinea sa au delapidat toţi banii pentru lefuri, precum şi cei strânşi din dãjdii (total 16.143,30 taleri) şi bietul Barbu a fost apoi nevoit sã rãspundã de aceastã lipsã din averea soţiei sale. A urmat un şir de procese fãrã nici un rezultat, şi, dupã moartea lui Barbu, acestea au fost continuate de Zinca pânã în 1846, când s-a stins acţiunea.
În 1824, Barbu şi Zinca au mai avut un ultim copil, pe Barbu Bãlcescu163  strãbunicul meu.
Pitarul Barbu Petrescu a avut şi preocupãri intelectuale, posedând un codice copiat în cea mai mare mãsurã de el. Acest codice cuprindea fragmente din cronografe şi cronici, precum şi adnotãri referitoare la evenimentele contemporane.
Prin 1825, ştim cã murise, fãrã a fi reuşit sã-şi rezolve problemele financiare; greutãţile materiale au apãsat apoi, zeci de ani, asupra vãduvei şi copiilor sãi.

II. PITÃREASA ZINCA BÃLCEASCAtc “II. PITÃREASA ZINCA BÃLCEASCA”
1788-1862

Graţie cercetãrilor istoricului Paul Cernovodeanu, deţinem astãzi numeroase date privind moşia Bãlceştii de pe apa Topologului din judeţul Argeş.164  Între anii 1620-1630, aceasta aparţinuse unui oarecare Tudor Clucerul şi e manţionatã în diata (testamentul) din 10 octombrie 1652 a lui Arsenie Cãpitanul, nepotul Clucerului. În aceastã diatã se menţioneazã cã moşia îi aparţinuse lui şi fratelui sãu mai mare, Lãudat Comisul, şi cã o lãsa lui Stepan postelnicul Stoiceanul, un frate mai mic care, la rândul sãu, a lãsat-o celor doi fii ai sãi: Tãnase şi Stroe.
În 1690, Matei şi Arsenie, fiii lui Tãnase Stoiceanul, vând partea lor de moşie ftori-spãtarului Diicu Buicescu165 , iar în 1701, aceiaşi Matei şi Arsenie cumpãrã şi restul moşiei de la vara lor Ancuţa, fiica lui Stroe, spre a o revinde tot lui Diicu Buicescu.
La 1756, Diicu se stinge fãrã urmaşi direcţi şi lasã moşia nepoatei sale de sorã, Ancuţa, care a fost mãritatã cu vel-postelnicul Gavrilaşco; dupã moartea ei, acest Gavrilaşco, neavând nici el urmaşi direcţi, a lãsat moşia nepoatei sale, Maria, soţia serdarului Canache… La 1666, Maria Canache vinde întreaga moşie unui Popa Necula, care a fost strãmoşul neamului Bãlcescu.

℘⇑

Nu ştim de unde sã fi avut acest preot de ţarã atâţia bani (880 de taleri) ca sã poatã achiziţiona o moşie de 1760 de stânjeni; fapt este cã de la 20 aprilie 1766 moşia a intrat în posesia familiei Bãlcescu, ultimul ei proprietar fiind Radu Mandrea, strãnepotul Zincãi.
Tãnase Bãlcescu, fiul Popii Necula, a ajuns postelnicel şi a fost zapciu (subprefect) în plasa Topologului. Ştim despre el cã în 1778 s-a împrumutat de la unul Radu Pîrcãlabul, din Izbãşeşti, cu 80 de taleri166  pe care i-a dat apoi cu împrumut sãtenilor din Bãlceşti, pierzând mai mult de jumãtate din aceastã tranzacţie, al cãrei singur rezultat a fost un proces cu Pârcalabul. Cum vedem, strãbunicul nostru Tãnase nu prea trãgea a mare afacerist… Tot în 1778 apare ca polcovnic al sud. Saac (judeţul Prahova) şi acolo probabil cã s-a împrietenit el cu Petre Cãpitanul, cu care apoi s-a încuscrit.
Cam prin 1790, un oarecare Vintilã Prejbeanul, care cotropise nişte vii din Tîrgovişte aparţinând mãnãstirii Hurez, a încheiat o învoialã foarte ciudatã cu egumenul mãnãstirii, pãrintele Rafail, cãruia îi oferea cu multã complezenţã în compensaţie moşia Bãlceşti, proprietatea legitimã a lui Tãnase Bãlcescu, sub pretextul cã stãpânul acesteia nu locuia pe pãmânturile sale, ci la Bucureşti; aceastã poveste sui-generis i-a produs multã bãtaie de cap lui bietul Tãnase, pânã ce şi-a putut valorifica drepturile sale legitime.
Tãnase Bãlcescu a fost cununat cu Catrina Bãbeanu, fiica Bãlaşei Bãbeanu şi a logofãtului de visterie Stoian Pavel; Bãlaşa a fost ea însãşi fiica lui Panait Bãbeanu (1732), al cãrui tatã, Toma din Bãbeni, a trãit pe la 1700.
Logofãtul Soian Pavel figureazã pe peretele ctitoricesc din dreapta al Bisericii Icoanei din Bucureşti, împreunã cu cele patru fiice ale sale, zise „Cele frumoase”, în pitorescul lor costum de epocã. Este bine sã le cunoaştem şi numele, cãci prea au fost frumoase:
1. Pãuna, mãritatã cu Lãmotescu;
2. Elena, cununatã cu C. Darvari;
3. Maria, mãritatã cu Predescu şi, în fine,
4. Catrina, mãritatã cu Tãnase Bãlcescu (ultima din dreapta picturii).
Numele de „Tãnase i Catrina” figureazã şi pe pomelnicul ctitorilor Bãbeni, înscris pe ferecãturea icoanei de hram a Bisericii Icoanei (o icoanã de argint a Maicii Domnului „fãcãtoare de minuni” şi datând probabil din 1780).
Tãnase Bãlcescu şi Catrina Bãbeanu au avut patru copii:
1. Maria (Uţa), nãscutã la 1778 şi mãritatã cu paharnicul Dinu Tãtãranu, din care descind familiile Arion, Tãtãranu, Estiotti, Buescu şi Esaxcu.
2. Pe Iancu Bãlcescu (1779-1851);
3. Pe Zinca Bãlcescu (1788-1862), mãritatã cu pitarul Barbu Petrescu;
4. Pe Safta, nãscutã la 1793, şi cununata cu Grigore Argetoianu (sau Argintoianul).
A fost cam plicticoasã (şi probabil şi inutilã) aceastã înşiruire de moşi, strãmoşi şi paramoşi,dar ce sã-i faci?… aşa este ştiinţa genealogiei (sau „moşologiei” dacã vreţi); de acum înainte vã fãgãduiesc însã cã nu mã voi mai ocupa în acest capitol decât de strã-strãbunica noastrã Zinca (Zoi, Zoiţa sau Joiţa), mama celor cinci fraţi Bãlceşti: Costache, Marghioala, Sevastiţa, Nicolae şi Barbu.

℘⇑

De la bãtrâna Zinca ne-au rãmas doar câteva scrisori şi un singur portret foarte expresiv, pictat în acuarelã de nepoata ei, Siţa Cociu; în schimb, ne-au rãmas de la ea foarte numeroase dosare cu procese, şi asta nu pentru cã Bãlceasca noastrã ar fi fost o procesomanã, ci pentru cã aceasta este soarta vãduvelor cu copii mulţi, mai ales în perioada marilor schimbãri politice. Despre personalitatea, demnitatea şi dârzenia ei de matroanã romanã s-au povestit foarte multe, iar aceia care au comparat-o cu Cornelia-mama-Grachilor (sã nu uitãm cã secolul XIX a fost veacul romantismului) nu au exagerat prea mult.
Figura ei oacheşã, cu privirea puţin mongolã, sprâncenele arcuite, ochii întrebãtori, dar mai ales distanţa aceea mare de la pleoape la sprâncene, îi dãdeau un aer atât de straniu, încât cine i-a vãzut o datã chipul, cu greu i-l mai poate uita… De la ce strãmoş misterios sã fi moştenit ea expresia aceea asiaticã aşa de tulburãtoare? De unde voinţa aceea de fier pe care au moştenit-o întru totul Sevastiţa şi Nicolae, şi pe care n-au moştenit-o deloc Costache şi Barbu? De unde sã fi deprins aceastã Zinca din Bãlceşti meşteşugul tãmãduitului, pe care l-au învãţat apoi de la ea Sevastiţa şi Barbu? Da, a fost renumitã doftoroaie la vremea ei pitãreasa noastrã, şi uneori era poftitã chiar şi la palatul lui Vodã… Nu o vindecase oare pe Doamna Mariţa Bibescu de albeaţã cu o alifie specialã, pregãtitã din coajã pisatã de ouã de barzã şi cu buruieni numai de ea ştiute? Dar ce ceaiuri şi ce fierturi nu se pricepea sã facã coana Zinca!…
S-a nãscut prin anul 1788, s-a cãsãtorit la 1 noiembrie 1811 cu Barbu Petrescu şi va locui împreunã cu acesta în casele moştenite de la tatãl ei, Tãnase, la colţul dintre strada Colţii (azi Bulevardul Bãlcescu) şi strada Vãmii (azi Strada Oneşti). A avut şi o zestre frumuşicã Zinca: 900 de stânjeni167  (adicã jumãtate) din moşia Bãlceştii pe Topolog, cam la vreo 12 pogoane de vie şi 200 stânjeni reprezentând jumãtate din moşia Gâltofani, nord Bãlceşti, plus scule, argintãrie şi haine în valoare de 5500 de taleri, 5 ţigani robi, precum şi altele trebuincioase în casã şi pe lângã casã. Viaţa le surâdea, nu duceau lipsuri şi nici urmaşii nu au întârziat sã aparã: în 1813, au avut un bãiat, pe Costache (lucrurile începeau bine), apoi, în 1817 pe Marghioala, în 1818 pe Sevastiţa şi, în fine, la 29 iunie 1919, pe acela care urma sã devinã marele Nicolae Bãlcescu.
Traiul lor îndestulãtor şi cu perspective materiale care ar fi putut atrage dupã sine şi perspective sociale i-a fãcut sã atingã maxima bunãstãrii lor, dar asta tocmai în ajunul rãscoalei lui Tudor; Pitarul Barbu Petrescu se hotãrãşte sã investeascã 9350 de taleri pentru o construcţie în mahalaua Boteanului şi în aprilie 1820 casele erau gata; doar exteriorul se mai afla încã roşu, dar cheltuielile depãşeau deja cu vreo 2000 de taleri devizul iniţial, diferenţa era cam mare; banii totuşi s-ar fi putut acoperi dacã în anul urmãtor n-ar fi izbucnit evenimentele din 1821 şi dacã Barbu, sameş la Craiova,168  nu ar fi avut nefericita inspiraţie de a fugi cu familia în Ardeal… De atunci a început pentru soţii Bãlcescu şirul marilor supãrãri. Am vãzut cum subordonaţii lui Barbu au delapidat 16.143 de taleri, şi ce necazuri au mai urmat.
Soţii Bãlcescu n-au mai avut mulţumirea de a se bucura în tihnã de noua lor locuinţã; în ianuarie 1829 au mai avut un ultim urmaş, cel care avea sã devinã strãbunicul meu: Barbu Bãlcescu. Bãtrânul Barbu Petrescu, hãrţuit din toate pãrţile de creditori, nu şi-a mai putut niciodatã reface situaţia, şi în martie anul urmãtor, aflãm despre el cã nu mai era în viaţã.
Zinca, rãmasã vãduvã cu cinci copii, ar fi putut totuşi trãi în condiţii mulţumitoare, dacã nu ar fi fost încurcãtura financiarã de care am pomenit. Faptele se desfãşuraserã precum urmeazã:
În ianuarie 1821, toatã administraţia ţãrii a fost cuprinsã de panicã faţã de mişcarea eteristã şi de rãscoala lui Tudor ce se pregãtea. Ca sã poatã achita dãrile cãtre stat şi salariile personalului în acele vremuri nesigure, Barbu s-a împrumutat de la diverşi creditori, garantând împrumutul din zestrea soţiei. El socotea cã, dupã ce se vor fi liniştit lucrurile, va putea restitui sumele din impozitele strânse de la populaţie.
În timp ce se refugiase însã la Sibiu, ispravnicii şi zapciii din subordinea lui au încasat ei acele impozite şi şi le-au însuşit. Întors din refugiu, nu a mai avut de unde sã strângã banii şi creditorii îl presau.
A dat pe foştii lui subordonaţi în judecatã, dar abia a putut recupera vreo 2000 de taleri, şi dupã moartea sa Zinca a continuat sã se judece cu aceştia pânã în 1843, când acţiunea s-a stins, fãrã a mai putea dobândi un singur creiţar.
Dificultãţile materiale rezultate din aceastã poveste nu au putut fi rezolvate nici pe calea justiţiei, nici din ce producea moşia, şi i-au generat în continuare un şir interminabil de încurcãturi şi de procese; astfel, când a mãritat-o în 1836 pe Marghioala cu Scarlat Geanoglu, nu i-a putut întregi zestrea fãgãduitã, cãci contase pe câştigarea proceselor cu delapidatorii din 1821; de aci, o serie nenumãratã de procese cu propriul ei ginere Scarlat, care a urmãrit-o în justiţie pânã în pânzele albe… Datoria Zincãi creştea mereu, şi an de an îşi preschimba poliţele, dobânzile adãugându-se la capete; astfel, de la 2000 de galbeni169  în 1836, aceastã datorie devenise 2450 în 1837, 3200 în 1838 şi 3630 în 1839, când s-a vãzut nevoitã sã-şi ipotecheze moşia.
Sã nu uitãm apoi procesul început în 1732 de socrul ei, Petre cãpitanul, împotriva lui Stan Urlãţianu care îi cotropise o vie în Prahova. Procesul s-a judecat în continuare de Zinca cu urmaşii Urlãţianului, pânã în 1851.
A mai avut şi un proces cu nişte preoţi din satele Corbi şi Izbãşeşti care îi încãlcaserã moşia; procesul a durat din 1831 pânã în 1840.
Un proces cu Anastase, calfã de dulgheri, cel care îi construise lui Barbu casa din mahalaua Boteanului în 1820 şi care acuma pretindea achitarea unor lucrãri pe care nici o datã nu le executase.
Un proces cu un oarecare Toma Serghiade din Vâlcea, care refuzã sã-i achite o datorie…
Spre a-şi reface banii, Zinca a avut ideea nãstruşnicã de a achiziţiona o cârciumã; a angajat şi o cârciumãreasã, dar aceasta şi-a însuşit marfa, i-a închis localul şi i-a ocupat camerele, refuzând sã plãteascã chiria; alt proces etc.
Este greu sã fii vãduvã!… Sã fi fost Bãlceasca noastrã o procesomanã?… Ce pãrere aveţi?…
Şi ca şi cum toate aceste strâmtori nu ar fi fost de ajuns, Municipiul a obligat-o sã contribuie la numeroase cheltuieli edilitare, printre care şi pavarea uliţii Biserica Enii.
Cheltuieli, cheltuieli, datorii, procese… iatã bilanţul unei vãduve cu cinci copii, iatã „huzurul” unei boieroaice cu moşie…
În 1836 a dat ca zestre Marghioalei casa din mahalaua Boteanului (pe cea veche din strada Vãmii o vânduse de mult) şi şi-a cumpãrat alta mai modestã în mahalaua Visarionului, lângã biserica Clopotarii Vechi.
Verile şi le petrecea la Bãlceşti, moşie pe care o stãpânea în parte cu fratele ei Iancu, iar dupã moartea acestuia, în 1851, a rãmas singura stãpânã pe moşie, o moşie grevatã de ipoteci… Acolo îngrijea ea pe sãtenii bolnavi, mergând din casã în casã cu ceaiurile şi buruienile ei. Pe mulţi a tãmãduit doftoroaia noastrã cu priceperea şi buruienile ei.
Îşi iubea mult copiii, dar cel mai drag i-a fost Nicu, în care ochiul ei de mamã vãzuse din timp pe supraomul acela despre care avea sã vorbeascã într-o zi o ţarã întreagã; pe ea nu o impresionase însã nici darul sãu scriitoricesc, nici capacitãţile sale de istoric, şi nici chiar dârzenia sa de patriot, de luptãtor; ceea ce o neliniştea pe biata mamã şi o împiedica sã doarmã era teribila boalã de piept ce-i consuma copilul, erau multiplele primejdii legate de activitatea sa politicã curajoasã.
Pãrul sãrmanei femei încãrunţise înainte de vreme… ficatul o supãra tot mai tare… şi doftoroaia noastrã, care ştiuse sã gãseascã atâtea buruieni de leac pentru alţii, nu gãsea acum nici una pentru ea, care sã-i asigure liniştea sufleteascã de care fiinţa ei truditã avea atâta nevoie.
La douãzeci de ani, Nicu, implicat într-un complot împotriva regimului, a fost judecat şi condamnat la închisoare, unde a stat aproape doi ani. În 1846, a plecat în Franţa sã se documenteze în vederea lucrãrilor sale istorice, dar acesta a fost numai unul din motive… Astãzi se ştie precis cã studiile sale cu privire la puterea armatã la români şi la starea socialã a muncitorilor plugari, indispuseserã pe anumiţi puternici ai zilei, şi cã era mai prudent, pentru câtva timp, sã stea departe de ţarã şi, în fine, fapt despre care s-a vorbit mai puţin, era necesar ca acei care pregãteau revoluţia de la 1848 în Principate sã ia neapãrat legãtura cu aceia care o pregãteau în celelalte ţãri ale Europei. Pe scurt, Nicu trebuia sã plece peste hotare. De unde a mai gãsit oare Zinca, strâmtoratã cum era, banii necesari ca sã-l poatã trimite la Paris şi apoi sã-l ţinã acolo doi ani de zile?… Nu ştim.
Literatul Camil Petrescu, în romanul sãu Un om între oameni susţine cã a fost vorba de banii strânşi pentru zestrea Sevastiţii, sora lui Nicu, care nu s-a mãritat niciodatã, deşi, din lipsã de probe documentare, aceastã ipotezã, deşi foarte plauzibilã, rãmâne totuşi în domeniul aserţiunilor.
Vin evenimentele din 1848; cei trei fraţi Bãlcescu apar în fruntea mişcãrii, alãturi de Goleşti, Roseteşti, Brãtieni şi ceilalţi, iar dupã înfrângerea acesteia iau toţi trei calea surghiunului spre meleaguri strãine… Biata bãtrâna se zbãtea deznãdãjduitã sã facã rost de bani sã le poatã trimite şi, cu toate cã o mare parte din datorii fuseserã achitate pânã la acea datã, pe veniturile moşiei se putea pune prea puţin temei. Zinca încearcã sã o vândã, dar nu gãseşte cumpãrãtori. Sãnãtatea lui Nicu se şubrezeşte în aşa mãsura, încât în 1851 a trebuit sã plece şi Sevastiţa în Franţa ca sã-l poatã îngriji.
Nicu vrea sã-i îmbrãţişeze încã o datã pe ai sãi înainte de a muri, ajunge cu vaporul pânã la Nicopole, dar nu i se permite sã intre în ţarã… Zinca şi fetele trec Dunãrea sã-l vadã, şi a doua zi, nu se ştie cum a fãcut Nicu, cã a reuşit sã treacã la rândul lui spre Turnu Mãgurele, dar numai pentru o orã. Dupã aceea a reluat definitiv drumul pribegiei pânã la Palermo, unde a închis pentru totdeauna ochii, singur şi necunoscut, într-o zi mohorâtã de noiembrie a anului 1852.
Sãrmana Zinca a mai trãit încã zece ani şi a avut mulţumirea de a-i vedea pe Costache şi pe Barbu reîntorşi în ţarã, amândoi cu situaţii frumoase, cãsãtoriţi şi cu copii, dar gândul ei, sunt sigur, tot la nefericitul Nicu era.
Într-o scrisoare din 7 mai 1862, Frosa Florescu anunţa pe sora ei, Luxiţa, despre moartea Zincãi.Cred cã a fost probabil înmormântatã la Biserica Icoanei din Bucureşti, dar locul mormântului nu se cunoaşte,
La moartea ei, moşia a rãmas lui Costache şi Sevastiţei, care au gospodãrit-o cu chibzuinţã şi au ferit-o de noi datorii. Sevastiţa a murit în 1883, fãrã testament, şi partea ei a fost moştenitã de Costache, Marghioala şi Barbu, rãmânând sã o administreze Costache. Acesta s-a înglodat însã în datorii, aşa cã în 1890, moşia a fost scoasã la vânzare şi au cumpãrat-o fiicele lui Barbu: Olga Gigustu şi Zoe Mandrea; mai târziu, Zoe a cumpãrat şi partea surorii sale, iar în 1904 a donat moşia, reîntregitã, fiului ei Radu Mandre, care a reuşit într-un singur an sã achite toate datoriile cu care era grevatã.
În 1918, Radu Mandrea a parcelat moşia în 170 de loturi a 2,5 la 5 pogoane, pe care le-a vândut ţãranilor, pãstrând pentru sine doar conacul. Este de notat cã, din aceste 170 de loturi, a împãrţit gratuit 23 de parcele (totalizând 100 de pogoane) la 23 capi de familie dintre cei mai sãraci, demobilizaţi din rãzboiul 1916-1918.
Conacul a fost, pânã în 1907, o clãdire dreptunghiularã fãrã etaj, de 10×30m.
Radu Mandrea a modernizat clãdirea în mai multe rânduri, ultimul proiect fiind executat în 1936 de unchiul meu, arhitectul Radu Culcer, fiul lui Vladimir. Construcţia are astãzi 14 camere de locuit, 3 sãli de baie, 2 saloane, o sufragerie, un drawing room, plus bucãtãria, oficiul, spãlãtoria, uzina electricã şi dependinţele. În 1947, Radu Mandrea a donat conacul Statului Român, „spre a servi ca loc de reculegere, de studiu, şi de însãnãtoşire a cãrturarilor care, prin activitatea lor culturalã, contribuie la propãşirea poporului nostru”. Acest aşezãmânt va purta denumirea de Cãminul Nicolae Bãlcescu.
Actul de donaţie stipuleazã clauze ca în conac sã se rezerve un apartament pentru folosinţa lui Radu Mandrea şi a soţiei sale. Astãzi sunt amândoi morţi.
Cãminul a fost transformat în 1968 în „Muzeul Memorial Nicolae Bãlcescu” şi este administrat cu multã energie şi competenţã de istoricul Horia Nestorescu-Bãlceşti.

III. COSTACHE BÃLCESCU tc “III. COSTACHE BÃLCESCU “
1813-1902

Om capabil, vrednic şi corect în treburile publice şi finanţele ţãrii, a fost mai puţin vrednic şi capabil în problemele sale personale şi în finanţele proprii.
Costache Bãlcescu, cel mai mare dintre copiii pitarului Barbu Petrescu şi ai Zincãi Bãlcescu, s-a nãscut la via mamei sale de la Valea Doliţei, la 21 noiembrie 1813, aşa cã, în 1821, când s-a refugiat cu pãrinţii sãi în Ardeal, era destul de mare ca sã-şi poatã aminti destul de bine acele vremuri. Era un tânãr brun, frumos, şi mai ales foarte elegant. Ochii sãi negri şi lucioşi aruncau parcã scântei de sub sprâncenele stufoase şi severe. Fruntea înaltã a intelectualului, mustaţa deasã, figura slabã, toate erau parcã dinadins fãcute ca sã te ţinã la respect. La douãzeci de ani reuşise sã capete o slujbã de calemgiu (şef de cãlimare, impiegat) la Vistierie şi ar fi putut ajuta la greutãţile casei, dar tot ce câştiga se ducea pe lux. Când îl vedeai trecând aşa înalt, în redingota cenuşie, cilindrul scãmos şi pelerina neagrã azvârlitã cu un gest neglijent peste umeri, învârtindu-şi bastonul cu mâner de argint170  în mâinile sale înmãnuşate, ai fi zis cã trece cel puţin un prinţ. „Le prince noir” îl şi porecleau acei ce nu-i spuneau „baronul”. Din birjã nu se dãdea jos, şi trebuie notat cã era şi un excelent dansator; slab, suplu, elegant… Tânãrul Bãlcescu era o figurã printre „lionii” Bucureştiului.
Acest aparent exterior, care absorbea întreaga sa leafã de slujbaş, drapa însã ambiţii mari, mai mari în orice caz decât viaţa lui. Deşi nu avea deocamdatã nici o perspectivã de avansare, el studia atent toate rotiţele maşinãriei financiare de stat şi cerceta asiduu toate descoperirile din ţãrile civilizate apusene, cu gândul cã va veni o zi când şi la noi se vor putea introduce. Îl preocupa mai ales ideea înfiinţãrii unei case de depuneri, care ar fi permis acumularea de capitaluri mari, într-o vreme când erau necesare atâtea înfãptuiri costisitoare în ţara noastrã… şi astfel îl vedem tipãrind, în 1845, o broşurã foarte documentatã despre o Casã de pãstrare şi împrumutare171 … Era prima lucrare de acest gen de la noi, remarcabilã prin concepţiile avansate şi prin sugestiile ei utile; când s-a înfiinţat în 1881 Casa de depuneri (actualul C.E.C.), s-a ţinut în mare mãsurã seama şi de sugestiile din broşura lui Bãlcescu, tipãritã cu 36 de ani înainte. Pe coperta broşurii scria: „Se împarte gratuit”.
Tineretul din vremea lui pregãtea lucruri mari şi Costache nu a fost strãin de lupta lor; astfel, în iunie 1848 a colaborat cu fratele sãu, Nicolae, la redactarea celebrei „Proclamaţii” (prefãcutã ulterior în tipografia lui Eliad). În august 1848 e pe punctul de a pleca în Polonia cu un agent a lui Czartoviski172  ca sã aţâţe rãscoala, dar e trimis în Serbia; evenimentele de la 13 septembrie 1848 îl surprind în ţarã şi este arestat de Fuad Paşa împreunã cu ceilalţi cãuzaşi, trimis la Giurgiu, suit pe o ghimie173  turceascã, şi pornit pe Dunãre în sus pânã la Orşova, de unde reuşeşte sã evadeze. De la Orşova a ajuns la Sibiu, unde a comis marea greşealã de a remite, fãrã nici o chitanţã, foştilor locotenenţi domneşti Eliade şi Tell, cei 3000 de galbeni salvaţi de el din fondurile Revoluţiei, greşealã cu atât mai condamnabilã, cu cât cunoştinţele şi simţul sãu financiar ar fi trebuit sã-l opreascã de la asemenea imprudenţe174  .
Fratele sãu Nicolae era furios: „El trebuie sã înţeleagã cã, deoarece am fost atât de nenorociţi, trebuie sã nu ne poatã imputa nimeni cea mai micã vinã sau greşealã… N-ar fi bine ca un Bãlcescu sã poatã fi învinovãţit cã a întrebuinţat în folosul lui nişte bani publici 175 .”
Avea dreptate!… Orişicine i-ar fi putut arunca aceastã învinuire, fãrã ca Costache sã fi putut dovedi cã nu era aşa.
Zece ani a trãit Costache la Paris, în exil. Acolo a furnizat el, din memorie, lui A. G. Golescu, toate clipele de care a avut nevoie în memoriul sãu adresat Ministerului de Externe al Franţei privind evenimentele din 1848. Acest memoriu a servit ca bazã de informare marilor puteri occidentale care au intervenit câţiva ani mai târziu pentru eliberarea noastrã176 .
Împreunã cu Nicolae, Costache s-a redactat manifestul din numãrul 1 al revistei „România Viitoare”177 , editatã de românii emigraţi în Franţa; manifestul purta titlul de „Popolul Român”.
Din nenorocire, emigratul nostru ducea în acest timp o viaţã care nu-i prea fãcea cinste. În timp ce bietul Nicolae se lupta cu disperare cu sãrãcia şi cu boala, activând neobosit pentru susţinerea cauzei româneşti în faţa marilor puteri occidentale ori sacrificându-şi nopţile spre a putea sã termine a sa Istoria Românilor sub Mihai Vodã Viteazul (ştiind cã zilele îi erau numãrate), şi cheltuindu-şi ultimul bãnuţ pentru aceste scopuri, fratele sãu Costache încetase lupta şi ducea o viaţã de petreceri prin café-concerturile pariziene; nu se mai ocupa de problemele economice şi politice ale sãrmanei noastre ţãri ocupate de trupele vrãşmaşe, ci-şi pierdea nopţile prin cabinete cu Rose Pompon178  şi Cora Pearl… Bineînţeles cã aşa o viaţã cere şi bani de cheltuialã, şi iatã ce scrie bietul Nicolae lui A. G. Goldeanu la 5. IV. 1854: „Am aflat de acasã cã cere bani. Sãrmana mumã-mea, bolnavã şi strâmtoratã, de unde sã-i mai trimitã şi lui?… Nu-ţi poţi închipui cum toate acestea mã fac nenorocit!… Îmi vine sã plâng ca un copil…”
Întors din surghiun, Costache Bãlcescu ajunge în 1861 ministru de finanţe, sub Cuza-Vodã, şi, apoi, chiar preşedinte al consiliului de miniştri, iar dupã abdicarea lui Cuza se retrage definitiv din viaţa politicã.
În 1861, prin grija lui Costache Bãlcescu, Alexandru Odobescu coordoneazã şi publicã manuscrisele Istoriei Românilor sub Mihai Vodã Viteazul, rãmase de la Nicolae…
Am spus cã în afacerile sale personale, Costache nu a dat dovadã de acelaşi talent financiar ca în treburile statului. Partea de moşie din Bãlceşti i-a îngrijit-o soru-sa, Sevastiţa, iar dupã moartea acesteia a gospodãrit-o aşa de prost, încât a fost nevoitã sã o vândã, ca sã poatã achita datoriile ce o gravau. Moşia a fost cumparatã de cele douã fiice ale lui Barbu Bãlcescu, Olga şi Zoe. Cu formalitãţile cumpãrãtoarei s-a ocupat soţul lui Zoe, Nicolae Mandrea, iar Costache doar a semnat. Se zice însã cã, cu rudele, nu trebuie niciodatã sã faci afaceri, cãci rãmâi întotdeauna cu impresia cã ai fost tras pe sfoarã… Aşa a fost şi cazul acestei vânzãri care, deşi efectuatã în condiţiunile cele mai corecte, a creat totuşi o serie de suspiciuni ce s-au tradus printr-o vrajbã regretabilã în familie, transmisã atât urmaşilor lui Costache, cât şi celor a lui Mandrea… mai rãu ca în vendettele siciliene.
Ultimii ani de existenţã ş-i i-a petrecut aşa ca mai toţi pensionarii bucureşteni care se respectã, în faţa unei mãsuţe la Capşa, sorbându-şi tacticos cafeluţa sau jucând table cu alţi pensionari venerabili. Era tot elegant, tot corect îmbrãcat, tot zvelt, în redingota lui cenuşie, cu cilindrul lui scãmoşat şi faimosul lui baston cu mãciulie de argint; sprâncenele sale stufoase parcã deveniserã şi mai severe, favoriţii încãrunţiserã bine, dar tot „le prince noir” rãmãsese.
Într-o zi a anului 1902, aflând cã nepoatã-sa Zoe, cea care îi cumpãrase moşia, era grav bolnavã, şi-a cãlcat pe inimã şi, într-o zi, nonagenarul nostru a sunat la casa Mandrea, pe strada Fântânii179  şi a strâns emoţionat în mâinile sale uscate mâna arzând de febrã a nepoatei; aşa e viaţa!… Cu anii bãtrâneţii vine şi înţelepciunea; aversiunile se sting, iar înţelegerea şi împãcarea le iau locul.
Nu mult dupã aceea, la 1 aprilie 1902, s-a stins şi el, încãrcat de ani şi experienţã, un unchiaş care trãise aproape un secol şi asistase la cele mai epocale prefaceri din istoria ţãrii noastre; trãise zilele din 1821, 1848, 1859, 1877… avea ce povesti prietenilor lui de table de la Capşa!…
Costache a fost cãsãtorit o primã datã cu Elena Nãcescu (Eleni), cu care nu a avut urmaşi. În timpul exilului de la Paris a lãsat-o în ţarã. A doua oarã a fost cununat cu o morşandã (modistã), Agata Berechet, cu care a avut patru copii: Costache, Emilia, Noni şi Barbu. Nici unul dintre ei nu a avut urmaşi, niciunul nu a lãsat urme în viaţã. Dupã moartea lui, fiicã-sa Noni a beneficiat de o pensie pânã în 1942, când a murit şi ea. Vãduva lui Barbu a trãit pânã în 1962; dintr-o primã cãsãtorie, cu Ştefan Dumitrescu Brãila, avusese un bãiat, Georgicã, care trãieşte şi astãzi şi cu care sunt bun prieten (este vãr cu fraţii mei Dan şi Adina)…

IV. MARIA GEANOGLUtc “IV. MARIA GEANOGLU”
1817-1882

Nãscutã în casa mamei ei din Bucureşti, la colţul dintre Strada Colţii şi Strada Vãmii, Marghioala a fost al doilea copil al pitãresii Zinca Bãlcescu şi al lui Barbu Petrescu; despre prima ei tinereţe nu ştim nimic; avea 19 ani când s-a mãritat cu Scarlat Geanoglu, pe care am vãzut ce urât s-a purtat cu soacra-sa, sãrmana Zinca, în legãturã cu zestrea soţiei. Ca zestre, Marghioala a primit şi casa pãrinteascã ridicatã în 1819 de Anastase, calfã de dukgheri, pe locul unde se aflã astãzi Biserica Italianã, pe Bulevardul Bãlcescu. Cãtre sfârşitul vieţii, Marghioala a vândut aceste case greu de întreţinut, mutându-se în Strada Modei (astãzi Strada Pictor Grigorescu), colţ cu Calea Victoriei.
Îi privesc portretul, şi nu ajung sã hotãrãsc dacã a fost frumoasã sau ba, cu expresia ei mongoloidã, comunã tuturor Bãlceştilor, pomeţii proeminenţi, tenul oacheş, ochii puţin înclinaţi, pleoapele grele, şi mai ales distanţa aceea dintre ochi şi sprâncene, care dã figurii o expresie atât de enigmaticã… Înaltã, bine fãcutã, strânsã în talia elegantã a rochiei grele de catifea neagrã, frumoasã sau ba, e hotãrât cã avea o figurã care te urmãrea.
Stãpâna acestui chip neliniştitor a fost totuşi o fiinţã dintre cele mai liniştite; suflet cinstit, mamã de familie exemplarã, şi-a iubit copiii mai presus de orice, şi pre